4.

De la descoperirea vernacularului la urbanizarea satelor: câteva repere ale

evoluţiei satului românesc în secolul XX

4.1. Introducere

Acest capitol îşi propune să identifice câteva dintre aspectele cele mai semnificative în
legătură cu evoluţia satului românesc de-a lungul secolului XX. Despre satul românesc
există o multitudine de scrieri şi studii de diferite naturi şi cu un grad mai mare sau mai mic
de precizie şi intensitate: nu este intenţia noastră de a face o sinteză şi nici de a trata într-o
manieră exhaustivă subiectul, care, de altfel, este extrem de generos şi nu ar putea încăpea
câtuşi de puţin într-un capitol de teză. Ne-au interesat, pe de o parte, principalele
evenimente istorice moderne (şi aici includem date economice, sociale, politice), care au
influenţat, într-un fel sau altul, ruralitatea românească; pe de altă parte, am considerat
important să punem în lumină aspecte din modul în care a fost perceput satul românesc de
către intelectualitatea vremii (în special arhitecţi şi istorici de arhitectură, dar şi sociologi şi
artişti) şi căile prin care arhitectura vernaculară a influenţat arhitectura cultă sau viceversa.
Ne-a preocupat modul în care subiectul tradiţiei este dezbătut în discursul de arhitectură:
cum tradiţia este recuperată şi devine sursă a arhitecturii urbane sub forma “stilului
naţional”, intră apoi în dialog cu modernitatea interbelică, este negată prin doctrina
realismului socialist şi prin sistematizarea brutală a satelor, dar “promovată” de
naţionalismul comunist ulterior, ca după 1989 să îşi probeze capacitatea de adaptare la
mediul pieţei libere capitaliste, în contextul globalizării nivelatoare.

Punctarea acestor idei s-a făcut mai ales prin studierea revistei Arhitectura, publicaţie care dă
seama, de-a lungul secolului, de principalele atitudini în domeniu în legătură cu acest subiect, şi,
eventual, de contextul cultural care le-a generat. Revista Arhitectura înregistrează cea mai lungă
perioadă de existenţă între publicaţiile de specialitate ale vremii, aşadar avem de-a face cu un
martor constant, care consemnează evenimentele importante în teoria şi practica de arhitectură în
România secolului XX. Consemnările acestui martor nu sunt însă lipsite de subiectivitate: pentru
prima parte a secolului (1906-1944), revista susţine în special căutările identitare, există o
preferinţă vădită pentru tema specificului naţional şi a “stilului naţional”, care pune în umbră tot
ce ţine de modernism şi experiment69. În acest context, nu este de mirare că tema “arhitecturii

69 Este vorba de acelaşi fenomen ca cel descris în cap. 2.5 – nevoia conturării unei identităţi, prin afirmarea şi chiar

“fabricarea” unui stil naţional. A se vedea şi cap. 4.2.

81
populare” revine regulat, însă de multe ori în legătură cu aspecte superficiale, cum ar fi limbajul
său arhitectural, care este interpretat, uneori facil, prin stilul neoromânesc. Cu toate acestea, sunt
câteva articole care interoghează şi problemele satului românesc în sine. Un cu totul alt tip de
subiectivitate caracterizează evoluţia revistei în a doua jumătate a secolului XX: orientarea
ideologică subordonează şi uniformizează tot conţinutul articolelor, iar iniţiativele critice sunt
aproape imposibile. Raportarea la Arhitectura este, totuşi, pe cât de dificilă şi riscantă (din cauza
cenzurii şi a propagandei comuniste, a informaţiilor parţiale sau inexacte, a limbajului de lemn, a
dificultăţii citirii subtextului etc.), pe atât de utilă, din simplul motiv că este unica sursă
permanentă de date despre perioada comunistă, în condiţiile în care arhivele acestei perioade, mai
ales cele ale diferitelor institute de proiectare, sunt pierdute sau inaccesibile în mare parte astăzi.
Sistematizarea satelor este un subiect important pentru autoritatea comunistă, aşadar majoritatea
etapelor de transformare prin care trec satele româneşti este enunţată – trunchiat, ce-i drept – în
revistă: aproape în fiecare an apar articole pe tema. Apelul la aceste informaţii în capitolul de faţă
este minimal: acesta nu face decât să le puncteze şi grupeze, aşa cum apar sub incidenţa autorităţii
ideologice.

Decuparea cronologică aleasă se raportează la momentul în care tradiţia şi produsele sale

arhitecturale intră în vizorul profesioniştilor, respectiv momentul căutării specificului naţional din
primul deceniu al secolului XX (mai precis 1906, anul Expoziţiei Naţionale, al apariţiei primului
număr din Arhitectura şi al înfiinţării Muzeului de Artă Naţională al lui Tzigara-Samurcaş) şi are ca
punct final situaţia zonelor rurale din anii ’80.

4.2. Satul românesc şi arhitectura vernaculară în atmosfera culturală a

începutului de secol XX: câteva aspecte istoriografice. Descoperirea
tradiţiei populare ca resursă pentru crearea şi consolidarea imaginii
naţionale

Enumerând, în volumul România şi Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010), cauzele

principale care au stat la baza eşecului economic al României în perioada interbelică, istoricul
Murgescu menţionează pe un loc important conjunctura agricolă, alături de impactul primului
război mondial, conjunctura petrolieră, naţionalismul economic şi diferite responsabilităţi şi
constrângeri economice (Murgescu, 2010: 225; 243). Evoluţia nefastă a agriculturii româneşti

82
interbelice este determinată de producţia efectivă, dar şi de efectele generate de evoluţia de
ansamblu a economiei româneşti şi internaţionale. Pornind de la datele statistice disponibile
pentru epocă, autorul enumeră cauzele rămânerii în urmă a productivităţii agricole româneşti:
scăderea gravă a producţiei de cereale pe cap de locuitor, reculul randamentelor la hectar
(dependente de vreme şi condiţii naturale, dar şi de echiparea tehnică, slabă în cazul de faţă),
fragmentarea exploataţiilor agricole care deveneau inadecvate pentru culturile cerealiere (în urma
reformei agrare din 1918-1921 şi a sporului demografic rural), nivelul tehnic redus (nefolosirea
îngrăşămintelor, slaba dotare tehnică a gospodăriilor ţărăneşti). Celelalte culturi agricole, precum
şi creşterea animalelor au avut o dinamică chiar mai slabă decât producţia de cereale.

Conjunctura agricolă defavorabilă pe plan mondial pentru intervalul interbelic are efecte directe
asupra agriculturii româneşti: răsturnarea preţurilor produselor agricole în anii 1925-1926 şi
instalarea crizei agricole şi, mai ales, a crizei cerealelor, care durează până în 1933. În mod
paradoxal, exporturile de cereale româneşti nu corespund cererii, ci ofertei (producţiei), aceasta
este concluzia istoricului, iar motivele acestui comportament economic cel puţin ciudat sunt
prăbuşirea nivelului producţiei imediat după război şi nivelul insuficient în anii următori, influenţa
nefastă a factorului politic asupra refacerii producţiei (în contextul reformei agrare), calitatea
proastă a cerealelor, încercările puţin eficiente ale exportatorilor agrari de a-şi coagula interesele,
precum şi neimpunerea serioasă în agenda publică a ideii restructurării agriculturii (intensificare,
diversificare), ci dimpotrivă, a măririi cantităţilor de grâu pentru export în plină criză cerealieră.
Severele consecinţe economice şi sociale ale acestei stări de fapt au constat în primul rând în
creşterea sărăciei în mediul rural şi sporirea diferenţelor dintre sat şi oraş. Standardul de viaţă al
ţărănimii şi, implicit, puterea ei de cumpărare au devenit foarte scăzute, acest lucru având efect
direct asupra pieţii interne şi încercării de autocentrare economică. România este la finalul
intervalului interbelic o ţară a contrastelor sociale şi economice, cu o lume rurală sărăcită,
înapoiată tehnic, cu o productivitate agricolă scăzută şi cu venituri şi putere de cumpărare reduse.

La începutul secolului XX, procesul de modernizare a societăţii româneşti este animat de două
necesităţi presante şi oarecum opuse: recuperarea decalajului faţă de Occident şi construirea
identităţii naţionale. Pe măsură ce se consolidează, lumea românească se concentrează tot mai
mult pe chestiunea naţională, care presupune specificitate şi nu europenizare. Acest specific este
căutat sistematic în diverse domenii, însă unul dintre cele mai ofertante (nu numai în România, ci
în întreaga Europă) se dovedeşte a fi lumea rurală, care începuse să fie poetizată încă din a doua
jumătate a secolului al XIX-lea şi care se transformă treptat din romantica imagine pitorească în
83
principalul furnizor de valori perene, armonioase, imuabile, ideale şi, apoi, în expresia directă a
spiritului naţional. “Descoperirea” folclorului şi a satului se face treptat şi din multiple direcţii,
prin “exploratorii" romani şi străini aparţinând unor discipline variate: literatură, artă, arhitectură,
muzică, fotografie, pictură, etnografie, antropologie, sociologie, medicină, pedagogie etc.

În ceea ce priveşte latura socială, primul nume care trebuie menţionat în legătură cu tema
ruralităţii este Dimitrie Gusti. Acesta a creat scoala sociologică în România, a scris numeroase
studii consacrate teoriei şi metodei de cercetare a vieţii sociale, a iniţiat şi îndrumat, prin
activitatea sa didactică şi politică, acţiuni interdisciplinare de cercetare monografică a satelor din
România (1925-1948). Folosind metoda “sociologiei monografice”, teoretizata de prof. Gusti în
1934 şi încercând o privire holistică asupra lumii rurale, echipele mixte (sociologi, arhitecţi,
economişti, biologi, istorici, psihologi etc.) au adunat, sub conducerea profesorului, un bogat
material documentar, care a constituit baza unor monografii ale satelor româneşti; în plus,
activitatea de cercetare a fost însoţită de acţiuni concrete constând în educaţie şi fondarea de
dotări sociale şi culturale (Popescu, 2004: 296; 298). Rodul acestui deceniu de cercetare ştiinţifică
s-a materializat emblematic prin crearea Muzeului Satului, sub coordonarea prof. Gusti, mai întâi
ca parte a expoziţiei “Lunii Bucureştilor” şi apoi ca instituţie de sine stătătoare, care a avut un rol
deosebit pentru “redescoperirea” de către public a valorilor tradiţiei: “Muzeul satului, deschis în
1935, rămâne un simbol al acestei tentative de reintegrare a satului şi a tradiţiilor rurale în
civilizaţia modernă românească” (Boia, 2006: 110).

În studiul său ce încearcă o teoretizare a sociologiei monografice70, “folclorul” este enumerat, în

cadrul istoriei cercetărilor sociale, ca modalitate posibilă de a alcătui o monografie (alături de
metoda literară inductivă, metoda empirică, sociografia, antropologie, etnologie sau etnografie
etc.) (Gusti, Herseni, Stahl, 1999: 21; 31). Gusti explică detaliat modul în care trebuie făcute
“observaţiile” în mediul rural, precum şi motivele care determină urgenţa realizării monografiilor
sociale pentru o Românie care, de fapt, nu prea se cunoştea pe sine: “Astăzi nu ne cunoaştem
ţara. [...] Este timpul să începem munca temeinică de cunoaştere a ţării. Căci a cunoaşte ţara este
cel mai bun mijloc de a o servi. Ştiinţa naţiunii este ştiinţa patriei. Ne trebuie o enciclopedie a
satelor şi a oraşelor. Ne trebuie harta sociologică a României” (Gusti, Herseni, Stahl, 1999: 68).
Despre o teorie a monografiei sociologice rurale în România scriu pe larg, în urma experienţei

70 “Sociologia monografică, ştiinţă a realităţii sociale” a apărut ca studiu introductiv în Teoria monografiei sociologice de T.
Herseni, din Biblioteca de Sociologie, Etică şi Politică a Institutului Social Român, nr. 1, 1934, apud Gusti, Herseni,
Stahl, 1999.
84
colective acumulate în timp în cadrul cercetării conduse de D. Gusti, T. Herseni şi H. Stahl71.

Colaborator apropiat al lui Gusti, H. Stahl este şi el un cercetător atent al lumii rurale româneşti
din prima jumătate a secolului XX. Cartea sa, Istoria socială a satului românesc, este una dintre
primele lucrări de specialitate despre sat şi pledează sârguincios pentru o mai bună cunoaştere a
vieţii săteşti. Stahl, vorbind despre sat, condamna ironic ignoranţa evidentă a orăşenilor faţă de
lumea rurală: “[...] satul se defineşte negativ: e o aşezare neurbană: adică e ceva care în fond e tot
un oraş, însă neajuns la un grad deosebit de dezvoltare: o sumă de case mici şi sărăcăcioase,
dispuse pe uliţi întortocheate şi murdare. Iar sătenii, la rândul lor, sunt nişte viitori cetăţeni
urbani, cu condiţia să scape de împrejurările vitrege care i-au ţinut până acuma într-o stare de
semisalbaticie [...]” (Stahl, 2002: 137). Este interesant cum acest mod de a vedea satul continuă de
fapt pe toată perioada comunistă, când scopul principal al tuturor eforturilor socialiste este
urbanizarea satelor, prin eliminarea diferenţelor dintre sat şi oraş.

Într-un studiu ce explorează principalele repere ale modernităţii societăţii româneşti din prima
jumătate a secolului XX (Popescu, 2010), C. Popescu conturează, în paralel cu tema noului,
principalele poziţii teoretice profesionale vizavi de tradiţie şi de satul românesc şi arhitectura
tradiţională. Autoarea constată că particularităţile care determină poziţionarea, respectiv ajustarea
modernităţii româneşti faţă de Occident sunt determinate de căutarea specificului naţional, dar şi
de circumstanţele economice şi sociale din epocă. În orice caz, conceptul de modernitate în
România primei jumătăţi de secol XX se dovedeşte greu de cuprins şi de definit precis, dar, spune
autoarea, “oricare ar fi însă varierea sensibilă a răspunsului românesc, acesta se va raporta în mod
constant la tradiţie în construcţia însăşi a conceptului de modernitate. [...] tradiţia constituie faţa
ascunsă a acesteia [...]. “Specificitatea” devine garanţie de “civilizaţie” pentru o cultură astfel
identificabilă” (Popescu, 2010: 12).

Anul 1906 este emblematic pentru lungul proces de descoperire şi interpretare a valorilor tradiţiei
romaneşti. Dacă sincronizarea cu civilizaţia occidentală se face iniţial prin orientarea de factură
Beaux-Arts, începând cu Expoziţia Naţională de la 1906 căutările stilistice se mută în registrul
identitar şi se opun “europenizării”, iar afirmarea spiritului românesc se produce prin noul stil
naţional care face recurs la tradiţie pentru justificarea şi construirea noii identităţi. Revista
Arhitectura conţine, încă din primul său număr din 1906, articole dilematice cu privire la specificul

71“Metodele şi problemele unei monografii sociologice rurale”, pp. 123-174, respectiv “Tehnica monografiei
sociologice”, pp.175-380 (Gusti, Herseni, Stahl, 1999).
85
naţional şi resursele lui: printre altele, C. Popescu menţionează “pledoaria” pentru “arta totală” a
arhitectului N. Ghika-Budeşti, care propune un proiect de interior inspirat direct din arta
populară (Popescu, 2004: 35). Tot în anul 1906 este înfiinţat “Muzeul etnografic de artă naţională,
artă decorativă şi artă industrială”, muzeu devenit, în 1915, “Muzeul de artă naţională Carol I”, al
cărui director este, încă de la început, A. Tzigara-Samurcaş72. Contribuţia acestei complexe
personalităţi culturale la istoriografia valorilor tradiţionale romaneşti este esenţială pentru studiul
arhitecturii vernaculare şi pentru promovarea ei către profesionişti (prin publicaţii şi prin cursurile
de istoria artei ţinute la diferitele universităţi - Fig. 4.173), dar şi către marele public prin
intermediul muzeului (Fig. 4.2, 4.3).

Arhiva Alexandru Tzigara-Samurcaş: Fig 4.1 - Casă din Samurcăşeşti. Ilfov. Casă ţărănească; Fig. 4.2 - Casa lui
Mogoş din 1875. Gorj. Reinstalată în Muzeul de artă naţional; Fig. 4.3 - Planul casei lui Mogoş. Gorj.

Căutarea unui stil naţional care va corespunde apoi şi unui stil oficial al României, în cadrul
marilor expoziţii universale sau naţionale, duce la felurite reluări şi interpretări ale arhitecturii
vernaculare româneşti sau chiar balcanice. În cadrul acestor veritabile laboratoare de
experimentare a reprezentării identităţii naţionale, accentele şi dozajul între tradiţie şi modernitate
sunt diferite, începând de la pavilionul propus de D. Marcu în 1929 la Barcelona (Fig. 4.4), la
pitorescul “cartier vechi” cu arhitectură tradiţională urbană din cadrul “Lunii Bucureştilor” din
1935 (Fig. 4.5), la “instalaţia” cu 32 de case tradiţionale “locuite” dedicată satului românesc de la
următoarea ediţie din 1936 (instalaţie care va deveni ulterior Muzeul Satului, autori: D. Gusti şi F.
Stănculescu) (Fig. 4.6), la arcadele de inspiraţie populară de pe faţadele laterale ale pavilionului
românesc de la expoziţia internaţională de la Paris din 1937 (arh. D. Marcu)74 (Fig. 4.7), până la
“Casa românească” a lui O. Doicescu de la expoziţia internaţională de la New York din 1939 (Fig.
4.8)75. În prima jumătate a secolului XX, arhitectura tradiţională se menţine neîncetat în vizorul
profesional oficial sub diferite forme, fiind prezentă permanent în diferitele manifestări culturale

72 Despre aceste subiecte, mai multe în Popescu, 2004 şi Zahariade, 2002.

73 Vezi Arhiva Alexandru Tzigara-Samurcaş, publicată de Departamentul Istoria & Teoria Arhitecturii şi Conservarea
Patrimoniului, U.A.U.I.M., http://www.uauim.ro/catedre/istorie_teorie_restaurare/arhive/tzigara-samurcas.
74 Pavilionul este pretextul (şi simbolul) care precede o discuţie detaliată despre retorica naţionalistă a anilor

interbelici şi efectul ei în domeniul arhitecturii şi urbanismului, în Ioan (2002a: 55; 70).

75 Astfel de exemple susţin argumentaţia lui AlSayyad (2001), cu referire la procesul prin care “în absenţa unui lucru

real, reprezentarea sa devine lucrul însuşi” – v. cap. 3.5.

86
şi fiind astfel “regăsita” de către publicul românesc.

Fig. 4.4 - Pavilionul României, Expoziţia internaţională de la Barcelona (1929), arh. D. Marcu; Fig. 4.5 – “Cartierul
vechi”, Luna Bucureştilor (1935), arh. O. Doicescu.

Fig. 4.6 – Muzeul Satului (1936); Fig. 4.7 – Pavilionul României, Expoziţia internaţională Paris (1937), faţada
posterioară, arh. D. Marcu.

Fig. 4.8 - “Casa românească” de la Expoziţia internaţională de la New York (1939), arh. O. Doicescu; Fig. 4.9 –
Proiect tip de casă ţărănească pentru Administraţia Domeniului Coroanei, arh. D. Maimarolu.
87
Stilul naţional – sau neoromânesc – se încheagă după 1906 şi, de fapt, o dată cu consacrarea
profesiei în România şi a înmulţirii numărului de arhitecţi romani practicanţi, dar şi stimulat de
susţinerea puternică din partea noului stat român care îşi recunoaşte noua imagine în doctrina
neoromânescului. Registrul limbajului arhitectural vernacular utilizat de către acest stil cuprinde
un amestec subiectiv de diverse elemente formale disparate care variază atât ca provenienţă, cât şi
ca sintaxă şi/sau scară. Zahariade descrie aceste preluări astfel: “În general, se cauta valorificarea
unor elemente structurale şi decorative preluate din arhitectura vernaculară românească (stâlpi şi
parapeţi de lemn, prispe, troiţe), balcanică (bovindouri cu console de lemn, geamlâcuri) şi chiar
mediteraneeana (logii, pergole), din arhitectura bisericească moldovenească şi muntenească (tipuri
de acoperişuri, paramenţi de zidărie, uşi de lemn, brâuri, ancadramente, medalioane de ceramică),
din arhitectura brâncovenească (alternanţa de zidărie simplă cu ancadramente, parapeţi, intarsii
decorative specifice din piatră) etc., precum şi a unor teme compoziţionale selectate din
arhitectura zonală, care devin elemente de compoziţie specifice (tema culei-turn, tema foişorului,
tema casei populare cu parter supraînălţat etc.). [...] se poate considera că demersul sintactic este,
în general, de factură eclectică, iar imaginea generală a acestei dezvoltări stilistice este sincretică şi
pitorească în acelaşi timp” (Zahariade, 2002: 13; 14).

