Pentru testul la Anatomie

SISTEMUL OSOS
Scheletul uman, ca la orice organism vertebrat, este un sistem complex care asigur ă protec ţia
şi susţinerea părţilor moi, constituind în acelaşi timp şi pârghii împreun ă cu mu şchii
scheletici. Denumirea de schelet vine din cuvântul grecesc skeleton, care înseamnă mumie
sau corp uscat. Scheletul uman adult este alc ătuit, în principal, din elemente osoase, numite
oase, şi câteva cartilaje, toate legate între ele prin intermediul articula ţiilor şi ligamentelor.

Cartilajele

Scheletul omului adult conţine un număr relativ mic de cartilaje, situate în regiunile care
necesită o elasticitate mai mare. O piesă de cartilaj scheletic este delimitat ă de pericondru (un
strat conjunctiv bogat în fibre; cu rol de protec ţie, nutri ţie şi repara ţie), este lipsit ă de
terminaţii nervoase şi vase de sânge.

Oasele: caracteristici morfologice

Oasele sunt organele care formează partea cea mai mare a scheletului adult. În structura lor
predomină ţesutul osos, dar mai conţin şi alte tipuri de ţesut: nervos, sanguin, cartilaginos etc.
Funcţiile oaselor sunt multiple:

•Suportă greutatea corpului (oasele membrului inferior, mai ales oasele bazinului sunt
adaptate acestei funcţii);
•Protejează organele vitale (cutia cranian ă ad ăposte şte creierul, coloana vertebral ă –
măduva spinării, iar cuşca toracică – inima, plămânii);
•Constituie rezerve de minerale, în special calciu şi fosfor, care pot fi eliberate în circula ţia
sanguină sub formă de ioni şi distribuite unde este nevoie;
•Hematopoieza(Proces de formare și de maturizare a celulelor sangvine) este asigurată de
măduva roşie hematogenă.

Forma oaselor
Oasele corpului uman au forme şi dimensiuni diferite, aspectul lor fiind un indiciu al func ţiei
ce revine fiecăruia. Având în vedere raportul dintre cele trei dimensiuni, se deosebesc oase:
lungi, late, scurte, neregulate.

Oasele lungi, la care predomină lungimea, sunt alcătuite dintr-un corp numit diafiz ă şi dou ă
extremităţi mai voluminoase numite epifize. Limita dintre diafiz ă şi epifiza se nume şte
metafiză. Oasele lungi intră în alcătuirea scheletului apendicular, prin intermediul lor
realizându-se mişcări rapide.

Oasele late au două din cele trei dimensiuni aproape egale (grosimea este mai mic ă decât
lungimea şi lăţimea). Osul lat prezintă două feţe şi mai multe margini; el particip ă la
alcătuirea cutiilor de protecţie (cutia cranian ă, toracic ă) sau realizeaz ă suporturi foarte stabile
(bazinul) sau oferă o suprafaţă mare pentru inser ţia muscular ă.

Oasele scurte au o formă aproximativ cubică, cu cele trei dimensiuni aproape egale. Ele
alcătuiesc funcţiile mobile şi rezistente care pot executa mi şc ări complexe şi fine sau suport ă
greutatea corpului.

Oasele neregulate au forme variate, care nu pot fi încadrate în categoria celor prezentate
anterior, aşa cum sunt vertebrele sau mandibula.
Pe lângă oasele tipice, există şi oase supranumerare, dezvoltate la nivelul unei articula ţii, în
grosimea unui tendon. Aceste oase poartă denumirea de oase sesamoide-oase mici (ex. osul
pisiform, rotula).

Relieful extern
Oasele prezintă pe suparafaţa lor externă diferite tipuri de proeminen ţe, depresiuni şi
deschideri, care asigură ataşarea muşchilor şi ligamentelor, ajut ă la formarea articula ţiilor,
asigură pătrunderea vaselor sanguine şi a nervilor. În tabelul de mai jos sunt rezumate
elemente de relief osos:
 DENUMIRE DESCRIERE ROL

PROEMINENŢE TUBEROZITATE Proeminenţă de mărime medie, rugoasă Constituie

OSOASE suprafeţe de
ataşare pentru
muşchi şi
CREASTĂ Linie proeminentă îngustă
ligamente

