Curs 10 – Genetică

REGLAREA EXPRIMĂRII GENELOR LA EUCARIOTE

La eucariote reglarea genetică are un caracter mult mai complex deoarece:

- materialul genetic este complexat cu histone, pentru a forma fibra de cromatină;
- reglajul genetic la eucariote este mai complex din cauza existenţei genelor în mozaic, astfel
că sinteza ARN se realizează în mai multe etape prin care se elimină intronii;
- reglajul genetic la eucariote este afectat de faptul că sinteza proteică se realizează în
citoplasmă, iar ARNm trebuie să migreze din nucleu în citoplasmă, la locul sintezei
proteice;
- reglajul genetic la eucariote are un caracter mai complex din cauza unei cantităţi foarte mari
de ADN în nucleu, din care însă numai o parte este informaţional.
La eucariote, genele nu sunt organizate în operoni, motiv pentru care reglajul genetic se
realizează la nivelul genelor individuale. Ca urmare, fiecare moleculă de ARNm poartă
mesajul genetic pentru o singură catenă polipeptidică el fiind monocistronic.
ADN de la eucariote este permanent complexat de histone care, pe lângă rolul lor structural de
a asigura stabilitatea fibrei de cromatină, joacă şi rol de represori nespecifici generalizaţi, astfel că
genele se află într-o permanentă stare represată. Pentru a funcţiona, genele trebuie să fie induse să
funcţioneze, atunci când necesităţile celulei o cer. Activarea genelor se realizează cu ajutorul
proteinelor nonhistonice. Deoarece la eucariote majoritatea genelor sunt inactivate în orice
moment, reglajul genetic se realizează nu prin blocarea activităţii lor (represie) ci prin activarea
unor anumite gene (inducţie), activarea şi inactivarea având un caracter reversibil.
Reglarea activităţii genelor se poate realiza la mai multe nivele, evidente în cursul
citodiferenţierii:
1. Reglaj genetic la nivel transcripţional. La eucariote ca şi la procariote, acesta este nivelul cel
mai important la care se realizează controlul activităţii genelor. Controlul transcripţional
determină care dintre gene este transcrisă la un moment dat şi rata cu care se realizează
procesul de transcriere. Genele de la eucariote conţin secvenţa promotor şi , de cele mai multe
ori o secvenţă activatoare (enhancer), ele reprezentând elemente reglatoare majore.
Majoritatea genelor de la eucariote sunt inactive (tăcute) până în momentul în care sunt activate
în mod specific. O primă condiţie pentru ca procesul de transcriere să poată fi iniţiat este ca
nucleosomii să poată fi îndepărtaţi de la nivelul regiunii de interes.
Histonele, la rândul lor, pot să influenţeze proprietăţile de transcriere ale ADN prin modificări
chimice (fosforilare, acetilare, metilare) afectând astfel interacţiunea ADN- histone. Proteinele
1
 nonhistonice îndeplinesc rolul unor activatori specifici ai genelor asigurând transcrierea
diferenţiată a genelor , ele interacţionând cu histonele pe care le îndepărtează de la nivelul
genelor ce rmează a fi transcrise.
Reglarea transcrierii genelor la eucariote se mai poate realiza şi prin procesul de
metilare al ADN. Astfel, imediat după replicare, o parte din bazele azotate (în special
citozina) suferă un proces de metilare (prin intervenţia unei metil transferaze). Gradul de
metilare al citozinei variază în funcţie de specie. Astfel, la mamifere de exemplu, 70 % din
ADN este metilat.. S- a constatat că ADN-ul genelor inactivate este mai puternic metilat decât
cel al genelor active. Metilarea citozinei poate marca macromolecula de ADN în mod stabil, el
fiind transmisă celulelor fiice la fiecare diviziune şi poate îndeplini funcţii multiple, incluzând
menţinerea structurii cromosomului, controlul transcripţiei, transformarea oncogenică etc.
Metilarea unor anumite secvenţe de ADN este asociată cu inhibiţia transcripţiei, genele
respective fiind însă inactivate în mod reversibil.
2. Reglajul genetic la nivelul maturării ARNm. Acest tip de reglare funcţionează în procesul de
maturare al ARNm. Două evenimente reglatoare exemplifică acest nivel de reglare: alegerea
situsului de poliadenilare (adăugarea cozii poliA) şi a celui de eliminare a intronilor şi
asamblare a exonilor.
Datorită structurii discontinue a genelor (exoni + introni), se sintetizează ARNm precursor
(premesager) ce conţine atât secvenţe informaţionale cât şi secvenţe non-informaţionale.
