Universitatea din Pitești

Facultatea de Științe, Educație Fizică și Informatică

Departamentul de Asistență Medicală și Kinetoterapie

SUPORT CURS

DISCIPLINA:
KINETOPROFILAXIE
SECUNDARĂ ȘI TERȚIARĂ

LECT. UNIV. DR. NEAGOE IOANA

CRISTINA
 Identificarea suportului teoretic general al kinetoprofilaxiei. Definire.
Terminologie. Părţi componente. Clasificări în kinetoprofilaxie. Istoricul
kinetologiei.

Kinetologia sau kinesiologia este un termen introdus de Dally în 1857 şi înseamnă

„ştiinţa sau studiul mişcării” („kinein” =mişcare, iar „logos”=a studia, a vorbi despre).
Pentru a încadra kinesiologia mai corect într-o definiție ar trebui să spunem că
este ştiinţa mişcării organismelor vii şi a structurilor care participă la aceste mişcări
(această definiţie cuprinde studiul deplasării atât a amibiei, cât şi a miriapodului, a
păsărilor sau a omului – numită kinetologie medicală).
Definiţia kinetologiei medicale = studiul structurilor şi mecanismelor
neuromusculare şi articulare care asigură omului activităţi motrice normale,
înregistrând, analizând şi corectând mecanismele deficitare.
Analizând definiţia putem observa componentele kinesiologiei:
1. Componenta ştiinţifică, teoretică ce apare în prima parte a definiţiei: „studiul
structurilor şi mecanismelor neuromusculare şi articulare” ale mişcării.
2. A doua componentă este evaluarea: „înregistrează şi analizează” mecanismele
deficitare ale mişcării.
3. A treia componentă este cea practică, terapeutică (kinetoterapia) = „arta”
kinesiologiei: precizată în definiţie prin „corectarea” mecanismelor deficitare ale
mişcării.
Analizând stricto sensum definiţia putem spune faptul că kinesiologia are în studiu
aparatul locomotor sau aparatul neuro-mio-artro-kinetic.
De asemenea kinesiologiei îi revine şi sarcina de a studia modul în care activitatea
acestui aparat influenţează celelalte aparate şi sisteme (cardiovascular, respirator,
metabolic şi neuropsihic) precum şi modul în care aceste sisteme îşi exercită influenţa
asupra aparatului neuro-mio-artro-kinetic.
Un alt factor care intervine în kinesiologie este “mediul” în care organismul se
mişcă. Higgins (citându-l pe Aristotel) spune “mişcarea este inseparabilă de structura
care o susţine (care o determină) şi de ambientul care o defineşte”.
Termenul de kinesiologie are azi o triplă circulaţie:
A. Kinesiologia ca ştiinţă
Kinetologia ca ştiinţă are 3 componente (subdiscipline):
1. Biomecanica reprezintă aplicarea legilor mecanicii la studiul mişcării;
- studiază “anatomia aplicată”, adică raporturile dintre structură şi funcţie
(raportul între forma unei articulaţii şi tipul ei de mişcare, între geometria muşchiului şi
forţa lui etc.)
- înseamnă analiza fizică a mişcării, aplicarea legilor fizice ale mişcării la
activitatea fizică a omului
2. Fiziologia exerciţiilor reprezintă aplicarea legilor fiziologiei la studiul mişcării
umane:
• răspunsurile funcţionale imediate şi adaptările în timp la activitatea fizică a
aparatelor şi sistemelor organismului (cardiovascular, respirator, metabolic, endocrin,
sânge, termoreglare etc.);
• modalitatea în care se realizează şi se consumă „energia” în activitatea fizică;
• limitele performanţei fizice şi ce reprezintă oboseala;
• răspunsurile organismului la stresul fizic;
• nivelul de fitness;
• etc.
 3. Comportamentul psihomotor – rolul şi mecanismele SNC în procesele de
comandă şi execuţie a mişcărilor voluntare.
B. Kinesiologia ca profesie
Această parte a kinetologiei are la bază componenta practică, arta prin care un
individ practicând o suită de activităţi fizice (exerciţii terapeutice) îşi îmbunătăţeşte
starea fizică, îşi ameliorează o serie de suferinţe, îşi reface deficite funcţionale.
Dacă componenta ştiinţifică a kinesiologiei trebuie să existe în cunoştinţele
obligatorii ale kinetoterapeutului, componenta practică este partea vizibilă aplicată de
acesta printr-un program de activităţi fizice dirijate în vederea unui scop medical. Prin
această componentă, kinetologia devine o profesie exercitată de un specialist,
kinetoterapeutul.
Complexitatea preocupărilor în locuri de muncă pentru care sunt solicitaţi
kinetoterapeuţii se datorează faptului că “firul roşu” în pregătirea acestor profesionişti
este studiul activităţii fizice umane atât la omul sănătos, cât şi la cel bolnav.
C. Kinesiologia ca disciplină
Ca ramură a cunoaşterii kinesiologia a devenit ramură a învăţământului, disciplină
în secolul al XVII-lea.
Peste 70% din decese se datorează unui grup de boli „criminale”, cum sunt
considerate: bolile de inimă, cancerul, accidentul vascular cerebral, hipertensiunea,
BPOC, diabetul, osteoporoza (prin complicaţiile ei). La toate acestea, se adaugă încă
câteva stări patologice cu mare potenţial de degradare patomorfofuncţională: obezitatea,
dislipidemia, depresia şi artropatiile.
Discuţia universitară, a kinesiologiei ca disciplină, pleacă de la faptul că pentru
toate bolile prezentate există 2 tipuri de tratamente de bază:
 Medicaţia;
 Kinetoterapia;
la care se poate adăuga în unele situaţii
 Chirurgia, dar urmată obligatoriu de kinetoterapie.
Este cunoscut faptul că multe efecte ale exerciţiilor terapeutice nu le regăsim la
alte tipuri de tratament:
- Creşterea nivelului de fitness;
- Scăderea stresului;
- Apariţia senzaţiei “de bine” resimţită numai după kinetoterapie;
- Ameliorarea cogniţiei;
- Oprirea apariţiei şi evoluţiei sindromului de decondiţionare al bătrânului;
- Armonizarea creşterii şi dezvoltării copiilor;
- Scăderea sindromului algic;
- Etc.
+ efectele kinetoterapiei asupra forţei şi anduranţei muscular, asupra flexibilităţii
articulare, asupra coordonării şi echilibrului, asupra respiraţiei şi toleranţei la efort etc.
Componentele kinetologiei medicale sunt kinetoterapia şi kinetoprofilaxia.
Kinetoterapia aplică mijloacele kinetologiei medicale cu scopul recuperării
somato-funcţionale, motrice şi psihice sau al reeducării funcţiilor secundare, de
compensaţie, în cazul afecţiunilor parţial reversibile sau ireversibile.
Recuperarea somatică reprezintă o etapă în cadrul tratamentului. Se completează
obligatoriu cu recuperarea funcţională, care işi propune să redea pacientului capacitatea
de efort normală sau apropiată de normal. În cazul unor funcţii reduse sau absente,
kinetoterapia încearcă să conserve capacitatea de efort restantă şi să dezvolte
mecanisme compensatorii.
 Kinetoprofilaxia reprezintă aplicarea exerciţiilor aerobice pe principiile ştiinţei
antrenamentului medical şi se aplică:
omului sănătos pentru a-l feri de boli sau de apariţia sindromului de
decondiţionare fizică (profilaxie de gradul I);
omului vârstnic la care decondiţionarea a apărut pentru a-l feri de agravarea şi
cronicizarea ei (profilaxie de gradele I şi II);
omului bolnav (cu boli cronice) pentru a-l feri de apariţia unor agravări sau
complicaţii ale acestor boli (profilaxie de gradul II). Pentru că această noţiune
interferează cu noţiunea de kinetoterapie de recuperare, Organizaţia Mondială a
Sănătăţii o numeşte profilaxie de gradul III.
Kinetoprofilaxie

Primară (profilaxie Secundară Terţiară (profilaxie

de gradul I) (profilaxie de de gradul III)
gradul II)

