Învăţătura despre Sfânta Treime i-a preocupat pe teologii şi filosofii creştini încă din

primele secole ale existenţei Bisericii. Existenţa Sfintei Treimi fiind o taină, mintea omenească
oricât de pătrunzătoare ar fi, tot nu ar putea ajunge la dezlegarea ei, ci omul trebuie să primească
acest adevăr prin credinţa care i-a fost descoperită lui de Dumnezeu. Apelându-se la unele
analogii s-a ajuns ca dogma Sfintei Treimi să fie mărturisită corect. Au fost însă adeseori
dezvoltate învăţături greşite care au dus la apariţia ereziilor antitrinitare.
Antitrinitarismul este prin urmare o învăţătură greşită privind dogma Sfintei Treimi. În
istoria creştinismului primar au fost cunoscute două direcţii antitrinitare: antitrinitarismul
dinamic sau subordinaţianist care aşează persoanele dumnezeieşti într-o subordonare verticală şi
mărturiseşte o deosebire clară între Tatăl şi Fiul, ajungându-se uneori la diteism, şi
antitrinitarismul modalist care păstrează unitatea dumnezeiască a Sfintei Treimi însă nu
mărturiseşte persoanele treimice cu însuşirile lor proprii. Prima direcţie a încercat să explice
dumnezeirea Fiului şi raportul cu Tatăl, în timp ce a doua direcţie a căutat să explice
monoteismul creştin, însă ambele au ajuns în final la negarea dogmei Sfintei Treimi.1
Împotriva antitrinitarismului, Biserica a afirmat unitatea fiinţei dumnezeieşti şi
personalitatea Fiului ca ipostază divină, ca Logosul întrupat, mărturisindu-se şi dumnezeirea şi
umanitatea Lui. Pentru a mărturisi deosebirea dintre Tatăl şi Fiul unii teologi ca Iustin Martirul,
Irineu, Ipolit, Tertulian, Origen ş. a., au preferat un subordinaţionism învăţând despre existenţa
preomenească a Mântuitorului pornind de la textul biblic: „Tatăl este mai mare decât mine”
(Ioan 14, 28). Această învăţătură a fost cu atât mai simplu de aplicat la persoana Sfântului Duh,
unde textele scripturistice erau mai puţin clare şi precise.
Declanşarea marilor dispute hristologice în Biserica au coincis cu ultima fază a disputelor
trinitare2. În contextul disputelor ariene s-a apărat în mod deosebit dumnezeirea Fiului, aceeaşi şi
consubstanţială cu a Tatălui. Ea a rămas nemicşorată şi neschimbată şi la întrupare. Pentru a
păstra şi mărturisi acest adevăr de credinţă, Biserica s-a luptat în secolele V-VIII, deoarece
unirea divinului cu umanul în persoana lui Hristos garanta mântuirea oamenilor. Numai unindu-
se cu umanitatea, învăţa Sfântul Atanasie cel Mare. Logosul divin a îndumnezeit firea umană
(Apologia I contra arienilor, 39). Neschimbabilitatea firii dumnezeiesti a lui Hristos este condiţie
sine qua non pentru mântuirea omului. Pe de altă parte, s-ar compromite opera mântuitoare dacă
s-ar nega umanitatea Lui căci, în acest caz, n-ar fi posibilă îndumnezeirea firii omeneşti.
1
Pr. Nicolae CHIFĂR, Istoria creştinismului, vol. I, Editura Trinitas, Iaşi, 1999, p. 112.
2
Pr. Nicolae CHIFĂR, Istoria creștinismului, vol. II, Editura Trinitas, Iaşi, 2000, p. 73.