Primele eforturi active şi realiste pentru modernizarea lumii rurale apar începând din 1884, o dată
cu activitatea Administraţiei Domeniului Coroanei. C. Popescu detaliază acest “model activ” atât
în ceea ce priveşte stadiul modernizării agricole, cât şi dotările socio-culturale din sate (Popescu,
2004: 241; 247). Sunt construite proiecte tip pentru fiecare program de arhitectură, cele trei tipuri
de locuinţe propuse (în funcţie de relief) fiind inspirate din arhitectura vernaculară şi dorindu-se
un model igienic şi economic (Fig. 4.9).

Seria antecomunistă a revistei Arhitectura consemnează constant, de la începuturi, evoluţia

arhitecturii şi a profesiunii de arhitect în România. Aşa cum precizam iniţial, caracterul
informaţiilor prezentate este uneori parţial şi deci subiectiv în ceea ce priveşte realitatea
românească. Într-un studiu monografic (1906-1944), G. Tabacu afirma: “Activitatea revistei se va
desfăşura pe fondul unui filon ideologic de extracţie naţionalistă, pendulând între rezonabil şi
prudent-inflamat, în funcţie de caracteristicile discursului politic al momentului [...].” (Tabacu,
2006: 47) şi, cu toate acestea, “iconografia abundentă a revistei Arhitectura este unică în literatura
de specialitate, deoarece niciuna din celelalte reviste apărute în epoca nu izbuteşte să o concureze,
nici ca acoperire în timp, nici ca bogăţie”, revista fiind “cea mai importantă şi mai valoroasă
88
publicaţie pentru cercetarea istorică” (Tabacu, 2006: 76). Discutând rolul ideologic al revistei în
epocă, Tabacu precizează că aceasta este naţionalistă şi conservatoare şi, în consecinţă, tratează
selectiv subiectele arhitecturale ale perioadei, motivând acest fapt prin apartenenţa sa la Societatea
Arhitecţilor din România şi la orientările politice ale conducerii acesteia (Tabacu, 2006: 111; 112).
În articolul program din nr. 1/1906 (“Revista Noastră”, autor arh. R. Iliescu), se exprimă dorinţa
puternică de a trezi interesul publicului pentru arta populară românească. Printre subiectele
tratate, un loc important îl ocupă disputa între tradiţionalism şi modernitate, temă care apelează
deseori la arhitectura vernaculară. Dezvoltată în special după primul război mondial, o altă temă
legată de lumea satului este cea a sistematizării şi a locuintelor-tip rurale, Tabacu precizând că
sistematizarea rurală este abordată însă doar la nivel de principiu (Tabacu, 2006: 108).

4.3. Dialogul între tradiţie şi modernitate în perioada interbelică. Satele şi

arhitectura vernaculară din perspectiva modernistă

Vorbind despre România interbelică, Boia o caracterizează drept “una dintre cele mai rurale ţări
ale Europei”, “abia 20% dintre români (în 1930) locuiau la oraşe” (Boia, 2007: 102). Căutarea
specificului românesc în prima jumătate a secolului XX face intensiv recurs la lumea patriarhală a
satului. “Mitologia satului s-a dovedit [...] tenace, asociată cu cealaltă mitologie, a “sufletului
românesc”. Românii şi-ar avea esenţa lor spirituală, iar aceasta esenţă se păstrează în lumea
neamestecată şi nealterată a satelor, nicidecum în oraşele «înstrăinate». Chiar epoca lui Carol II, în
plin avânt modernizator, a fost marcată de o insistentă valorizare oficială a funcţiei simbolice a
satului” (Boia, 2007: 104).

Începutul perioadei interbelice este marcat încă din 1916 de iniţierea activităţii unei instituţii
culturale voluntare în lumea rurală: “Casele naţionale” doresc să fie centre de educaţie culturală,
morală şi fizică a maselor şi vor fi construite în special la ţară, intrând în atenţia arhitecţilor mai
ales datorită concursului organizat în 1922 pentru elaborarea a trei proiecte tip de centru cultural
(Popescu, 2004: 241; 247) (Fig. 4.10).

89
Fig. 4.10 – Premiul întâi al concursului “Caselor naţionale” pentru localităţi mici, arh. F. Stănculescu.

Discutând sintetic despre spaţiul satului românesc, N. Lascu ne propune câteva repere ale
modului în care este perceput şi abordat acesta între cele două războaie (Lascu, 2002: 168; 173).
Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, mediul rural devenea treptat o sursă de inspiraţie
pentru arhitecţii care edificau în oraş, iar către sfârşitul secolului preluarea se făcea fragmentar,
preferându-se anumite elemente tipice, dizlocate din structurile tradiţionale. Astfel, până după
primul război mondial, raportarea la existenţa lumii satului este destul de superficială, în contextul
unui contrast puternic între sat şi oraş şi a unei percepţii generalizate doar a pitorescului
patriarhal, în detrimentul realităţii economice şi sociale. Reconstrucţia generală a ţării în urma
primului război mondial determină o perspectivă mai profundă şi mai articulată în ceea ce
priveşte satul românesc şi primele iniţiative concrete: Lascu enumeră principalele momente ale
acestei evoluţii.

Primul este reforma agrară76 care transformă radical tipul de proprietate agricolă din mari domenii
în loturi mici, de până la 10ha. Marile domenii rămase sunt transformate în ferme moderne şi
productive şi staţiuni experimentale sub patronajul Institutului de Cercetări Agricole şi al
Ministerului Agriculturii. Aceasta “industrializare” a agriculturii suscită interesul profesioniştilor,
care propun diferite tipologii de amenajări rurale, unele dintre ele căutând satul model ideal77.
Dezbaterea teoretică a momentului se sprijină pe noile curente de gândire din epocă, care sunt
descrise prin concepte noi: “ruralismul” este termenul folosit pentru sistematizarea din spaţiul
rural, ca un corespondent al “urbanismului” şi ca echivalent al “superurbanismului” sau
“rurbanismului” lui C. Sfinţescu, adică “organizarea teritoriului unei ţări din punct de vedere

76 Legea din 17 iulie 1921 pentru reforma agrară din Oltenia, Muntenia, Moldova şi Dobrogea (din vechiul regat).
77 Unul dintre ele este satul Antoneşti, jud. Argeş, proiectat in 1941 (Drăgoescu, 2010: 76; 82).
90
tehnic, economic şi social pe bază de optimă realizare” (Stănculescu, 1987b: 115; 120). Faţă de
atitudinea conservatoare şi prudentă a lui F. Stănculescu, care vedea sistematizarea satelor în
termeni de reţele edilitare şi centru civic, aşadar continuând şi completând structura tradiţională,
C. Sfinţescu propunea în “Urbanistica generală”78 o viziune progresistă a lumii satului, şi anume
cinci tipuri posibile pentru dezvoltarea rurală: fermă, satul agricol, satul industrial, colonia
industrială şi colonia industrială periferică. Lascu prezintă clar aceste două atitudini diferite faţă de
sat: “[...] în timp ce C. Sfinţescu considera ca necesară transformarea întregii agriculturi într-o
activitate de tip industrial, F. Stănculescu avea o atitudine mai nuanţată, rezultată tocmai dintr-o
cunoaştere profundă a problemelor ce frământau satele noastre şi, nu în ultimul rând, din
aprecierea la adevărata valoare a formelor tradiţionale de existenţă a acestora”; în acelaşi articol se
precizează că în anii 60, atitudinea lui Stănculescu se modifică, sub influenţa sferei politice, către
“restructurări de fond” şi “transformări profunde” ale satului, care, totuşi, sunt însoţite de o
permanentă raportare la tradiţie (Lascu, 2010: 70; 71).

Alt moment important menţionat de Lascu este iniţierea proiectelor sociale şi politice
instituţionale care vor impulsiona modernizarea ruralului şi primii paşi în sistematizarea satelor.
Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, prin Casa Centrală a Împroprietăririi Sătenilor, se ocupă de
aplicarea reformei agrare şi de consecinţele ei directe: mutarea unor localităţi aflate pe teren
nefavorabil, extinderea sau colonizarea. Direcţia de Arhitectură a Ministerului este condusă de F.
Stănculescu, care este probabil cel mai important dintre arhitecţii şi oamenii de cultură care se
apleacă constant de-a lungul vieţii asupra lumii satului românesc, îmbinând teoria, practica şi rolul
educaţional79. Acesta coordonează în 1919 prima acţiune vastă de cercetare a lumii rurale - o
campanie documentară în 67 de sate cu scopul de a alcătui fişe monografice şi de a creiona
principiile dezvoltării sistematice şi raţionale a satelor şi fermelor (Popescu, 2004: 245; 246),
precum şi elaborarea planurilor de sate noi80 sau a proiectelor tip de locuinţe – materiale cuprinse
în volumul Case şi gospodarii la ţară, apărut în 1927. Volumul are scopul clar declarat de a ghida
locuitorii satelor care îşi fac case noi şi propune 19 tipuri specifice regiunilor ţării sau reliefului,
precum şi o diferenţiere a tipologiei în funcţie de proprietar, ţăran sau intelectual venit la sat.
Locuinţa rurală este în centrul cercetării pe care o întreprinde Stănculescu, acesta văzând-o ca

78 Sfinţescu, 1933.
79 Colaboreaza iniţial cu Artele frumoase, întemeiază revista Căminul şi apoi preia conducerea revistei Arhitectura în 1935;
multe dintre articolele despre lumea rurală sunt semnate de el. Activitatea de profesor este legată de cursurile de
“Sistematizare rurală (ruralism)” şi “Arhitectura rurală”, al căror titular este de-a lungul anilor 40.
80 Despre opinia lui Stănculescu în legătură cu satul model, Lascu scrie că “nu poate fi vorba de un tip repetabil,

uniform dispus pretutindeni şi indiferent faţă de o întreagă istorie a satului; el stabilea o delimitare foarte elastică, în
fond singura viabilă: «Satul, gospodăria şi casa rurală îmbracă o viaţă şi dacă îmbrăcarea corespunde cât mai bine
rolului ei, putem deduce că este “model”, doar acolo însă».” (Lascu, 2010: 70).
91
generatoare a întregului context: studiile sale converg către conturarea unei tipologii arhetipale a
“casei matrice”, care cunoaşte diferite variaţiuni în funcţie de proprietari şi zonă geografică (Fig.
4.11).

Fig. 4.11 – Casă rurală, proiect tip nr. 3, arh. F. Stănculescu; Fig. 4.13 - Plan de sistematizare a unui sat, arh. F.
Stănculescu.

Toate aceste studii sunt semnalate de altfel şi în articole apărute în Arhitectura, unde Stănculescu
reflecta preocupat asupra schimbărilor din lumea satului, publicând mai multe studii şi proiecte
tip de locuinţe. Articolul “Construcţiuni rurale” din 1924 (Stănculescu, 1924: 13; 15) este o
pledoarie pentru o atenţie mai mare a profesioniştilor către lumea satului: “îndrumarea organizării
gospodăriilor rurale” este la fel de urgentă ca agricultura, deoarece, conform teoriei lui
Stănculescu, “locuinţa şi în general gospodăria formează centrul dela care trebue să se pornească
şi către care trebue să meargă preocupările noastre în viaţa rurală” (Fig. 4.12).

Fig. 4.12 - Tip de casă rurală nr. 5 şi colonizări, arh. F. Stănculescu.

În 1925, Stănculescu publică un articol care prezintă situaţia generală a satelor, referindu-se în
special la satele noi, de colonişti, la a căror proiectare contribuise îndeaproape şi ale căror date
tehnice le prezintă succint (Stănculescu, 1925: 28; 29). Aşezarea satelor în teritoriu şi relaţiile lor

92
cu mediul continuă să îl preocupe pe arhitect, acesta rezumându-şi cercetările într-un articol
ilustrat din 1937 (Stănculescu, 1937: 15; 16) (Fig. 4.13).

Un adevărat omagiu poetic adus arhitecturii vernaculare şi importanţei cercetării ei răzbate din
paginile unui articol al lui Stanculescu din 1941: “[...] dacă dorim să avem o închegare temeinică
pentru realizările noastre viitoare în arhitectură, suntem obligaţi să cercetăm şi această tradiţie, s´o
cunoaştem pe ea şi viaţa ce´o îmbracă, s´o simţim, s´o curăţim de gunoae străine şi apoi să ne´o
apropiem, să o întrebuinţăm” (Stănculescu, 1941: 157; 160). Stănculescu crede că cercetarea
arhitecturii tradiţionale va folosi într-un final o tipologie bazată pe o “caracterizare pe văi de râuri
şi pe fel de viaţă”. El face un fel de scurt istoric al transformării satului de-a lungul timpului, al
diferitelor modele şi al influenţelor progresului tehnic, insistând pe momentul împroprietăririi
ţăranilor în urma reformei agrare şi pe efectele ei.

Preocuparea pentru locuinţa rurală răzbate şi dintr-un articol din 1939, care expune, cu date
statistice, situaţia gospodăriilor ţărăneşti (Vasilescu-Gyk, 1939: 34; 36). Argumentul care susţine
articolul este faptul că “România fiind o ţară eminamente agricolă, cu o populaţie rurală de 81.5%
din 20 milioane locuitori, problema locuinţei acestor muncitori agricoli, ţărani, formează obiectul
preocupărilor guvernului actual, ca şi ale guvernelor trecute”, şi, discutând “ofensiva sanitară” a
Ministerului Sănătăţii, autorul afirmă că “Mai întâi să se dea săteanului o casă sănătoasă într-un sat
organizat şi prevăzut cu toate lucrările necesare vieţei în comun [...] Fără o locuinţă sănătoasă,
toate sforţările, ori cât de costisitoare, vor rămâne ineficace”.

Un alt mare proiect complementar privind modernizarea satelor este cel iniţiat de prof. Gusti, în
cadrul Fundaţiilor Culturale Regale: pe lângă cercetarea monografică discutată în paginile
anterioare, apare un Departament de Arhitectură care proiectează clădiri în mediul rural, dintre
care mai ales echipamente publice, de obicei cămine culturale, un program considerat
fundamental pentru adaptarea satelor la exigenţele momentului.

Anul 1940 este anul realizării proiectelor de sistematizare de sate. Un text vizionar al lui C.
Sfinţescu publicat în Urbanismul zugrăveşte un viitor organizat şi precis al satului românesc
(Sfinţescu, 1940: 171; 178). Acesta “nu va mai lua naştere la întâmplare, [...] nu se va mai desvolta
şi vieţui în voia soartei sau a intereselor individuale”. O parte a principiilor expuse de urbanist o
vom regăsi, uneori într-un mod deformat, în politica comunistă de reorganizare a satelor: “satul
de mâine” este un “organism complet”, este “un sat industrial-agricol”, încadrat în
93
“superurbanism, adică în «organizarea spaţiului naţional românesc»”, funcţionând “în circuitul
închis sat-oraş-strainatate” şi convergând către “satul optim”81, un sat cu “centru civic”, un “sat
model”. O întreagă teorie urbanistică a satului model este expusă în continuare, insistându-se pe
indici şi calcule pentru justa dimensionare, pe ideea de centru civic, dar şi pe necesitatea sporirii
numărului de locuitori în centrele mici. Sunt expuse două planuri de sate model, liniar dublu şi
adunat (Fig. 4.14).

Fig. 4.14 – Sat liniar dublu şi sat adunat, arh. C. Sfinţescu.

Doctrina “superurbanismului” este publicată în următorul an (Sfinţescu, 1941: 91; 142),

cuprinzând capitole teoretice despre ideologie, doctrină, tehnică, metodă, dar şi aplicaţii şi
programe pentru România. Ridicarea standardului vieţii rurale s-ar realiza prin “satul optim”, în
cadrul unei “industrializări agricole pronunţate a ţarei”, sat care asigură ţăranului un lot agricol
(calculat de Sfinţescu la 4ha) la distanţă minimă (3-4km) de gospodărie (aprox. 1000mp), dar şi
munca în cooperaţie şi activitate de lucru continuă prin “industria sezonată”, oferindu-i “mijloace
de schimb” cu oraşul (în special pentru satele care se afla în “centura agricolă”). Privirea atentă în
teritoriul românesc relevă urbanistului faptul că “multe din satele existente vor trebui adaptate,
prin reamenajări; altele chiar desfiinţate. [...] Satele de creiat din nou vor fi realizate după proecte
care să se inspire din aceste principii generale [...]”. Sfinţescu îşi sprijină afirmaţiile pe realizările
europene în domeniul agricol, oferind exemple concrete din Germania, Ungaria etc. şi, pornind
de la datele statistice ale României, calculează şi imaginează modul de organizare a unei noi
agriculturi mecanizate şi a unui nou sat românesc.

81 Detaliat de autor într-un articol anterior (Sfinţescu, 1939: 33; 40).

94
Tot în 1940, în acelaşi spirit progresist al articolelor descrise mai sus, se realizează mai multe
programe de arhitectură noi: primărie de comună, dispensar medical, dispensar veterinar,
grădiniţă de copii, crescătorii de animale, fabrică pentru valorificarea fructelor şi legumelor, şcoală
primară, cantină, baie comunală etc. Unele proiecte au o linie modernistă puternică, iar altele fac
recurs direct la vernacular (Fig. 4.15).

Fig. 4.15 – Proiecte ale Serviciului de arhitectură al Ţinutului Bucegi, 1940: dispensar medical, gradiniţă de copii,
cantină la sat.

În siajul acestei gândiri progresiste despre dezvoltarea satului, apare ca firească elaborarea, în anii
dictaturii carliste (1938-1944), a mai multor proiecte de centru civic sătesc82, care au atmosfera
arhitecturii totalitare a momentului şi ignoră, de cele mai multe ori, configuraţia tradiţională a
satului, ieşind din scara locului (Fig. 4.16 şi 4.17).

Fig. 4.16 – Centru civic al satului Spătărei, vedere perspectivă şi plan, arh. Ilie Teodorescu, 1938.

Fig. 4.17 – Satul model Antoneşti, arh. R. Bordenache - planul de sistematizare, proiect tip locuinţă mică şi
perspectivă din piaţa centrală.

82 Despre acest subiect, mai multe în Răuţă, 2010: 100; 103.

95
Într-un text pertinent şi avizat din 1941, prezentând întâi generic modul de formare a satelor în
vechime şi substanţa veche şi bogată a structurii lor actuale, Cergăneanu pune în evidenţă
artificialitatea intenţiilor statului de a dota satele cu “centre civice”, atâta vreme cât, spune autorul,
“neexistând în trecut instituţiuni de comunitate, afară de biserică, nu există în aceastea (în sate
n.n.) centre sau pieţe de adunare, afară de cel dela marginea satului, pentru adunarea vitelor mari
ce pornesc la păşune şi unde în majoritatea cazurilor este şi locul de adăpare. Găsirea unui teren
pentru clădirile cerute de organizarea administrativă şi culturală modernă este o problemă foarte
greu de rezolvat, planificarea fiind făcută după alte necesităţi” (Cergăneanu, 1941: 19; 21). Autorul
pledează pentru o îmbunătăţire treptată şi din interior a condiţiilor de viaţă care să determine
ulterior, într-un mod firesc, nevoia unor funcţiuni socio-culturale şi punerea lor în operă chiar de
către utilizatori: ”Să nu ne repezim la reforme radicale şi rapide cu mentalitatea noastră
orăşeneasca care în materie de urbanistică ne face să visăm “Centre civice”, adică o altă denumire
a pieţelor monumentale orăşeneşti. Satul are nevoile lui locale care nu se pot rezolva cu
preconcepute idei orăşeneşti. Numai o minuţioasă cercetare locală, din care o sfătuire cu sătenii
nu trebue să lipsească, poate da temeiurile unei lucrări urbanistice serioase. Atunci se va vedea că
Centrul Civic este o simplă formulă orăşeneasca şi neactuală, alte fiind problemele comunei [...].
Atunci şi le va face singur după gustul lui particular şi în locul pe care-l va crede el mai nimerit.”
Cergăneanu arată pericolul unei imixtiuni străine de modul de construire a satului, îndemnând
arhitecţii la reţinere şi chibzuială, limitându-se la documentarea operelor construite vernaculare.
El demonstrează simplu şi clar că problemele gospodăriei ţărăneşti “sunt numai de detalii şi nu se
datorează nepriceperii, ci sărăciei”. Arhitecţii pot cel mult să pună la dispoziţia ţăranului nişte
manuale practice de tehnică a construcţiilor care să îl ghideze pe ţăran, fiindcă autorul declară
“Sunt contra redactarei de albume cu planuri tip. Acestea scutesc de gândire proprie,
uniformizează [...] fiecare clădire trebue să-şi aibă autorul ei”.

O pledoarie asemănătoare ca structură şi mesaj cu cea a lui Cergăneanu apare în numărul unic al
Arhitecturii din 1943-1944 (Smighelschi, 1943-1944: 12; 16), autorul exprimând nişte concluzii
actuale în ceea ce priveşte tradiţia: “[...] casa rămâne în acelaşi timp un lucru viu. Ea se formează
şi se transformă, ascultând de legea eternă, determinată de relaţiile imuabile dintre scop şi formă”
şi intervenţiile tip – “soluţii tip ale casei rurale nu există, deoarece fiecare regiune, fiecare colţ al
ţării are cerinţele sale particulare, care nu pot fi satisfăcute cu modele identice, valabile în orice loc
şi împrejurare şi fără un studiu aprofundat al arhitecturii rurale de pe întreg cuprinsul ţării”.