Kinetoprofilaxia primară aplică individului sănătos mijloacele kinetologiei

medicale, cu scop sanogenetic, pentru menţinerea stării de sănătate, în limitele vârstelor
biologice şi cronologice; cu alte cuvinte previne îmbolnăvirile. Gimnastica de înviorare,
gimnastica aerobică, jogging-ul, plimbările, activităţile de timp liber competiţionale şi
necompetiţionale, compun kinetoprofilaxia primară.
Atât corpul uman cât şi psihicul au nevoie de exerciţii fizice pentru a-şi menţine
integritatea şi o bună funcţionalitate. Aplicarea kinetoprofilaxiei primare trebuie
concretizată, cu atât mai mult, cu cât sedentarismul a devenit una din caracteristicile
vieţii moderne.
Kinetoprofilaxia primară are indicaţii generale pentru toţi subiecţii, indiferent de
vârstă. Programele de exerciţii sunt însă diferite în funcţie de vârstă, de starea sănătăţii
subiecţilor, ca şi de obiectivele urmărite. Pe aceste criterii se formează grupe de lucru cu
care kinetoterapeutul va executa un program sau altul.
Ca obiective generale în programele pentru adulţi menţionăm:
- menţinerea supleţei articulare;
- menţinerea forţei şi rezistenţei musculare;
- menţinerea unei bune coordonări şi abilităţi a mişcărilor;
- menţinerea unei posturi şi alinieri corecte;
- menţinerea capacităţii de efort.
Pentru copii, primul obiectiv care trebuie să stea în atenţia kinetoterapeutului este
asigurarea unei dezvoltări fizice armonioase.
Kinetoprofilaxia primară poate avea şi o serie de obiective specifice, dar într-o
mult mai mică măsură decât kinetoprofilaxia secundară. Aceste obiective specifice se
referă la o problemă de patologie, în cazul în care unele persoane sunt în pericol de a
face anumite boli sau de a contracta anumite suferinţe datorită condiţiilor mediului de
muncă şi viaţă sau a unor condiţii organice deja existente.
Kinetoprofilaxia secundară: obiectivele kinetoprofilaxiei secundare nu pot fi
înţelese decât în măsura în care sunt bine diferenţiate rolul şi sarcinile profilaxiei
secundare (profilaxia de gradul II).
Kinetoprofilaxia secundară începe odată cu apariţia deficitului, urmărind blocarea
evoluţiei spre incapacitatea pe termen lung. Astfel, kinetoprofilaxia secundară se
suprapune parţial noţiunii de terapie şi parţial celei de recuperare. Kinetoprofilaxia
secundară va trebui “să trateze” deficitele funcţionale şi să realizeze compensări pentru
cele anatomice, determinate de bolile cronice cu potenţial evolutiv. În acest fel se va
putea asigura profilaxia fie a agravării deficitelelor deja apărute, fie a apariţiei altora cu
caracter handicapant.
Rolul principal al kinetoprofilaxiei secundare este să înveţe pacienţii cu boli
cronice cum să se comporte permanent, din punct de vedere al posturilor şi mişcărilor,
pentru a bloca sau încetini evoluţia bolii.
Kinetoprofilaxia terţiară, ca şi primele două forme, reuneşte mijloacele specifice,
nespecifice şi complexe, pe care le administrează după reguli proprii impuse de
prevenirea apariţiei sechelelor, a leziunilor somato-funcţionale ireversibile, care ar putea
determina disabilitate motorie sau psihică.

Fitness-ul - componentă de bază a kinetoprofilaxiei şi alcătuirea de programe

pentru menţinerea şi creşterea capacităţii de efort cardio-respirator a
organismului

Deşi este adesea asociat cu antrenamentul de forţă la aparate, fitness-ul începe să-
şi facă loc în viaţa noastră ca o noţiune ce defineşte omul modern prin exerciţiul fizic,
mişcare.
Fitness-ul poate fi un mod de menţinere a stării de sănătate, sau de practicare a
unui sport de performanţă.
Fitness-ul, efectuat ca o activitate pentru îmbunătăţirea stării de sănătate, reduce
riscul accidentelor cardiace, cancerului de colon, diabetului sau a hipertensiunii
arteriale.
Fitness-ul reprezintă o condiţie dinamică, multidimensională, ce se bazează
pe o stare de sănătate pozitivă şi include în ea mai multe componente: fitness
intelectual, fitness social, fitness spiritual, fitness fizic (condiţia fizică).
Fitness – este un termen folosit pentru a evidenţia nivelul de funcţionare a
sistemului cardiovascular. Consumul maxim de O2 (VO2 max) este folosit pentru
evaluarea capacităţii de efort, a rezervei energetice şi a capacităţii de performanţă a
individului.
VO2 max. variază în funcţie de vârstă, sex, fond genetic, stare de sănătate, stare de
antrenament. Dacă funcţia respiratorie este normală, ea nu reprezintă un factor limitativ
pentru VO2 max. În schimb, capacitatea cardiovasculară este principalul factor limitativ
al VO2 max. în efort, lucru verificat şi în cazul sportivilor de performanţă. Un al doilea
factor îl reprezintă posibilitatea ţesutului muscular de a extrage O 2 din sânge. VO2 max.
poate fi crescut prin programe de antrenament la efort („conditioning exercises”).
Fitness-ul este dependent de rezistenţa generală a organismului.
Rezistenţa generală (anduranţa) – este considerată măsura fitness-ului fiind
definită drept capacitatea de a desfăşura travaliu muscular pentru perioade lungi de timp
fără să apară starea de oboseală.
Anduranţa este dependentă de funcţionarea aparatului respirator, de capacitatea de
a transporta sânge, de funcţia cardiovasculară, de capacitatea ţesuturilor de a extrage O 2
din sânge şi capacitatea oxidativă a muşchilor.
Antrenarea (conditioning) reprezintă creşterea capacităţii de efort prin
intermediul unui program complex de exerciţii fizice. Pentru ca acest program să
realizeze efectiv o antrenare, el trebuie să aibă o suficientă intensitate, durată şi
frecvenţă.
Intensitatea efortului muscular
 Există o limită individuală de intensitate sub care nu se obţin rezultate (un soare
foarte slab nu reuşeşte a ne bronza, de exemplu). Frecvenţa cardiacă este parametrul
optim pentru a verifica limita intensităţii efortului, pentru că e corelată cu fluxul sanguin
coronarian, consumul maxim de oxigen, coeficientul de schimb respirator, producerea
de acid lactic. Intensitatea ideală pentru a începe un program de exerciţiu fizic în special
pentru persoane care nu sunt obişnuite cu activitatea fizică este în jur de 60-65% din
frecvenţa cardiacă maximă.
Durata efortului
Exerciţiul aerobic trebuie să păstreze întotdeauna un raport între intensitatea şi
durata lui. Nu se poate vorbi de durate standard, căci în afară de raportul de bază cu
intensitatea efortului, intră în calcul şi frecvenţa exerciţiilor, nivelul de fitness, ca şi
obiectivul urmărit.
Ca o regulă generală, cu cât un exerciţiu este mai intens, cu atât durata lui va fi
mai mică.
Frecvenţa şedinţelor de activitate fizică
Reprezintă numărul de şedinţe de antrenament pe săptămână. Ca parametru al
antrenamentului aerobic este cel mai puţin important, deşi, spre exemplu, o frecvenţă de
1-2 şedinţe/săptămână nu reuşeşte să aducă schimbările dorite cardiovasculare.

Adaptarea este un proces îndelungat care rezultă în urma antrenamentului prin

efort fizic şi se reflectă prin îmbunătăţirea funcţiei cardio-respiratorii, metabolice şi
musculare prin obţinerea unei performanţe individuale superioare şi întârziere în apariţia
senzaţiei de oboseală.
Decondiţionarea – pierderea antrenamentului, a adaptării se numeşte
decondiţionare şi apare după o perioadă de repaus prelungit indicată în anumite stări
patologice, sau datorită sedentarismului.
Dezantrenarea – este o decondiţionare care apare la întreruperea eforului fizic
specific; prin antrenament fizic sportivii sau persoanele care practică activităţi fizice
regulate şi-au îmbunătăţit capacitatea de efort, respectiv VO2 max.; această adaptare
specifică dispare la întreruperea activităţii fizice.

Profesorul Sbenghe Tudor vorbeşte de „nivele” de fitness ce sunt determinate de

vârstă, sex, ereditate, grad de inactivitate sau antrenament, stare de boală etc.
Un nivel de fitness este dependent de cantitatea de O 2 transportată la nivelul
maselor musculare în activitate, precum şi de eficienţa muşchilor de a utiliza acest O2.
Fitness-ul unui atlet înseamnă performanţa de a alerga o lungă distanţă într-un
anumit timp.
Fitness-ul unui adult obişnuit înseamnă activitatea lui fizică la sfârşitul zilei de
muncă sau la sfârşitul săptămânii.
Pentru un vârstnic, fitness reprezintă capacitatea lui de independenţă în casă, de a
urca scări, de a merge cu bicicleta, sau a înota etc. (dacă toate acestea le făcea şi
înainte).
Pentru un elev sau student (nesportiv) fitness înseamnă participarea lui zilnică la
programul de activităţi mentale şi fizice cerute de şcoală.
Profesorul Tudor Sbenghe promovează cura de fitness.
Cura de fitness o putem organiza în taberele de copii veniţi la odihnă în vacanţe
sau adulţilor sănătoşi dar sedentari; o aplicăm în staţiunile cardiovasculare sechelarilor
de infarct sau coronarienilor cronici, în staţiunile de profil respirator bolnavilor
astmatici sau cu BPOC, în orice staţiune o aplicăm vârstnicilor cu sindrom de
decondiţionare, gravidelor sau femeilor după menopauză pentru profilaxia sau terapia
osteoporozei, obezilor, etc.
O cură de fitness va avea aşadar un obiectiv strict şi anume de a creşte nivelul de
fitness, ceea ce înseamnă a îmbunătăţi funcţia cardiovasculară, respiratorie, metabolică
etc. pe baza antrenamentului la efort, în concret prin exerciţiu aerobic.
Trebuie precizat că o creştere a nivelului de fitness nu se poate realiza decât în cel
puţin trei luni de antrenament aerobic.
Cura de fitness ameliorează calitatea vieţii aşa cum a fost demonstrate de foarte
multe studii, motiv pentru care este acceptată azi de tot corpul medical ca şi de grupuri
mari populaţionale care o practică.
După T. Sbenghe, cura de fitness are 3 componente importante:
a) antrenamentul aerobic, elementul principal al curei. Acest antrenament are un
program standardizat: 30-40 minute de efort cu încălzire şi răcire de 10-15 minute, de 4
ori pe săptămână la un nivel de intensitate submaximal. Antrenamentul se desfăşoară
ţintit pe flexibilitate-forţă-anduranţă. Modalitatea de antrenament poate fi deosebit de
variată de la mersul pe jos la exerciţiile de body building.
b) a 2-a componentă este dieta mai ales în cazul necesităţii controlului greutăţii
subiectului.
c) a 3-a componentă este de fapt un complex procedural variabil care se adresează
aspectelor comportamentale (fumat, alcool, ritmul somn/veghe etc), stării psihice
(depresie, anxietate), precum şi unor fenomene patologice organice diverse pe care le-ar
putea avea pacientul (sindroame algice, tulburări gastro-intestinale, renale, vasculare
periferice, respiratorii etc.).
Cura de fitness se organizează pe cel puţin trei săptămâni, deoarece este o cură
solicitantă care cere o progresivitate în intensitate şi o testare periodică. Ea se va
continua însă în elementele ei majore la domiciliu sau într-o bază de medicină fizică şi
recuperare din oraşul curantului.