TROHANTER Proeminenţă de formă neregulată

LINIE Linie îngustă mai puţin proeminentă

decât creasta

TUBERCUL Mică proeminenţă rotunjită

EPICONDIL Suprafaţă înălţată deasupra unui condil

SPINĂ Expansiune ascuţită, subţire

PROCES Orice proeminenţă osoasă

CAP Expasiune osoasă a unei epifize, Ajută la

susţinută de un gât scurt formarea
articulaţiilor

FAŢETĂ Suprafaţă articulară aproape plată,

netedă

CONDIL Proces articular rotunjit

 TROHLEE Proces articular de forma unui scripete

RAMUS Expansiunea unui os care face unghi cu

restul structurii

DEPRESIUNI ŞI MEAT Cale de pasaj, de forma unui canal Asigură

DESCHIDERI pătrunderea
OSOASE vaselor
sanguine şi a
SINUS Cavitate în os, cu aer, tapisată cu o
nervilor
mucoasă

FOSĂ Depresiune osoasă puţin adâncă, adesea

apropiată de articulaţie

ŞANŢ Brazdă

FISURĂ Deschidere îngustă, ca o despicătură

FORAMEN Deschidere rotundă sau ovală într-un os

Structura oaselor
Structura oaselor variază în funcţie de forma lor.
Structura osului lung
Secţiunea longitudinală a unui os lung arat ă că acesta este alc ătuit din:

• Diafiză

• Canal diafizar (medular): măduvă osoasă

• Peretele diafizar
 • Periost: formaţiune de natură conjunctivă, situată spre exteriorul osului. Periostul
înveleşte întreaga suprafaţă a osului, cu excep ţia zonelor articulare, unde se g ăse şte
cartilaj articular. Periostul este bine inervat (formeaza re țeaua de nervi a unui organ,
țesut ) şi vascularizat. Membrana periostală prezint ă 2 straturi: Superficial: ţesut
conjunctiv fibros, Profund: ţesut osos ce con ţine osteoblaste şi osteoclaste.

• Endost: membrană dispusă spre interior ce con ţine osteoblaste, osteoclaste şi celule
osteoprogenitoare.

• Epifiză: ţesut osos spongios, în alvelolele căruia se g ăse şte m ăduvă ro şie hematogen ă. La
exteriorul epifizei se găseşte un strat subţire de ţesut osos compact.

Structura osului lat, scurt şi neregulat

Oasele late, scurte şi neregulate au o strucutr ă asem ăn ătoare. Un astfel de os prezint ă la
exterior un strat de os compact. Interiorul osului este ocupat de o mas ă de ţesut osos spongios
numit diploë, care conţine în alveolele sale m ăduv ă ro şie.

Măduva osoasă. Oasele conţin în cavităţile lor interne (canal medular, alveolele osului
spongios) măduvă osoasă. Măduva osoasă este o formă de ţesut conjunctiv, fiind vascularizat
şi inervat. Culoarea, structura şi funcţia măduvei osoase variaz ă cu vârsta, ea prezentându-se
ca măduvă roşie, măduvă galbenă şi măduvă cenuşie. Măduva ro şie se afl ă în toate oasele
tinere (de făt şi de copil), precum şi la adult – în oase late, scurte, neregulate (vertebre, stern-
os al pieptului, coaste, coxale-care tine de coapsa, oasele baze craniului), în epifizele oaelor
lungi. Ea în perioada de dezvoltare a osului particip ă şi la osteogenez ă. M ăduva galben ă,
bogată în celule adipoase (care-i dau culoare galben ă), se g ăse şte în diafizele oaselor lungi la
adult. Aceasta rezultă din transformarea măduvei ro şii. M ăduva cenu şie se întâlne şte în
oasele bătrânilor, fiind formată mai ales din ţesut conjunctiv cu rol de umplutur ă.
Vascularizaţia şi inervaţia oaselor. Vasele de sânge pătrund în os prin orificii nutritive. În
cazul unui os lung, diafiza prezintă o arteră şi o ven ă nutritiv ă; artera nutritiv ă se ramific ă
spre periost-Țesut fibros care acoperă osul. Fiecare epifiză prezintă câte o arteră şi o ven ă
epifizară.