96
Aşadar, către sfârşitul perioadei interbelice, cunoaşterea satului românesc este deja profundă,
graţie numeroaselor studii din diferitele discipline. Orientarea generală a arhitecturii trece de la
referinţele izolate folosite de neoromânesc la o cercetare serioasă a caracterului local şi o epurare
a formei arhitecturale, bine integrată în contextul natural şi cultural, exemple fiind locuinţele
săteşti şi căminele culturale construite în acea perioadă. Lascu rezuma modalităţile de integrare a
noii arhitecturi în sate: atenţia la scara locului, folosirea formelor şi structurilor spaţiale şi
funcţionale tradiţionale, conservarea decoraţiilor de lemn; cu toate acestea, există o tendinţă de
uniformizare, arhitectura rurală se reconfigurează şi astfel “se pun bazele unei noi tradiţii a
vernacularului” (Lascu, 2010: 72). Aceste direcţii sunt continuate parţial în perioada comunistă, în
special în anii ’70-’80, cu ideea implementării centrelor civice.

În perioada dintre războaie, orientarea sistematică a arhitecţilor către tradiţie urmează cursul firesc
iniţiat de dezvoltarea istoriografiei artei româneşti şi a scrierilor filosofice şi sociologice care
conturează teoria spaţiului cultural românesc. Tradiţia este văzută ca o “faţetă esenţială a
modernităţii interbelice”, iar în această perioadă “scopul ei va fi să ajute la găsirea tonului just, să
aducă culoarea locală, particularizând vocile modernităţii”, afirmă C. Popescu (Popescu, 2010: 41;
45). În căutarea unei autenticităţi a arhitecturii moderne româneşti, apelul la vernacular este în
această etapă mai degrabă generic, încercându-se o contextualizare a operelor, o căutare a
“spiritului locului”, o apartenenţă la un spaţiu cultural bine definit de coordonate spirituale,
reprezentate de o arhitectură populară atemporală şi cristalizată într-o perioadă lungă de timp.
În acest sens, sunt interpretate unele particularităţi arhitecturale balcanice din registrul tradiţional
pentru regenerarea resurselor modernismului românesc. C. Popescu ne propune două tipologii
tradiţionale importante care canalizează atenţia teoreticienilor şi practicanţilor de arhitectură, mai
ales în perioada dintre războaie: cula şi casa balcanică, ambele pentru formele şi volumele simple,
compacte, geometrice, trăsături care corespundeau căutărilor estetice ale modernismului,
interpretate însă din dorinţa de a contextualiza nouă arhitectură. Motivul culei este studiat şi
reluat, prin prisma criteriilor de economicitate şi modularitate, de diferiţi arhitecţi în proiecte de
locuinţe din anii ’20, dintre care “Casa pătrată” a lui F. Stănculescu (derivată din interpretarea
“casei-matrice”) este poate cel mai important pentru dezbaterea teoretică românească (Fig. 4.18),
iar “Maison blanche” a lui Le Corbusier poate ceva mai faimoasă, alături de schiţa de culă din
carneţele sale de călătorie (Popescu, 2010: 47-49) (Fig. 4.19).

97
Fig. 4.18 - “Casa patrata” (1929, Caminul), arh. F. Stanculescu; Fig. 4.19 – Charles-Edouard Jeanneret (Le Corbusier),
desen de culă (Voyage d’Orient, 1911, carnet de note I, fila 64 verso).

Modernitatea românească poate fi descrisă prin cele două trăsături aparent contradictorii ale sale:
progresul şi tradiţia (Popescu, 2011). Începând cu perioada interbelică apare ideea de vacanţă la
ţară, unde spaţiul rural devine spaţiu al timpului liber al orăşeanului. Acest fapt va determina
apariţia locuinţelor secundare la ţară, mai ales în satele apropiate de marile oraşe (în special
Bucureştiul). Octav Doicescu şi Henriette Delavrancea sunt exponenţii unui mod de a face
arhitectură care împacă armonios tradiţia şi modernitatea: “realizează fără ostentaţie un pitoresc
modern, cu elemente de factură vernaculară” (Zahariade, 2002: 18). Acest vocabular arhitectural
tradiţional este prezent sub o formă interpretată în cazul locuinţelor de vacanţă din mediul rural,
mediu în care acestea se integrează şi din care preiau trăsăturile pitoreşti ale vieţii la ţară.
Construite printr-un alt tip de recurs la vernacular, mai puţin abstract şi interpretativ, arhitectura
majorităţii acestor case este ceva mai apropiată de formele tradiţionale ale arhitecturii populare
(Fig. 4.20 şi 4.21).

Fig. 4.20 - Conacul Florica şi Sache Suchianu (Copăceni, Ilfov, 1939), arh. H. Delavrancea; Fig. 4.21 - Vila Natalia
Ioanovici şi Alecu Bâlcu, Băneasa, faţadă, arh. O. Doicescu.

Vernacularul urban este reinventat de O. Doicescu prin diferite variante de vile, dar şi funcţiuni
98
de loisir (restaurant, club), care sunt situate în mijlocul naturii. Inspirate din fondul vernacular al
oraşului, variantele tipologice propuse pentru parcelarea Bordei-Jianu integrează discret tradiţia
într-un limbaj modern românesc (Fig. 4.22 şi 4.23).

Fig. 4.22 - Case din parcelarea Bordei-Jianu: lotizare pentru funcţionarii societăţii Gaz-Electra, Uzinele Comunale
Bucureşti, 1937-1940, arh. O. Doicescu, fotografii 2003.

Fig. 4.23 - Parcelarea Bordei-Jianu: lotizare pentru Uzinele Comunale Bucureşti (1937-1940): varianta tipologică, arh.
O. Doicescu.

Un caz special îl reprezintă arhitectura interbelică a Balcicului, unde lucrările Henriettei

Delavrancea (majoritare, peste 25 de proiecte în 6 ani, 1934-1940) au ca punct de referinţă casa
otomană, pe care o contextualizează în cheie modernă pe aşa-zisa Coasta de Argint (Popescu,
2010: 65; 69). Această referinţă constituie de altfel şi una din principalele teme ale operelor literare
şi picturale care zugrăvesc un Balcic interbelic care fascinează artiştii şi elitele deopotrivă (Fig.
4.24).

Fig. 4.24 – Gheorghe Petraşcu, Case la Balcic şi Nicolae Tonitza, Baia turcească.
99
Casele Henriettei Delavrancea interpretează prin prisma modernismului tipologia casei balcanice,
într-un mod mai vădit sau mai subtil, preluând diferite elemente de morfologie şi sintaxă
arhitecturală (compoziţie, ritm, mod de articulare, raport plin-gol, inserare în sit etc.), geometria
structurală, caracteristicile volumetrice, plasticitatea materialelor de construcţie locale (var, lemn,
piatră) sau uneori aerul pitoresc generat de grădinile terasate care alcătuiesc, împreună cu casa şi
peisajul, un ansamblu unitar (ex. Vila Iunian 1936). Clădirile publice construite de arhitectă la
Balcic înclină mai mult balanţa în favoarea vernacularului local, însă păstrează aceleaşi principii
moderniste care caracterizează opera arhitectei. În acest mod, arhitectura interbelică a Balcicului
se constituie într-un ansamblu omogen care demonstrează un bun dialog între tradiţie şi
modernitate (Fig. 4.25). Pe lângă experimentele moderniste, Delavrancea operează şi cu existentul
la Balcic (dar nu numai), renovând şi refuncţionalizând clădiri vechi într-un mod delicat şi fidel
locului (ex. casa Ghiul-Serai, 1936 sau casa Eliza Brătianu, 1934, ambele la Balcic). Studiul
arhitecturii vernaculare este central în activitatea arhitectei, aceasta interpretând inventiv
tipologiile populare şi în construcţia unor conace la ţară.

Fig. 4.25 - Vila Grigore Iunian (Balcic,1934), perspectivă/elevaţie (azi disparută), arh. H. Delavrancea.

Aşadar, modernitatea românească interbelică are o evoluţie inconstantă, oscilând între vechi şi
nou şi prelucrând şi interpretând temele tradiţiei şi ale progresului în variate registre şi cu rezultate
din cele mai diverse şi surprinzătoare. Căutările unui specific românesc şi recursul la vernacular,
frecvente în prima jumătate de secol, se prelungesc cumva şi în perioada comunistă, sub forma
“modernismului autohtonizat (numit când funcţionalism liric, când arhitectură cu specific
naţional)” (Ioan, 2002: 68 şi 2009: 91; 92), ulterior soluţiile variind aberant sub influenţa naţional-
comunismului.

100
 4.4. Către o eradicare a ruralităţii. Sistematizare şi colectivizare în perioada
socialistă

4.4.1. Precizări
Dificila încercare de descriere a acestei perioade foloseşte cu precădere ca sursă revista Arhitectura,
dar şi, fragmentar, unele dintre studiile disponibile despre anii comunismului şi lumea satului.
Dată fiind apropierea în timp a perioadei, precum şi inexactitatea şi inconsistenţa istorică a
surselor, vor fi în mod sigur prezente doze de subiectivitate şi imprecizie în expunerea şi
interpretarea datelor83. În această perioadă, relaţia dintre arhitectură şi politică devine de primă
importanţă şi guvernează orice manifestare profesională: adevărul expus este parţial, iar citirea
subtextului devine dificilă, în afară contextului politic84. Cu toate acestea, credem că imaginea
despre satul românesc, aşa cum se desprinde din paginile Arhitecturii, spune multe despre cum era
văzută în epocă lumea rurală şi cum se gândea că ar putea fi modernizată. În plus, apar şi diverse
informaţii despre starea în care se găseşte arhitectura populară, atât cea veche, valoroasă, cât şi cea
nouă, care încearcă timid să găsească formula hibridă a satului “urbanizat” socialist. Aşadar, cele
ce urmează vor încerca să alcătuiască o expunere cronologică, în termenii vremii, a modului în
care transformarea satului românesc s-a reflectat în practica de specialitate şi în oficiosul
profesiunii, cu toată penumbra cenzurii şi a limitărilor regimului.

Paginile revistei Arhitectura găzduiesc tematici legate de satul românesc, care variază în funcţie de
ideologia şi curentul cultural al perioadei respective. Anii ‘50 aparţin interludiului realist-socialist şi
sunt caracterizaţi de un avânt constructiv maxim, aşadar abundă articolele despre construcţii noi
şi proiecte tip în mediul rural. În acelaşi timp, este perioada pentru care este poate cel mai puţin
greu a discerne fondul real de aparenţă (atât în limbajul textelor, cât şi în cel arhitectural):
principiile sunt puţine, simpliste şi universale, nu există nuanţe şi nici varietate, ruptura faţă de

83 “Literatura şi textele de specialitate alternează între afirmaţiile cu iz propagandistic care apar în general în lucrări

elaborate la “comandă politică” şi analizele complexe, obiective şi metodice din lucrările şi articolele mai puţin supuse
ingerinţelor politice, între enunţurile pompoase şi demiurgice extrase din documentele oficiale şi descrierea şi analiza
onestă şi obiectivă a unor fenomene şi procese, între utopiile motivate ideologic şi realităţile statistice. […] Caracterul
ştiinţific este reliefat adesea în textele şi lucrările de specialitate, justificarea acţiunilor de sistematizare putând fi astfel
susţinută prin argumente ce se doresc a fi obiective şi incontestabile, în condiţiile în care opinia comunităţii şi
implicarea participativă a colectivităţilor locale, chiar dacă formal înscrisă în documentele programatice, lipseşte cu
desăvârşire.” (Pascariu, 2010).
84 Mai multe despre problematica şi dificultatea studiului şi a surselor, în Zahariade, 2003: 52-55; vezi şi Ioan, A.,

capitolul “Cum investigăm istoria arhitecturii comuniste?” în “Vitrinele naţional-comunismului”, ACUM2. Spaţiul
public şi reinserţia socială a proiectului artistic şi arhitectural, CNCSIS Consorţiu 23 / 2006, Bucureşti: “Ion Mincu”, 2009, p.
88.
101
perioadă anterioară este totală. Anii ‘60 sunt marcaţi de fantoma sistematizării satelor, fenomen
care declanşează o serie de studii, concursuri şi cercetări, dar şi o îngrijorare serioasă, uneori
exprimată în articole, în rândul celor care sunt ataşaţi de satul tradiţional (printre vocile cele mai
importante sunt cele ale lui Florea Stănculescu sau Constantin Joja). Anii ‘70 ai revistei se
preocupă destul de puţin de ceea ce se întâmplă în lumea satului, deşi sistematizarea este în toi;
este de semnalat totuşi o nouă direcţie, timidă ce-i drept, în abordarea lumii rurale, şi anume cea a
satului turistic / agroturismului. Anii ‘80 reiau destul de frecvent tematica rurală, de la cercetarea
complexă a arhitecturii populare la proiectele tip de locuinţe, discutând şi teme teoretice ca
urbanizarea satelor sau conservarea arhitecturii tradiţionale.

Sursa ilustraţiilor folosite în studiu este, pentru majoritatea, revista Arhitectura, dar mai apar şi
câteva ilustraţii din diferite baze de date85 etc. Majoritatea fotografiilor vremii (1950-1989) este
însă deformată de propagandă şi reprezintă o imagine oficială greu de descifrat astăzi, deoarece
considerentele ideologice alterează în mod fundamental percepţia realităţii. Acelaşi lucru se
întâmplă cu “cifrele” oficiale: “Statistica comunistă trebuie înţeleasă în aceeaşi perspectivă
mitologică. Raporturile ei cu realitatea sunt mai mult decât fragile, urmărindu-se doar să se
ilustreze, prin cifre, justeţea doctrinei (ritmuri înalte de creştere, depăşirea capitalismului...).”
(Boia, 1999: 129)

4.4.2. Agricultura şi satul în perioada comunistă. Urbanizarea ruralului

Epoca postbelică corespunde proiectului industrial şi colectivist al comunismului, caracterizat
prin eliminarea iniţiativei private, economia planificată de stat, ultracentralizare, naţionalizare,
cooperativizare, sistematizare, industrializare, planificare centralizată etc. Regimul comunist al
proprietăţii era cel de stat: “Proprietatea de stat, completată prin proprietatea cooperatistă a
meseriaşilor sau a ţăranilor [...] se opunea detestatei proprietăţi individuale.” (Boia, 1999: 122)

Potrivit lui Murgescu, impactul celui de-al doilea război mondial este puternic, mai ales în lumea
rurală: pierderile umane şi materiale sunt considerabile, economia este împovărată de
despăgubirile datorate Uniunii Sovietice (între care sunt multe produse agricole), producţia suferă
o scădere puternică (Murgescu, 2010: 332; 341 şi 348; 355). Restructurarea economiei, începută în
1947, duce la schimbarea relaţiilor de proprietate şi la impunerea mecanismelor economice
comuniste, dintre care au importanţă pentru lumea rurală mai ales procesul de industrializare

85 De exemplu, fotografiile incluse în Fototeca online a comunismului românesc (care provin din Arhivele Naţionale Istorice

Centrale, fondurile ISISP – Fototeca şi CC al PCR – Albume), http://fototeca.iiccr.ro sau imagini din alte surse.
102
forţată, strâns legat de procesul de urbanizare, şi modul de alocare a resurselor disponibile pentru
investiţii, a căror rată este forţată începând cu anii ‘70, pentru asigurarea ritmurilor crescute de
creştere economică dorite de regim.

Din punctul de vedere al ideologiei comuniste, industrializarea era motorul prin care ţăranii se
transformau în muncitori-orăşeni. Conform lui Murgescu, creşterea semnificativă a populaţiei
urbane în perioada comunistă s-a realizat fie prin mutarea sătenilor la oraş, fie prin ridicarea la
rangul de oraş a statutului unor localităţi, fie prin înglobarea în oraşe a satelor învecinate. Prima
formă implica direct vieţile oamenilor, pe când celelalte două sunt formule pur administrative.
“Din punctul de vedere al regimului, ridicarea unei aşezări rurale la statutul de oraş era expresia
palpabilă a succesului politicii de dezvoltare socialistă. Tentaţia de a consemna arbitrar cât mai
multe asemenea succese era mare, cu atât mai mult cu cât clasificările epocii erau relativ flexibile,
împărţind oraşele în oraşe industriale, oraşe de servicii, oraşe agricole şi oraşe mixte. [...] numărul
oraşelor a crescut în timpul regimului comunist de la 152 în 1948 [...] la 262 de oraşe în 1989”
(Murgescu, 2010: 349). Viaţa aşezărilor rurale devenite brusc oraşe continua în aceleaşi
coordonate, uneori beneficiind într-adevăr de confortul unor facilităţi de tip urban.

Datele statistice consultate de Murgescu indică importanţa migraţiei sat-oraş pentru creşterea
populaţiei urbane (Murgescu, 2010: 350; 351). Acest fenomen este doar stimulat de autorităţi, el
fiind în fapt rezultatul opţiunii sătenilor, mai ales în condiţiile ruperii de pământ prin colectivizare
şi ofertei de locuri de muncă datorate dezvoltării industriei la oraş. Stabilirea la oraş este însă
dificilă, din cauza numărului mic de locuinţe disponibile (mai ales în prima parte a regimului) şi
din cauza dificultăţilor obţinerii dreptului de rezidenţă (“buletin de oraş”), astfel că naveta sat-oraş
rămâne un fenomen de masă până la sfârşitul perioadei comuniste. Urbanizarea satelor oferă o
îmbunătăţire parţială a condiţiilor de locuit (utilităţi, bunuri electrocasnice, infrastructură de
aprovizionare cu bunuri materiale şi servicii, servicii social-culturale etc.). Murgescu observă că în
1989 erau alimentate cu apă potabilă numai 2301 de localităţi, iar conectarea la reţeaua de
canalizare era valabilă doar pentru 537, aşadar majoritatea satelor îşi crea condiţiile de trai prin
eforturi proprii.

Eşecul agriculturii socialiste, ne spune Murgescu, este asigurat de transformarea regimului de

proprietate, distrugerea gospodăriilor ţărăneşti prin cooperativizarea forţată şi ineficienţa
sistemului de gestionare a agriculturii (Murgescu, 2010: 361; 369). El citează verdictul unui
specialist roman: “Situaţia agrară a României [...], care reflectă politica agricolă a anilor 1945-1989,
103
ne conduce, evident, la o singură concluzie: sistemul colectivist a reprezentat un experiment
macroeconomic şi macrosocial fără precedent în istoria omenirii, [...] care şi-a dovedit, fără putere
de tăgadă, falimentul economic, degradarea materială, profesională şi morală a ţărănimii şi
transformarea agriculturii dintr-un subsistem economic de piaţă într-un subsistem de subzistenţă
la nivel naţional” (Otiman, 2005, 12). Opinia lui Murgescu este că, indiferent de orientarea
politică, agricultura trebuia să concentreze proprietăţile agricole pentru valorificarea potenţialului
agricol şi să se ofere un debuşeu productiv pentru forţa de muncă eliberată din mediul agricol:
“structura existentă a agriculturii şi a satului românesc nu se mai putea menţine mult timp după
terminarea celui de-al doilea război mondial”. Cooperativizarea se face prin munca de lămurire a
ţăranilor, prin presiuni economice (cote obligatorii de produse), dar şi prin măsuri violente de
constrângere fizică. Conform datelor statistice oferite de istoric, din 1962 până în 1989 sectorul
socialist controlează trei sferturi din suprafaţa agricolă a ţării, cu o pondere mai mare la câmpie şi
la deal (deci concentrând marea parte a terenului pentru marile culturi). Agricultura nu este o
ramură economică prioritară pentru investiţiile statului socialist, fiind surclasată de industrie; cu
toate acestea, există un ritm de creştere, permis de mecanizare şi îmbunătăţiri funciare, care se
transformă în anii 80 în recesiune. Agricultura nu este nici un domeniu atrăgător pentru tineri,
statisticile demonstrând o penurie a forţei de muncă agricole în anii ‘80, alături de îmbătrânire şi
feminizare. Murgescu afirmă însă că “agricultura socialistă a reuşit totuşi să susţină industrializarea
şi urbanizarea României”.

Nesustenabilitatea pe termen lung a agriculturii socialiste este evidentă. Unele dintre explicaţiile
eşecului economic, ne spune Murgescu, pot fi neglijarea agriculturii prin direcţionarea investiţiilor
către industrie sau chiar irosirea resurselor, ca şi deformarea informaţiilor economice prin
raportările periodice false.

