HABITATUL RURAL ROMÂNESC – O ABORDARE

ETNOLOGICĂ

 Satul românesc tradiţional exprimă înţelegerea profundă a

naturii, din care a rezultat o integrare organică în peisaj, o
sensibilă discreţie, o statornică armonie a succesiunii
planurilor, de la înclinaţia mică a pantei învelitorilor din stuf
sau olane, la imensitatea câmpiei, de la acoperişurile abrupte în
patru ape din şiţă sau paie, la dealurile şi munţii din jur.
Caracterul pitoresc al satelor noastre este dat de vegetaţia
abundentă, de faptul că, având nevoie de apă, ele s-au
desfăşurat deseori pe pantele văilor, integrându-se varietăţii de
forme a peisajului.
 HABITATUL RURAL ROMÂNESC – O ABORDARE
ETNOLOGICĂ

 Peisajul natural este alcătuit din componente ce exprimă

dezvoltarea firească a naturii, coeziunea şi armonia tuturor
formelor sale. Fiecare element inserat în peisaj imprimă
acestuia o parte din propriile-i calităţi, motiv pentru care este
necesară integrarea obiectelor introduse de om cu cele naturale
într-un sistem echilibrat.
 În acest sens, satul românesc tradiţional, prin toate
componentele sale: aşezare, materiale, forme, proporţii,
cromatică, este un exemplu de unitate, de armonie, între natura
vie a peisajului şi natura artificială a elementelor construite.
Dispunerea construcţiilor în teren, forma şi materialele din
care sunt realizate, alcătuiesc compoziţia spaţială, iar
compoziţia cromatică este întregită de o vegetaţie ale cărei
culori se schimbă permanent, în funcţie de anotimp.
 HABITATUL RURAL ROMÂNESC – O ABORDARE
ETNOLOGICĂ

 Casa ţărănescă tradiţională, principalul program al arhitecturii

vernaculare din România, a exprimat întotdeauna legătura de
esenţă a tăranului cu natura. Pentru că pământul oferă
materialele din care omul construieşte casa, gospodăria;
munţii, apele, pădurile, determină aşezarea satelor, iar drumul
soarelui impune orientarea şi gruparea încăperilor locuinţei.
 Lumina şi umbra, spaţiul exterior şi cel interior se
întrepătrund, dominând şi determinând compoziţia spaţială.
"Cornişa mare uşurează trecerea de la volumul arhitectural
spre spaţiu şi apropie casa de verdeaţa care constituie mediul
predominant al gospodăriei rurale".
 Structura planimetrică şi volumetrică, dispunerea construcţiilor
pe teren, materialele utilizate – elemente constitutive ale
spaţiului rural –sunt constant completate de compoziţia
cromatică a vegetaţiei, în permanentă variaţie a anotimpurilor.
 HABITATUL RURAL ROMÂNESC – O ABORDARE
ETNOLOGICĂ

 Definind aspectul şi modul de viaţă al aşezărilor rurale

tradiţionale, elementele caracteristice fundamentale ale
arhitecturii vernaculare româneşti :
 funcţionalitatea,

 adecvarea scopului şi a mijloacelor de realizare,

 măsura şi armonia în stabilirea proporţiilor şi a elementelor

decorative,
 integrarea în peisaj,

 dau unitate, personalizând, în acelaşi timp, arhitectura

rurală din România.
 O analiză a relaţiei dintre arhitectura vernaculară şi cadrul
natural, făcută prin prisma unor principii de proiectare
moderne, demonstrează perenitatea valorilor tradiţiei
arhitecturale româneşti.
 HABITATUL RURAL ROMÂNESC – O ABORDARE
ETNOLOGICĂ

Principii ale proiectării contemporane. Situl rural

 Forma terenului constituind un element vizual important, o

construcţie începută în corelaţie studiată cu situl va câştiga
forţă arhitecturală.