Creştinismul se confruntă cu o mare dilemă. Lipsea o formulare clară şi corectă în legătură cu
realitatea mântuirii în Hristos. Prin urmare, disputele hristologice în primă fază n-au fost
determinate de probleme filologice, de speculaţii ale gândirii teologice sau de interese de grup, ci
legitimate de înţelegerea realităţii mântuirii în Hristos. Convinşi de importanţa formulării corecte
a doctrinei hristologice, Sfinţii Părinţi şi sinoadele ecumenice au luptat pentru apărarea
formulelor de credinţă şi a termenilor tehnici care eliminau orice echivoc 3. Uneori confruntările
erau tensionate, chiar violente, căci unele grupări deşi condamnate ca eretice se considerau
ortodoxe. În felul acesta s-a ajuns la divizarea creştinismului, la formarea unor Biserici separate,
la anatematizări reciproce. Biserica de Constantinopol era protejată de puterea imperială în
defavoarea celorlalte patriarhate orientale. Bisericile Alexandriei şi Antiohiei, care au contribuit
decisiv la conturarea doctrinei trinitare, în urma disputelor hristologice, fiind abandonate, s-au
retras de la dialogul teologic.
Anatematizarea persoanelor a cauzat distrugerea operelor lor încât este dificil ca astăzi să
se contureze o imagine clară şi obiectivă asupra problematicii hristologice din acel timp. Faptul
că, adeseori factorul politic juca un rol determinant în disputele teologice, dialogul firesc şi
confruntările de idei erau îngreuiate, chiar desfiinţate.
Terminologia teologică folosită în aceste dispute era preluată din filosofia greacă şi adaptată
limbajului doctrinar creştin de diferite şcoli teologice. Astfel s-a ajuns ca un termen să definească
pentru reprezentanţii unei şcoli cu totul altceva faţă de înţelesul dat de reprezentanţii altei şcoli.
De fapt nici la filosofii greci nu exista unanimitate de opinii în ceea ce priveşte semantica acestor
termeni.
Ousia () = fiinţă, substanţă, existenţă, de sine stătător, a fost raportată în creştinism
exclusiv la Dumnezeu, definind fiinţa sau substanţa divină. De aceea, în disputa trinitară s-a
luptat ca să se păstreze nealterată credinţa despre egalitatea de fiinţă a celor trei persoane ale
Sfintei Treimi şi despre unitatea indivizibilă a ei.
Hypostasis (ς) = existenţa de sine, realitate, ipostas; este individul existând de
sine şi în sine, adică individul care are o existentă independentă din punct de vedere fizic. El
concretizează fiinţa într-o existentă proprie. Termenul raportat la dogma Sfintei Treimi a arătat
că fiinţa () divină subzistă neîmpărţită în trei ipostasuri.

3
Pr. Nicolae CHIFĂR, Istoria creștinismului, vol. II..., pp. 74-75.
 Prosopon () = persoană, faţă; a fost folosit în terminologia creştină sinonim cu
hypostasis.
Physis (Φς) = natură, fire; a fost folosit pentru a defini firea divină şi firea umană.
Întrucât alexandrinii, orientându-se după sensul aristotelic au raportat firea la existentă au ajuns
la concluzia că natura (Φς) este identică cu fiinţa (). Astfel Teodor de Faran
învăţa: „Termenii  şi Φς definesc acelaşi lucru, unul după fiinţă altul după
existenţă. Căci amândoi înseamnă a exista. Nu numai după nume ci şi după conţinut
 este acelaşi lucru cu Φς. Căci noi nu am numit Φς numai mişcarea
însăşi şi fiinţa lucrurilor, ci şi începutul sau cauza din care îşi iau fiinţă cele existente, nu în mod
întâmplător, ci se mişcă şi există după fiinţă". (F. Diekamp, ed. Analecta Patristica, Rom. 1938,
p. 202/15-203/1). Firea se împarte în genuri, iar genurile în specii. Firea Φς sau
fiinţaeste specia realizată în sens restrâns, adică este genul cu diferenţele
specifice.4
În mediul alexandrin persoană, ipostas şi fire sau natură se foloseau cu acelaşi înţeles fiind
raportate la Cuvântul lui Dumnezeu întrupat. Dacă firea nu există fără ipostas, admiţând două firi
în persoana Mântuitorului Iisus Hristos, atunci trebuie să acceptăm şi două ipostasuri (concepţie
nestoriană).