La Plenara PMR din 3-5 martie 1949, Dej afirma că “Rezolvarea problemei ţărăneşti este o
sarcină a dictaturii proletariatului. Partidul va duce o muncă sistematică în sânul ţăranilor săraci şi
mijlocaşi, pentru a-i convinge de necesitatea de a se reuni treptat în gospodarii colective [...]”86.
Într-unul din discursurile lui Dej, citat cu ocazia încheierii colectivizării agriculturii (1962), sunt
puse în evidenţă planul cooperatist al lui Lenin şi afirmaţia cum că “pentru victoria deplină a noii
orânduiri, socialismul trebuie construit nu numai la oraşe, ci şi la sate”. Mica gospodărie
ţărănească devine astfel obstacolul principal în calea promisei bunăstări generale, generate de

86“Stenogramele şedinţelor Biroului Politic şi ale Secretariatului Comitetului Central al PMR”, vol. III, 2004
(Stamatescu, Grosescu, Dobrincu, Muraru, Pleşa, Andreescu, 2009: 113).
104
organizarea “marilor gospodarii cooperatiste socialiste” – cooperativizarea elimină forţat urmele
vechiului “regim burghezo-moşieresc” şi instaurează dictatura “omului nou”. Dacă guvernul
prezidat de Petru Groza continuase în 1945 reforma agrară, împărţind ţăranilor şi restul
pământului rămas moşierilor după 1921, o dată cu naţionalizarea din 1948 îl ia însă înapoi cu
totul: “[...] colectivizarea agriculturii a urmat calea cea dură. Sistemul prevedea două tipuri de
exploatări: (în terminologie sovietică) sovhozurile – întreprinderi agricole de stat, şi colhozurile –
asociaţii de ţărani, în care aceştia îşi puneau terenurile în comun. Dar proprietatea tuturor este
proprietatea nimănui. De fapt, era tot proprietatea statului comunist, sub o formă deghizată.
Gospodăriile agricole colective, numite apoi cooperative agricole de producţie (varianta
românească a colhozurilor), au însemnat deposedarea ţăranilor de pământ. Dacă o industrie
etatizată merge prost, o agricultură de acest tip nu mai merge aproape deloc. [...] Colectivizarea s-
a desfăşurat în ritm intens, cu metode simple şi brutale: “convingerea” de preferinţă, dacă nu,
violenţa şi denunţarea drept “chiaburi” sau sabotori a ţăranilor care se împotriveau” (Boia, 2007:
114).

Restructurarea materială, socială şi mentală adusă de comunism a înlocuit cu totul vechile

mecanisme de funcţionare a societăţii româneşti: “Colectivizarea a dezmembrat ţărănimea,
considerată până la 1944 drept clasa fundamentală a societăţii româneşti, depozitarea spiritului şi
tradiţiilor naţionale. Industrializarea masivă a umplut spaţiul citadin cu o masă dezrădăcinata şi
uşor manevrabilă. Centrul s-a deplasat dinspre sat spre oraş, deplasare efectivă, dar mai ales
simbolică” (Boia, 2006: 122).

Lungul şi uneori violentul proces de colectivizare (desfăşurat între 1949 şi 1962, încetinit în 1953
şi reluat după 1955) este descris de autorii celui mai apreciat manual recent de istorie comunistă
precum urmează: “Una din măsurile economice cu cel mai mare impact în rândul populaţiei a fost
colectivizarea agriculturii, în urma căreia pământul a fost practic luat cu forţa ţăranilor. Probabil,
ţărănimea a fost una din categoriile sociale care a suferit cele mai mari traume sociale, psihologice
şi culturale în perioada comunistă. [...] Pentru ţăranul român, acest lucru [colectivizarea n.n.] a
însemnat deposedarea de proprietatea asupra pământului şi de drepturile pentru care luptase în
cele două războaie mondiale. Conştienţi de dificultăţile pe care urmau să le întâmpine în procesul
de colectivizare, comuniştii au acţionat în mod treptat. Primul pas l-a constituit impunerea de
cote obligatorii87 ţărănimii. [...] Deşi în teorie adeziunea la gospodăriile colective trebuia să fie

87 În 1945 se impun cotele obligatorii de produse agricole (cereale, carne, lapte, legume etc.), calculate în funcţie de

mărimea terenului cultivat, productivitatea zonei şi numărul de animale.

105
benevolă, autorităţile au folosit metode violente, mergend până la execuţii sumare, pentru a-i
obliga pe ţărani să adere la acest model economic” (Stamatescu, Grosescu, Dobrincu, Muraru,
Pleşă, Andreescu, 2009: 111; 112). Satele care erau forţate să adere la colectivizare erau vizitate de
camioane cu activişti de partid care făceau propagandă în favoarea sistemului. În publicaţiile
cenzurate ale vremii apar false reportaje despre ţărani cooperatişti fericiţi şi entuziaşti (Fig. 4.26 şi
4.27).

Fig. 4.26, 4.27 - Gospodăria Agricolă Colectivă din Costa-Nova (1949) şi Adunarea de înfiinţare a unei cooperative
agricole de producţie (1949).

La Congresul al IX-lea al P.C.R. (1965), Ceauşescu afirma că: “Numai pe baza industrializării vom
crea condiţii pentru lichidarea rămânerii în urmă de veacuri a satului faţă de oraş, pentru
reducerea treptată a deosebirilor dintre oraş şi sat, pentru ridicarea social-culturală a satului la un
nivel de viaţă civilizat”88.

Transformarea agriculturii modifică întreg peisajul rural într-un mod ireversibil. Dezvoltarea
socialistă a satului presupune, în mare, apropierea de standardele urbane şi “ridicarea nivelului de
trai”, o sintagmă dragă comunismului. “Uniformitatea, şi aşa destul de impresionantă la Marx şi
Engels, atingea, la Stalin, o perfecţiune de nedepăşit. [...] un singur tip de habitat şi de condiţii de
viaţă, prin dispariţia diferenţelor dintre oraş şi sat!” (Boia, 1999: 80; 81). Scenariul de viitor al satului
socialist, fundamentat pe baze ştiinţifice89, transpune în forme arhitecturale caracteristicile unei
vieţi noi, a “omului nou”: “O societate nouă va produce un om nou, dar în acelaşi timp îi revenea
omului nou însuşi, cel puţin primelor exemplare ale speciei, misiunea de a construi societatea
nouă. [...] Metamorfoza pretindea în primul rând extirparea individualismului. [...] Fiinţa umană
nu-şi putea împlini potenţialităţile decât în colectivitate şi prin colectivitate” (Boia, 1999: 135).

88Raport citat în Spiride (1967: 36).

89“Totul a fost ştiinţă în experimentul comunist: industria, agricultura, demografia, viaţa culturală, politica internă şi
externă, inclusiv existenţa obişnuită a oamenilor, hrana şi chiar sexul [...], totul s-a conceput şi s-a derulat (în
principiu) pe baze ştiinţifice.” (Boia, 1999: 89).
106
Retorica noului îşi face simţită prezenţa în toate domeniile sociale, arhitectura şi urbanismul fiind
printre cele mai afectate: şi întregul spaţiul construit este afectat şi România devine un şantier
continuu, nouă formă a ţării fiind, în primul rând, o chestiune cantitativă. “În ultimul său deceniu
de domnie, Ceauşescu s-a lansat într-o campanie de anvergură împotriva geografiei propriei ţări.
Îşi propunea, printre altele, să radă de pe faţa pământului majoritatea oraşelor şi satelor (urmând
să le reconstruiască!); timpul i-a lipsit pentru a duce la capăt acest proiect” (Boia, 1999: 194).
Unul dintre mijloacele prin care se realizează această transformare este înfiinţarea de noi industrii
în zonele rurale, simultan cu mecanizarea agriculturii şi disponibilizarea de forţă de muncă de la
sate (Fig. 4.28). Treptat, aceste noi relaţii economice din teritoriu duc şi la fenomenul “navetei”
(raza admisă fiind de 30-40km) şi cel al migraţiei de la sat la oraş şi, în final, la starea de inadaptare
profundă de care suferă mulţi dintre proaspeţii orăşeni.

Fig. 4.28 - Întreprinderea de Metale Rare (IMR), închisă, Vadu, jud. Constanţa, fotografie 2002; Fig. 4.29 – Reţeaua
de localităţi rurale din R.S.R., 1983.

Amploarea intervenţiilor în sate şi efectele lor socio-economice sunt destul de bine descrise şi de
datele statistice raportate. În 1967, o treime din fondul de locuinţe din zonele rurale este realizată
în ultimii 15 ani (Spiride, 1967: 36). În 1969, rolul gospodăriei individuale a ţăranului a scăzut deja
simţitor, producţia socialistă ocupând 90%. Produsele gospodăriilor personale au o pondere ceva
mai ridicată la legume (21%) şi fructe (45%). Lotul personal ţărănesc variază între 0.15 şi 0.30 ha
şi este aşezat de obicei lângă locuinţă. În 1966, structura populaţiei ocupate în mediul rural
conţine 74% ţărani (din care 65% membri C.A.P.), iar 25% reprezintă muncitori, meseriaşi şi
intelectuali (Stratulat, 1969: 8). La începutul anilor ‘80, situaţia statistică a satelor, conform unui
articol din 1983, este următoarea: dintr-un total de 13129 sate, 70% sunt sub 1000 locuitori, 92%
din numărul total de comune (2705) sunt formate prin asocierea a cel puţin 2-3 sate, peste 75%
din sate mici de tip răsfirat şi risipit sunt concentrate în zonele de deal şi munte, în zona de
câmpie este o tramă rară de sate mijlocii şi mari de tip adunat (Fig. 4.29) (Possa, 1983: 25; 28).

107
În faza antinaţională a perioadei comuniste, discursul ideologic pune capăt în mod brutal lungii
dezbateri intelectuale, care oscilează între tradiţie şi modernitate de-a lungul vieţii culturale
româneşti a primei jumătăţi de secol XX, opunând valorilor occidentale (reprezentând
modernitatea) şi tradiţiilor autohtone un al treilea model, de necontestat: cel comunist sovietic,
împrumutat direct de la sursă şi aplicat servil şi chiar “mai fidel adoptat în România decât în
celelalte ţări satelite” (Boia, 2006: 271). Desfiinţarea practicii liberale încredinţează nenumăratelor
institute de proiectare specializate (vezi anexa de termeni şi acronime), subordonate politic, tot ce
înseamnă opinii, cercetare, propuneri şi decizii în legătură cu arhitectura şi urbanismul României
celei de-a două jumătăţi de secol XX. O încercare de caracterizare şi periodizare o face Zahariade:
“Dezvoltarea postbelică a arhitecturii româneşti se dovedeşte mai sensibilă la fluctuaţiile
politicului decât la evoluţia ideilor arhitecturale în lume […]”, cu următoarele intervale delimitate
prudent de autoare: “reconstrucţia” până la sfârşitul anilor ‘40, interludiul realismului-socialist
până după mijlocul anilor ‘50, deschiderea şi relativa resincronizare până la începutul anilor ‘80,
închidere şi declin până în 1989 (Zahariade, 2002: 19; 20).

4.4.3. Modelele sovietice

Precum celelalte state din blocul estic, România a adoptat modelul economic sovietic, bazat pe
etatizare, planificare şi industrializare: “Mitul Uniunii Sovietice a acoperit spre mijlocul secolului
trecut oricare alt reper cultural”90. Experienţa şi performanţa tehnică sovietice sunt importate şi
aplicate direct, fără drept de apel.

Numerele din anii ‘50 ai revistei Arhitectura conţin numeroase articole semnate de arhitecţi ruşi
care expun şi explică modelul sovietic de sistematizare rurală. La acestea se adăugă şi raporturile
ahitecţilor români trimişi în U.R.S.S. pentru studiu. Aflăm din acestea care sunt premisele unei
lumi rurale perfecte, în care economia şi eficienţa merg mână în mână pentru construirea satului
modern socialist. Articolul Arhitectura sovhozurilor (Rizanov, 1955: 34; 39) scoate în evidenţă
importanţa tipului sovhozului şi se precizează că arhitectura a sute de mii de case din comunele
sovietice este creată şi dezvoltată pe baza experienţei construcţiei sovhozurilor. Se spune aici că
un sovhoz se recunoaşte prin “ordinea desăvârşită în amplasarea clădirilor şi construcţiilor,
caracterul specific al volumelor clădirilor propriu-zise şi abundenţa vegetaţiei” şi, lucru care intră
oarecum în contradicţie cu faptul că aceste aşezări sunt construite după proiecte-tip, apar chiar
exemple de sovhozuri perfecte!

90Mai multe despre “mitul sovietic” în “Mitologie comunistă”, Boia, L., Istorie şi mit în conştiinţa românească, Editura
Humanitas, Bucureşti, 2006, pp. 271- 275.
108
Sunt de remarcat trăsăturile urbane imprimate acestor centre populate, direcţie adoptată ulterior şi
în satele din România: apar noţiuni arhitectonice precum ansamblu, piaţă, scuar, centru obştesc,
spaţiu plantat sau funcţiuni specifice oraşului: birouri, club, hotel, creşă, cămin de zi pentru copiii
mai mari, restaurant etc. Un element de sistematizare a teritoriului preluat din practica sovietică –
care este prezent în peisajul rural de campie – sunt perdelele de vegetaţie, folosite pentru
îmbunătăţirea condiţiilor climatice (atenuarea vânturilor puternice, asigurarea unei clime mai
blânde).

Un alt aspect important împrumutat din practica sovietică ce ulterior va avea o importanţă tragică
pentru soarta unor sate româneşti este modelul de reorganizare teritorială: unele dintre aşezările
mici se desfiinţează şi populaţia este mutată în centre mai mari, la bloc, scopul acestei măsuri fiind
economic, precum şi o mai bună deservire social-culturală a populaţiei. Teoretizarea şi
diseminarea acestei chestiuni au loc prin proiectele sovietice expuse la Expoziţia C.A.E.R. din
Sofia din octombrie 1960, unde se prevedea, în unele zone, reducerea la o treime a numărului
actual de sate (Vernescu, 1962: 10). Această direcţie este detaliată în mai multe articole ale
Arhitecturii începând cu anii ‘70.

4.4.4. Sistematizarea şi transformarea profundă a satelor. Unele principii urbanistice şi

arhitecturale
Sistematizarea este una dintre cele mai importante acţiuni întreprinse de regimul comunist,
autoritatea unică a partidului conferindu-i acestui puternic instrument de planificare un impact
major şi consecinţe pe multiple planuri. Conform Micului lexicon ilustrat al noţiunilor de sistematizare
(Cardaş, 1983: 307; 313), sistematizarea este “ştiinţa cu caracter pluridisciplinar, care se ocupă cu
organizarea şi remodelarea complexă a structurilor teritoriale şi ale localităţilor, în scopul asigurării
cadrului optim necesar desfăşurării activităţilor umane şi a ridicării permanente a standardului de
viaţă”. În cadrul definiţiei largi, sistematizarea localităţilor rurale este descrisă mai precis ca
rezolvând felurite probleme, dintre care: “delimitarea judicioasă a perimetrului construibil al
satului în raport cu funcţiunile şi mărimea preliminară a acestuia”, “zonificarea terenului cuprins
în perimetrul construibil”, “determinarea amplasamentelor centrelor de producţie agricolă sau
industrială în cadrul unor zone de producţie, astfel încât să nu stânjeneasca dezvoltarea satului”,
“organizarea centrului civic al satului, care să grupeze principalele dotări reprezentative
(administrative, social-culturale), precum şi unele locuinţe cu mai multe niveluri, spaţii plantate
etc.”, “realizarea unei reţele corespunzătoare de căi de comunicaţie”, “echiparea treptată cu lucrări
109
edilitare”, “asigurarea zonelor de plantaţii de protecţie şi de agrement”, “analiza posibilităţilor de
evitare sau de atenuare a acţiunilor dăunătoare asupra mediului înconjurător”, “păstrarea sau
crearea unei arhitecturi proprii, prin punerea în valoare a monumentelor istorice şi de arhitectură
şi prin prelucrarea creatoare a elementelor de arhitectură populară”, “rezolvări diferenţiate de la
zonă la zona”. Trebuie ţinut cont că aceste definiţii sunt publicate în 1983, aşadar în urma unei
experienţe acumulate în timp – începuturile sunt mai puţin “atente” la fiinţa şi viaţa satului, aşa
cum este arătat punctual în cele ce urmează.

Sistematizarea satelor începe de la jumătatea anilor ‘60, continuă ulterior în cadrul Programului
Naţional de Sistematizare (1976-1980) şi este, de fapt, simultană cu sistematizarea teritoriului
naţional. Sistematizarea teritorială este o consecinţă directă a economiei planificate centralizate.
Trebuie remarcat că o parte din principiile ce însoţesc acest proces îşi au rădăcina în perioada
antecomunistă, care, de fapt, conţine primii paşi în domeniul sistematizării satelor91, însă, de multe
ori, ideile teoretice şi experimentale de dinainte de 1945 sunt puse în slujba ideologiei şi, în
consecinţă, sunt deformate şi, uneori, deturnate de la sensul iniţial. Una dintre contribuţiile
importante aparţinând ambelor perioade este cea a experimentatului Florea Stănculescu, care în
anii ‘40 se ocupă intens de problemele sistematizării teritoriului şi ale colectivizării agriculturii, iar
în anii ‘50 este coordonator al colectivului de sistematizare rurală din I.P.A., îndrumând
nenumărate studii şi proiecte tip, precum şi activitatea de proiectare a noilor organisme colective
G.A.C. şi G.A.S., stabilindu-le rolul teritorial, respectiv trecerea de la intravilan la extravilan
(Lascu, 2010: 70; 71).

Într-un raport alcătuit în 1948, Stănculescu situează rolul satului în cadrul planificării naţionale,
indicând mai multe direcţii: crearea de ansambluri interdependente economic oraş-reţea de sate
înconjurătoare şi sistematizare adaptată la caracterele specifice locale, remarcând că “satele
noastre sunt de mult temeinic închegate. Stricarea structurii lor nu se poate face şi nici nu trebuie
făcută sub administrarea unor decrete” (Stănculescu, 1987a: 28; 31). Cercetarea şi proiectarea
trebuie făcute pe “ansambluri de sate, care se încadrează într-un spaţiu determinat de existenţă,
producţie şi viaţă”, “o unitate de trăire”, iar sistematizarea este “obligată să le trateze pe toate
deodată”.

Unii dintre primii paşi pentru procesul de sistematizare îi reprezintă reforma administrativă din
1968 (care constă în renunţarea la împărţirea pe regiunile istorice şi impune o nouă şi forţată

91 Vezi subcapitolele precedente.

110
organizare administrativ-teritorială în judeţe) şi organizarea teritoriului agricol. Aceasta din urmă
se realizează prin unităţile economice de producţie, plasate raţional astfel încât să ţină cont de
tipurile de culturi şi morfologia terenului, dar şi de centrele locuite. După 1962 se stabilesc cele
trei sectoare economice din agricultură: cel de stat, cel cooperatist şi cel particular. În urma
colectivizării ar rezulta aproximativ o gospodărie agricolă colectivă pentru fiecare comună (2500-
3000 de locuitori, aprox. 650-800 de familii) (Silianu, 1962: 7). Organizarea teritoriului determina
astfel realizarea de aşezări noi (ansambluri de sine stătătoare construite de la zero în mijlocul
câmpului) sau completarea celor existente prin intervenţii, uneori de mare amploare, în ţesutul
existent rural. Aceste centre noi de producţie contrastează puternic, prin toate trăsăturile lor, cu
structura tradiţională a satelor din zonă: sunt şi rămân nişte “sectoare” tehnice, uniforme şi terne,
ale tuturor şi ale nimănui (Fig. 4.30).

Fig. 4.30 – Locuinţă colectivă în cadrul G.A.S. “Justin Georgescu”, arh. Ch. Ionescu.

Sprijinindu-se pe o “prevedere ştiinţifică a perspectivei de dezvoltare”, sistematizarea rurală

porneşte de la zero (“aici totul este de făcut”), iar urbanizarea este văzută ca “factor obiectiv şi
ireversibil, specific societăţii contemporane”, proces care va fi realizat treptat, începând cu
dezvoltarea cu caracter prioritar a aşezărilor care au capacitatea de a polariza activităţi (Blajovici,
1971: 6). Sistematizarea este văzută ca un fenomen de lungă durată, care s-ar desăvârşi după ce
populaţia se va convinge de avantajele noilor condiţii de trai construite de societatea socialistă
(apă, canalizare, electricitate, dotări socio-culturale, mobilitate etc.) şi de beneficiile stilului de viaţă
urban în blocurile de apartamente.

Una dintre problemele de organizare a teritoriului cu care se confruntă autoritatea comunistă este
răspândirea locuitorilor în multe (prea multe!) sate mici (o statistică din 1956 menţionează peste
15000 de sate). În consecinţă, dotarea cu funcţiuni socio-culturale devine defectuoasă prin
risipirea lor în unităţi mici în sate mici (până la 750 locuitori). Se remarcă de asemenea distribuţia
ineficientă în teritoriu: în afară de zona Banatului, unde satele sunt distribuite aproximativ
uniform (rezultat al colonizării austriace din sec. al XVIII-lea), în restul regiunilor ţării satele sunt
111
ori concentrate de-a lungul râurilor (în câmpie), ori risipite (la munte). În condiţiile colectivizării,
multe din cauzele acestei situaţii teritoriale dispar: ţăranul nu mai are loturi extravilane, deci nu va
mai fi tentat să se aşeze lângă ele; anexele construite izolate ce ţin de creşterea animalelor nu mai
sunt necesare câtă vreme acest lucru se realizează în ferme de producţie la scară mare; satele nu
mai depind de sursa de apă; mobilitatea creşte prin extinderea reţelelor de drumuri etc. (Vernescu,
1962: 10). Într-un articol din 1967 (Baucher, 1967: 6), densitatea satelor în teritoriu este
prezentată în continuare ca o problemă dificilă pentru îndeplinirea planurilor socialiste. Conform
profilelor socio-economice de perspectivă, mărimea minimă dorită pentru populaţia unui sat este
de 3000 locuitori, cifră posibil de atins doar pentru un procent mic de sate – în aceste condiţii
supradimensionarea demografică ar duce la neadmisibila supradimensionare a investiţiilor publice
(Matei-Fieroiu, 1967: 20). Densitatea este diminuată şi de extinderea satelor de-a lungul căilor de
comunicaţie modernizate (Coloman, 1967: 25).