Din cele prezentate putem reţine faptul că exerciţiile aerobice sunt considerate
toate activităţile fizice umane de la cele obişnuite zilnice până la cele sportive adică
orice travaliu fizic care se face cu consum energetic în prezenţa O2.
În acest tabel sunt exprimate cerinţele aproximative energetice ale unor activităţi
care necesită efort fizic şi care sunt utilizate în metodologia creşterii/menţinerii
capacităţii de efort.
Cea mai modernă exprimare a intensităţii unui efort se face prin echivalentul
metabolic (EM), 1 EM fiind egal cu energia necesară acoperirii nevoilor organismului
în condiţii bazale, de repaus. Acest EM echivalează cu consumul a 3,5 – 4 ml
O2/kgcorp/min sau cu 1,2 cal/min.
Răspunsul subiectului pe parcursul activităţilor generatoare de efort trebuie
cunoscut, deoarece valorile intensităţii de efort realizat prin aceste activităţi prezentate
sunt doar aproximative.
Suportabilitatea efortului va fi urmărită pe baza semnelor clinice, prin apariţia:
tahicardiei, durerilor precordiale, aritmiilor, paloarei, transpiraţiilor reci, ameţelilor, a
unei uşoare incoordodări a mişcărilor, dispneii, oboselii accentuate etc.
Pulsul este cel mai uşor de cercetat în sala de kinetoterapie. Pentru stabilirea
frecvenţei cardiace maxime admise se calculează pulsul după formulele:
P = 220 – vârsta
P = 215 – vârsta x 0,66
TIPUL ACTIVITĂŢII
 Auto Acti Acti Antr
Categ îngrijire, vităţi vităţi enament
oria activităţi profesion recreative fizic
efortului gospodăreş ale
ti, casnice
Foart spăla stat golf mers
e uşor t, îmbrăcat, în , biliard, (3 km/oră)
 3 bărbierit, picioare tras cu pe teren
EM lucru la (portar, arcul, plat,
 10 birou, vânzător), pescuit pedalat pe
ml scris, condus un bicicleta
O2/kgcorp/ cusut, gătit, autoturis ergometric
min condus m ă – cu
 4 maşina, încărcătur
kcal/min tricotat etc. ă uşoară - ,
gimnastică
ritmică
uşoară
Uşor spăla aran dan mers
 3- t ferestre, jare în s, golf (în (4-6
5 EM ceruit uşor rafturi de mers), km/oră) pe
 11 pardoseala, obiecte călărit, teren plat,
- 18 ml plivit, uşoare, volei, ciclism
O2/kgcorp/ greblat tâmplărie mers pe (10-12
min frunze, uşoară, bicicletă, km/oră),
 4– cărat sudură, tenis gimnastică
6 kcal/min obiecte reparaţii (dublu), ritmică
uşoare şi auto, badminto uşoară
moderat de asamblări n
grele (6-12 piese
kg)
Mode săpat tâm teni mers
rat uşor în plărie, s (7,5-8
 5- grădină, săpat în (simplu), km/oră) pe
7 EM urcarea grădină, badminto teren plat,
 18 lentă a lopătat n (de ciclism
- 25 ml scărilor, gunoiul, competiţi (15-16
O2/kgcorp/ cărat lucru cu e), km/oră),
min greutăţi de unelte baschet, înot bras
 6– 15-30 kg, pneumati fotbal
8 kcal/min tăiat lemne ce (amator),
patinaj,
călărie
Greu idem, săpa can alerg
 7- dar la t şanţuri, otaj, urcat are (8
9 EM intensităţi săpat şi pe munte, km/oră),
 23 şi durate aruncat cu scrimă, înot
- 32 ml mai mari lopata, handbal (craul),
O2/kgcorp/ muncă la (intensitat gimnastică
min un cuptor ea grea,
  8– practicării ciclism
10 kcal/min lor (18-19
conferind km/oră),
caracterul lucru la
de aparate
moderat statice de
sau greu vâslit
al
efortului)
Foart cărat mun bas alerg
e greu greutăţi pe că chet de are (10
 pes scară, cărat forestieră, concurs, km/oră şi
te 9 EM greutăţi muncă schi fond peste),
 32 peste 40 fizică etc ciclism
ml kg, lopătat grea (20 km/oră
O2/kgcorp/ zăpada, şi peste
min lopătat în sau pe
 10 ritm de 10 pante),
kcal/min ori/min sărituri cu
aproximati coarda
v câte 7 kg

După unii autori există trei tipuri de fitness (cu referire la efectele antrenamentului
asupra aparatului neuromioartrokinec):
Flexibilitatea reprezintă abilitatea de a solicita articulaţiile şi muşchii la
capacitatea lor maximă.
Fitness-ul de tip aerobic reprezintă abilitatea organismului de a consuma oxigen
în mod eficient şi depinde de starea inimii, a plămânilor şi a muşchilor. Acest tip de
fitness creşte cantitatea de oxigen care ajunge la muşchi şi care le va permite să
funcţioneze un timp mai îndelungat. Mersul pe jos reprezintă un tip de efort aerobic.
Fitness-ul de tip muscular creşte rezistenţa şi forţa muşchilor.
Este posibil ca o persoană să aibă condiţie fizică bună raportată la un singur tip de
fitness, de exemplu aerobic, dar din punct de vedere al celorlalte două tipuri să fie
insuficient pregătită sau antrenată (de exemplu flexibilitatea sau forţa musculară).
În cadrul kinetologiei, antrenamentul la efort este un obiectiv deosebit de
important, pe care îl găsim atât în kinetoprofilaxie, cât şi printre obiectivele
kinetoterapiei de recuperare. Antrenarea forţei sau a rezistenţei musculare nu
atrage automat şi creşterea capacităţii de efort, aceasta fiind un rezultat al
adaptării specifice a întregului organism la acest complex care se numeşte efort
fizic.

Există o multitudine de programe practice de aplicare a efortului aerobic, dar orice

program trebuie să respecte structura formată din trei părţi:
 perioada de încălzire (warm-up);
 perioada de exerciţii aerobice;
 perioada de revenire (cool-down).

Creşterea capacităţii de cardio-respiratorii urmăreşte obişnuirea sau

reobişnuirea organismului cu prestarea unui efort prelungit, în condiţii aerobe.
 În kinetoprofilaxia primară a sedentarismului se utilizează ca modalităţi de
efort: mersul pe jos, alegarea pe teren plat sau/şi accidentat, mersul pe bicicletă,
înotul, jocurile sportive, activităţile lucrative fizice profesionale sau doar cu
caracter ocupaţional etc.
Eforturile de durată mai scurtă (săritura cu coarda, urcarea coborârea
scăriţei, alergarea pe loc) fac parte din metodele kinetoprofilaxiei secundare şi
prestarea lor comportă testări repetate şi o urmărire mai strictă.
Ideea de bază pentru menţinerea şi creşterea capacităţii de efort este de a
asigura un efort fizic zilnic cu durată mai lungă, cu implicarea cât mai multor
grupe musculare sau a grupelor mari musculare. Ca intensitate (orientativ) un
astfel de efort ar trebui să se desfăşoare la un nivel de aproximativ 60%din
capacitatea maixima aerobă a individului.
Care este activitatea fizică necesară pentru obţinerea unei condiţii fizice
bune?
Specialistii recomandă următoarele :
- activitate fizică de intensitate moderată timp de 30 de minute pe zi, timp de 5
zile pe săptămână sau mai mult (Agita Mundo);
- exerciţii fizice intense timp de 20 de minute pe zi, 3 zile pe săptămână sau mai
mult.
Eforturile fizice intense sunt eforturile care determină creşterea pulsului  la o
valoare de peste 70% din valoarea maximă ce poate fi atinsă. Copii şi adolescenţii
trebuie să presteze activitate fizică cel puţin o oră pe zi.