Firea fără ipostas este o abstracţie, dar firea omenească a lui Hristos poate să nu fie
ipostas, adică de sine ipostatică, nu poate fi nici fără ipostas, adică fără existentă, ci poate fi
enipostatică, adică poate avea substanţă în Logosul divin întrupat. În Hristos, ca ipostas, firea
umană îsi primeşte subzistentă, fără să se schimbe după fiinţa dumnezeiască. Rămânând ipostas
dumnezeiesc El primeşte şi atributele ipostatice de om, adică ale speciei umane, dar şi pe cele
care-L deosebesc de orice alt om. Totuşi Hristos nu este un ipostas compus, deoarece atributele
sunt ale unicului ipostas. Aşadar Hristos nu este numai unul din Sfânta Treime, ci şi unul dintre
oameni, este şi unul dintre ipostasurile cele multe ale firi omeneşti. Este unul din ipostasurile
Sfintei Treimi, după ipostasul cel după firea dumnezeiască şi după cea omenească, şi de
asemenea, unul dintre ipostasurile omeneşti, după firea omenească şi după cea dumnezeiască.
Firea omenească a lui Hristos, deşi individuală, n-a constituit un ipostas propriu, ci s-a format
sub conducerea ipostasului dumnezeiesc. Ea a fost o fire omenească individuală, dar nu un
individ. Dacă Fiul lui Dumnezeu ar fi luat firea existând într-un individ propriu, atunci El nu s-ar

4
Pr. Nicolae CHIFĂR, Istoria crestinismului, vol. II..., p. 75.
fi făcut om, ci s-ar fi unit cu un om şi ar fi fost mai aproape de el decât toţi ceilalţi oameni.
Mântuitorul însă a luat firea noastră omenească, care nu este a unuia mai mult decât a altuia. El
rămâne astfel omul central, fără a fi întru totul omul natural, fiindcă firea lui omenească nu este
a unui individ omenesc anume, şi astfel El îmbrăţişează întrega omenire, sau firea Lui omenească
este cu a tuturor şi a tuturor. El este Fiul Omului prin excelenţă (Mt. 20, 28). Prin faptul că firea
Lui omenească nu este a unui ins, ci a întregii omeniri şi ea nu s-a produs dintr-o iniţiativă
omenească, El poate împlini în Sine planul supranatural cu care s-a întrupat: mântuirea
oamenilor.
Aceasta este pe scurt învăţătura ortodoxă redată sistematic de Leonţiu din Bizanţ (†543)
şi regăsită la Sfântul Ioan Damschinul (†749) şi patriarhul Fotie al Constantinopolului (858-867;
877-886). Ea se baza acum pe o delimitare clară a terminologiei hristologice. Nu se poate spune
acelaşi lucru despre începutul disputelor hristologice cu un secol în urmă.
În perioada de început a creştinismul se cunosc o serie de erezii care au fost combătute fie prin
sinoade locale, fie prin sinoade ecumenice. În perioada de până la sinodul IV ecumenic de la
Calcedon se cunosc următoarele erezii:
Modalism: Erezie trinitară care apare în Asia Mica şi se dezvoltă la Roma, unde este
propagată de Praxeas, către 190, de Noetus şi apoi de Sabelie (catre 200), de unde şi numele de
„sabelianism”. Potrivit acestei concepţii, Dumnezeu S-a revelat succesiv în trei forme sau
modalităţi diferite: forma Tatălui, Care a creat lumea şi a dat legea; forma Fiului, Care a salvat
lumea; forma Duhului. În acest fel, persoanele divine nu sunt distincte în mod real, între Tatăl şi
Fiul neexistând nici o deosebire. Pentru Fotie, modalismul lui Sabelie, care afirma că Tatăl, Fiul
şi Duhul nu formează decât o singură persoană, deschide uşa iudaismului5.
Adopţianism: Erezie apărută la Roma, datorită lui Theodotus (către 195), după care
Iisus, Care S-a născut miraculos dintr-o fecioară, a primit, la botezul Său în Iordan, Duhul Sfânt,
adică este Hristos. El a fost răstignit, a înviat şi a mântuit lumea prin ascultarea Sa. Pentru
desăvârşita Lui ascultare, Dumnezeu L-a adoptat ca Fiul Său. În acelaşi sens, Paul de Samosata
(260-272), episcop de Antiohia, susţine că Logosul care a locuit în Moise şi profeţi a sălăşluit în
omul Iisus, pe care Dumnezeu l-a adoptat după răstignire şi înviere şi i-a dat un fel de
dumnezeire. Iisus se afla într-o relaţie de iubire cu Dumnezeu, iar între Duhul Sfânt şi Iisus
exista numai o unitate de voinţă, o unitate morală, nu o unitate de substanţă.