Planificarea şi sistematizarea agricolă sunt posibile, conform cercetărilor sovietice, abia după
finalizarea colectivizării şi se realizează centralizat prin mai multe tipuri de studii şi proiecte:
studiul de zonare a producţiei agricole, studiile tehnico-economice, proiectele de organizare
intergospodarească, schiţele de organizare a producţiei agricole etc. În câteva articole este
accentuată şi importanţa interdisciplinarităţii în procesul de dezvoltare a teritoriului rural
(vorbindu-se mai ales despre sociologi, dar nu numai). Se sugerează chiar ideea de participare
activă, efectivă, a locuitorilor satului la transformarea comunelor şi satelor (Pavlu, 1968: 5) sau de
consultare a opiniei publice în privinţa problemelor sistematizării, prin sondaje, discuţii şi
dezbateri publice (Blajovici, 1971: 6), idei care nu vor fi aplicate niciodată.

Sistematizarea fiecărui sat respectă câteva principii menite să modifice structural morfologia
rurală. Cele mai importante sunt: limitarea extinderii vetrei pentru eliberarea de teren agricol;
sporirea densităţii (de la sub 20loc/ha la 60-80loc/ha, minimum fiind 30loc/ha); reducerea
suprafeţelor loturilor intravilane care depăşesc nevoile familiei şi eventuala acordare a surplusului
de teren în extravilan; introducerea lucrărilor edilitare care generează densitate mai mare şi mai
multe niveluri pe clădire; densitatea noilor construcţii, cu funcţiuni comasate, pe mai multe
niveluri, tocmai pentru asigurarea unui “început” de schimbare vizuală a imaginii satului; sporirea
dotărilor socio-culturale; spaţii plantate etc. (Vernescu, 1962: 10). Se discută până şi ideea
strămutării de case existente, pentru a desfiinţa aşezările risipite sau cătunele şi anexele agricole
răspândite în teritoriu: ordinea socialistă vrea să îşi facă simţită prezenţa până la nivelul

112
măruntelor şi izolatelor hambare sau adăposturi agricole sau de păşunat. Dintre acestea, poate
principiul cu cel mai mare impact asupra imaginii rurale este economisirea suprafeţelor de teren
agricol şi reducerea costurilor pentru infrastructură, prin comasarea funcţiunilor, densificarea
masei construite şi folosirea clădirilor etajate (în majoritatea cazurilor două niveluri). Astfel, într-
un peisaj construit unde singura clădire înaltă era, în mod simbolic, biserica, prezenţa
construcţiilor de două până la patru etaje contrariază şi dezorientează.

Vatra satului92 este “reorganizată” juridic (prin trecerea terenurilor din proprietate individuală
către stat), astfel încât să se facă loc pentru construcţiile de locuinţe, dotări şi centrul socio-
administrativ. Această reorganizare a vetrei are şi raţiunile economice ale unei echipări edilitare
mai simple şi mai rapide. Centrul civic trebuie să fie reprezentativ pentru aşa-zisa îmbinare a
viziunii socialiste cu specificul local şi constă în concentrarea de investiţii de stat cu un caracter
exemplar şi educativ. Un articol din 1971 remarca necesitatea studierii mai aprofundate şi a
organizării de concursuri în ceea ce priveşte aşa zisul “centru civic” al satului, în urma lipsei de
coerenţă a noilor construcţii implantate agresiv în centrul tradiţional al satelor deja sistematizate
(Baucher, 1971: 39). Restrângerea forţată a vetrei este strâns legată şi de fenomenul migraţiei la
oraş, după cum remarca un articol din 1981, care semnalează că “se preferă o mutare definitivă la
oraş, unei strămutări a locuinţei din afara perimetrului construibil, în interiorul său” (Stănciulescu,
1981: 83).

În legătură cu sistematizarea satelor, Sebestyen enumeră într-un articol din 1965 câteva aspecte
problematice care pornesc de la situaţia existentă fizică şi socială şi sunt determinate în special de
distribuţia inegală a satelor în teritoriu şi de densitatea lor variată (Sebestyen, 1965: 43). Acestea
sunt: dificultatea deservirii echilibrate a locuitorilor, necesitatea creşelor cu număr sporit de locuri
(în condiţiile implicării intense a populaţiei feminine în muncile agricole), deficienţele reţelei de
învăţământ primar, necesitatea dotărilor culturale (inadmisibil inexistente pentru o mare parte a
populaţiei României în plină revoluţie culturală!) sau exemplaritatea clădirilor cu caracter urban
ridicate de stat (care ar trebui să funcţioneze ca o “pârghie de transformare a construcţiei de
locuinţe ţărăneşti”). Autorul subliniază obligativitatea realizării unor cercetări ample pentru
determinarea temelor de proiectare a construcţiilor în mediul rural: cele arhitecturale trebuie să fie
însoţite de studii şi anchete sociologice care să determine nevoile locuitorilor şi scenarii de
evoluţie pe termen mediu şi scurt. Din articol reiese un fapt evident: în 1965, lucrurile nu sunt

92 În urma Legii 58/1974, termenul de vatra satului este înlocuit cu termenul “perimetru construibil al satului”,

Cardaş, M., (coord.) Mic lexicon ilustrat al noţiunilor de sistematizare, Editura Tehnică, Bucureşti, 1983, p. 369.
113
deloc clare în ceea ce priveşte rezultatul intervenţiilor masive în sate şi dizlocării structurilor
tradiţionale, cel puţin din punct de vedere social şi cultural.

Acelaşi autor notează, într-un articol din 1987 (Sebestyen, 1987: 47; 48), principalele puncte ale
(ştergerii) diferenţelor dintre sat şi oraş, problema ideologică centrală care îi obsedează pe
constructorii societăţii socialiste: aspectele esenţiale ar fi producţia (se tinde către o agricultură
specializată, mecanizată, de mare productivitate, precum industria), proprietatea (cooperatistă şi
intercooperatistă) şi condiţiile de viaţă (dependente de condiţiile de muncă). Sebestyen arată că
orice analiză a condiţiilor rurale trebuie făcută în reţeaua teritorială de intercondiţionări şi că
deservirea rurală se poate face în trepte, în cadrul acestui sistem teritorial. Optimizarea
dimensiunilor localităţilor rurale este o nouă temă ce-i preocupa pe urbanişti, iar autorul atrage
atenţia asupra pericolelor unei abordări simpliste în această direcţie.

O redefinire a mai vechiului termen de “rurbanism” (Sfinţescu, 1933) o face Stănculescu într-un
text din 1966 (Stănculescu, 1987c: 148; 150). Acesta descrie măsurile necesare pentru rurbanizare,
pentru un sat urbanizat nou, a cărui proiectare ar trebui să beneficieze de un studiu de
fundamentare interdisciplinar: “o piaţă centrală, înconjurată de clădirile publice mai impozante
[…] şi blocurile de locuinţe ale celor care nu au ocupaţie agricolă”, “toate înzestrarile tehnico-
inginereşti necesare”, rezerve de teren pentru construirea ulterioară de dotări, cooperativa şi
terenurile agricole de producţie cu infrastructura aferentă, electricitate, eliminarea noroiului şi
prafului, alimentarea cu apă potabilă, canalizarea. Este păstrată ideea din anii ‘40 de a aborda
sistematizarea pe ansambluri, “creându-se de la început «consate» urbanizate”. Stănculescu crede
într-o înnoire împletită cu tradiţia, care “constituie fiinţa neamului, specificul care îl diferenţiază
de alte naţii” şi care “nu se poate dezrădăcina”.

Uniunea Arhitecţilor îşi face simţită vocea destul de târziu în ceea ce priveşte sistematizarea
rurală, prin organizarea unor serii de discuţii în 1966 şi 1968. În general, această temă este
abordată ştiinţific, în cifre, date tehnice şi statistice sau hotărâri de Plenară. Unul din articolele
care sintetizează discuţiile evidenţiază aspectele principale ale procesului de sistematizare
(cunoaşterea rolului satului în reţeaua de localităţi şi în teritoriu; mărirea densităţii şi restrângerea
vetrei; ridicarea nivelului socio-cultural şi tehnico-edilitar; regruparea satelor), precum şi criteriile
care stau la baza acestuia: baza economică, cadrul natural, gradul de dezvoltare socio-culturală şi
tehnico-edilitară (Baucher, 1967: 6). De asemenea, în legătură cu sistematizarea mai sunt

114
menţionate şi alte caracteristici ceva mai sensibile la context: amplasarea centrală faţă de baza de
producţie, retragerea de la calea ferată şi de la şoselele cu trafic mare (lucru care s-a pus prea puţin
în practică), diferenţierea loturilor şi a caselor după ocupaţia locuitorilor (!), respectarea peisajului
sau integrarea în natură (Trişcu, 1967: 11).

Organizarea reţelei de aşezări rurale se bazează pe proiectarea agricolă. Corelarea între aspectele
urbanistice şi cele agricole este reprezentată prin schiţa de sistematizare teritorială, descrisă în
H.C.M. 2544/1966, schiţă care cuprinde atât proiectarea agricolă, cât şi pe cea complexă (Matei-
Fieroiu, 1967: 20); astfel, sunt puse împreună organisme foarte diferite, C.S.C.A.S. şi C.S.A., care
sunt nevoite să găsească un teren şi o metodologie de lucru comune. Concluzia este că studiile de
sistematizare ar trebui să se facă de sus în jos şi de la general la particular.

Dezafectarea satelor este o altă temă recurentă în referatele prezentate la discuţiile organizate de
U.A. Reaşezarea populaţiei este un fenomen social specific perioadei comuniste. Aceasta are loc
prin regruparea satelor în paralel cu dislocarea lor treptată, ca urmare a atracţiei pe care ar urma să
o exercite satele cu posibilităţi de dezvoltare. Majoritatea satelor “victimă” sunt sate din zone de
deal şi munte, izolate, departe de dotările comunei de care aparţin şi, deci, foarte dificil de deservit
socio-cultural. Există însă şi sate aflate aproape de oraşe mari (deci care ar intra în “centura
agricolă”) care sunt totuşi propuse spre desfiinţare, cum este indicat de exemplu, satul Poiana,
aflat la 15 km de Constanţa, într-o fertilă zonă legumicolă şi fructicolă: “localitatea Poiana, cu o
populaţie de 450 de locuitori, neavând condiţii prielnice şi optime de dezvoltare, s-a propus la
desfiinţare urmând ca populaţia să fie strămutată în localitatea Ovidiu şi Lumina”93. De multe ori,
necoordonarea generală face ca în sate care urmează să fie desfiinţate să fie totuşi aprobate
investiţii de stat.

Câteva observaţii pertinente şi oarecum în concordanţă cu ceea ce se discută în Occident cu

privire la arhitectura vernaculară actuală apar într-unul din articolele puse sub egida discuţiilor
U.A. (Stancu, 1967: 27), şi anume: bunurile artizanale sunt înlocuite cu bunuri industrializate;
pătrunderea la ţară a unor materiale fabricate industrial elimină treptat materialele tradiţionale;
“noua locuinţă cu iz orăşenesc determină în sufletul săteanului şi un sentiment de bunăstare
sporită”; “urbanizarea a adus o confuzie în noţiunea sa despre frumos: pentru sătean astăzi

93“Schiţă de sistematizare com. Ovidiu”, proiect 436/70, în Dosarul 87/1970, Fond Sfatul Popular al Regiunii Dobrogea,
nr. 284, nr. inventar 152, 278, 327, 382, 382, 384, 423, 437, 438, anii 1949 – 1969 (Fond SPRD CT), Direcţia
Judeţeană Constanţa a Arhivelor Naţionale.
115
frumosul se identifica din ce în ce mai mult cu urbanul”; “căutările de forme noi ce caracterizează
arhitectura populară contemporană vor duce treptat la o nouă cizelare, proprie transformărilor
materiale care o determină”; arhitectura urbană contemporană este preluată, fără discernământ, ca
model de către meşterul popular; ideea declanşării unor acţiuni culturale de conştientizare a
valorilor arhitecturii populare şi de educare a gustului săteanului care preferă “arhitectura cu
oglinzi şi ulei”; arhitecţii să aibă grijă să nu sporească confuzia estetică cu “magazinele săteşti”,
“bufetele” şi alte proiecte tip de la sate94.

Cunoaşterea tradiţiilor locale este enumerată, alături de alţi factori (potenţialul agricol, utilizarea
eficientă a solului, irigarea, mecanizarea), printre condiţiile necesare pentru fundamentarea
ştiinţifică a procesului de sistematizare (Pavlu, 1968: 4). Printre obiectivele de atins (asigurarea
dimensiunilor şi densităţilor optime, stabilirea unor profile socio-economice adecvate, dotarea
corespunzătoare, delimitarea şi reorganizarea vetrei, studierea amplasării noilor centre de
producţie, stabilirea reţelei de dotări şi echipament) apare şi stabilirea înfăţişării generale proprii a
satelor, problemă destul de dificilă şi încă neclarificată. Se discută despre ce tipuri de locuire sunt
mai potrivite (locuinţe individuale sau colective?) şi, pe termen lung, se demonstrează
incapacitatea caselor cu lot de a răspunde necesităţilor viitorului. Se ştie că ţăranul preferă
gospodăria individuală, însă modul ei de organizare tradiţională nu convine: prin câteva realizări
model, cu confort crescut, se crede că s-ar putea schimba concepţia ţăranului asupra modului de
locuire (Derer, Stanculescu, 1968: 8).

Care sunt efectele politicii de sistematizare asupra arhitecturii ţărăneşti? Conform unui articol
apărut în 1969 (Stratulat, 1969: 8; 13), noile trăsături şi tendinţe ale vieţii la sat sunt următoarele:
concentrarea populaţiei în sate mai mari şi cu mai multe dotări, construcţia masivă de locuinţe
noi, creşterea suprafeţei locuibile şi a numărului de camere. Casele cu bucătărie şi mai mult de trei
camere reprezintă un sfert din totalul locuinţelor rurale, mărimea acestor noi locuinţe modificând
tipologiile tradiţionale şi schimbând imaginea de ansamblu a satelor. Progresul tehnic din
gospodăria ţărănească este şi el înregistrat şi expus cu mândrie: biciclete şi motociclete, telefon,
televizor, aragaz, maşină de spălat, maşină de cusut, frigider etc., ba chiar şi mobilier de tip
industrial (depozitat în “cameră bună”). Însăşi “concepţia” ţăranului despre locuire este
schimbată: limitarea prin lege a proprietăţii (teren cultivabil, animale, acareturi etc.) determină

94Problema confuziei formelor construite din spaţiul rural, provocate de intervenţiile “de la centru”, este semnalată
deci încă de la sfârşitul anilor ’60. Ea va deveni unul din motivele principale pentru deruta vernacularului din perioada
post ’89, discutată în cap. 5 şi 6.
116
concentrarea acestuia pe ameliorarea condiţiilor de locuit. Acelaşi articol descrie amănunţit
componentele funcţionale ale gospodăriei ţărăneşti, precum şi efectele determinate de
colectivizare: şopronul sau şura sunt inutile fără căruţa care a fost colectivizată, cuptorul exterior
de pâine nu mai e folosit de când au apărut brutăriile sau pâinea în magazinul sătesc, diminuarea
sau încetarea activităţilor de valorificare a propriilor produse fac să rămână neutilizate unele spaţii
de lucru din curte, depozitarea produselor agricole nu mai necesită la fel de mult spaţiu deoarece
surplusul e mult mai mic, dispar grajdurile de animale mari care au fost luate la C.A.P., existenţa
unei pieţe de produse în sat determina renunţarea la cultivarea anumitor produse etc. Se
menţionează şi noua obligativitate de întocmire a unei schiţe pentru obţinerea autorizării
construcţiei de locuinţe, schiţă pentru care se folosesc ori proiectele tip disponibile la autoritatea
locală, ori proiecte întocmite de arhitecţi sau tehnicieni; sunt preferate planurile compacte care
sunt mai economice şi care, uneori, cuprind şi o încăpere de baie. Conform articolului, proiectele
tip sunt alese în funcţie de numărul de camere, însă nu se respectă întotdeauna schema
funcţională sau plastică de faţadă.

Programul Naţional de Sistematizare (1976-1980) fixează clar ambiţioasele obiective, încă

neatinse, pentru lumea rurală. Cele mai importante dintre acestea sunt: “ştergerea treptată a
deosebirilor esenţiale dintre sat şi oraş”, “se vor restrânge suprafeţele construite în oraşe şi sate”,
“necesitatea realizării unor centre puternice din punct de vedere economic, bine dotate edilitar,
sanitar, cultural şi comercial”, “forţa de muncă ocupată în agricultură se va reduce treptat,
ajungând în 1990 la 12-15% din totalul populaţiei active”, “ponderea populaţiei urbane să
reprezinte în 1990 cel puţin 50% din totalul populaţiei”, “transformarea treptată a unor localităţi
rurale în centre economice şi sociale cu caracter urban”, “reducerea numărului de sate”,
“realizarea densităţilor prevăzute de Legea Sistematizării”, “organizarea la sate a unui centru civic
reprezentativ”, “în etapa de largă perspectivă ar fi posibilă reducerea satelor la 6700-7700 […]”
etc. (Pavlu, 1977: 30; 36).

Conform unui articol conclusiv din 1980 despre sistematizare şi reconstrucţie în mediul rural
(Cardaş, 1980: 10; 12), etapele importante de transformare a satelor ar fi: cooperativizarea,
reorganizarea administrativ-teritorială a ţării şi planificarea economică pe zone şi localităţi în
cadrul planurilor cincinale. Pornind de la considerarea fiecărei aşezări în contextul reţelei de
localităţi şi al teritoriului, aşezările sunt organizate într-un sistem dinamic care cuprinde sisteme
de gradul unu (gruparea comunelor polarizate de un centru urban) şi sisteme de gradul doi (satele
care gravitează spre satul reşedinţă de comună). Crearea noilor centre urbane porneşte tocmai de
117
la comunele care polarizează sate (pentru început sunt selectate 129 de sate), cărora le stimulează
dezvoltarea economică şi le îmbunătăţesc condiţiile de viaţă (dotări social-culturale, echipări
tehnico-edilitare, reţele de transport etc.) pentru a ajunge la stadiul de orăşele agro-industriale,
care vor accelera industrializarea mediului rural şi vor deservi mai bine populaţia rurală. Articolul
exemplifică aceste idei cu proiecte de centru civic pentru astfel de orăşele (Fig. 4.31).

Fig. 4.31 – Comuna Salcia, jud. Teleorman, centrul propus al comunei, despre care aflăm că în viitorul cincinal va
atinge nivelul de oraş agro-industrial; Fig. 4.32 – Organizarea în sistem a localităţilor rurale.

Acelaşi articol enumeră alte etape din cadrul sistematizării, unele dintre ele rămase parţial sau în
întregime la nivel teoretic: strămutarea/regruparea persoanelor ale căror locuinţe sunt în afara
perimetrului construibil delimitat în 1973, determinarea localităţilor care vor fi desfiinţate
deoarece “nu întrunesc condiţii pentru a se menţine în perspectivă” (circa 3000 de sate), densitate
sporită în sate, recuperarea a peste 300000 ha de teren pentru uz agricol, considerarea diferenţiată
a fiecărui caz în funcţie de context şi proiectarea interdisciplinară.

Organizarea în sistem şi evoluţia relaţiilor din cadrul acestuia este detaliată de un articol din 1983
(Possa, 1983: 25; 28) care evidenţiază factorii de influenţă a dezvoltării rurale: progresul tehnico-
ştiinţific în agricultură, integrarea agriculturii in industrie, integrarea populaţiei rurale într-o reţea
lărgită de servicii. Se foloseşte termenul de “dezvoltare integrată rurală” şi obiective precum
“legături polifuncţionale”, “circuit dinamic de dezvoltare” etc., iar asocierea “cu caracter sistemic”
între sate este demonstrată ca fiind istorico-tradiţională (Fig. 4.32).

Complexitatea sistematizării revendică o acţiune profundă de cercetare: un articol inclus în

secţiunea “cercetare” a revistei (Cordoş, Negru, 1980: 18; 19) expune metodologia acestei posibile
cercetări şi dificultăţile procesului. Criteriile în funcţie de care un sat are sau nu perspectivă de
dezvoltare nu sunt clar stabilite şi, de multe ori, selecţia este făcută doar după numărul
locuitorilor. Autorii enunţă nişte indicatori valizi pentru selecţie (socio-demografic, condiţii

118
naturale, economic), subliniind “caracterul «natural» pe care trebuie să-l aibă strămutarea”. Este
definită o serie de indicatori care, însumaţi şi comparaţi, creează ierarhii şi dau automat verdictul
în ceea ce priveşte soarta unui sat (printre ei apare, de exemplu, “funcţionalitatea intersătească”,
care măsoară drumul dintre un sat aparţinător şi centrul de comună, peste 7 km fiind
“deficitară”).