Prelucrarea acestei molecule (splicing) pentru a obţine ARNm matur, funcţional presupune
parcurgerea mai multor etape în care sunt implicate molecule de ARNsn precum şi anumiţi
factori proteici.
S-a evidenţiat faptul că în anumite situaţii prelucrarea ARNm se poate realiza într-o asemenea
manieră încât permite o asortare variată a ezonilor din aceeaşi genă, proces denumit prelucrare
alternativă (alternative splicing).
3. Reglajul genetic la nivelul transportului ARNm în citoplasmă. Odată prelucrat, ARNm
migrează din nucleu în citoplasmă, la nivelul porilor din membrana nucleară. Cercetările au arătat că
numai o mică parte din ARNm sintetizat în nucleu, migrează în citoplasmă, cea mai mare parte din
ARNm fiind degradat în nucleu cu ajutorul unor enzime. Reglajul genetic este acela care decide ce
secvenţe de ARNm vor fi degradate în nucleu şi care vor fi exportate în citoplasmă, acolo unde se
realizează sinteza proteică. Este vorba de enzime diferite ce operează în tipuri variate de celule, fapt ce
determină ce sinteze proteice caracteristice vor realiza celulele respective.
4. Reglajul genetic la nivelul translaţiei mesajului genetic. Constă în faptul că nu toate moleculele
de ARNm matur migrate în citoplasmă vor fi utilizate în procesul sintezei proteice.
2
5. Rglajul genetic la nivelul degradării ARNm are rolul de a selecta moleculele de ARNm matur
migrate în citoplasmă care vor fi degradate. În cazul genelor hemogobinei, de exemplu, ARNm are o
mare stabilitate în timp, astfel că el serveşte repetat pentru sinteza proteică.
De asemenea, la eucariote se poate spune că există două tipuri de reglare a activităţii genelor:
reglare pe termen scurt- se bazează pe mecanime moleculare reversibile, reprezentate de modificări
în activitatea unor gene, şi reglare pe termen lung- care este de regulă ireversibil şi implică fenomene
legate de diferenţierea celulară ce au loc în cursul dezvoltării ontogenetice.
La eucariotele superioare, reglarea pe termen scurt (la nivelul transcrierii genetice), este
în mare parte mediată de hormoni. Un anumit hormon poate avea drept ţintă una sau mai multe
tipuri de celule, fiecare tip răspunzând diferit la acelaşi hormon. Unii hormoni reglează activitatea
genelor influenţând transcrierea, traducerea sau funcţionarea unor enzime cum este adenilat ciclaza.
De exemplu, cei mai mulţi hormoni polipeptidici îşi exercită efectele lor iniţiale la nivelul membranei
celulelor ţintă, stimulând activitatea adenilat- ciclazei. Aceasta converteşte ATP la AMPc capabil să
stimuleze sinteza genelor, ca şi în cazul procariotelor. Hormonii steroizi acţionează direct la nivelul
transcrierii genetice, fără intervenţia AMPc, în timp ce alţi hormoni pot afecta histonele stimulând
astfel procesul de transcriere.
Reglarea pe termen lung se realizează prin heterocromatinizarea sau condensarea mai
pronunţată a cromatinei ceea ce conduce la o reducere sau chiar o blocare a funcţionării ADN ca
matriţă pentru sinteza ARN.
La nivelul cromosomilor eucariotelor există două tipuri de heterocromatină, constitutivă şi
facultativă, care sunt implicate în activitatea genelor.
Astfel heterocromatina constitutivă se găseşte la nivelul regiunilor care nu sunt niciodată exprimate
(transcrise); acestea includ sateliţii şi au un rol structural pentru cromosom. Deseori, secvenţele
condensate sunt concentrate la nivelul unor regiuni specifice, de obicei în jurul centromerului, ele
păstrând aceeaşi configuraţie în toate celulele organismului respectiv.
Heterocromatina facultativă reprezintă cromatina condensată doar în anumite celule, în timp ce în
alte tipuri de celule regiunile corespunzătoare sunt decondensate. S-a dovedit faptul că, în celulele
embrionare cantitatea de heterocromatină facultativă este mică în timp ce în celulele specializate
proporţia sa creşte foarte mult. Aceasta înseamnă că în cursul procesului de dezvoltare individuală
(ontogenetică) are loc inactivarea prin heterocromatinizare a unui număr mare de gene.
Cel mai cunoscut exemplu de reglare prin heterocromatinizare de tip facultativ este cromatina
sexuală ce reprezintă unul dintre cromosomii X de la femelele de mamifere care se inactivează la
întâmplare (fie cel de origine maternă, fie cel de origine paternă), în mod definitiv.