5
Ibidem, p. 231.
 Istoria dogmelor cunoaşte o mare varietate şi a ereziilor hristologice, cel mai adesea
privind minimalizarea umanităţii lui Hristos, sau negarea unei firi umane autentice în persoana
Sa.6 Vom aminti aici numai ereziile hristologice care au facut obiectul condamnării celor dintâi
sinoade ecumenice. Principiul formulat de Sfântul Grigorie de Nazianz, pe care s-au întemeiat
critica şi respingerea acestor concepţii, a fost de natură soteriologică: ceea ce nu a fost asumat în
persoana Fiului lui Dumnezeu nu poate fi restaurat. Ceea ce s-a unit cu Dumnezeu în Hristos -
aceea a fost mântuit. De aici, rigorismul dogmatic al sinoadelor faţă de erezii.
Arianism: Învăţătura lui Arie (cca 256-cca 336), preot în Alexandria, discipol al lui
Lucian de Antiohia, acesta din şcoala lui Origen (185-254), care, invocând anumite texte biblice
(Pilde 8, 22 ; In 14, 28 ; 17, 3), susţine că fiinţa lui Dumnezeu este unică şi incomunicabilă, şi
trage concluzia că Fiul nu are o natură identică cu Tatăl. Separând firea Tatălui de cea a Fiului,
Arie face o diferenţă între "născut" şi "creat", de unde inferioritatea Fiului. Fiul e Dumnezeu nu
în mod adevărat, prin naştere, ci este creat, de aceea El are un început. Arie a formulat erezia sa
spunând: „A fost un timp când Fiul nu era", adică Tatăl a existat înainte de, şi fără Fiul. Fiul nu
este de aceeaşi natură cu Tatăl, dar se deosebeşte de celelalte creaturi. El e cea dintâi dintre
creaturi, întelepciunea creată sau chipul lui Dumnezeu, instrumentul prin care Tatăl a creat
celelalte creaturi.
Deşi a fost aparat de Eusebiu, episcop de Nicomidia, Arie a fost vehement criticat de
episcopii Alexandru şi Atanasie de Alexandria. Sinodul I ecumenic formulează răspunsul
ortodox împotriva ereziei ariene sub diverse expresii: „Care din Tatăl S-a născut mai înainte de
toţi vecii", „născut, iar nu făcut", „cel ce este de o fiinţă cu Tatăl". Esenţa Fiului este identică cu
a Tatălui, iar naşterea Sa din Tatăl este din veci, ceea ce înseamnă că Tatăl n-a existat vreo dată
fară Fiul. Discipolii lui Arie s-au separat în două grupuri: unul care susţinea că nimic nu e comun
între Tatăl si Fiul (eunomieni); altul care accepta că Fiul are o esenţă asemănătoare cu cea a
Tatălui (homeeni). Disputa ariană nu se sfirşeşte cu Sinodul I Ecumenic (325), deoarece
arianismul este adoptat de către urmaşii împaratului Constantin, Constant (353-362) şi Valens
(364-378), care persecuta pe partizanii Crezului de la Niceea. Pentru unii părinţi ai Bisericii,
erezia lui Arie ar fi o urma târzie a politeismului păgân care, reducând divinitatea la o categorie
fizică, adoră creatura7. Pentru patriarhul Fotie, arianismul ar fi o tentativă de a introduce

6
J. MARKINNON, From Christ to Constantin, The Rise and go with of the early church, Toronto, 1936, p. 95.
7
Pr. Prof. Dr. Ioan RĂMUREANU, Milan ŞESAN, Teodor BODOGAE, Istoria bisericească universală,
Bucureşti, 1987, p. 317.
elenismul în teologie, la care Biserica a rezistat combătând un pretins modalism, pe care
episcopul Alexandriei l-ar fi exprimat într-o omilie (ţinuta în 318) despre unitate în Treime, Arie
recurge la subordinaţianism hristologic, poate cea mai gravă erezie pe care o cunoaşte istoria
Bisericii.