Sistematizarea aduce în prim plan un alt subiect urgent, tema a unui alt articol: centrul civic rural
(Jurov, 1980: 19; 24). Discuţia despre localizarea centrului conţine o întreagă serie de clasificări şi
factori de influenţă categorisiţi riguros. Dintre aceştia este de remarcat pentru tema lucrării
noastre, atât sub aspect pozitiv, cât şi negativ, criteriul denumit “particularităţile istorico-
etnografice”, conform căruia, prin localizarea centrului civic, se pot pune în valoare elemente ale
structurilor tradiţionale valoroase, dintre care: “continuitatea spaţialităţii istorice”, “păstrarea şi
continuarea (de regulă parţial) a unei concepţii de viaţă, respectiv realizarea unor efecte de muzeu
activ: strazi-muzeu […]”, “păstrarea unor imagini caracteristice”, “amplasarea unor activităţi
tradiţionale în clădiri vechi şi realizarea unor complexe de clădiri vechi”, “conservarea şi
activizarea (sic) unor importante valori materiale din structura veche şi redarea lor în folosire
concretă sub forma hotelurilor, locuinţelor etc.”.

O altă temă importanta legată de sistematizare este cea a “centrelor polarizatoare” în mediul rural.
Un articol din 1985 prezintă probleme şi propune măsuri: transformarea fondului locativ din
locuinţe individuale în locuinţe colective cu 2-4 niveluri, restrângerea parţială a funcţiilor
gospodăriei individuale, păstrarea unor funcţii tradiţionale pentru noile locuinţe (agricultură,
creşterea animalelor), necesitatea unei colaborări strânse între sociologi şi urbanişti şi a unei
metodologii comune de lucru în chestiuni de sistematizare rurală, necesitatea activităţii de
cercetare continuă, adaptarea Legii Sistematizării în funcţie de situaţia locală, consultarea
populaţiei în procesul de elaborare a proiectelor tip de locuinţe (Stănciulescu, 1985: 34).

Majoritatea zonelor de munte, cu sate răsfirate şi densitate a populaţiei foarte mică (6-8 loc/ha)
rămâne necooperativizată şi deci nesistematizată. Vatra satului conţine în continuare mari terenuri
cultivabile sau păşuni şi fâneţe care nu permit densificarea dorită (Fig. 4.33). Dintre toate satele
româneşti, satele de munte sunt cele care îşi păstrează şi astăzi mare parte a imaginii specifice şi a
mentalităţilor şi modului de viaţă tradiţional dinainte de ‘89. Din punctul de vedere al turismului
actual, cooperativizarea şi sistematizarea socialistă au lovit acolo unde deja existau dezavantaje:
satele de câmpie nu beneficiază de atuurile turistice ale unui relief accidentat sau ale unei clime
119
atrăgătoare şi, prin proiectul socialist, îşi mai pierd şi atmosfera şi structurile tradiţionale. Însă, în
mod ironic, din acest punct de vedere şi-au luat parţial revanşa: astăzi satele de munte sunt mai
curând cele populate de pensiuni turistice ieşite din scara locului, de multe ori agresive şi stridente
în peisajul local.

Fig. 4.33 – Vatra satului Sadova, jud. Suceava, fotografie 2009.

Anii ’80 sunt martorii unei sistematizări absurde: “Comunismul preconiza o lume nouă; aceasta
însemna, evident, şi transformarea radicală a peisajului şi habitatului. [...] Trebuia să vină şi rândul
satelor. Aici, ce e drept, Ceauşescu a depăşit măsura, chiar măsura comunistă. Satele trebuiau să
dispară, nici mai mult, nici mai puţin! Programul de sistematizare a teritoriului, elaborat în anii ’80,
prevedea că fiecărui grup de sate să-i ia locul un mic centru de tip urban (cu blocuri, fireşte). Se
atingeau mai multe ţinte: extinderea terenului agricol, “urbanizarea” completă a României,
“colectivizarea” oamenilor, omogenizarea modului de viaţă” (Boia, 2007: 131).

O dată cu sistematizarea satelor sunt introduse treptat noi funcţiuni, unele legate de colectivizare,
altele de modernizarea aşezărilor şi, uneori, unele funcţiuni care provin din mediul urban şi au
menirea să îmbunătăţească calitatea vieţii. Aceste funcţiuni îşi fac simţită prezenţa printr-o nouă
arhitectură, un nou mod de dispunere a spaţiilor publice şi private şi, nu în ultimul rând, prin noul
mod de folosire în comun. Cooperativa agricolă de producţie constituie de obicei un ansamblu
separat de corpul satului, adiacent lui şi ocupând o suprafaţă considerabilă de teren. Funcţiunile
socio-culturale au un grad de reprezentativitate mare şi ocupă de obicei zone din centrul satelor,
pe strada principală. Locuirea colectivă este dispusă şi ea de multe ori tot mai spre centru sau
aproape de şoseaua principală. Faptul că aceste funcţiuni şi construcţiile aferente au fost

120
percepute străine de corpul satului se observă în situaţia lor actuală, când multe sunt degradate
său complet transformate pentru a răspunde altor funcţiuni.

În paralel cu această transformare a imaginii satului, are loc şi o modificare a peisajului social.
Discutând “logica utopiei” proiectului comunist, Boia prezintă pragmatic resorturile care au dus
la instaurarea şi menţinerea acestei formule politice în România. În lumea rurală, “ţărănimea [...]
aproape a dispărut ca ţarănime, dacă îl definim pe ţăran în raportul lui – material şi sentimental –
cu pământul. Colectivizarea l-a transformat în proletar agricol” (Boia, 2007: 108). Pe lângă
aceasta, apar personaje noi, şi anume inginerii, tehnicienii agricoli şi, nu în ultimul rând, activiştii
de partid care lucrează în unităţile de producţie, care locuiesc în aşa zisele “locuinţe de familişti”
grupate de obicei lângă căminul cultural şi restul dotărilor socio-culturale. În plus, muncitorii
sezonieri sau cei veniţi la practică agricolă sunt alte grupuri care completează noul peisaj social
rural.

Modul de locuire propus de sistemul socialist este cu totul nou pentru populaţia rurală: locuirea în
comun, sau colectivă este un import urban care îşi găseşte greu loc într-un mediu unde
individualitatea şi integritatea fiecărei gospodarii sunt esenţiale în tradiţia locuirii şi pentru
definirea unui statut social (Fig. 4.34).

Fig. 4.34 – Locuinţă colectivă în mediu rural – plan şi faţadă.

Blocul de locuinţe este simbolul noii ordini şi bunăstări sociale aduse de comunism. Blocul pare
că aduce confortul orăşenesc în sat, este văzut că purtător al ideii de modernitate şi progres, fiind
principala metodă de lichidare a diferenţelor sat-oras, dar şi de ştergere a diferenţelor dintre
oameni şi de modificare structurală radicală a morfologiei ţesutului rural. Programul de locuinţe
colective în mediu rural evoluează de-a lungul timpului, căpătând diferite forme, cu grade variate
de confort, dar rămânând în general la 2-3 niveluri: de la locuinţe pentru muncitori cu dormitoare
121
comune şi densitate mare, la locuinţe cu unităţi individuale, dar utilităţi comune, şi până la
apartamentul individual cu utilităţi proprii (Fig. 4.35). În multe din proiectele din anii ‘50 şi parţial
şi în anii următori, pentru acele locuinţe la bloc pentru familiştii veniţi din mediul urban s-au
prevăzut, pentru fiecare apartament, parcele de 400mp pentru grădina de zarzavat, coteţul de
păsări şi porci.

Fig. 4.35 - Planul şi perspectiva unei locuinţe colective cu două niveluri elaborate de ISCAS.

Invariabil, toate blocurile sau, cum mai sunt numite, “locuinţele cu puţine niveluri şi număr redus
de apartamente”, rămân într-un registru străin şi agresiv care nu îşi găseşte locul în satul
românesc. Eventualul prestigiu urban adus de noile tipuri de locuinţe nu este îndeajuns de
atrăgător pentru a înlocui proprietatea individuală şi, mai ales, acel mod tipic de vieţuire în familie
în curtea şi grădina proprie; acest lucru s-a tradus în multe cazuri prin degradarea şi, în cele din
urmă, părăsirea multor blocuri de locuinţe aflate la sat (Fig. 4.36).

Fig. 4.36 – Tronson median nelocuit şi degradat într-un bloc de locuinţe, bloc parasit, Berzasca, jud. Caraş-Severin,
fotografii 2008.

Până în anii ‘70 nu apar aproape deloc menţiuni legate de turism în mediul rural. Prima susţinere
hotărâtă pentru o astfel de abordare este prezentă abia într-un articol din 1976 (Ionescu, 1976: 16;
17). Textul aduce în discuţie ideea de “sat turistic” şi beneficiile ei pentru economia turistică
românească. Satele turistice sunt definite ca “aşezări existente, păstrătoare de tradiţii şi de valori
culturale, istorice etc. […]”, sunt situate într-un cadru natural atrăgător, au multe resurse uşor de
valorificat pentru activităţi de vacanţă, gospodării care primesc turiştii în pensiune şi, eventual,
122
deţin şi avantaje precum factori curativi balneoclimatici, monumente de arhitectură şi artă, bogate
tradiţii folclorice sau dotări socio-culturale. Autorul remarcă faptul că multe sate româneşti
întrunesc condiţiile unui sat turistic (cu excepţia satelor maritime 2 Mai, Mamaia şi Murighiol,
sunt menţionate în special aşezări din zonele de munte) şi că ar putea fi “nu numai un nou şi
foarte căutat produs turistic românesc pe piaţa turistică internaţională, ci şi o importantă rezervă,
complementară, a marilor staţiuni”. În iulie 1973, Ministerul Turismului alcătuieşte o listă cu 11
“sate turistice experimentale”, printre care se numără şi Murighiol (jud. Tulcea) (Ionescu, 1978:
25; 29).

O altă direcţie de abordare a situaţiei rurale – timid încercată în anii 80 – este cea a “rezervaţiilor
etnografice” cu “monumente de artă populară”. Un articol din 1981 (Vecerdea, 1981: 119; 120)
semnalează o astfel de propunere pentru satul Izvoarele, jud. Constanţa, un sat izolat care a fost
puţin influenţat de oraş şi care deţine un fond arhitectural valoros. Un alt articol din 1983
propune, după o prezentare elogioasă a arhitecturii populare şi o critică parţială a arhitecturii noi
din sate, un set de măsuri care să ajute la “modernizarea specifică” şi la “oprirea şi înlăturarea
tendinţelor poluante ale fenomenului “kitsch”, instaurat în rural pe fondul procesului de
aculturaţie”: clasificarea pe zone a tipurilor arhitecturale vernaculare şi alcătuirea unui catalog de
proiecte de locuinţe individuale model pornind de la specificul local, amenajarea unei rezervaţii
arhitectonice în fiecare sat, folosirea experienţei meşterilor constructori, popularizarea prin
premiere a construcţiilor noi valoroase, înfiinţarea în centrele polarizatoare a mici ateliere de
arhitectură (Stănciulescu, 1983: 74; 76).

Un ultim şi destul de realist articol teoretic despre lumea satului, apărut în 1988 (Lungu, 1988: 54;
56), pune în discuţie transformarea profundă a satului românesc: “[…] în graba adaptării la noile
condiţii, apar forme de viaţă hibride care, încă rurale, nu reuşesc a răspunde exigentelor civilităţii.
[…] satul este supus unei presiuni în faţa căreia este nepregătit”. Autorul constată că “tot ceea ce
este nou construit astăzi în mediul rural (aproape 80%) este expresia unei lumi ale cărei legături cu
tradiţia au fost profund modificate, iar alcătuirile ce-i confereau trăsăturile specifice aproape că au
dispărut”. Vorbind despre noua arhitectura sătească, se afirmă că acest nou fenomen “poate duce,
în timp, la cristalizarea unor forme semnificative, la constituirea unei modalităţi coerente de
exprimare, pe scurt, la stil, la specificitate, la valoare”, care, însă, în absenţa unei durate lungi,
trebuie ajutată de “un program, de o construcţie bine întemeiată”. Analiza ce urmează ridică
întrebări şi mai puţin propune răspunsuri şi pune sub semnul interogaţiei proiectele tip şi
metodele de lucru “ştiinţifice” din institutele de proiectare, finalizând pledoaria cu o concluzie
123
riscantă, însă plină de adevăr şi actuala chiar şi după 20 de ani: “Societăţile a căror dezvoltare este
cu un pas în urmă au imperativa datorie de a nu repeta erorile altora. Comorile pe care satul
românesc le mai păstrează încă sunt, astăzi, invidiate de multe culturi care, în vâltoarea evoluţiilor,
şi-au pierdut, ireparabil, parte din memorie”.

Este neîndoios faptul că cele mai multe din construcţiile socialiste (agricole, locuinţe colective,
dotări, industrie etc.) care au împânzit satele şi comunele româneşti, au modificat radical imaginea
generală. Considerând ierarhia spaţială tradiţională, în care biserica, primăria sau conacul dominau
ţesutul minor al locuinţelor şi anexelor gospodăreşti, noile clădiri socialiste sunt străine în toate
privinţele: ies din scara locului, nu ţin cont de morfologia specifică a ţesutului şi nici de culoarea
locală. Sunt grefe brutale, violente, care rup un echilibru şi o ordine a aşezării, devin o curiozitate
arhitecturală tristă care se remarcă imediat în peisaj (Fig. 4.37). Validitatea funcţională a acestor
construcţii este redusă în timp şi, spre deosebire de marea parte a arhitecturii tradiţionale care,
degradându-se, se “topeşte” în peisaj, trecerea timpului degradează şi transformă multe
construcţii socialiste în foste obiecte ale tuturor şi ale nimănui astăzi, depozite disponibile de
materiale de construcţie, ruine ciudate care nu par capabile să dispară (Fig. 4.38).

Fig. 4.38 – C.A.P. părăsit şi degradat, jud. Constanţa, fotografie 2002, jud. Sibiu, fotografie 2007.

4.4.5. Proiecte tip în cadru vernacular

Ca metodă generală de proiectare, dezvoltarea societăţii socialiste se bazează, în primul rând, pe
proiectul tip. Este adevărat că, la nivel mondial, anii ‘40 şi ‘50 – ani în care se coagulează
principalele direcţii de transformare socialistă a teritoriului – au, ca repere mondiale,
industrializarea, standardizarea / tipizarea şi prefabricarea, derivate din nevoia reconstrucţiei după
al doilea război mondial. Dezvoltarea socialistă rămâne însă la aceste repere câteva decenii bune,
în timp ce din anii ‘60 Occidentul reevaluează moştenirea modernistă şi pune în discuţie aceste
124
metode de a face arhitectură. Şi e de înţeles de ce se perpetuează: doctrinar, aceste principii
corespund întru totul din punct de vedere ideologic, industrializarea devine un obiectiv în sine, iar
egalitatea tovarăşilor societăţii comuniste se transpune perfect în arhitectură prin standardizarea şi
uniformizarea obiectelor.

Preocuparea pentru înnoirea satelor transpare din paginile revistei Arhitectura anilor ‘50 şi ‘60 prin
numeroasele articole de prezentare a diferitelor proiecte tip realizate de institutele de proiectare,
cu precădere cele care ţin de locuire sub toate aspectele ei; de fapt, prezentarea lor ocupă
majoritatea paginilor revistei din anii ‘50. Necesitatea de a executa într-un timp scurt numeroase
clădiri conduce la industrializare: ca urmare, folosirea unor proiecte tip şi aplicarea prefabricării
devin imperioase. Efectele discursului antistalinist al lui Hruşciov din 195495 se fac uşor simţite
după 1955 şi mai în forţă începând cu 1958 (în urma discursului lui Gheorghiu-Dej la Plenara
PMR din 26-28 noiembrie 1958), prin raţionalizarea proiectării şi intensificarea studierii şi aplicării
prefabricării şi tipizării în proiecte tip mai economice şi mai rapid de executat, alături de
sistematizarea teritoriului naţional la nivel urbanistic: eficienţa economică devine pretext pentru
motivarea schimbărilor formale în arhitectură. Ioan face o prezentare critică a modului în care,
începând cu sfârşitul anilor ‘50, arhitectura vernaculară revine, sub diferite forme şi, mai ales, cu
varii motivaţii ideologice, în vizorul arhitecţilor în urma discursului hrusciovian (Ioan, 1992);
exemplificând cu proiecte publicate în Arhitectura, care îşi revendică sursa în vernacular, autorul
concluzionează: “Este această orientare autohtonistă o consecinţă a discursului amintit?
Răspunsul este doar parţial afirmativ.”, arhitectura populară fiind apelata chiar şi în perioada
stalinistă, cu atât mai mult în perioada naţionalismului comunist.

Programul de construcţii noi în zonele rurale este foarte amplu în anii ‘50 şi ‘60. Hotărârile
Plenarei lărgite a C.C. al P.C.R. din august 1953 arata necesitatea dezvoltării sectorului
agrozootehnic: până spre sfârşitul anului 1954 se încearcă elaborarea şi aprobarea proiectelor-tip
pentru construcţiile agricole96, un argument important fiind accesibilitatea economică. Prin
tipizarea traveilor şi deschiderilor este propus un sistem modular unic şi, în consecinţă, o gamă
cât mai redusă de elemente de construcţie prefabricate (stâlpi, grinzi, ferme, chesoane) – de
exemplu, construcţiile de producţie au 13 piese (Ghica Budeşti, 1955: 6; 13). Procedeele generale
de sistematizare a gospodăriilor agricole de stat şi colective sunt difuzate în teren sub formă de
scheme tip, însoţite de instrucţiuni (Vogel, 1955: 3; 5), pentru elaborarea unor “unităţi tip” (Fig.

95 Mai multe despre acest subiect în Ioan, 2002: 33-149.

96 Autori până în 1957: I.P.C.I., I.P.A.S., ISPROR. După 1957 I.P.C.T.
125
4.39).

Fig. 4.39 – Locuinţă comună 50 paturi, G.A.S.

Stabilirea categoriilor de programe pentru mediul rural şi alegerea celei mai potrivite metode de
tipizare se fac în urma diverselor studii (realizate de institutele de proiectare, în special I.P.C.T.)
legate de condiţiile locale, de manoperă, materiale, utilaje, dar şi de productivitate a muncii şi
utilizare raţională (sintagme dragi limbajului propagandist), trasându-se căile de finanţare şi
execuţie97. Clădirile socio-culturale sunt cele cu cel mai mare impact vizual şi cultural în lumea
satului, de aceea numărul de studii şi articole dedicate lor este maxim în paginile Arhitecturii. Din
seria acestora fac parte diferite tipologii care au fost condensate în proiecte tip: locuinţa pentru
familişti, locuinţa colectivă, baie, cămin cultural, club-cantină, administraţie, creşă, grădiniţă,
şcoală, cooperativă de consum cu magazin şi restaurant, dispensar rural etc. Toate aceste dotări
ale centrelor de producţie săteşti sunt destinate să devină un punct de atracţie pentru populaţia
rurală şi, în acelaşi timp, un factor decisiv care diminuează migraţia către oraş. În timp, se
dovedeşte însă că multe dintre noile programe au fost supradimensionate sau au o funcţionalitate
îndoielnică.

Într-un articol pe marginea unui concurs pentru cămine culturale (Şerban, 1960: 35; 45) se discută
proiectele tip în diferiţi termeni, uneori contradictorii: în tema de proiectare se subliniază că cel
mai important lucru este caracterul reprezentativ; apoi, un bun proiect tip socio-cultural trebuie să
fie poliutilizabil, adică “bun oriunde, oricând şi în orice condiţii, oricum îl aşezi, orice acoperire îi
faci, să fie uşor adaptabil la denivelări, să fie perfect în orice condiţii de amplasament, să fie foarte
ieftin etc.”; pe de altă parte, proiectul trebuie să asigure o optimă atmosferă social-culturală, care

97 “Locuinţa rurală şi reconstrucţia socialistă a satelor”, Arhitectura, nr. 5, 1963, p. 9.

126
să aibă în centru omul. Se discută şi condiţiile ansamblului în care e inserat proiectul şi raportarea
la celelalte obiecte de arhitectură (nefiind neapărat vorba de context şi loc, ci doar de celelalte noi
construcţii socialiste). În legătură cu tema pieţei săteşti – loc unde vor fi inserate toate clădirile
social-culturale – apare problema “reprezentării” şi, în consecinţă, a gabaritelor: blocurile de
locuinţe sunt mai mari decât căminul cultural – atunci cum să mai fie acesta reprezentativ? Una
din soluţii se dovedeşte a fi comasarea funcţiunilor social-culturale şi nu numai, pentru atingerea
unui gabarit îndeajuns de reprezentativ.