3
 Astfel, organismul femel poate fi considerat ca fiind un mozaic de clone celulare, fenomenul
fiind evident în cazul unor gene mutante localizate pe cromosomul X:
în cazul unor celule gena mutantă se manifestă fenotipic, în timp ce în altele nu (cele ce conţin
cromosomul X heterocromatinizat).
Un exemplu este cel al pisicilor “calico” la care femelele au blana cu pete galbene şi negre,
fiind heterozigote (Cy/CB), genele pentru culoarea blănii fiind localizate pe cromosomii X.
In cursul dezvoltării ontogenetice în unele celule este inactivat cromosomul X pe care se găseşte gena
Cy în timp ce în alte celule se inactivează cromosomul X ce conţine gena CB.
Rezultatul este apariţia unor pisici cu blana cu pete galbene şi negre. La masculi, din cauză că există
un singur cromosom X, fenomenul nu se realizează, ei fiind fie complet negri fie galbeni

Exemplul de mai sus este un tip de Reglare pe termen lung care se realizează prin
heterocromatinizarea sau condensarea mai pronunţată a cromatinei ceea ce conduce la o reducere sau
chiar o blocare a funcţionării ADN ca matriţă pentru sinteza ARN.
Heterocromatina, puternic condensată, este prezentă mai ales în celulele înalt diferenţiate care
sintetizează foarte puţine proteine comparativ cu celulele nediferenţiate.
De exemplu, în leucocitele normale apar mase mari de heterocromatină sub forma unor blocuri
puternic condensate la periferia nucleului, în timp ce în cazul leucemiilor aceste aspecte sunt absente,
celulele trecând în starea nediferenţiată cu sinteze proteice intense şi capabile de diviziuni celulare
rapide.
Heterocromatinizarea poate avea loc la nivelul unor segmente cromosomale, a unor cromosomi
întregi (X de la femelele de mamifere) şi chiar a întregului genom (ex. La Planococcus citri), când
cromosomii de origine paternă sunt inactivi, formarea spermatozoizilor realizându-se în urma
diviziunii mitotice, ei fiind de 2 tipuri: unii funcţionali şi alţii nefuncţionali (conţin cromosomii paterni
inactivi).