Nestorianism: Doctrina susţinută de patriarhul Nestorie al Constanrtinopolului (cca 380-
cca 440), discipol al lui Teodor de Mopsuestia, care atribuie lui Hristos două persoane: una
divina, Logosul sau Cuvântul, şi una umană, Iisus. Natura umană este distinctă şi independentă;
de aceea în Hristos există două subiecte. El a fost condamnat de Sinodul ecumenic din Efes (431)
pentru că refuza Fecioarei Maria titlul de „Născătoare de Dumnezeu" sau „Maica lui
Dumnezeu". Un fel de dualitate în Hristos profesa şi Teodor de Mopsuestia (428), care, spre
deosebire de şcoala din Antiohia, care profesa hristologia de „tip Hristos", insista asupra fiinţei
umane concrete a lui Iisus şi asupra independenţei acesteia. Pentru Nestorie, firea umană a fost
nu numai completă şi independentă, compusă din trup şi suflet şi voinţa, (Evangheliile vorbesc
de „creşterea în cunoaştere", de dezvoltarea capacităţii de a discerne binele şi răul, de lupta cu
ispitele), ci a avut şi eu-ul ei genuin, care se păstrează împreună cu persoana Cuvântului. Unirea
n-ar fi decât o simplă asociere sau cooperare a celor două persoane, corespunzătoare celor două
firi. Încercând să soluţioneze logic prezenţa lui Iisus din Nazaret în chipul Său omenesc 8,
Nestorie ajunge să formuleze ideea unei a treia persoane, „persoana unirii", care le leaga pe
celelalte două şi este Cel care propovăduieşte, face minuni, manânca alături de apostoli şi
ucenici. O consecinţă tot eretică a nestorianismului este faptul că nu mai recunoaşte în Fecioara
Maria pe „Maica Domnului", care pentru aceasta concepţie este „Născătoare de Hristos" şi nu
„Născatoare de Dumnezeu", cum o afirmă Biserica. Nestorianismul va fi aspru criticat de Chiril
al Alexandriei, care învaţă că în Iisus subiectul este Cuvântul. Este adevărat că Sinodul de la
Calcedon (451) primeşte în comuniune pe Teodoret de Cyr şi Ibas de Edesa, prietenii lui
Nestorie, ceea ce a determinat pe monofiziţi să nu înţeleagă legatura dintre Efes şi Calcedon.
Totuşi, Sinodul din 553 condamna cele „trei capitole": monofizismul lui Teodor de Mopsuestia,
scrierile în care Teodoret de Cyr şi Ibas de Edesa atacă anatematismele lui Chiril de Alexandria
contra lui Nestorie.
Monofizism (o singură fire): Erezie predicată de Eutihie (378-cca 454) călugar din
Constantinopol, discipol al patriarhului Chiril de Alexandria, învaţând că Hristos nu are decât o
8
Prof. dr. Dimitrie G. BOROIANU, Istoria Bisericii creştine de la începutul ei şi până în zilele noastre, vol. IV, ediţie
îngrijită şi actualizată ştiinţific de pr. Daniel Benga, Ed. Fundaţia Anastasia, Bucureşt, 2007..., p. 342-343;
singura fire (mono-physis), cea divină, întrucât trupul omenesc l-a luat în mod aparent. Eutihie
refuză distincţia între „hypostasis" (ipostas, persoana) şi „physis" (natură, fire), spunând că dacă
Hristos e o persoană, El nu poate avea două naturi. Monofizismul era încurajat de formularea lui
Chiril de Alexandria, care a pus în circulaţie şi a apărat cu îndirjire formula: „unică este natura
(physis) întrupată a Cuvântului dumnezeiesc". În faţa acestei confuzii de termeni, sinodul de la
Calcedon (451) vorbeşte clar de realitatea integrală a Fiului, Care are o singură persoană în două
naturi9. Cele două firi, dumnezeiască şi omenească, îşi păstrează integritatea lor, dar ele sunt
unite fără confuzie, nici separare, într-un singur ipostas. Calcedonul respinge în acelaşi timp
monofizismul, afirmând că în Hristos există două firi, dar şi nestorianismul, care susţinea că El
este în două persoane. Hristologia de la Calcedon se bazează tot pe un argument soteriologic:
numai dacă Cuvântul Şi-a asumat autentic în ipostasul Său firea omenească integrală, este
posibilă în dumnezeirea omului.