Avantaje:
Condiţia fizică îmbunătăţeşte starea de sănătate şi reduce riscul de apariţie a
bolilor.
- o bună stare de sănătate cardiovasculară; efortul fizic solicită inima şi o face să
fie mai rezistentă şi mai puternică;
- starea de sănătate a muşchilor, articulaţiilor şi sistemului osos; efortul de forţă
determină creşterea masei musculare şi a densităţii osoase. Aceste efecte sunt
importante în special la persoanele de vârsta a III- a pentru prevenirea accidentărilor
prin căderi şi lovituri;
- arderea caloriilor; activitatea fizică produce arderea de calorii şi menţine o
balanţă echilibrată între aportul de alimente ingerate şi caloriile folosite. Atunci când se
fac exerciţii fizice regulate, organismul arde calorii atât în timpul activitaţii fizice cât şi
în perioada de repaus. O condiţia fizică bună este asociată cu scăderea procentului de
ţesut adipos al organismului şi creşterea forţei musculare şi a tonusului. Cantitatea de
ţesut adiops a organismului este determinată genetic, dar este influenţată şi de stilul de
viaţă şi activitatea fizică.
Beneficiile activităţii fizice regulate sunt :
- creşterea rezistenţei la stress; persoanele care au o condiţie fizică bună sunt mai
puţin predispuse la depresii şi anxietate dacât persoanele sedentare;
- reducerea riscului de boală coranariană; barbaţii sedentari au un risc de două ori
mai mare de a dezvolta o boală coronariană decât cei care au activitate fizică regulată;
- reducerea riscului de hipertensiune arterială; activitatea fizică regulată scade
valoarea tensiunii arteriale la cei cu hipertensiune;
- reducerea riscului de diabet zaharat tip II; activitatea fizică regulată scade riscul
de apariţie a diabetului tip II prin efectele sale asupra insulinei, consumului de glucide
al organismului şi menţinerea greutăţii;
- reducerea riscului de cancer de colon sau alte tipuri de cancer;
 - reducerea riscului de obezitate.
Este necesar ca înainte de a începe un program de activităţi fizice să se consulte
un medic, mai ales pentru persoanele care au o boală coronariană, hipertensiune
arterială, afecţiuni valvulare cardiace sau diabet. În cazul persoanelor cu aceste afecţiuni
medicul va stabilii indicaţiile programului de antrenament.
Dezavantaje:
O atenţie sporită se acordă simptomelor apărute în timpul activităţii fizice, de tipul
durerilor sau oboselii, atunci când se începe o activitate fizică intensă sau cu intensitate
mai mare decât activitatea fizică realizată în mod obişnuit. Febra musculară este
obişnuită în cazul prestării unei activităţi fizice noi, în timp ce durerea poate fi un semn
de leziune. În cazul în care apare oboseala este probabil ca ritmul să fie prea alert.
Tulburările ce pot apărea în timpul activităţii fizice sunt:
- deshidratarea, ce poate rezulta din pierderea unei cantităţi crescute de apă prin
transpiraţie şi printr-o hidratare necorespunzătoare  (nu există un aport suficient de
lichide);
- epuizarea datorită căldurii, şocul şi deshidratarea pot apărea în cazul efectuării
de efort fizic într-un spaţiu cu  căldură şi umiditate crescute;
- leziuni prin suprasolicitare apărute la nivelul unor articulaţii sau muşchi;
efectuarea de activităţi cu intensitate prea mare sau efectuarea unor anumite sporturi pot
determina acest tip de leziuni;
- astm-ul indus de activitatea fizică poate apărea şi la persoanele care nu au avut
niciodată un atac de astm în antecedente;
- extenuarea poate apărea în cazul suprasolicitării fizice; este însoţită de
iritabilitate şi de un risc crescut de accidentare.
După Claude Bouchard, specialist în fiziologia efortului, o bună condiţie fizică
trebuie să se refere, în principal, la următoarele aspecte:
- rezistenţa organică;
- forţa şi rezistenţa musculară;
- aliamentul corpului, mai ales cea a bazinului;
- ţesutul adipos raportat la greutatea corporală;
- capacitatea de refacere şi relaxare.

Mijloacele kinetoprofilaxiei

Mijloace fundamentale ale kinetoprofilaxiei

1. Exerciţiul fizic terapeutic
Exerciţiul fizic constă în repetarea sistematică a unor cicluri de mişcări cu scopul
influenţării dezvoltării fizice şi a capacităţii de mişcare a individului, fără producerea
unor modificări morfologice vizibile; prin exerciţiu fizic cresc capacitătăţile
coordinative: echilibru, orientarea spaţială, precizie, etc.
Activitatea fizică efectuată în mod regulat este privită ca o componentă sănătoasă
importantă a stilului de viaţă.
Exerciţiul fizic prezintă următoarele caracteristici:
 are la bază o intenţie deliberat concepută;
 efectuarea acestuia presupune întotdeauna depunerea unui efort fizic din partea
organismului (volum, intensitate, densitate, complexitate) şi psihic (atenţie, gândire,
voinţă, hotărâre, perseverenţă);
 este un gest motric cu structură proprie;
 pentru obţinerea efectelor scontate, acesta trebuie repetat sistematic după reguli
metodice precise;
  influenţele exerciţiului fizic se răsfrâng atât asupra sferei biologice, cât şi
asupra sferei psihice a celui care îl practică.
Elementele de bază care permit caracterizarea exerciţiilor fizice sunt: conţinutul şi
forma.
Conţinutul exerciţiului fizic reprezintă totalitatea aspectelor generale a
elementelor care îl compun determinând rezultatul lui şi prezintă următoarele elemente
care îl definesc: mişcările corpului; efortul fizic dat de caracteristicile sale – volum,
intensitate, complexitate; efortul fizic prezent în exerciţiul respectiv.
Forma exerciţiului fizic reprezintă modul de manifestare a conţinutului şi a
structurii acestuia. Se caracterizează prin combinarea următoarelor trăsături ce definesc
mişcarea: poziţia corpului sau a segmentelor lui (iniţială, intermediară, finală); forţele
care acţionează; direcţia în care se desfăşoară mişcarea; amplitudinea, ritmul, tempoul şi
viteza.
Între mijloacele kinetoterapiei sunt incluse, în primul rând, exerciţiile fizice
terapeutice, executate ca activitate motorie voluntară de către pacient.
În realizarea exerciţiilor terapeutice sunt folosite atât poziţii simple, numite
fundamentale, cât şi unele poziţii comlexe care derivă din ele (poziţii derivate). Cele
mai multe din aceste poziţii derivă din gimnastica de bază, dar realizarea obiectivelor
terapeutice au determinat găsirea unor poziţii proprii kinetoterapiei.
Tabel nr. 1: Descrierea poziţiilor fundamentale
Terminologia educaţiei fizice Terminologia kinetoterapiei
Stând Ortostatism
Pe genunchi Pe genunchi
Aşezat Aşezat alungit
Culcat Decubit
Atârnat Atârnat
Sprijin Sprijin

Poziţiile derivate sunt poziţii compuse dintr-una din cele şase poziţii
fundamentale, fiind realizate prin modificarea poziţiei membrelor inferioare, poziţiei
capului, gâtului, trunchiului, membrelor superioare. Denumirea lor se formează din
poziţia fundamentală din care derivă la care se adaugă derivarea celorlalte segmente
începând cu modificările de la nivelul sprijinului şi continuând descrierea modificărilor
în sens caudo-cranial.
Activitatea fizică sub toate aspectele ei poate să menţină sau să îmbunătăţească
structura diverselor ţesuturi şi organe (muşchi, tendoane, inimă, vase, etc.) să le
amelioreze funcţiile şi să înlăture deteriorările care apar datorită sedentarismului şi
vârstei.
Activitatea fizică practicată sistematic poate influenţa toate aspectele sănătăţii, dar
cel mai mare impact îl poate avea asupra stării generale de bine pentru că: permite
realizarea unei rezerve cardio-vasculare, respiratorii, metabolico-endocrine, care
permite individului să facă faţă nu numai solicitărilor minimale de menţinere a posturii
şi de realizare a activităţilor zilnice, dar să facă faţă cu succes activităţilor de muncă şi
să-i mai rămână suficientă energie şi pentru activităţile de timp liber sau pentru diverse
solicitări neprevăzute.
Condiţia fizică (fitness – engl., la forme – fr.) reprezintă capacitatea de a efectua
în mod satisfăcător un lucru muscular (OMS, 1968) şi poate fi direcţionată spre oricare
dintre cele 2 scopuri: performanţă sau sănătate.
Componentele condiţiei fizice raportate la starea de sănătate sunt: masa corporală
raportată la înălţime, compoziţia corporală, distribuţia ţesutului adipos subcutanat,
adipozitatea viscerală abdominală, forţa şi rezistenţa musculaturii, funcţionalitatea
inimii şi plămânilor, tensiunea arterială, puterea şi capacitatea aerobă maximă etc.
Prezenţa favorabilă a acestor factori presupune existenţa unor efecte pozitive asupra
sănătăţii (Consiliul Europei pentru dezvoltarea sportului – CDDS, 1995).
Când este vorba despre efectele sanogenetice ale exerciţiului fizic, ne referim atât
la modificările pozitive din sfera psihică cât şi la influenţele benefice asupra unor
categorii de boli cum ar fi: suferinţele lombare, afecţiuni endocrine, cancerul, bolile
cardiovasculare, diabetul zaharat etc.
Fiecare dintre noi trebuie să cunoască necesitatea şi beneficiile practicării regulate
a activităţii fizice şi anume:
■ influenţează pozitiv sănătatea fizică şi psihică în timpul sarcinii şi după naştere;
■ facilitează dezvoltarea normală a copiilor,
■ joacă un rol important în menţinerea stării de sănătate pe tot parcursul vieţii.
Formula sănătăţii constă în activitatea fizică obligatorie în fiecare zi în funcţie de
vârstă, sex şi tipul de activitate.
Principiile de bază ale exerciţiului fizic:
 Exerciţiile se execută lent, fără bruscări, ritmic;
 Exerciţiile trebuie să se bazeze pe poziţii de start stabile, solide;
 Progresivitatea exerciţiilor trebuie să fie lentă, de la stadiile cele mai joase de
forţă musculară, redoare sau incoordonare, trecându-se treptat spre exerciţiile care
solicită forţa, amplitudinea sau coordonarea aproape normale.