Un text din 1955, care se doreşte atât însufleţitor, cât şi critic, îndeamnă arhitecţii puşi în faţa
proiectului tip de anexă agricolă să renunţe la concepţiile potrivit cărora arhitectura utilitară nu
merită atenţie, precum şi la faptul că tipizarea limitează imaginaţia şi duce la banalizare. Cu toate
acestea, concluziile desprinse sunt că destinaţia şi caracteristicile principale ale clădirilor agricole
pot fi reduse cu succes la un număr limitat de tipuri, care se vor baza pe elemente prefabricate.
Acelaşi articol discută critic tipizarea în nişte termeni care aduc mult cu imaginea reală ulterioară:
“o asemenea metodă (tipizarea, n.n.) nu poate fi […] o justificare pentru a umple plaiurile noastre
cu clădiri cutie, duşmănoase şi triste, pe care forma lor seacă şi săracă, culoarea lor cenuşie şi
moartă, aceea a betonului şi a cartonului asfaltat, le rup de orice legătură, le îndepărtează cu
desăvârşire de creaţia meşterilor populari […]” (Ghica Budeşti, 1955: 6; 13).

În general, indiferent de ideologia ce domină perioada în care sunt realizate, proiectele tip sunt
caracterizate, conform autorilor lor, de aceleaşi trăsături: proiecte uşor de construit, cu mijloace
reduse, cu o plastică simplă şi adecvată mediului rural – astfel, fertila simplitate populară deviază
în simplism. Anii ‘50 sunt anii “arhitecturii de arcade”, element de limbaj arhitectural
reprezentativ pentru retorica realismului socialist şi considerat potrivit mediului rural (dar, de fapt,
potrivit pentru orice se construia în acea vreme!). Anii ‘60 aduc o abstractizare modernistă în
proiectele tip, iar începând cu a doua jumătate a anilor ‘70 se realizează cercetări mai aprofundate
ale condiţiilor şi arhitecturii locale şi proiectele tip, fără a renunţa la standardizare, capătă un iz
mai mult sau mai puţin contextualist. Anii ‘80 sunt, în urma Legii investiţiilor, perioada
industrializării şi prefabricării totale.

Problema specificului local este pusă mai serios într-un articol din 1982 (Stancu, 1982: 21; 23), al
cărui autor enumeră chestiunile de avut în vedere la elaborarea proiectelor tip în mediul rural,
dintre care “relaţia spaţială a clădirii cu terenul de amplasare”, “echilibrul cât mai armonios între
trei elemente: estetic, funcţional şi constructiv”, “realizarea unei cât mai bune integrări în peisaj”,
127
păstrarea prispei, cerdacului, foişorului şi geamlâcului, folosirea materialelor locale şi a
elementelor funcţional-decorative sau considerarea criteriului teritorial geografic al zonelor
etnografice (Fig. 4.40).

Fig. 4.40 – Propunere de proiect tip in jud. Alba (elaborat de Institutul de proiectare Alba), perspectivă şi planuri.

4.4.6. Încercări de cercetare şi interpretare a arhitecturii tradiţionale în proiectele tip

pentru sate
Unul dintre obiectivele către care se tinde (cel puţin în textele care comentează proiectele) în noua
arhitectură din sate, este îmbinarea tradiţiei populare cu performanţele tehnice moderne. Pentru
prima parte este precizata nevoia de documentare aprofundată, de lungă durată, care să permită
extragerea şi sintetizarea acelor elemente care dau specificul zonal. Însă, aşa cum se întâmplă în
toate domeniile în anii ‘50 şi chiar şi în anii ‘60, termenele de predare sunt atât de strânse, încât
această documentare se realizează superficial. Abia în anii ‘80 se fac mai multe cercetări ceva mai
profunde, unele chiar interdisciplinare (bizuindu-se, totuşi, mai mult pe sociologi decât pe alţi
specialişti), în diferite zone rurale ale României.

În perioada anilor ‘50, proiectele de locuinţe şi clădiri socio-culturale încearcă o armonizare cu

arhitectura tradiţională locală, studiile considerând trei regiuni pentru care se diferenţiază
proiectele tip: Ardeal-Banat, zona subcarpatică şi zona de şes (Ghica Budeşti, 1955: 6; 13) (Fig.
4.41). Exprimarea specificului fiecărei zone s-ar face, conform explicaţiilor, prin intermediul unor
elemente plastice de construcţie, cum ar fi prispa, forma acoperişurilor, streaşina sau cornişa,
învelitori specifice, balustrade sau profiluri aplicate pe faţade etc. Forma acoperişurilor pare a fi
cea mai importantă metodă de individualizare a construcţiilor în funcţie de zonă: pentru
Transilvania-Banat sunt de ţiglă în 2 ape, pentru Oltenia-Muntenia-Moldova sunt de ţiglă în 4
ape, iar pentru Dobrogea – Câmpia Dunării sunt de olane şi cu pantă mică (Fig. 4.42). Acoperirea
128
în şarpantă rămâne mult timp o condiţie obligatorie pentru toate construcţiile din mediul rural. O
altă modalitate de raportare la arhitectura locală este folosirea decoraţiilor diferite în funcţie de
regiune, mai ales pentru marcarea intrării principale în clădire. În ciuda acestui demers, o integrare
bună în context este departe de a fi obţinută, considerând fie şi numai faptul că regiunile specifice
ale României sunt cel puţin 6 (Trifu, 1955: 3).

Fig 4.41 – Locuinţe pentru familişti, variante pentru Oltenia-Muntenia-Moldova şi Transilvania-Banat; Fig. 4.42 –
Cantină – variante de arhitectură pe regiuni.

Un articol din 1958 elaborat de arhitecţi din I.P.C.T. (Şerban, Daniel, Ghelber, 1958: 18; 23)
prezintă într-un mod ceva mai critic (atât cât permitea autoritatea vremii) problema locuinţelor în
mediu rural, plecând de la un studiu al arhitecturii vernaculare din câteva zone (Fig. 4.43), dar şi al
proiectelor tip recente şi a modului în care acestea au fost realizate şi utilizate ulterior. Autorii
afirmă că execuţia masivă de construcţii noi în intervalul 1951-1955 a modificat “profilul plastic al
satelor”, înţelegând prin acesta caracterul locului. I.P.C.T.-ul tocmai preluase comenzile de stat
pentru proiecte tip în mediul rural, aşadar distanţarea critică faţă de proiectele executate anterior
era un gest normal. Cu toate acestea, nici acest colectiv nu avansează prea mult faţă de
predecesori: sunt identificate tot trei tipuri caracteristice de case, corespunzătoare regiunilor
menţionate anterior, justificând acest fapt printr-o simplificare inerentă tipizării, simplificare care
însă sărăceşte şi reduce orice cercetare la nişte caracteristici mult prea generale şi, în consecinţă,
nesemnificative. De menţionat este totuşi că, pe lângă trăsăturile arhitecturale, casele sunt studiate
şi în relaţie cu vecinătatea, respectiv strada şi celelalte loturi, aşadar apare un minim interes pentru
morfologia ţesutului rural. De asemenea, este prevăzută posibilitatea de extindere a locuinţei, pe
orizontală sau pe verticală, lucru care aparţine scenariului tradiţional de viaţă al ţăranului, unde
unii dintre copii rămân să locuiască cu familia şi adaugă noi spaţii casei părinteşti. În plus, cel
puţin în acest articol, lucrurile sunt văzute, teoretic, invers faţă de cum se procedase până atunci,

129
şi anume: în locul implementării directe a unor structuri noi şi moderne, străine de lumea satului,
se porneşte de la structurile tradiţionale care ar trebui să fie îmbunătăţite pentru un minim confort
- un mod de gândire mai firesc, dar şi mult mai greu de pus în practică, fapt confirmat de evoluţia
ulterioară.

Fig. 4.43 – Fişă casă tradiţională Constanţa.

Căminul cultural este unul dintre programele de arhitectură care, prin caracterul său reprezentativ,
are un impact considerabil asupra imaginii rurale şi va fi, în acest sens, cel mai intens studiat de
proiectanţii noului sat socialist. Rolul său este de a ridica nivelul cultural al ţăranilor şi de a reflecta
viaţa cea nouă a satelor, aşadar devine un important instrument de modelare socială, indispensabil
viziunii comuniste propagandiste; în acest sens, expresia lui arhitecturală devine importantă şi
evoluează în funcţie de criteriile ideologice, dar şi economice. La început, proiectele tip produse
sunt inspirate din documentaţiile sovietice de specialitate şi, în consecinţă, neadaptate contextului
românesc, un exemplu fiind cele două tipuri de cămin cultural publicate în 1954, în urma unui
concurs public de arhitectură. Arhitectura acestora este de factură clasică, aşa cum impunea
doctrina realismului socialist, şi cu un vădit caracter urban (Fig. 4.44). Ulterior, în 1955, studiul
dedicat acestui program este intensificat şi diversificat, în încercarea de a surprinde specificul
regional. Sunt de menţionat aici propunerile care interpretează –intr-un mod discutabil –
arhitectura locală şi disting variante raportate la regiuni: Muntenia-Moldova, Transilvania-Banat
(Teodorescu, 1955: 16-24) (Fig. 4.45).

Fig. 4.44 – Proiect pentru cămin cultural (300 locuri); Fig. 4.45 – Proiecte de cămin cultural, faţade principale,
variantele Muntenia-Moldova şi Transilvania-Banat.

Un alt program de arhitectură în mediu rural care caută să împrumute ceva din trăsăturile

130
arhitecturii vernaculare este cel pentru locuinţe individuale executate din fonduri de stat. Multele
variante pe această temă rămân însă în acelaşi registru sec şi limitat al preluării unor volumetrii sau
pante ale învelitorii, hibridate cu soluţii arhitecturale care sporesc economicitatea şi eficienţa
clădirilor, precum, bineînţeles, tipizarea, dar şi mansardarea (nespecifică pentru arhitectura
populară românească), cu tot ce aduce ea: scara interioară, locuirea pe mai multe niveluri şi, de
fapt, o altă imagine a locuinţei (Pruncu, 1956: 16; 17) (Fig. 4.46). Economisirea terenului şi
costurile de producţie reduse duc, de multe ori, şi în cazul locuinţelor individuale, la tipologii de
locuinţe cuplate sau înşiruite sau chiar comasări ale unităţilor de locuit din clădiri individuale în
blocuri parter-etaj cu apartamente.

Fig. 4.46 – Planurile unei locuinţe individuale mansardate în mediu rural.

Totuşi, faţă de mediul urban, în mediul rural se pot construi locuinţe individuale particulare, din
fonduri proprii, case care rămân sub semnul vernacularului local şi perpetuează tradiţiile
constructive, chiar dacă şi acestea sunt, de la un moment dat, subordonate unor schiţe directive
tip elaborate de I.P.C.T. pentru consiliile săteşti. Un articol din 1981 (Stănciulescu, 1981: 82; 84)
rezumă în termeni statistici şi grafici evoluţia construcţiei de locuinţe individuale private la sate şi
defineşte intervale distincte: 1950-1965 este “renovarea rurală nesistematizată” (perioadă în care
se construiesc de fapt majoritatea locuinţelor individuale proprietate privată, deoarece nu există
un control riguros al autorităţilor), 1965-1975 “renovarea rurală sistematizată”, iar după 1975 ar fi
“modernizarea sistematizată”. Motivele evoluţiei disproporţionate (se construieşte din ce în ce
mai puţin) ar fi completarea necesarului de locuinţe în primul interval, migraţia la oraş şi
dificultatea încadrării noilor case în Legea sistematizării. Aceasta prevede obligativitatea construirii
locuinţelor individuale cu cel puţin două niveluri în limita noii vetre, iar acest fapt încetineşte
ritmul construcţiilor noi, deoarece, în primul rând, ridică costurile generale şi, pe de altă parte,
elimina posibilitatea folosirii unor materiale de construcţie tradiţionale, aducând dificultăţile
aplicării unor metode noi de construcţie cu materiale noi, de multe ori dificil de procurat. Unele
dintre concluziile pozitive ale articolului citat în ceea ce priveşte modernizarea satelor sunt
necesitatea raportării oricărei intervenţii la evoluţia locală sau avantajele păstrării tipologiei
131
gospodăriei individuale în mediul rural.

Spre sfârşitul anilor ‘60 şi în anii ‘70, modul de interpretare a arhitecturii vernaculare evoluează şi
devine ceva mai atent şi mai abstract. După îmbrăţişarea directă a ideilor modernismului, sub
presiunea ideologiei naţionalist-comuniste, se revine la o căutare identitară care îşi îndreaptă iar
privirea către tradiţia populară, însă într-un mod abstract sau deformat şi fragmentar98, acesta din
urmă decupând detaliile tradiţionale sau cele deja interpretate ale lui Brâncuşi şi transpunându-le
apoi (de multe ori alterat) în materiale noi: “Teoria sa [Nicolae Porumbescu n.n.] se traduce
printr-o transpunere în beton armat a detaliilor decorative ale artei populare […] recursul frecvent
la universul formal al artei decorative populare […] sau a celei lui Brâncuşi (interpretare erudită a
primei)” (Popescu, 2004: 351).

Aşa cum sunt prezentate într-un articol din 1967 (Gheorghiu, 1967: 42), căutarea specificului şi
aducerea la “scară umană” pot folosi ca metodă de lucru preluarea (superficială, am zice) unor
elemente de limbaj arhitectural (acoperişul este elementul preferat în anii ‘70) sau chiar a
raporturilor între volumele construite şi spaţiile libere şi transpunerea lor directă în formele
contemporane99. Acest lucru se întâmplă de multe ori simplist şi facil, prin identificarea unor părţi
de construcţie (numite de autori “piese-forme semînchise de arhitectură, funcţionale şi estetice
totodată, specifice”) care sunt preluate în mod nemijlocit: prispa, foişorul, scara exterioară, polata,
streaşina, sala musceleană etc. Dacă pentru o locuinţă individuală lucrurile poate ar putea
funcţiona (Fig. 4.47), prelucrarea elementelor tradiţionale pare forţată, sau cel puţin greu lizibilă,
în momentul în care se face pentru un bloc de locuinţe P+8, mai ales că li s-ar cere să realizeze
“un ritm şi o legătură vie între marile volume şi spaţiul liber” (Fig. 4.48).

98 Despre aceste abordări, numite de A. Ioan “anamorfoză”, respectiv “esenţializare”, precum şi despre “celebrarea”
vernacularului în arhitectura comunistă a anilor ‘80, mai multe comentarii în “Ce este şi cum arată «arhitectura cu
specific naţional»?”, pp. 75-77 şi în “Postmodernismul românesc: nici sublim, nici cu desăvârşire lipsă”, pp.153-159,
în Teme ale arhitecturii româneşti în secolul al XX-lea, Bucureşti: Institutul Cultural Român, 2002.
99 Argumente asemănătoare expune şi Joja în teoriile despre arhitectura vernaculară şi specificul naţional din

Arhitectura românească în context european (1989), teorii prezentate şi criticate de A. Ioan în Arhitectura şi puterea, 1992.
132
Fig. 4.47 - “Casă ţărănească veche pe Valea Motrului; exerciţiu de prelucrare directă”; Fig. 4.48 – “Experienţă de
înglobare «la bloc» a foişorului pe soclu plin, înălţat pe două niveluri; experienţă de înglobare a foişorului în consolă şi
al prispei la al doilea nivel; experienţă de înglobare a «sălii muscelene» în punctarea faţadei blocului cu locuinţe pe
câte două niveluri”.

Fig. 4.49 – Case construite în a doua jumătate a sec. XX după acelaşi model, cu prispa deschisă şi cu prispa închisă cu
geamuri, Mironeşti, jud. Giurgiu, fotografii 2009.

Un articol ceva mai realist din 1971 (Baucher, 1971: 39) afirmă că “elemente care să permită
păstrarea specificului tradiţional în casa ţărănească sunt din ce în ce mai puţine”. Elementele
locale sunt preluate de casele noi sub o formă nouă: “arcade, stâlpi de lemn sau de beton, cu sau
fără ornamente, prispe cu rol mai mult sau mai puţin funcţional”. Însă “acoperişurile de ţiglă sau
de tablă dau construcţiilor un caracter monoton”, iar multe prispe, mai ales la deal sau la munte,
au fost închise cu geamuri (Fig. 4.49).

Articolul remarcă şi lipsa preocupării multor ţărani proprietari de case noi pentru decoraţie,
imitarea nefericită a unor modele de case urbane care duce la exemplare hibride repetate în serie,
noile materiale care distorsionează elementele tradiţionale (exemplul dat este al porţilor
maramureşene din beton) sau culorile stridente şi elementele decorative prefabricate în serie. Cu
toate acestea, există şi voci optimiste (Iancu, 1971: 41), care afirmă că noile locuinţe rurale pot
“exprima în continuare acelaşi talent şi bun gust al ţăranului român. Exemple de astfel de realizări
sunt numeroase şi le putem întâlni îndeosebi în regiunile de veche şi puternică tradiţie a
arhitecturii populare [...]”, autorul respectiv exemplificând cu mai multe schiţe ale unor construcţii
133
recente (Fig. 4.50).

Fig. 4.50 – Casă din zona Constanţa construită în 1970.

La începutul anilor ‘80 sunt de remarcat mai multe proiecte complexe de cercetare a unor zone
rurale. În articolele care prezintă succint rezultatele cercetării Văii Prahovei (Hoinărescu, 1980a:
32; 33; Hoinărescu, Calciu, 1980: 40; 43; Hoinărescu, 1980b: 43; 46) apar enumerate principiile
care ar trebui să stea la baza proiectării unor locuinţe săteşti integrate corect în contextul de deal
şi munte, aşadar adaptate la relief şi climă: importanţa priveliştilor, axele de compoziţie corelate
cu liniile de forţă ale topografiei, volume asimetrice într-un echilibru dinamic, modul dimensionat
la scara vecinătăţii, silueta dominantă pe verticală, preluarea pantei naturale prin conformarea
clădirii, legătura interior-exterior determinată şi de privelişti. Principiile compoziţionale ale
arhitecturii tradiţionale (grupate în structurare funcţională şi sintetizare a expresivităţii şi plasticii
arhitecturale) sunt extrase şi asimilate în noile proiecte tip (Fig. 4.51). Conform autorilor,
principiul de bază al arhitecturii vernaculare este “a se dezvolta în deplină armonie cu situl
respectiv”, prin continuitatea şi unitatea spaţiului interior cu cel exterior. Analizarea tipurilor
valoroase de locuinţe tradiţionale este însoţită şi de un studiu sociologic care sintetizează
preferinţele sătenilor în ceea ce priveşte locuirea, precum şi efectele sistematizării şi noului mod
de viaţă asupra arhitecturii şi organizării locuinţei. Arhitecţii remarcă existenţa unor “adevărate
proiecte tip” printre casele tradiţionale care precedă anii ‘40, şi un regres pentru modelele
ulterioare care sunt mai “stângace”. Se discută ideea de “model” de locuinţă rurală şi faptul că
noile construcţii urmează ele însele câteva proiecte tip model, care întrunesc nevoile unei familii şi
care s-au răspândit tocmai prin puterea modelului. Autorii studiului trag concluzia că “acţiunea de
tipizare a proiectelor pentru locuinţele unifamiliale se înscrie firesc pe firul dezvoltării
fenomenului arhitectural, fiind de altfel legiferarea unei stări de fapt tradiţionale”, noile proiecte
tip trebuind să fie “adevărate modele” care exprimă aspiraţiile ţăranilor.

134
Fig. 4.51 – Tipologii de locuinţe tradiţionale din jud. Prahova; proiect tip de locuinţă unifamilială de cinci camere în
jud. Prahova, şef proiect arh. C. Hoinărescu.

Un alt studiu (Nădejde, 1980: 34-39) porneşte de la locuinţele tradiţionale din jud. Bistriţa-
Năsăud, pe care le clasifică riguros în tipologii (alcătuind chiar şi un catalog de balustrade
tradiţionale de integrat în noile construcţii) şi propune apoi un catalog cu şase partiuri diferite, “cu
caracter indicativ”, în sistem de case cuplate sau înşiruite; autorii prezintă şi exemple negative ale
unor construcţii noi din zonă şi încheie prezentarea oarecum optimist: “o arhitectură simplă, dar
nu simplistă” pentru zona bistriţeană (Fig. 4.52).

Fig. 4.52 – Studiu in zona Bistriţa: exemple negative ale unor construcţii noi rurale, catalog de balustrade tradiţionale,
tipuri de locuinţe tradiţionale şi propunere de proiect tip.

Perseverentul colectiv de arhitecţi de la Institutul de Proiectare Prahova, care realizase la

începutul anilor 80 studiile aprofundate în satele prahovene, este ulterior motorul unei echipe
135
complexe (arhitecţi şi sociologi din toate regiunile româneşti), care susţine vreme de 4 ani (1985-
1989) un program de cercetare a arhitecturii tradiţionale româneşti ce intenţiona, “pornind de la
ideea valorificării calităţilor esenţiale şi definitorii ale arhitecturii săteşti”, dar şi de la rezultatele
anchetelor sociologice, elaborarea unor “documentaţii tipizate adecvate”. Programul de cercetare
şi proiectare este iniţiat de I.C.C.P.D.C., cu colaborarea a peste 30 de unităţi judeţene de
proiectare şi are ca obiective producerea unei sinteze a studiului în două volume, unul despre
locuinţă (Hoinărescu, 1989), altul despre aşezare şi apoi a unor cataloage cu modele, acestea din
urmă în curs de elaborare în 1989, nemaifiind publicate. În primul volum publicat în 1989,
locuinţa tradiţională sătească este abordată folosind metoda tipologică, şi anume prin “factorii
formativi” ai volumetriei, planimetriei, structurii constructive şi expresiei de arhitectură, văzuţi
prin prisma “rapoartelor de interdependenţă” şi prin modul în care aceştia au evoluat în timp.