Realizări ale arhitecturii vernaculare

 Aşezările tradiţionale româneşti se caracterizează prin

structurarea într-un sistem de amplasare pe toate formele de
relief, la câmpie sau pe terasele şi pe pantele înălţimilor din
zonele de deal şi munte, de-a lungul cursurilor de apă sau al
drumurilor, în toate cazurile adaptându-se perfect terenului şi
condiţiilor existente.
 HABITATUL RURAL ROMÂNESC – O ABORDARE
ETNOLOGICĂ

 Situl rural este determinat de elementele naturii. Schema

raportului construcţie-sit şi formele construcţiei trebuie să
reflecte studiul temeinic al climei şi microclimei şi al adaptării
la ele.

 Cunoaşterea perfectă a mediului natural, ca şi experienţa

constructivă acumulată de generaţii, a permis meşterilor ţărani
să realizeze locuinţe cu un pronunţat caracter bioclimatic.
Acesta se reflectă în dispunerea caselor cu spatele spre nord,
protejat uneori prin spaţii-anexe alipite pe 1-2 laturi; faţadele
erau orientate spre direcţia însorită, asigurându-se umbrirea ca
şi adăpostirea contra ploii prin intermediul prispei; pantele
acoperişurilor se realizau în funcţie de regimul şi calitatea
precipitaţiilor.
 HABITATUL RURAL ROMÂNESC – O ABORDARE
ETNOLOGICĂ

 Pentru ca o construcţie să fie ideal concepută, ea trebuie să

conţină o serie de elemente arhitecturale care să coreleze
optim omul şi funcţiile sale cu peisajul.

 Casa, şura, coteţele, bucătăria de vară şi alte construcţii-anexe

alcătuiesc o compoziţie spaţială care, răspunzând perfect
necesităţilor vieţii familiei, este intim integrată peisajului şi
constituie celula de bază a structurii aşezărilor rurale -
gospodăria.
 HABITATUL RURAL ROMÂNESC – O ABORDARE
ETNOLOGICĂ

 Foarte importante, în proiectarea unor tranziţii între

construcţie şi sit sunt considerate zonele intermediare, care
pun în relaţie construcţia cu mediul înconjurător.

 Calitatea de intermediaritate este una dintre valenţele

definitorii ale arhitecturii populare româneşti. Spaţiul
intermediar ca atare sau ca spaţiu cu funcţie specială este
prezent în toate tipurile de plan, pe întreg teritoriul ţării şi de-
a lungul întregii sale dezvoltări istorice. Există mai multe
elemente care înglobează sau marchează spaţiul intermediar,
unele interioare casei - tinda; altele adiacente - prispa,
foişorul; sau chiar exterioare - poarta, gardul, banca de la
poartă.
 HABITATUL RURAL ROMÂNESC – O
ABORDARE ETNOLOGICĂ

 Un sit în pantă subliniază întâlnirea pământului cu aerul.

 Spaţiul fiind gândit şi trăit de către ţăranul român în primul

rând ca orizont, este larg şi corespunzător, implicat în creaţie.

 Contactul unei construcţii proiectate pe un teren înclinat cu

materialele legate de sol trebuie să fie clar exprimat.

 Locuinţele tradiţionale amplasate pe terenuri în pantă au avut

întotdeauna registrul inferior relizat din piatră netencuită,
exprimând ferm legătura cu pământul şi impunând
construcţiei stabilitate.
 HABITATUL RURAL ROMÂNESC – O
ABORDARE ETNOLOGICĂ

 Partea superioară a unei clădiri amplasate pe un teren în

pantă este percepută proiectându-se pe cer.

 O situaţie aparte în compoziţia volumetrică a caselor

amplasate pe ternuri în pantă o au acoperişurile, de cele mai
multe ori în patru ape sau abrupte, care prin formă şi aspect
plastic, datorat materialelor din care sunt realizate învelitorile
(paie, şindrilă, ţiglă), imprimă o relaţie dinamică între edificiu
şi cadrul natural.
 HABITATUL RURAL ROMÂNESC – O
ABORDARE ETNOLOGICĂ
 Panta terenului fiind orientată în afară, orientarea normală a
planului va fi spre exterior şi în jos.