Creşterea postnatală a oaselor. În perioada copilăriei şi adolescenţei, oasele cresc în lungime

şi grosime.
Creşterea în lungime este prezentă la oasele lungi, dar şi la alte oase, precum omoplatul- Os
triunghiular, subțire și lat, care formează partea posterioar ă a articula ției um ărului , coxalul,
corpii vertebrali, fiind asigurată de discurile cartilaginoase de cre ştere. Spre sfâr şitul
adolescenţei, discurile de creştere se închid, ţesutul cartilaginos fiind înlocuit de ţesut osos.

Creşterea în grosime apare la toate tipurile de oase, realizându-se prin ad ăugarea de ţesut la
suprafaţa osului. În acest caz, osteoblastele din periost adaug ă ţesut osos la suprafa ţa osului, în
timp ce osteoclastele îndepărtează osul de pe suprafa ţa intern ă a peretelui osos. Aceste dou ă
procese, de geneză şi distrugere osoasă, au loc aproximativ în acela şi ritm.

Remodelarea osoasă
În schelet, inclusiv cel adult, ca urmare a nevoilor de adaptare permanent ă a oaselor la
solicitările mecanice principale, are loc remodelarea osoas ă prin procese de depunere şi de
resorbţie osoasă. De asemenea, prin remodelarea osoas ă continu ă se asigur ă men ţinerea
constantă a concentraţiei ionilor de calciu şi fosfa ţi în lichidele corpului.
Depunerea osoasă este asigurată de către osteoblaste care secret ă oseina- Substanță organică
din clasa proteinelor, care formează partea organic ă a oaselor, ce va fi apoi mineralizată.
Resorbţia osoasă este realizată de către osteoclaste, care dup ă ce au produs o demineralizare
locală (membrana osteoclastelor creează un pH acid), faciliteaz ă digestia, atât extracelular ă,
cât şi intracelulară. Când resorbţia- dispariție lentă a unui lichid (patologic), a unui țesut sau
organ (străin organismului) se accentuează – în asociere cu creşterea num ărului de
osteoclaste – dezechilibrul apărut poate conduce spre osteoporoz ă-Stare patologic ă
caracterizată prin rarefierea oaselor . Frecventă la bătrâni, mai ales la femei, osteoporoza se
manifestă printr-o scădere a masei osoase. Osul compact se sub ţia ţă. Astfel de oase se pot
fractura mai uşor.
 ARTICULAŢIILE
Sunt structuri prin intermediul cărora segmentele osoase se leag ă între ele pentru realizarea
fie a unei imobilităţi, fie a unei mobilităţi relative sau depline.
Articulaţiile se clasifică în funcţie de mobilitate în:

•Articulaţii fixe (sinartroze): sunt articulaţii în care piesele osoase apar unite între ele
printr-o masă de ţesut, neexistând o cavitate articular ă.

•Articulaţii semimobile prezintă o discontinuitate în ţesutul cartilaginos de leg ătur ă

•Articulaţiile mobile (diartrozele) asigură mobilitatea oaselor

Părţile componente ale unei diartroze asigură pe de o parte alunecarea capetelor osoase
(cavitatea articulară cu membrana şi lichidul sinovial), iar pe de alt ă parte asigur ă o leg ătur ă
strânsă a acestora (capsula articulară, ligamente, tendoane).

SISTEMUL MUSCULAR
Sistemul muscular este format din muşchi care sunt organe active ale mi şc ării. Acest rol este
realizat de către musculatura scheletică (somatic ă), ce are în structura sa ţesut muscular
striat. Muşchii au forme variate. Se descriu:
•muşchi fuziformi (biceps, triceps),
•muşchi triunghiulari (piramidal al abdomenului),
•muşchi de formă patrulateră (marele drept abdominal şi marele dorsal),
•în formă de cupolă (diafragma),
•în formă de trapez (muşchiul trapez),
•muşchi circulari (orbicularul buzelor şi al pleoapelor).
Tot forma circulară au şi sfincterele (sfincterul extern al anusului şi al uretrei).
Dupa dimensiunea care predomină, distingem:
•muşchi laţi (marele drept abdominal, muşchii oblici extern şi intern) care au tendoane
lăţite numite aponevroze,
•muşchi lungi (muşchii de la braţ, antebraţ, coapsă şi gambă)
•muşchi scurţi (muşchii din palmă)
 Dupa numărul capetelor care se prind pe os, pot fi:
- cu un singur capăt pe os (muşchii pieloşi) celălalt capăt inserându-se pe piele,
- cu două capete (muşchiul biceps),
- cu trei capete (muşchiul triceps),
- cu patru capete (muşchiul cvadriceps)