2. Masajul
Masajul medical clasic este definit ca o serie de manevre manuale variate, aplicate
sistematic pe suprafaţa organismului în scop terapeutic. Mai poate fi considerat ca o
suită de prelucrări mecanice manuale desfăşurate la suprafaţa organismului, care se
succed într-o anumită ordine, în funcţie de regiune, scopul terapeutic şi starea generală
şi locală a organismului.
Proprietăţile masajului clasic în practica curentă
Proprietatea de a induce efectul analgetic se exprimă atât local, mai ales
superficial, cât şi la distanţă (prin activarea zonelor reflexe Head).
Proprietatea de a determina efect decontracturant, sau dimpotrivă, efect stimulant,
reprezintă o proprietate importantă a masajului clasic, care în practică face din masaj o
tehnică de pregătire a altor proceduri, în primul rând a kinetoterapiei, sau
fundamentează folosirea masajului în scopuri terapeutice diferite.
Manevrele masajului clasic au capacitatea de a pregăti musculatura pentru
kinetoterapie: pentru musculatura hipotonă se indică masajul excitant, pentru cea
hipertonă masajul sedativ.
Manevrele de masaj asigură încălzirea locală a regiunii, datorită activării
circulaţiei locale.
Datorită activării receptorilor cutanaţi şi prin hiperemia activă dezvoltată,
manevrele masajului clasic au capacitatea de a induce un puternic efect analgetic,
important pentru masaj ca procedură de pregătire a programului kinetic de recuperare.
Manevrele masajului clasic au importantă acţiune mecanică, combătând
aderenţele şi retracturile. Acţiunea mecanică combinată cu activarea circulaţiei
determină scăderea edemelor, deci fundamentează efectul resorbtiv al manevrelor de
masaj clasic.
Trebuie subliniat din nou faptul că orice şedinţă de masaj este urmată obligatoriu
de mobilizarea articulaţiilor vecine.
 Mijloace auxiliare ale kinetoprofilaxiei
1. Termoterapia
Termoterapia foloseşte ca factor terapeutic temperatura cu valori cuprinse între
40-800 C cu medii diferite, apă, aer încălzit.
Reguli generale de aplicare: obligatoriu se aplică comprese reci pe frunte, ceafă,
precordial; se aplică înainte de masă; sunt urmate de o procedură de răcire; nu se aplică
mai multe proceduri calde pe zi (decât cu foarte multă grijă); este foarte importantă
supravegherea continuă a pacientului.
Termoterapia sub forma aplicaţiilor scurte de gheaţă pe tegumentul diferitelor
părţi se numeşte crioterapie. Aplicaţiile pot fi sub formă lichidă, solidă sau gazoasă.
2. Electroterapia
În prima jumătate a secolului XX, rolul electroterapiei a fost exagerat, ceea ce a
dus la înzestrarea excesivă a bazelor de fizioterapie şi la acordarea unei importanţe
excesive electroterapiei în cadrul programelor complexe de recuperare, în diverse
domenii de patologie.
Datele actuale privind recuperarea medicală relevă faptul că electroterapia
rămâne un domeniu important al medicinii fizice, dar că, valoarea procedurilor de
electroterapie este depăşită de eficienţa superioară a kinetoterapiei, ale cărei rezultate
terapeutice certe pot fi explicate şi dovedite pe baze fiziologice. Electroterapia rămâne
un domeniu în curs de aprofundare şi cercetare, procedurile de electroterapie tot mai
complexe reprezentând un important suport, adjuvant sau potenţator al altor proceduri
fizicale, şi mai ales al programelor kinetice. Este unanim acceptat astăzi faptul că în
toate domeniile recuperării medicale – recuperare ortopedico-posttraumatică, recuperare
neurologică, cardiovasculară, respiratorie etc. – kinetoterapia reprezintă cea mai
importantă componentă a programelor complexe de recuperare fizical – kinetică,
celelalte domenii ale medicinii fizice, printre care şi electroterapia, reprezentând
adjuvante.
Totuşi electroterapia nu trebuie minimalizată, ea având efecte certe asupra
structurilor biologice. Este evident faptul că efectele fiziologice şi terapeutice sunt
dependente de caracteristicile curenţilor electrici folosiţi.