 Locuinţele vernaculare din România au încăperile principale

orientate spre exteriorul pantei, spre interior fiind dispuse
spaţii-anexe sau, rareori, un acces secundar.

 Foarte importante, în proiectarea unor tranziţii între

construcţie şi sit sunt considerate zonele intermediare, care
pun în relaţie construcţia cu mediul înconjurător.

 Locuinţele tradiţionale au fost întotdeauna orientate spre soare,

dar şi spre gospodărie, grădină, livadă sau păşune.
 HABITATUL RURAL ROMÂNESC – O
ABORDARE ETNOLOGICĂ
 Analizînd noţiunea de intermediaritate a arhitecturii în general,
şi pe aceea de spaţiu intermediar în special, rezultă că ele
reprezintă constante ale arhitecturii tradiţionale româneşti,
elemente de continuitate şi specificitate ale acestei arhitecturi.

 Din armonia formelor şi culorilor naturii, în succensiunea lor

firească, cu materialele naturale, ce au luat, prin intervenţia
ceratoare a omului, forma caselor , gospodăriilor şi aşezărilor
rurale, s- a constituit o arhitectură tradiţională unitară,
expresivă, care numără printre valenţele sale definitorii,
calitatea de intermediaritate.

 Aporfundând cercetarea prin analize de detaliu a spaţiilor

tradiţionale de locuit, s-a constatat existenţa spaţiului
intermediar, ca stare şi ca spaţiu cu funcţie socială, la toate
tipurile de plan, pe întreg teritoriul ţării şi de-a lungul întregii
sale dezvoltări istorice.
 HABITATUL RURAL ROMÂNESC – O
ABORDARE ETNOLOGICĂ

 Există mai multe elemente care înglobează sau

marchează spaţiul intermediar, unele interioare casei -
tinda, altele adiacente - prispa, sau chiar exterioare -
poarta, gardul, banca de la poartă.

 Tinda, care adăposteşte uneori vatra, este un

intermediar intre prispă (exterior) şi camere, mai
târziu camerele de locuit (interior) sau comunicând
direct cu exteriorul prin uşa din spate, permiţând
legătura cu cămara sau cămările (la acelaşi nivel) şi
realizând mai rar, legătura între nivele diferite – pod,
pivniţă.
 HABITATUL RURAL ROMÂNESC – O
ABORDARE ETNOLOGICĂ