Alături de aceste scheme sunt publicate numeroase fişe de locuinţe vernaculare, ce constau în
releveu şi date tehnice (Fig. 4.53). În afara capitolului introductiv, întregul studiu este grafic (cu
mici notaţii) şi determină, în partea finală, tipologii zonale atent clasificate şi localizate, numite
“zone şi nuclee tipo-generatoare”, şi chiar modele de locuinţe în curs de formare (Fig. 4.54).
Stabilirea tipologiilor porneşte şi de la conceptul de model, văzut ca “un fenomen de
suprastructură cu largi interferenţe sociale”, cu “un moment de cristalizare şi o perioadă de
proliferare, care depăşeşte cu mult durata de existenţă a clădirilor respective, mai ales când acestea
sunt construite din materiale perisabile” (Hoinărescu, 1989: 10; 11).

136
Fig. 4.53 – Extrase din capitolul despre locuinţa tradiţională: studii tipologice de volumetrie, planimetrie,
funcţionalitate, plastică arhitecturală şi fişa unei case din Chiojd, jud. Buzău.

Fig. 4.54 – Extrase din capitolul despre locuinţa rurală contemporană: studii tipologice de volumetrie, planimetrie,
funcţionalitate, plastică arhitecturală şi fişa unei case noi (1983) din Valea Ghiurghiului, jud. Mureş.

Concluziile studiului demonstrează “continuitatea formelor tipologice şi perenitatea factorilor

formativi” şi trasează liniile directoare pentru partea a doua a cercetării: “proiectarea tipizată este
necesar să se integreze fenomenului actual de tipologizare din zonele tipo-generatoare active,
evidenţiindu-se tendinţele formative şi selecţionându-se modelele care întrunesc opţiunea socială
unanimă. În acest context apare cu claritate ineficienţa demersului elaborării de proiecte tip, care,
neavând afinitate cu reţeaua de modele din zona pentru care au fost elaborate, vor fi respinse de
beneficiari.” Modelele de clădiri care ar fi obţinute în final ar fi destinate arhitectului care, cu
ajutorul lor, ar reuşi să “realizeze o arhitectură cu specific local, întrunind consensul unanim al
utilizatorilor” (Hoinărescu, 1989: 11; 12) (Fig. 4.55).

137
Fig. 4.55 – Planşe cu sinteza studiului.

Estetica – şi eventual stilul, dacă se poate vorbi de aşa ceva – sunt unele din aspectele arhitecturii
româneşti ale anilor ‘70 şi ‘80 care reiau şi pun în lumină arhitectura vernaculară. Plenara U. A.
din februarie 1967 are ca temă estetica arhitecturii contemporane româneşti. Se discută, într-un
stil militant şi uneori în limbaj de lemn, despre specificul românesc, aducând în prim plan
arhitectura populară şi virtuţile ei şi insistând pentru reorientarea atenţiei arhitecţilor către tradiţie:
“sunt foarte multe rezerve în tradiţie, pe care noi trebuie să le luăm, să le prelucrăm” (Teodorescu,
1967: 2; 3), “trebuie pornită o documentare asupra arhitecturii noastre populare” (Gheorghiu,
1967: 3), “[…] dragoste faţă de tot ce e valoros şi ne place atât de mult în arhitectura populară”
(Maicu, 1967: 4), “Colegii noştri etnografi, sociologi, psihologi, toţi cunoscătorii artei noastre
populare trebuie să-şi conjuge eforturile cu noi […]”. Se atrage atenţia şi asupra pericolului
“imaginilor de pseudo-tradiţie decorativă populară românească”, sub forma “folclorizării
superficiale a arhitecturii contemporane”, urmărind exemplele ilare ale unor “unităţi de
alimentaţie publică în spirit tradiţional” (Bădic, 1967: 5).

Cu toate acestea, aşa zisul stil rustic devine unul din modurile de abordare a noii arhitecturi în
mediu rural – un mod discutat şi discutabil. Majoritatea clădirilor de interes turistic capătă
automat aceasta alură rustică, mai mult sau mai puţin fericită. Materialele locale sunt puse în prim
plan ca reţetă sigură, alături de panta învelitorii sau raportul plin-gol (Fig. 4.56).

138
Fig. 4.56 - “Restaurantul dobrogean” din satul 2 Mai, arh. S. Marchidan, arh. C. Bellu şi ing. N. Gărniceanu,
D.S.A.P.C. Constanţa, 1968.

Sunt de remarcat şi aspecte pozitive în încercarea de a construi specific la sate. Îndemnul de

folosire şi a materialelor de construcţie de provenienţă locală sau cercetarea ştiinţifică aplicată a
materialelor de construcţie tradiţionale precum argila sunt chestiuni care apar deseori în diversele
articole despre construcţiile din mediul rural – prima raţiune a lor este, de fapt, reducerea
costurilor şi mai puţin o integrare în context. Răzleţ, apare şi ideea folosirii meşterilor locali –
”fantezia meşterilor respectivi ar putea preveni apariţia şi la sate a fenomenelor de monotonie şi
şablonizare a construcţiilor” (Suciu, 1967: 23).

Apar, totuşi, de-a lungul anilor perioadei comuniste, şi câteva articole care atrag atenţia asupra
importanţei tradiţiei şi a calităţilor arhitecturii populare în sine. Majoritatea au caracter general şi
sunt mici “ode” dedicate ţăranului şi valorilor arhitecturii sale100. Un articol din 1956 prezintă,
într-un mod călduros şi chiar poetic, locuinţe vernaculare vechi din Mangalia (Pătraşcu, 1956: 23;
27). Aerul oriental dublează farmecul acestei arhitecturi, în condiţiile în care în momentul scrierii
textului Mangalia începea să sufere un amplu proces de modernizare comunistă: sistematizare
generală a oraşului, cartiere de blocuri, transformarea şi artificializarea malului marii etc. –
atmosfera orientală atât de preţuită de turismul interbelic urma să fie ciuntita şi in mare parte
distrusă (Fig. 4.57).

Fig. 4.57 – Casa lui Hagi Arif, intrarea de sub foişor şi faţada.

100 De exemplu, Stănciulescu, 1983: 74; 76 sau Enescu, 1983: 64; 68.
139
În plin proces de sistematizare şi de construcţie tipizată, există şi voci care pun sub semnul
întrebării unele din construcţiile etajate tipizate la sate şi atrag atenţia asupra calităţilor deloc
neglijabile ale arhitecturii populare: capacitatea de adaptare la situaţii noi (trăsătura care face parte
din definirea însăşi a arhitecturii vernaculare, deoarece aceasta exprimă răspunsul la nevoi
specifice) şi necesitatea unei încrederi mai mari acordate ţăranului constructor, precum şi anularea
individualităţii comunităţilor săteşti prin construcţiile tipizate, protejarea zonelor cu clădiri rurale
valoroase, studierea şi popularizarea caselor ţărăneşti recente care sunt valoroase, sprijinirea
constructorilor populari, o mai mare libertate de încadrare în planul de sistematizare pentru
evitarea monotoniei, preluarea cu discernământ a elementelor urbane şi prelucrarea lor conform
nevoilor specifice, necesitatea varietăţii surselor de aprovizionare cu materiale de construcţii
(pentru a evita uniformitatea dată de acelaşi material), construirea experimentală a unor aşezări
rurale noi (ca experienţă valoroasă de îmbinare a resurselor culte şi vernaculare), acceptarea şi a
sensului contrar de influenţă – de la sat către oraş, apelarea şi la meşterii populari pentru
construcţiile reprezentative din sate etc. (Trişcu, 1968: 11; 13)

Tradiţia şi actualizarea ei, ruptura de tradiţie atât în mediu urban, cât şi în cel rural, dar şi critica
arhitecturii româneşti contemporane sunt subiecte care îl preocupă pe C. Joja: “Tradiţia cuprinde
în spiritul ei modernitatea cea mai actuală […]”, lipsa de autenticitate a dus la monotonie în oraşe,
ieşirea din scara umană generează spaţii impersonale şi lipsite de calităţi, tehnologia “înghite”
arhitectura, lipseşte preocuparea pentru “nevoi de civitate”, ansamblurile “pleacă de la zero”,
abstractizarea este excesivă, lipseşte un caracter arhitectural românesc şi legătura cu spiritul
comunităţii (Joja, 1969: 32; 33). Cu toate acestea, acelaşi Joja este discutat critic de Ioan (2002: 75)
în ceea ce priveşte afirmaţiile acestuia din Arhitectura românească în context european (Joja, 1989) (de
exemplu, printre altele, în legătură cu lipsa importanţei acoperişului în recursul la elementele
vernaculare pentru obţinerea “arhitecturii cu specific naţional”, Joja preferând “prispa”).

O altă voce care pledează, până spre sfârşitul vieţii, pentru arhitectură tradiţională, dar şi pentru
“iz românesc”, echilibru, modernitate şi bun simţ în arhitectura contemporană este cea a
Henriettei Delavrancea Gibory. Înspre anii ‘80, arhitecta se preocupă de analiza caselor ţărăneşti
din Mehedinţi, Gorj şi Buzău, încercând să extragă prototipuri posibil de folosit în arhitectura
rurală greu încercată a acelor ani (Sion, 2009: 97) (Fig. 4.58).

140
Fig. 4.58 - Henriette Delavrancea, studii de case ţărăneşti (anii ‘80).

Circulaţia modelelor urbane către sat este o temă atinsă în multe dintre articolele Arhitecturii, însă
de obicei doar în termeni generali negativi faţă de preluarea necritică şi nepotrivită a unor
elemente urbane. Un articol teoretic critic mai elaborat pe această temă (Caffe, 1983: 56; 58)
aduce în discuţie “modelul arhitectural” care implică un proces de selecţie, imitaţie, repetare şi
prelucrare creativă, proces care este mai degrabă formal şi care îşi trage puterea din prestigiul pe
care îl conferă (locuinţa fiind programul de arhitectură cel mai influenţat de “modele”). Conform
autorului, casa este “un model categoric pentru toate celelalte programe ale construcţiei rurale”,
de aceea predomină în sate o atmosferă de domesticitate şi o scară umană; modelele urbane ţin de
o varietate de programe şi sunt un “conglomerat”, din care este imposibilă “extragerea unui
caracter esenţial şi omogen” şi din care, de cele mai multe ori, se preiau fragmente disparate,
detalii. Căile circulaţiei de modele sunt, pentru direcţia dinspre sat spre oraş, cea directă şi cea a
“prelucrării conştiente” şi a adaptării lor de către un corp profesional specializat. Direcţia dinspre
oraş spre sat este mai puţin clară şi mult mai complexă, deşi şi aici căile sunt aceleaşi, respectiv
prin preluare directă sau prin proiectarea profesională. Pentru prima cale, autorul identifică
principala sursă de inspiraţie ca fiind “vilele construite mai ales între cele două războaie”, care
“[…] oferă un set de soluţii pentru casa ţărănească mai mare”. “Aspiraţia către o casă
orăşenească” este vizibilă şi la nivelul interiorului domestic: “treptat, casa devine “apartament”.
Apar încăperi specializate […]”. Calea “modernizării instituţionalizate” trece prin extremele
tipizării seci şi monotone, sau împodobirii “post-modern-vernaculare”. Vorbind despre tipizare,
autorul o caracterizează ca o arhitectură cu “caracter distonant şi sărăcie agresivă”, un sistem
“inoperant şi chiar dăunător”, deoarece construcţiile noi rurale “se execută tot cu metode
artizanale” şi proiectul tip “apare inutil”, economia fiind de fapt minimă în schimbul “distrugerii
trăsăturilor lor tradiţionale”. Sunt puse în discuţie şi premise de ordin ecologic şi ambiental,
termeni întâlniţi rar în discursurile din Arhitectura, chiar şi spre sfârşitul anilor ‘80.

141
Cu toate că în unele articole se precizează că arhitectura locuinţelor destinate ţăranilor va avea la
bază prelucrarea valorilor artistice populare, în general modul socialist de a edifica în zonele rurale
ignoră explicit, făţiş, orice fel de experienţă de construcţie locală, tradiţională, porneşte de la tabula
rasa şi se bazează, uneori până la absurd, ca în orice obiectiv comunist, pe datele ştiinţifice. Faptul
că aproape toate construcţiile rurale sunt realizate mai mult sau mai puţin după aceleaşi proiecte
uniformizează trist şi monoton toate satele, indiferent de zona geografică, topografie, orientare
sau specific cultural. Există însă şi voci critice (de exemplu, F. Stănculescu, în repetate articole) în
legătură cu modul în care arhitectura noilor construcţii nu a fost adaptată unui specific
arhitectural local.

4.4.7. Proiectarea în mediul rural, văzută în mediul de specialitate

În condiţiile regimului comunist, cum se situează totuşi teoria şi practica de arhitectură în legătură
cu această sistematizare rurală? În anii ‘50, toate institutele de proiectare lucrează intens pentru
elaborarea de studii şi proiecte tip pentru zonele rurale. I.P.C.I. şi I.P.A.S. au realizat proiecte
pentru clădirile de producţie, iar I.S.P.R.O.R. pentru cele de locuit şi socio-culturale. În timp,
institutele îşi schimbă numele, se divid, se specializează, dar temele rămân la fel de terne şi
limitate. În general, numărul proiectanţilor specializaţi pe această temă este mic, documentaţia pe
teren este redusă şi termenele sunt foarte strânse: proiectele tip prezintă multe lipsuri, criticate în
diversele articole din Arhitectura.

În articolele din anii ‘50 este condamnată lipsa de interes a arhitecţilor pentru proiectarea
lucrărilor necesare zonelor rurale. Acest lucru este de înţeles, mai ales în condiţiile în care
arhitecţii locuiesc la oraş, majoritatea în capitală101, iar satul le apare ca o lume complet diferită,
uneori învăluit în aura mitică care persistă din cultura primei jumătăţi de secol. Stănculescu, într-
un articol despre sistematizarea G.A.P., trimite de-a dreptul proiectantul la ţară pentru a
“cunoaşte el însuşi viaţa pe care o trăieşte o gospodărie agricolă de stat şi pe care o va înfăţişa în
proiectele lui” (Stănculescu, 1955: 14; 20).

Atragerea atenţiei arhitecţilor către mediul rural se realizează prin diferite sesiuni (de “discuţii de
creaţie”) ale Uniunii Arhitecţilor, prin expoziţii sau prin articolele din Arhitectura. O altă
modalitate importantă este cea a concursurilor publice de arhitectură pentru variatele programe
necesare în mediul rural. De exemplu, în 1955, dar şi mai târziu, sunt concursuri pentru proiecte
tip de deservire rurală (sediu al cooperativei de consum, cu magazin universal sătesc şi restaurant

101 97% în 1957, Zahariade, 2003: 60.

142
în mediul rural102 – Fig. 4.59), sau pentru programul de cămin cultural. Apar însă şi teme de
concurs care sunt mult prea tehnologice şi deci puţin atrăgătoare (de exemplu, în 1967, concursul
pentru “Un complex industrial pentru îngrăşarea tineretului taurin”), însă este o caracteristică a
perioadei această îndemnare a arhitecţilor către zona de proiectare industrială şi agricolă.

Fig. 4.59 – Concursuri de arhitectură pentru proiect tip de cooperativă, magazin şi restaurant rural.

În 1969, Uniunea Arhitecţilor organizează un concurs pentru proiecte directive tip (de pus la
dispoziţia beneficiarilor), pentru locuinţe în mediul rural din regiunile Oltenia, Câmpia
Transilvaniei şi Bucovina, concurs care este şi un bun pretext de discuţii teoretice cu privire la
noile locuinţe de la sate: mai tradiţionale sau mai moderne? Soluţiile câştigătoare sunt menite să
imprime o nouă orientare proiectării de locuinţe, prin surprinderea noilor atribute urbane care îşi
fac loc în modul tradiţional de locuire: camere cu funcţii specifice (baie, bucătărie), o mai bună
distribuţie funcţională, dotări tehnice, două niveluri etc., cu scopul de a “preîntâmpina un proces
ce are loc spontan […] în care nu sunt totdeauna suficient de stăpânite tocmai aceste elemente ale
proceselor de trecere de la organizarea locuinţei de tip tradiţional la locuinţa influenţată de
fenomenul social al apropierii între rural şi urban” (Dima, 1970: 34; 36) (Fig. 4.60). Volumul mare
de locuinţe noi din ultimii 15 ani este necercetat, fiind realizat aproape fără contribuţia
arhitecţilor, însă, aşa cum se afirmă într-un articol, “este o experienţă câştigată […] oamenii
aceştia au ştiut ce nevoi au avut, şi-au dat seama care sunt condiţiile noi în care vor şi pot să
trăiască; din contactul cu oraşul au încercat să discearnă ce să asimileze şi ce nu […]” (Vernescu,
1970: 36; 41). Ce a oferit oraşul satului este o altă întrebare prezentă în dezbatere – iată răspunsul:
mobilier nou, echipament electrocasnic, posibilităţi constructive noi, dar şi modelul unui aspect
plastic sărăcit şi disgraţios (“în lipsă de modèle valabile, satele au adoptat mòdele, dar vina e a

102 “Sediul cooperativei de consum, cu magazin universal sătesc şi restaurant în mediul rural”, Arhitectura, nr. 5, 1955

şi “Proiecte tip de deservire rurală”, Arhitectura, nr. 4-5, 1956.

143
oraşelor, a noastră”).

Joja comentează critic, ca şi în alte articole de altfel (şi este criticat la rândul său), proiectele de
concurs, referindu-se la falsa raportare la context pretinsă de proiecte, generalizarea
uniformizatoare a unui tip de casă pentru o întreagă regiune şi, mai ales, o neînţelegere generală a
esenţei arhitecturii româneşti tradiţionale (Joja, 1970: 41; 42). O altă direcţie de discuţii este cea
legată de materialele de construcţie: cele tradiţionale (lemn, cărămidă) sunt considerate deficitare,
iar cele prefabricate ar cere o cu totul altă modalitate de punere în operă şi ar reclama concepţii şi
valori plastice diferite (Polizu, 1970: 44; 47). Folosirea betonului este încurajată de regim, faţă de
limitarea folosirii lemnului şi metalului, necesare exportului.

Într-un alt discurs este criticată sistematizarea rurală, de data aceasta nu din prisma arhitecturii
noilor construcţii, ci din perspectiva modificării structurale a tipurilor de aşezări, a legăturii intime
între ţesutul rural şi mediul lui: sistematizarea “va duce la dispariţia unei părţi din tradiţia de
aşezare a satelor” (Şerban, 1970: 52; 53). În majoritatea referatelor pe marginea concursului, apare
critica generală a lipsei unei documentări temeinice şi a unei colaborări interdisciplinare pentru
tema de concurs care este extrem de complexă, după cum spun mai mulţi autori, şi va fi greu de
rezolvat.

Fig. 4.60 – Soluţiile câştigătoare ale concursului de arhitectură pentru locuinţe în mediul rural, în regiunile Oltenia,
Câmpia Transilvaniei şi Bucovina.

Articolele “trebuie”, “să luptăm”, “să facem”, cu titluri imperative şi mobilizatoare, sunt şi ele
foarte prezente: ţara este complet nepregătită pentru construirea societăţii socialiste, totul trebuie
făcut de la zero, şi oricum moştenirea epocii anterioare – burgheze – este nocivă. Aşa că există
premiere în toate. Articolele teoretice care vin în sprijinul arhitecturii tradiţionale sunt, în mod
firesc, prudente şi rare. Acestea sunt ori mici studii cu caracter de documentare (releveu, fişe de
studiu, proiect de conservare), ori pledoarii pompoase pentru arhitectura tradiţională revăzută în
cheia interpretării moderne a valorilor ei, ori studii tipologice, pe regiuni, urmate de proiectele tip
care le interpretează.

Alte aspecte importante din activitatea de proiectare sunt locul şi atmosfera de lucru. Într-un
144
articol sintetizator despre realizările arhitectural-urbanistice până în anii ‘70 se menţionează
următoarele: munca în proiectare are caracter “birocratic”, documentaţiile şi formularele sunt
“într-un sistem greoi”, şeful de proiect devine un “funcţionar”, noul este “insuficient încurajat”,
răspunderea “insuficient scoasă în evidenţă” şi, poate cel mai important, apar “lipsa unei legături
directe între proiectant şi şantier” şi dificultăţi în colaborarea beneficiar-proiectant-constructor;
este deplânsă şi lipsa cercetării ştiinţifice organizate pe teme precum sistematizarea, locuirea sau
dotările socio-culturale (Blajovici, 1971: 7).

145
146