Indicaţiile generale de aplicare a procedurilor de electroterapie

Electroterapia, prin diversele sale forme de aplicaţie este utilă în toate tipurile de
patologie:
bolile reumatismale cronice – inflamatorii sau degenerative -, bolile
degenerative ale coloanei vertebrale şi sindroamele asociate – inclusiv lombosciatică,
bolile articulare degenerative şi/sau posttraumatice ale centurilor şi membrelor;
bolile reumatismale abarticulare (muşchi, tendoane, fascii etc);
bolile nervilor periferici (nevralgii, nevrite, polinevrite, leziuni traumatice şi
sechelele lor);
leziuni de neuron motor central – hemiplegii, paraplegii;
procedurile electrice adaptate sunt foarte utile ca terapie asociată în tratamentul
complicaţiilor unor boli cronice ale aparatelor şi sistemelor: cardiovascular, respirator,
digestiv, urinar; în aceste condiţii, procedurile electrice sunt utile atât în tratamentul de
bază al acestor suferinţe, cât şi atunci când aceste suferinţe însoţesc alte afectări ale
aparatului locomotor indicate recuperării fizical-kinetice.
3. Hidroterapia
Este o metodă care utilizează aplicarea, sub diferite forme de administrare, a apei
pe piele, în scopul creşterii rezistenţei organismului, normalizării funcţiilor sale afectate
şi combaterii anumitor manifestări din patologia umană.
 Principalele proceduri hidroterapeutice sunt reprezentate de: fricţiuni şi spălări,
comprese, cataplasme, împachetări, băi, duşuri, afuziuni. Toate procedurile din cadrul
hidroterapiei este indicat să fie efectuate înainte de masă, fiind obligatorie evitarea
congestiei capului prin udarea feţei sau folosirea unei comprese reci pe frunte.
Fricţiunile sunt proceduri hidroterapeutice care constau în fricţiunea unei regiuni
ale corpului cu un prosop înmuiat în apă caldă sau rece. Indicaţiile acestora rezultă din
acţiunea lor asupra organismului: intensificarea metabolismului, ameliorarea funcţiei
aparatului cardiovascular, excitarea sistemului nervos. Fricţiunile complete sunt
recomandate în tratamentul obezităţii şi al unor complicaţii ale acestora.
Spălările reprezintă proceduri prin intermediul cărora se realizează excitarea
pielii, doar prin stimuli termici. Ele constau în înmuierea în apă a unui prosop şi
spălarea unor regiuni ale corpului. Zonele respective sunt şterse la sfârşitul procedurii şi
acoperite până se încălzesc. Sunt indicate în stările febrile, psihastenie, surmenaj, pareze
şi paralizii.
Compresele constau în acoperirea unei părţi a corpului sau a întregii suprafeţe cu
o ţesătură umedă, acoperită la rândul ei cu alta, rău conducătoare de căldură, în scopul
de a menţine cât mai mult timp reacţia iniţială.
Băile sunt cele mai răspândite proceduri hidroterapeutice. Se pot face cu apă
simplă, cu apă îmbogăţită cu substanţe chimice, plante medicinale sau gaze. Pot fi
generale (complete), când se afundă tot corpul în apă şi locale (parţiale). Temperatura
apei este variabilă, putând fi folosită apa rece (până la 20 0 C), caldă (39 – 400 C) şi
fierbinte (peste 400 C).
Băile complet calde cresc temperatura organismului, au rol în excitarea sistemului
nervos central şi a aparatului cardiovascular, cât şi la accentuarea metabolismului. Sunt
indicate în: artrite cronice, spondilita anchilopoietică, anchiloze după traumatisme,
rigiditate musculară, pareze, paralizii. Un mijloc de efectuare al băii este reprezentat de
creşterea progresivă a temperaturii acesteia începând de la 350 C până la 40 – 450 C, pe
o durată de 15 – 60 de minute. Această procedură determină o puternică sudoraţie fiind
indicată în intoxicaţiile cronice, obezitate, artroze, nevralgii, artrite cronice.
Băile gazoase sunt băi a căror apă este saturată cu substanţe gazoase. În aceste
proceduri pe lângă acţiunea excitantă a temperaturii apei şi a presiunii sale hidrostatice,
intervine excitaţia gazului în apă, care aderând la piele, exercită asupra ei un masaj.
Sunt indicate în stări nevrotice, tulburări neurovegetative, afecţiuni reumatismale şi
circulatorii.
Efectele hidrokinetoterapiei:
- uşurează mişcările, oferind posibilitatea mobilizării articulare, chiar şi în cazul
unor forţe musculare reduse;
- creşte capacitatea de relaxare;
- creşte posibilitatea menţinerii ortostatismului şi reluării mersului, chiar dacă
sunt lezate articulaţiile membrului inferior;
- reduce, prin scăderea presiunii intraarticulare, durerile.
Avantajele hidrokinetoterapiei sunt: descărcarea de greutate a corpului, căldura
apei, folosirea forţei hidrostatice de împingere de jos în sus a corpului, utilizarea
turbulenţei apei pentru exerciţii cu rezistenţă, reeducarea mersului, înotul terapeutic.
4. Terapia ocupaţională
Terapia ocupaţională poate fi definită ca fiind o activitate mentală sau fizică,
prescrisă şi dirijată, pentru obiectivul bine determinat de a contribui la refacerea sau
grăbirea ei, în urma unei boli sau unei leziuni.
Terapia ocupaţională reprezintă o artă şi ştiinţă care dirijează modul de răspuns al
omului faţă de o activitate selecţionată, menită să promoveze şi să menţină sănătatea, să
împiedice evoluţia spre infirmitate, să evalueze comportamentul şi să trateze sau să
antreneze pacienţii cu disfuncţii psihice sau psihosociale.
Terapia ocupaţională este o metodă de tratament a anumitor tulburări fizice sau
mentale, prescrisă de medic şi aplicată de specialişti calificaţi, folosind munca, sau orice
altă ocupaţie, în vederea vindecării afecţiunii sau sechelelor sale.
Ocupaţia este recunoscută ca fiind unicul proces care implică performanţa motorie
individuală, funcţii integrate ale sistemului nervos, atenţie mentală, soluţionarea
problemei şi satisfacţia emoţională în sarcini diferite şi puse în valoare de cultură.
Natura ocupaţiei, promotoare a unei stări generale fizice şi morale, este aceea care o
prezintă drept o formă unică de terapie, cu aplicaţii foarte diferite.
Efectele recuperării în cadrul terapiei ocupaţionale au un sens mai larg ce impune
aplicarea acesteia ca process medical cu finalitate socială.
Tudor Sbenghe spune că terapia ocupaţională se preocupă de integrarea familială,
socială şi profesională a handicapaţilor, care este o metodă specială a kinetoterapiei, o
metodă sintetică, globală, care cere o participare comandată şi întreţinută psihic.
Scopul terapiei ocupaţionale este de a stimula încrederea în sine a bolnavilor şi
dezvoltarea firească a personalităţii; organizarea unui program de mişcări dirijate în
condiţii de lucru; constatarea capacităţilor şi înclinaţiilor restante ale bolnavului;
corelarea recuperării medicale cu cea profesională; reinserţia cât mai rapid cu putinţă în
viaţa socială economică si profesională.
5. Activităţi fizice adaptate
În cadrul activităţilor fizice adaptate intră o serie de activităţi majore a căror
perturbare pot să ducă la dependenţă funcţională. Aceste activităţi sunt: autoîngrijirea,
perturbări în desfăşurarea unor activităţi manuale, mersul, văzul, auzul, vorbitul,
respiraţia, activităţi lucrative. Activităţile fizice adaptate se bazează pe adaptarea
exerciţiilor, activităţilor fizice la condiţiile şi posibilităţile individului. Se adresează:
persoanelor cu disabilităţi (motorii, senzoriale, intelectuale); persoanelor cu boli cronice
(afecţiuni cardiovasculare, reumatism, afecţiuni respiratorii-astm, epilepsie, afecţiuni
musculare, etc); pensionari (de vârstă, de boală).
Din punct de vedere al activităţilor fizice aceste grupuri sunt unite de doi factori:
1. dificultatea de a participa la activităţi fizice prin cluburi şi asociaţii sportive;
2. componenta automotivantă a activităţii fizice - de o pronunţată importanţă
pentru viaţă.
Pentru atingerea scopului final, de creştere a calităţii vieţii, prin activităţi fizice
adaptate se urmăreşte: creşterea capacităţii fizice, creşterea fitness-ului, creşterea
încrederii în sine, creşterea plăcerii pentru activitatea fizică. Prin intermediul acestor
activităţi persoanele trebuie să găsească un loc unde: să fie înţeleşi şi respectaţi; să se
simtă în siguranţă în timp ce componentele motorii, senzoriale şi affective sunt
stimulate/activate; comunicarea verbală şi nonverbală să ducă la adaptări specifice a
sensurilor comunicării; să se îmbunătăţească capacităţile motorii şi intelectuale;
activităţile să aibă drept finalizare socializarea şi reducerea dependenţei.
Obiectivele generale ale activităţilor fizice adaptate sunt: dezvoltarea, menţinerea
şi recuperarea nivelului de funcţionare cât mai mult posibil; compensarea deficienţelor
funcţionale prin preluarea funcţiilor afectate de către componente valide; prevenirea
destructurării anumitor funcţii ale organismului; inducerea unei stări de încredere în
forţele proprii.
Mijloace asociate utilizate în tratamentul kinetic
1. Factori naturali
Principalul factor natural de cură utilizat în staţiunile balneoclimaterice este clima.
Variaţia parametrilor climatici prezintă două direcţii componente:
 1. Componenta spaţială. Temperatura medie anuală scade, de regulă, de la sud la
nord şi în altitudine. Precipitaţiile au un nivel mediu care va creşte de la est la vest şi cu
altitudinea.
2. Componenta temporală. Există o variaţie anuală a parametrilor climatici şi
o variaţie diurnă.
Principalii parametri climatici:
 Numărul mediu de zile de iarnă şi vară.
Într-o zi de iarnă temperatura maximă, pe tot parcursul celor 24 de ore, trebuie să
fie sub 00 C. Clasic, numărul mediu de zile de iarnă la noi, poate varia între 20 – 30 pe
litoral şi 70 – 80 zile/an la munte.
Într-o zi de vară temperatura maximă, pe tot parcursul celor 24 de ore, trebuie să
fie mai mare de 250 C. Numărul mediu de zile de vară poate varia între 120 zile/an la
câmpie şi 10 zile/an la înălţimi peste 1000 m.
 Umezeala relativă medie
Este de 70% în zonele de câmpie şi de 84% - 86% în zonele montane.
 Nebulozitatea şi durata de strălucire a soarelui
Sunt măsurate în ore şi au variaţii foarte mari. Numărul de zile cu cer senin, în
medie, scade cu creşterea în altitudine.
 Cantitatea medie de precipitaţii
 Presiunea atmosferică
Se măsoară în milibarri şi are valori de 1015 mBarr la nivelul mării, şi sub 850
mBarr la 1500 m altitudine.
 Regimul vânturilor
Este influenţat de altitudine şi forme de relief
 Confortul termic
Vara există un disconfort termic, prin căldură, mai mult în zonele de câmpie, în
zona litorală şi este mult ameliorat datorită vântului.
Există un disconfort termic legat de altitudine, prin frig, mai ales peste 1500m.
Între limite ar trebui să existe confort termic.
Biclima României
Ţinând cont de toţi factorii prezentaţi, pe teritoriul României există trei tipuri de
bioclimă:
a. bioclima excitant – solicitantă: prezintă două variante importante
- biclimatul de câmpie, la sub 200 m altitudine;
- bioclimatul de litoral, între 0 – 35 m altitudine.
b. bioclima sedativ – indiferentă, de cruţare – caracterizată de indici de
stress foarte mici, solicitările de adaptare fiind foarte mici
c. clima tonică – stimulantă montană

Bioclima sedativ – indiferentă, de cruţare

Solicită foarte puţin mecanismele de adaptare ale sistemului nervos şi endocrin.
Funcţiile neuroendocrine suprasolicitate sunt astfel puse în repaus. Acest bioclimat se
regăşte în zona altitudinilor medii, de la 200 – 300 m la 600 – 800 m.
Temperatura aerului este moderată şi umezeala relativă medie de cca. 75%.
Durata strălucirii soarelui are o medie de 1800 – 2100 ore/an din care 250 ore vara.
Nebulozitatea este medie, iar nivelul precipitaţiilor este de 600 – 800 mm/m 2. Viteza
vânturilor este mică, iar presiunea atmosferică moderată 980 – 920 mBarr.
Indicaţiile curei bioclimatice sedativ – indiferente, de cruţare:
 Cure de odihnă, mai mult la persoane cu neurastenii, depresii, în covalescenţă
 Poliartrită reumatoidă
  Reumatism articular acut
 Boli cronice cardiovasculare şi respiratorii, inclusiv în stadiile avansate, dar
nedecompensate

Apele minerale
Definirea entităţii de „apă minerală” variază foarte mult, după şcoala de
balneologie: şcoala franceză dă o definiţie bazată pe acţiunea terapeutică în timp a
apelor, în vreme ce şcoala germană dă o definiţie mai extinsă, fundamentată atât pe
criterii cantitative (compoziţie chimică), cât şi pe criterii calitative.
Aplicarea apelor minerale – ca factori naturali de cură
Există două tipuri de cură:
 Cura internă
De obicei se indică în afecţiuni digestive, metabolice, urinare. Apa de izvor se
consumă în cameră, în clinostatism, 2 – 3 înghiţituri/minut pentru a creşte toleranţa
gastrică. De cele mai multe ori apele se beau la temperatura naturală, de la sursă. Uneori
este indicat să se încălzească pe baia de aburi, de ex. în suferinţele digestive sau biliare
de tip spastic. Alteori, se indică la temperaturi mai mici decât temperatura sursei, de ex.
în suferinţe de tipul constipaţiilor atone, a curelor de diureză.
Apele folosite pentru suferinţe digestive se beau în trei prize pe zi, de regulă
înaintea mesei sau uneori există un decalaj de timp. În funcţie de decalaj, aceeaşi apă
poate avea acţiuni şi efecte diferite:
- dacă o apă alcalină este administrată cu 1,5 oră înaintea mesei, are timp să
ajungă în duoden şi să scadă secreţia gastrică;
- aceeaşi apă, administrată cu 0,5 oră înaintea mesei, rămâne în stomac şi
stimulează secreţia gastrică.
Cura internă durează 18 – 21 zile pentru atingerea efectelor terapeutice şi
menţinerea lor în platou. Uneori şi intervalul 18 – 21 zile este insuficient pentru că
antrenarea mecanismelor homeostaziei poate implica intervale mai lungi, dar acest lucru
depinde de tipul de apă şi de reactivitatea individului. La persoanele care necesită cure
repetate, intervalul între cure va fi minim câteva luni, sau ideal, se realizează cure
bianuale.
 Cura externă
Se indică în suferinţe ale aparatului locomotor, sistemului nervos, aparatului
genital feminin, boli dermatologice. Termalitatea apei poate fi naturală sau corectată.
Cura externă, prin efectele termic, mecanic, chimic determină stimulare hemodinamică
şi metabolică. Efectele sunt cu atât mai importante cu cât apa este mai concentrată.
Facilitarea mobilităţii este mai bună, cu cât greutatea este mai mică, iar în apa sărată, cu
cât concentraţia este mai mare. Trebuie să se evite mişcările inutile, în mod deosebit în
apele care conţin gaze dizolvate, deoarece acestea determină piederea gazului.
Este bine să fie folosite şi pentru hidrokinetoterapie şi pentru baie cu duş
subacval, sau alte proceduri derivate. Durata băii trebuie să se încadreze în intervalul 15
– 30 minute, după care se indică repaus la pat minim 2 ore, deoarece gazele dizolvate
determină vasodilataţie cerebrală, putând determina incidente. De regulă, în cura
balneară numărul băilor într-o serie este, clasic, de 18 – 20 deşi 10 – 12 ar fi, în general,
de ajuns. Când există posibilitatea, se indică şi câte o zi de pauză după câteva băi, mai
mult în prima parte a curei.