Una din formele sub care a circulat după Calcedon erezia lui Eutihie este monofizismul severian
sau moderat, propus ca o formulă de reconciliere între calcedonieni şi necalcedonieni de către
Sever, patriarh de Antiohia (512-538). Într-adevăr, Sever condamna pe Eutihie, în schimb
respinge Calcedonul deoarece acesta ar fi reabilitat nestorianismul, care fusese respins de
Sinodul din Efes (431). Pentru el, adevarata doctrina hristologică ar fi exprimată în formula lui
Chiril de Alexandria: „O singură fire întrupată a lui Dumnezeu-Logosul".10
Apolinarianism: Erezie care poartă numele celui ce a susţinut-o, Apolinarie, episcop de
Laodiceea (†cca 390). Acesta neaga prezenţa unui suflet uman în Hristos. Prieten al Sfântului
Atanasie şi aparător al doctrinei de la Niceea, Apolinarie afirma că Hristos este radical deosebit
de noi făcându-Se întru "asemănarea" oamenilor. Deoarece trupul omenesc nu poate exista prin
el însuşi, are nevoie de un principiu animator în om, acest rol îl joacă sufletul, dar în cazul lui
Hristos, sufletul e înlocuit de Logosul divin. Logosul e principiul de viaţă atât al fizicului cât şi al
psihicului. Trupul lui Iisus e viu prin Cuvântul dumnezeiesc, nu prin suflet raţional uman. Astfel,
Hristos nu a avut suflet raţional sau minte şi voinţă. Biserica nu a acceptat această invăţătură,
deoarece concluzia ei e radicală: nu numai că Hristos ar fi avut în această situaţie o umanitate
anormală, dar El nu ar mai fi om real. Or, în întruparea Sa, Hristos Şi-a asumat firea umană în
integritatea ei, inclusiv sufletul raţional şi voinţa. Insuşirile firii umane n-au fost distruse, ci

9
Grigore Sergiu POPESCU, Identitatea creştină în istorie, Arad, 1999, p. 153;
Pr. Prof. Dr. Ioan RĂMUREANU, Milan Şesan, Teodor Bodogae, Istoria bisericească universală, Ed. EIBMBOR,
10

Bucureşti, 1987, p. 357.

răscumparate şi afirmate tocmai pentru că au fost unite cu Cuvântul. Hristologia apolinaristă,
prin concluzia ei că Hristos nu are o fire umană deplină, revenea la arianism. 11
Gnosticism (cunoaştere secretă, iniţiere ): doctrina sincretistă, compusă din elemente ale
religiilor de mistere foarte populare în India, Babilonia şi Persia, mituri ale filozofiei greceşti
asociate cu unele idei creştine luate din Evanghelia lui Ioan. Ideea comună a sistemelor gnostice,
fie precreştine, paracreştine sau creştine, este dualismul între fiinţa divină originară, inaccesibilă
şi o serie de emanaţii rele care ajung în lume şi în materie. Sistemul lui Valentin, creştin din
Alexandria, care a expus învăţătura sa la Roma în acelaşi timp cu Marcion, între 135-160, este
centrat pe ideea de „pliroma". Lumea spirituală pură (pliroma) este compusă dintr-o unitate de
eoni, emanaţii divine din Tatăl - necunoscutul sau ultimul - prin multiplicări succesive. Creaţia
este identică cu căderea în păcat, iar lumea materială, care este în esenţa ei rea, ca şi spiritele
umane, au fost modelate de demiurg. Cuvântul-Mântuitorul nu este acelaşi cu Dumnezeu-
Creatorul, ci o emanaţie spirituală, care a trecut prin Fecioara Maria ca apa prin conductă, nu a
murit fizic şi nu a înviat. Mântuirea este un act de cunoaştere revelată, necesară revenirii în
armonia pliromei. Există o inegalitate fiinţială între oameni, deoarece numai cei spirituali,
gnostici - nu cei trupeşti nici cei psihici - posedă această cunoaştere şi deci se pot mântui.