 Spaţiul cu cele mai complexe valenţe de intermediaritate este

însă prispa.
 Element de arhitectură original, definitoriu pentru arhitectura
locuinţei vernaculare rurale din România, prispa, joasă sau
înălţată, pe o latură sau 3 – 4 ale casei, cu foişor sau fără,
domină şi determină compoziţia faţadelor, asigurând fluenţa
spaţiilor interioare şi exterioare.
 Dezvoltarea casei ţărăneşti pe o axă paralelă cu orientarea spre
soare din plan, se regăseşte în faţadă prin orizontalitatea pe
care o conferă parapetul prispei. Realizată din zidărie tencuită
sau din scânduri traforate sau cu rosturile acoperite cu şipci,
balustrada este linia de echilibru a compoziţiei despărţind
registrele de umbră şi lumină şi conferind monumentalitate şi
palsticitate faţadelor.
HABITATUL RURAL ROMÂNESC – O
ABORDARE ETNOLOGICĂ
HABITATUL RURAL ROMÂNESC – O
ABORDARE ETNOLOGICĂ
 HABITATUL RURAL ROMÂNESC – O
ABORDARE ETNOLOGICĂ
 De-a lungul zonei subcarpatice, amplificarea prispei prin
apariţia foişorului modifică, datorită acestui element dominant,
compoziţia faţadei. Păstrând linia streaşinei la nivelul
streaşinei generale şi, menţinând astfel unitatea volumetrică
iniţială a casei, foişorul nu apare ca o intervenţie străină, ci ca
un impuls dinamic, o ieşire plastică a faţadei.
 Orizontalitatea casei ţărăneşti tradiţionale este determinată de
cele trei mari registre plastice şi volumetrice, realizate din
materiale şi în tehnici diferite: soclul, pereţii şi acoperişul.
 Folosirea materialelor naturale – piatră, lemn, paie, lut – ca
materiale de construcţie pe întreg teritoriul ţării, evident în
funcţie de condiţiile geografice locale, exprimă unitatea
structurală a arhitecturii vernaculare româneşti. Modul lor de
îmbinare şi compunere a materialelor, alături de formele
geometrice pure ale volumelor pereţilor şi acoperişurilor, de
subtilul dozaj al umbrei şi luminii, de cromatica armonioasă,
sunt toate, elemente ale legăturii cu natura.
HABITATUL RURAL ROMÂNESC – O
ABORDARE ETNOLOGICĂ
HABITATUL RURAL ROMÂNESC – O
ABORDARE ETNOLOGICĂ
 HABITATUL RURAL ROMÂNESC – O
ABORDARE ETNOLOGICĂ

 În condiţiile societăţii tradiţionale, casa se construia în

colaborare nemijlocită cu primul său ocupant, purtând
însemnul nevoilor şi al aspiranţilor familiei sale, ceea ce
conferea locuinţei viaţă, un suflet iniţial. Generaţiile următoare
dacă au folosit spaţiul de locuire moştenit, s-au adaptat acestui
cadru deja creat.
 Aşa cum nici o celulă nu trăieşte singură, izolată, locuinţa se
integrază unui sistem de intercondiţionări, materiale şi
spirituale, care dau caracterul specific fiecărei comunităţi
umane – fie că este o uliţă într.un sat, fie că este o întinsă arie
geografică. În fiecare moment, locuinţa apare ca un limbaj prin
intermediul căruia oamenii de aceeaşi cultură comunică între
ei.
 HABITATUL RURAL ROMÂNESC – O ABORDARE
ETNOLOGICĂ

Locuinţa tradiţională românească, atât de organic integrată

sitului, corelează trăsăturile acestuia cu exigenţele vieţii
proprietarilor săi.
Deşi nici un architect nu a participat la ridicarea caselor
ţărăneşti, calităţile lor intrinseci, rezultate din sinteza
experienţei constructive a multor generaţii, le conferă
actualitate în preocupările acelor arhitecţi contemporani care
şi-au propus să repersonalizeze locuinţele individuale.
Este motivul pentru care am considerat utilă, din punct de veder
documentar, abordarea celor mai importante caracteristici
spaţiale şi funcţionale ale principalului program al
arhitecturii vernaculare din România - locuinţa rurală.
 HABITATUL RURAL ROMÂNESC – O ABORDARE
ETNOLOGICĂ
 "Ne trebuie o arhitectură în care exteriorul şi interiorul se
întrepătrund. Aceasta este simbioza arhitecturii şi naturii, a
omului cu tehnologia, a unei culturi cu alte culturi, a istoriei şi
viitorului. Când proiectez, pe planşeta mea îşi dau întâlnire
omul, natura, generaţiile trecute, generaţia mea şi generaţiile
viitoare" Kisho Kurokawa

 “Am spus cândva că ţăranul român este cel mai bun arhitect.
El a dat toate indicaţiile de felul cum trebuie armonizată o
locuinţă românească cu mediul geografic climatic şi social,
sensibilitatea lui a dat tema formelor. … Arhitectura
ţărănească rămâne ca un mare învăţământ, căci ea a unificat
aspectul ţării, ea a creat atmosfera plasticii româneşti şi a fost
o expresie unitară a acestui neam, ca şi limba românească.”
G.M.Cantacuzino