2. Factori igienici
Igiena este o componentă a educaţiei fiind esenţială pentru întreaga activitate.
Sportul pentru toţi a contribuit la modificarea concepţiei despre igienă, calitatea
exerciţiilor fizice şi alimentaţia celor care efectuează exerciţii atât în scop profilactic cât
si terapeutic. Toate acestea concurează la obţinerea unei mai bune stări de sănătate si o
capacitate de efort mai bună, nu numai pentru sportivul de performanţă ci şi pentru
practicantul de activităţi fizice care face efort cu bucurie şi plăcere.
Stilul de viaţă, incluzând dieta, relaxarea, somnul, evitarea exceselor şi practicarea
diverselor tipuri de exerciţii fizice pot compensa forţele naturale care contribuie la un
transport de O2 ineficient, la slăbiciunea neuromusculară, la grăsimea excesivă din corp.
Limitele genetice respectiv forma corpului, înclinaţia la obezitate, structura osoasă,
mărimea şi starea inimii şi celulele nervoase din corp nu pot fi anulate, dar anumite
măsuri pot ajuta la o dezvoltare fizică armonioasă.
O activitate fizică regulată şi completă dezvoltă nu numai calităţile de anduranţă,
forţă şi viteză ci şi capacitatea de cunoaştere: memoria, aptitudinile psihomotrice
precum coordonarea, echilibrul, lateralitatea, orientarea în spaţiu şi cunoştinţe asupra
corpului omenesc. Dacă regulile de igienă ca hidratarea sau echilibrul alimentar nu sunt
respectate, apare oboseala sau/şi imposibilitatea de a urma activitatea până la capăt.
Activităţile fizice trebuie efectuate în condiţii de igienă dintre cele mai bune
respectiv: sălile în care se execută exerciţiile fizice să fie bine aerisite; echipamentul să
fie de o calitate care să nu determine transpiraţii prin natura fibrelor din care este
confecţionat; pentru cei care efectuează exerciţii în bazine sau căzi, acestea trebuie
igienizate după fiecare pacient; grupurile sanitare trebuie să respecte normele standard
de igienă; vestiarele, duşurile şi grupurile sanitare să fie poziţionate în clădire cât mai
aproape între ele şi de sectorul de activitate; vestiarele şi duşurile să fie ca număr în
concordanţă cu activitatea efectuată; podeaua respectiv saltelele pe care se efectuează
activităţile sportive trebuie igienizate după fiecare activitate; temperatura să fie optimă
pentru efectuarea activităţii fizice.

3. Alimentaţia
Alimentaţia constituie un alt factor important al kinetoprofilaxiei primare, ea
având mai multe obiective: reducerea greutăţii la hiperponderali şi obezi; asigurarea
repausului digestiv necesar oricărui organism la anumite intervale de timp şi nu în
ultimul rând deprinderea unui mod de alimentaţie raţională pentru anumite categorii de
populaţie.
Regimul dietetic de cruţare trebuie considerat o metodă a terapiei de întreţinere, şi
orice perioadă petrecută într-o staţiune balneoclimaterică reprezintă un prilej pentru
eliminarea oricărui abuz sau chiar uz de substanţe toxice (alcool, tutun, condimente
etc.), în scopul asigurării condiţiilor necesare organismului de a elimina substanţele
toxice acumulate în timpul anului; de asemenea ficatul şi stomacul au condiţii de
refacere după perioadele îndelungate de solicitare prin abuzuri alimentare.
Este indicat ca în timpul curelor profilactice şi terapeutice din staţiunile
balneoclimaterice, un număr tot mai mare de subiecţi să înţeleagă importanţa unui regim
dietetic adecvat, prin asigurarea unor diete corespunzătoare.

Formarea şi educarea atitudinii corecte a corpului

Atitudinea este o funcție a elementelor aparatului locomotor şi a sistemului nervos