Structura muşchiului

Muşchii scheletici prezintă o porţiune centrală muscular ă, mai voluminoas ă, numita corpul
muşchiului (pântecele) şi două extremităţi de culoare alb-sidefie, numite tendoane, care au în
structura lor ţesut fibros. Unul dintre tendoane, cel care se inser ă pe osul fix se nume şte de
origine, iar celălaIt care se prinde pe osul mobil se nume şte de inser ţie. În general, originea
este unică, dar se cunosc şi muşchi cu mai muIte origini (biceps, triceps, cvadriceps). Si
inserţia se face, în general, printr-un singur tendon, dar se cunosc şi în acest caz mu şchi cu
mai muIte tendoane de inserţie (muşchiul semimembranos de la coaps ă are trei tendoane).
Corpul muşchiului este format din fibre musculare striate, care la unii mu şchi pot atinge o
lungime de 10-15 cm. La exteriorul corpului muscular se afl ă o membran ă conjunctiv ă,
numită fascia muşchiului, care înveleşte atât corpul muşchiului cât şi tendoanele.
Muşchiul are o bogată vascularizaţie, asigurată de ramurile musculare ale diferitelor artere
care însoţesc muşchiuI. Din aceste ramuri musculare se desprind arteriole care p ătrund prin
septurile conjunctive şi duc, spre miofibrile, sânge înc ărcat cu O 2 şi substanţe nutritive.
Inervaţia muşchiului este dublă, somatică şi vegetativă.

FIZIOLOGIA MUŞCHILOR

I. GENERALITĂŢI
Muşchii striaţi scheletici asigură tonusul, postura, echilibrul, mimica şi mi şc ările voluntare.
Muşchiul striat cardiac asigură activitatea de pomp ă ritmic ă a inimii. Mu şchii netezi asigur ă
buna funcţionare a circulaţiei, mobilitatea digestiv ă şi excretorie, acomodarea vederii,
naşterea, alăptarea etc. lndiferent de particularit ăţile morfologice şi de rolul specific, to ţi
muşchii se caracterizează prin proprietatea de a transforma energia chimic ă în energie
mecanică.
 2. PROPRIETĂŢILE MUŞCHILOR
Contractilitatea este proprietatea specifică a muşchiuIui şi reprezint ă capacitatea de a
dezvolta tensiune între capetele sale sau de a se scurta.
Excitabilitatea se datoreşte proprietăţilor membranei celulare. Muşchii r ăspund la un stimul
printr-un potenţial de acţiune propagat, urmat de contrac ţia caracteristic ă.
Extensibilitatea este proprietatea muşchiului de a se alungi pasiv sub ac ţiunea unei for ţe
exterioare.
Elasticitatea este proprietatea specifică muşchilor de a se deforma sub ac ţiunea unei for ţe şi
de a reveni pasiv la forma de repaos când for ţa a încetat s ă ac ţioneze. Elasticitatea joac ă un rol
foarte mare la muşchii ce prestează lucru mecanic, în special atunci când trebuie învins ă
inerţia. Interpunerea unei structuri elastice între for ţă (mu şchiul) şi rezisten ţă (obiectul ce
trebuie deplasat) amortizează creşterile prea mari de tensiune în mu şchi şi asigur ă deplasarea
continuă, uniformă a obiectului.

3. CONTRACŢIA FIBREI MUSCULARE STRIATE

Contracţia muscuIară este de trei feIuri:

•Contracţie izometrică, atunci când lungimea muşchiuIui rămâne neschimbată, dar

tensiunea creşte foarte mult. În timpuI contrac ţiei izometrice, mu şchiul nu presteaz ă
lucru mecanic extern, toată energia chimică se pierde sub form ă de c ăldur ă.
•Contracţie izotonică, atunci când lungimea muşchiuIui variază, iar tensiunea r ămâne
constantă. Muşchii realizează lucru mecanic.
•Contracţie auxotonică, atunci când variază şi lungimea şi tensiunea muşchiului. În
timpuI unei activităţi obişnuite, fiecare mu şchi trece prin faze izometrice, izotonice şi
auxotonice. Începutul oricărei contracţii musculare, în special când trebuie s ă deplas ăm
greutăţi, este izometric.