Origen, Clement de Alexandria, Tertulian, Hipolit, Epifanie, Efrem Sirul şi în special Irineu de
Lyon, au combătut cu vehemenţă sistemele sincretiste gnostice nu numai pentru inconsistenţa lor
teologică, ci şi pentru caracterul lor blasfemiator şi periculos din punct de vedere moral. Ei
afirma despre creaţie că este bună, fiindcă este opera lui Dumnezeu.12
Printre reprezentanţii gnosticismului creştin din perioadele apostolice şi post-apostolice se
numară: Simon din Samaria (magician), Nicolae, fondatorul sectei nicolaiţilor, Cerint,
contemporan cu apostolul Ioan, Menandru din Samaria, Satornil din Antiohia, Vasilide din
Alexandria (cca 125), Carpocrate (155-166), Cerdon, Marcion din Sinope, Pont ( născut cca. 85),
Bardesan din Edessa (n. 154).
Iată câteva dintre doctrinele gnosticilor :
Marcionism: Numele vine de la Marcion, originar din Asia Mica, stabilit la Roma către
140, unde sub influenţa gnosticismului lui Cerdon, dezvoltă propriul lui sistem, pe baza unor
texte din Epistola către Galateni, despre Dumnezeul celor doua Testamente şi despre canonul
Scripturii. După Marcion, există „doi dumnezei": un dumnezeu inferior, imperfect, al Vechiului
11
Pr. Prof. Ion BRIA, Controverse cu caracter de erezie şi schisme în perioada 150-550, Bucureşti 1981, p. 179.
12
G. MOROCICA , Ereziile principale din perioada sinoadelor Ecumenice, Editura Deisis, Sibiu, 2000 p. 202.
Testament, care a creat lumea, a dat Legea şi a inspirat profeţii, care se mânie şi se răzbună
( "legea talionului" ) ; un dumnezeu al Noului Testament, Tatăl lui Iisus Hristos, al iubirii, milei
şi iertarii. Între cei "doi dumnezei", cel creator şi cel răscumpărător, nu există legatură; nici între
Lege şi Evanghelie, între Izrael şi Biserică, sau între iudaism şi creştinism. Materia este rea, de
aceea Marcion recomandă ascetismul riguros. Pentru a susţine ideile sale, el stabileşte propriul
său canon: Evanghelia după Luca, epistolele pauline, făra Timotei şi Tit, din care elimina ideile
iudaice. De la început, Biserica a condamnat ideile lui Marcion (excomunicat în 144), căci ea a
apărat unitatea istoriei mântuirii şi revelaţiei, continuitatea dintre Vechiul şi Noul Testament. Cel
mai important exeget modern al lui Marcion a fost Adolf Harnak ( 1851-1930), care susţine
deosebirea radicală între Evanghelia unică a lui Hristos şi celelalte religii.
Maniheism: Erezie creştină dualistă propagată de Manes-Mani (216-277), filozof persan
care, pretinzând a fi în posesia unor revelaţii secrete, se considera a fi ultimul „trimis",
întruchiparea fizică a Paracletului. 13 Ca sistem gnostic, maniheismul susţine dualismul radical
ontologic între cele două principii eterne, binele si răul, care se opun, în cursul istoriei, într-o
confruntare fără sfârşit. Organizată ca o noua religie, religia luminii, având cărţi, cult şi ierarhie,
mişcarea maniheistă a fost obiectul unor represalii şi persecuţii crunte. În secolele IV-V se
răspândeşte în China şi în Europa occidentală.

13
Pr. Prof. Dr. Ioan RĂMUREANU, Milan ŞESAN, Teodor BODOGAE, op cit., Bucureşti, 1987, p. 183-191.