4
 Un alt aspect al reglajului genetic s-a identificat odată cu descoperirea genelor cu
structură discontinuă de la eucariote. În acest caz, într-o primă etapă este sintetizat un ARNm
primar (ARN premesager) care conţine mai mulţi exoni şi introni după care, prin prelucrarea sa se
poate forma ARNm matur care include toţi exonii sau numai o parte dintre ei, proteinele rezultate fiind
evident diferite (ex. Cazul formării anticorpilor).

Citodiferenţierea
Procesul de diferenţiere celulară sau citodiferenţiere este specific organismelor eucariote
pluricelulare, el referindu-se la modificările structurale şi funcţionale pe care le suferă celulele ce
rezultă (în urma unor diviziuni mitotice repetate) din celula-ou sau zigot.
La organismele eucariote, conţinutul în ADN este acelaşi, indiferent de tipul celular, ceea ce înseamnă
că diferenţierea celulară şi dezvoltarea organismului reprezintă rezultatul unei cascade de evenimente
programate genetic ce determină activarea sau represia genelor.
Studiile efectuate asupra dezvoltării ontogenetice la Drosophila melanogaster şi la nematodul
Caenorhabditis elegans au permis elucidarea unor aspecte legate de genetica dezvoltării.
Fenomenul diferenţierii celulare se realizează într-o ordine cronologică strictă, după un
program extrem de riguros a cărui nerespectare conduce la modificări anormale ale organismului.
De exemplu, la om unde există aproximativ 1013 celule, în cursul dezvoltării ontogenetice are
loc diferenţierea a peste 150 tipuri diferite de celule, deosebite ca formă, mărime, structură sau funcţie.
Studiul diferenţierii celulare la mamifere este dificil, motiv pentru care cercetătorii au ales un
sistem model la care dezvoltarea embrionară să poată fi urmărită cu uşurinţă.

Acesta este cazul dezvoltării embrionare la Drosophila

melanogaster, avantajele alegerii datorându-se următoarelor
caracteristici:
– genom de dimensiuni mici
– număr mic de cromosomi (patru perechi) şi existenţa
cromosomilor politeni
– prezintă mai multe stadii larvare, dezvoltarea fiind
prin metamorfoză (ou-larvă-pupă-adult), întregul
proces de metamorfoză (dezvoltarea de la ou la
adult) durează aproximativ nouă zile.

5
Reglarea procesului de citodiferenţiere, aceasta se realizează la niveluri diferite:
• la nivelul cantităţii de ADN şi a replicării materialului genetic, al transcrierii şi traducerii la
nivel cromosomal sau al întregului genom.
Astfel, deşi se consideră că toate celulele unui organism conţin aceeaşi cantitate de ADN, s-a dovedit
că există unele variaţii ce se datorează unor procese de replicare diferenţiată:
• suprareplicare a anumitor regiuni cromosomale şi subreplicarea altora (mai ales a regiunilor
heterocromatice).
De exemplu, la plante există diferenţe între cantitatea de ADN din meristeme şi cea din diferite
organe: la nivelul celulelor meristematice cantitatea de ADN este mai mică în timp ce în alte organe,
cum sunt cotiledoanele care sunt alcătuite din celule înalt diferenţiate, cantitatea de ADN este mai
mare.
In aceea ce priveşte genele implicate în controlul dezvoltării la D.melanogaster, acestea au fost
identificate şi studiate pe baza mutaţiilor produse la nivelul lor, care au condus fie la apariţia unor
structuri anormale fie la moartea organismului.
Aceste gene pot fi incluse în cel puţin trei grupuri
- gene de origine maternă: se exprimă în cursul ovogenezei şi sunt responsabile de gradientul
de proteine ce apare la nivelul oului şi care sunt implicate organizarea spaţială a embrionului
timpuriu
- gene de segmentare: sunt exprimate după fecundare la nivelul zigotului şi determină numărul
şi organizarea segmentelor corpului.
- genele homeotice: se exprimă după genele segmentare şi determină identitatea fiecărui
segment individual.