4. MANIFESTĂRILE CE ÎNSOŢESC CONTRACŢIA MUSCULARĂ

În timpul contracţiei musculare au loc manifest ări electrice, chimice, mecanice, termice şi
acustice.
Manifestările electrice preced contracţia. Ele sunt reprezentate de poten ţialul de ac ţiune de pe
suprafaţa membranei. Înregistrarea fenomenelor electrice din timpul contrac ţiei unor grupe
de fibre musculare reprezintă electromiograma (E.M.G.).
Manifestările chimice sunt iniţiate prin mecanismul de cuplaj excitaţie-contrac ţie. Procesele
chimice din muşchi asigură energia necesară proceselor mecanice.
Manifestările mecanice ale contracţiei musculare sunt cele mai evidente şi mai u şor de
urmărit. La o excitaţie unică, cu un curent slab, sub valoarea pragului de excitabilitate a
fibrelor musculare, nu obţinem nici un răspuns.
Manifestările termice ale contracţiei se datoresc fenomenelor biochimice din fibra muscular ă.
Randamentul masei musculare este de 30%, ceea ce înseamn ă c ă 70% din energia chimic ă se
transformă în energie calorică. Muşchii sunt principalii generatori de caldur ă pentru
organism. Atunci când suntem expuşi la frig, prin mecanisme reflexe, se declan şeaz ă
contracţii musculare mici şi frecvente (frison) care asigur ă înc ălzirea corpului.
Manifestările acustice sunt datorate vibraţiilor fasciculelor musculare care se contract ă
asincron. Zgomotul produs de contracţia musculară poate fi auzit cu urechea sau înregistrat
(fonomiograma).

5. CONTRACŢIILE MUŞCHILOR NETEZI

Între contracţia muşchilor striaţi, a celor netezi şi a cordului exist ă atât asem ăn ări, cât şi
deosebiri. Deosebirile se referă la anumite particularit ăţi ale manifest ărilor exterioare ale
contracţiei. Miocardul este inexcitabil în timpul contrac ţiei sale şi de aceea nu poate fi
tetanizat. Muşchii scheletici sunt supuşi controlului motor voluntar, cordul şi mu şchii netezi
nu. Muşchiul scheletic este puţin sensibil la mediatorii chimici din sânge, în timp ce mu şchii
netezi sunt foarte sensibili la acţiunea acestora. Asem ăn ările privesc procesele fizico-chimice
şi energetice fundamentale. Excitabilitatea lor este redus ă.

6. OBOSEALA MUSCULARĂ
Unii muşchi din organism activează tot timpul vie ţii făr ă întrerupere (inima, mu şchii
vaselor). Muşchii scheletici pot, de asemenea, efectua eforturi de durate variabile, dar limitate
în timp; după mai muIte zile de mers pe jos, oricât de lejer şi automatizat ar fi acest efort,
survine oboseala, iar activitatea musculară trebuie să înceteze pentru un timp. Oboseala
musculară constă din reducerea temporară a capacit ăţii de lucru a mu şchilor. În cazul
eforturilor voluntare intense, oboseala muscular ă se instaleaz ă în câteva minute. Nu exist ă
propriu-zis o oboseală izolată locală a muşchiului, ci mai corect trebuie s ă se vorbeasc ă de
oboseala neuro-musculară, fenomen în care sunt implicate toate structurile ce asigur ă
comanda, controlul şi execuţia mişcării.
Cauzele oboselii locale musculare sunt:
- scăderea rezervelor energetice (ATP, CP, glucoz ă);
– oboseala plăcii motorii.

Febra musculară. După un efort muscular intens, fără un antrenament sau înc ălzire
prealabilă, pot aparea dureri în grupele musculare solicitate. Aceste dureri se manifest ă la
12-24 ore de la momentul efortului şi dureaz ă 2-3 zile. Se calmeaz ă sau chiar dispar prin
masaj sau reluarea exerciţiului. Multă vreme s-a presupus c ă aceast ă "febr ă muscular ă" se
datorează acumulării acidului lactic în mu şchii activi. Este inexact. Acidul lactic se formeaz ă
în timpul efortului şi nu la 24 ore după încetarea lui.

Principalele grupe de muşchi scheletici

Muşchii somatici sunt grupaţi în muşchii:

•capului,
•gâtului,
•trunchiului
•membrelor