coordonator, cu ajutorul cărora se menține stabilitatea, echilibrul şi raporturile
constante, pe de o parte între corpul întreg şi mediul ambiant, iar pe de alta parte între
corp şi segmentele sale în cele mai variate poziții şi acte motrice (A. Ionescu, 1957).
 Atitudinea este o funcție a organismului, rezultată din acțiunea sinergică şi
coordonată a elementelor aparatului locomotor şi ale sistemului nervos central şi
periferic. (Duma, E.,1997).
Duma, A., 1997, defineşte atitudinea corectă acea atitudine care favorizează
desfăşurarea normală a mişcărilor, iar mişcările corecte, la rândul lor, determină o
redresare a atitudinii. De aceea în gimnastica de corectare a atitudinilor deficiente
trebuie să respectăm întotdeauna principiul executării exercițiilor din poziții corecte.
Atitudinea este o funcție a corpului omenesc care are la bază o serie de reflexe
senzorio-motorii. (Fozza, C.A, 2003). Acestea au ca punct de plecare impulsurile
recepționate de proprioceptorii din țesuturile periarticulare, tendoane şi muşchi, precum
şi de interoceptorii din piele şi analizatorii vizuali sau acustico - vestibulari. Toate
aceste excitații se transmit structurii perceptive a scoarței cerebrale, care le reține şi
trimite pe cale motorie, efectoare, până la nivelul măduvei spinării, impulsuri prin
intermediul cărora se modifică starea de tonus a musculaturii corpului omenesc,
necesară menținerii în condiții diferite a aceleiaşi atitudini.
Deci, atitudinea corpului – corectă sau nu, se formează prin intermediul unor
reflexe prin care individul îşi menține aceleaşi raporturi între segmentele sale. În
condiții asemănătoare desfăşurării activităților statice şi dinamice.
Atitudinea este condiționată după Duma, E., 1997, de:
- caracterele constituționale şi temperamentale;
- bună stare a organelor şi sistemelor şi funcționarea lor normală;
- sex;
- vârstă;
- greutatea şi înălțimea corpului;
- alți factori interni şi externi.
La dezvoltarea atitudinii contribuie procesele de creştere şi dezvoltare ale
corpului, activitatea nervoasă superioară, felul de viață şi muncă, precum şi multe alte
condiții complexe şi variabile.
Elementele active ale atitudinii sunt muşchii şi nervii, care conlucrează la
adoptarea şi menținerea pozițiilor, la schimbarea lor şi la efectuarea mişcărilor.
Elementele pasive ale atitudinii sunt elementele pasive ale aparatului locomotor:
oasele şi articulațiile. Orice alterare a funcției sau structurii organelor, care asigură
atitudinea corpului, determină modificări ale acesteia. Afectarea formei şi structurii
oaselor şi articulațiilor determină alterarea raportului şi poziției dintre diferitele
segmente corporale.
Pârghiile osoase, angrenate prin intermediul articulațiilor, sunt menținute în
poziție corectă, static şi dinamic, de către muşchi prin contracții adecvate,
corespunzătoare. Muşchii însă nu se pot contracta şi nu îşi pot menține tonusul
corespunzător decât datorită stimulilor motori sosiți la nivelul lor de la sistemul nervos
periferic. Prin urmare, orice afecțiune a sistemului nervos se va răsfrânge asupra
tonusului şi contracției musculare, care nu vor mai putea acționa asupra corpului în mod
corespunzător.
De asemenea starea psihică are un rol important asupra atitudinii corpului, în
situație statică şi în mişcare, chiar dacă elementele pasive şi active ale atitudinii sunt
integre din punct de vedere morfologic şi funcțional. (ex. un om trist, bătut).
Câteva caracteristici ale atitudinii corpului:
Atitudinea ca funcție de bază a aparatului de susținere şi a sistemului nervos, se
poate aprecia în diferite poziții ale corpului.
Atitudinea nu este sinonimă cu poziția verticală a acestuia, reprezentată prin linii
drepte, fără unghiuri şi curburi.
 Corpul omenesc are o structură şi funcțiuni repartizate egal în raport cu axele şi
planurile sale de mişcare; corpul are tendința constantă de înclinare înainte.
Planul anterior, este un plan de mişcare şi de propulsie.
Planul posterior este un plan de sprijin şi stabilitate.
Trunchiul se menține vertical grație coloanei vertebrale, care constituie axa de
susținere a jumătății superioare a corpului, axă ce este menținută în poziție prin aparatul
capsulo-ligamentar şi prin acțiunea muşchilor proprii şi extrinseci. Această axă nu este
dreaptă, ci prezintă o serie de curburi în plan sagital, şi uneori şi frontal, care alternează,
compensându-se una pe alta.
Curburile în plan sagital, sunt în număr de 4 :
- două cu convexitatea anterioară, numite lordoze, fiind reprezentate prin
lordoza cervicală şi cea lombară şi,
- două curburi cu convexitatea posterioară, numite din această cauză cifoze,
fiind reprezentate prin cifoza dorsală şi cea sacro-coccigiană.
Aceste curburi sunt dobândite în cursul vieții şi sunt determinate de necesitățile
funcționale.
Curburile în plan frontal – numite curburi scoliotice, sunt mai puțin pronunțate. În
mod normal există o curbură cervicală cu convexitatea la stânga, o curbură dorsală cu
convexitatea la dreapta şi una lombară cu convexitatea la stânga.
Curbura toracală este cea primară, fiind determinată de tracțiunea muşchilor mai
dezvoltați la nivelul membrului superior drept. Celelalte două curburi – cervicală şi
lombară – sunt compensatorii, scopul lor fiind acela de a restabili echilibrul corpului. La
stângaci, curburile din plan frontal sunt îndreptate invers.
Curburile în plan frontal nu sunt constante şi obligatorii.
Poziția diferitelor segmente ale corpului şi raportul dintre ele în cadrul
atitudinii corecte
În stând, trunchiul are tendința de a se flecta şi de a cădea înainte din cauza
greutății sale proprii, la care se adaugă greutatea capului, a centurii scapulare şi a
membrelor superioare, centrul comun de greutate al acestor formațiuni proiectându-
se pe sol înaintea verticalei. Împotriva tendinței de flectare şi cădere înainte a
trunchiului se opune musculatura paravertebrală prin contracția sa permanentă.
Centura scapulară şi membrele superioare sunt menținute în poziție corectă de
către un complex de muşchi susținători şi fixatori, inserați pe coloana vertebrală şi alte
formațiuni ale toracelui.
În partea de jos a trunchiului există bazinul, care face trecerea spre membrele
inferioare. El este înclinat înainte cu 30-45, motiv pentru care coloana vertebrală
lombară se înclină şi se incurbează cu convexitatea anterior. Împotriva înclinării
bazinului şi a tendinței de lordozare a coloanei lombare se opun muşchii drepți şi oblici
abdominali, fesierii mari şi cei posteriori ai coapsei. În schimb muşchii psoas şi cei
paravertebrali lombari produc, prin contracția lor, o accentuare a înclinării înainte a
bazinului, respectiv a lordozării coloanei vertebrale. Orice înclinare a bazinului în
partea anterioară a corpului produce o accentuare a lordozei lombare, în timp ce orice
reducere a înclinării sale, respectiv orizontalizarea sau redresarea sa determină
reducerea lordozei lombare sau chiar cifozarea acesteia. Aceste modificări ale
poziției bazinului şi curburii coloanei lombare determină în continuare modificări ale
curburilor dorsale şi cervicale în sensul accentuării, reducerii sau chiar a inversării lor
şi modificări ale poziției capului în scop compensator şi de restabilire a echilibrului
corpului.
Trunchiul se sprijină pe membrele inferioare la nivelul articulațiilor
coxofemurale prin intermediul bazinului, fiind ținut în echilibru de sistemul ligamentar
şi muscular dispus anterior, lateral şi în spate, în jurul acestor articulații. Căderea
trunchiului înainte, respectiv flexia sa pe membrele inferioare, se produce în articulația
coxofemurală. Împotriva căderii trunchiului în față se opun extensorii articulației
coxofemurale, respectiv, muşchii fesieri.
Membrele inferioare sunt aproape verticale sau uşor înclinate înainte. La nivelul
articulațiilor genunchilor greutatea corpului tinde să flecteze membrele inferioare,
dar această forță este anihilată de muşchii cvadriceps care, prin contracția lor se opun
flexiei şi mențin membrele inferioare întinse în această articulație.
Forțele care tind să încline corpul înainte în articulațiile gleznelor, sunt
menținute în echilibru de către muşchii posteriori ai gambei (tricepsul sural).
Baza de susținere a corpului în ortostatism este mică, fiind delimitată înainte de
vârful picioarelor, lateral de marginea externă a picioarelor, iar posterior de linia
călcâielor.
Urmărit în plan frontal, din față şi spate, corpul uman apare constituit din două
jumătăți simetrice şi egale.
Segmentul cel mai important şi baza acestei simetrii o constituie bazinul.
Orice înclinare laterală sau translație a bazinului, determinată fie de cauze proprii, fie
de diferența de lungime ori poziție a membrelor inferioare, sau de o luxație
coxofemurală, produce o atitudine asimetrică în plan frontal a corpului întreg şi mai
ales a coloanei vertebrale (atitudini scoliotice).
Aşadar, toate modificările de poziție ale bazinului, fie în
sens sagital (anteroposterior), fie în sens frontal, provoacă modificări ale poziției
coloanei vertebrale şi ale corpului în întregime. Datorită rolului determinant al
bazinului în realizarea unei poziții corecte sau incorecte a corpului, el este considerat a
fi ”cheia atitudinii corecte a corpului”.
În urma acestei prezentări, concluziile care se desprind sunt următoarele:
- modificarea sau alterarea unui singur element al aparatului stato-kinetic,
dezechilibrează întreaga sa funcție prin schimbarea raporturilor mecanice între
segmente şi creearea unor condiții funcționale noi. Sunt modificate în special poziția şi
funcția segmentelor supradiacente celui alterat. De aceea, gradul de influențare a
funcției stato-kinetice şi respectiv a atitudinii corpului este cu atât mai pregnant cu cât
segmentul alterat este situat inferior în cadrul corpului uman;
- centrele de greutate ale diferitelor segmente, în cadrul ținutei corecte a
corpului, nu sunt situate pe aceeaşi verticală, deoarece aceasta nu ar asigura nici
stabilitatea corpului în mişcare şi nici rezistența la acțiunile mecanice externe. De
aceea, centrul de greutate al fiecărui segment – cap şi gât, torace şi abdomen, bazin şi
membre – este situat înapoia sau înaintea unui plan vertical care ar împărți corpul în
două jumătăți antero-posterioare, asimetrice.
Funcția de atitudine se realizează prin concursul mai multor mecanisme:
biomecanice, fiziologice, psihice.
Din punct de vedere biomecanic, forța cea mai importantă care acționează asupra
organismului omenesc este gravitația. Aceasta acționând asupra suprafeței de susținere
generează aşa numita reacție a reazemului, cu forță egală şi de sens contrar.
Organismul omenesc este în echilibru numai atunci când forțele care acționează asupra
lui sunt egale.
În raport de situarea centrului de gravitație față de poligonul de susținere în
statică şi dinamică organismului omenesc, deosebim două feluri de echilibru: echilibru
stabil când centrul de greutate este sub suprafața de sprijin şi echilibru instabil când
centrul de greutate se află deasupra suprafeței de sprijin.
 În condiții obişnuite corpul se află în echilibru instabil. Acest echilibru variază ca
valoare în funcție de înălțimea centrului general de greutate față de suprafața de sprijin,
mărimea suprafeței de sprijin şi locul unde cade verticala pe suprafața de sprijin.
Printr-o adaptare promptă şi precisă, organismul repartizează în modul cel mai
economic şi eficient forțele sale pasive şi active pentru menținerea sau
restabilirea formulei mecanice sau fiziologice a atitudinii.
Sistemul muscular este pregătit în continuu să facă față oricăror schimbări
a raporturilor dintre corp şi mediul extern, dintre corp şi segmentele sale prin contracții
diverse concentrice şi excentrice în interiorul şi în afara segmentului de contracție,
sinergice, antagoniste, perfect sincronizate şi adaptate situațiilor cele mai complexe.
Prin adaptare, muşchii, articulațiile şi oasele au suferit modificări structurale şi
funcționale în vederea menținerii atitudinii corpului. Vorbim astfel despre muşchi cu
structura specifică pentru sprijin şi echilibru iar din punct de vedere fiziologic de tonus
muscular şi alte forme de contracții cu rol în menținerea echilibrului.
Tonusul de atitudine este o rezultantă a conflictului permanent dintre muşchi şi
gravitație care acționează pentru ruperea echilibrului şi raporturilor de stabilitate
dintre corp şi segmentele sale în poziții şi mişcări foarte diferite.
Atitudinea corectă a corpului nu se bazează pe dezvoltarea masei musculare sau
a creşterii tonusului muscular. Există sportivi cu un sistem muscular foarte bine
dezvoltat dar care au o atitudine corporală deficientă din cauza lipsei de coordonare
între lanțurile musculare agoniste şi antagoniste care asigură poziția corectă a
segmentelor.
Educarea şi păstrarea atitudinii corecte a corpului nu este posibilă fără concursul
permanent al sistemului nervos care prin segmentele sale central şi periferic, dar mai
ales prin organele specializate contribuie la formarea unui adevărat simț al atitudinii.
De la proprioceptorii răspândiți în muşchi, tendoane, articulații sosesc continuu la
centrii nervoşi medulari, cerebeloşi şi din scoarța cerebrală, excitații care informează
despre presiunile, întinderile şi tensiunile din muşchi, tendoane, articulații.
Exteroceptorii informează de asemenea scoarța cerebrală despre modificările de
repartizare a presiunii la nivel plantar.
Pentru adaptarea şi menținerea unei atitudini corecte, o importanță deosebită o au
organele specializate, analizatorul acustico-vestibular şi cel vizual.
Excitațiile periferice recepționate de proprioceptorii şi de exteroceptorii,
împreună cu cele recepționate de analizatorul vizual şi acustico-vestibular sunt
transmise prin substanța reticulată şi prin talamus la nivelul scoarței cerebrale unde
sunt conştientizate şi transformate în deprinderi. Odată cu perceperea informațiilor
privind atitudinea corpului şi a segmentelor sale, la un moment dat, prin structura sa
efectoare, scoarța cerebrală, mai ales atunci când este nevoie de redresarea
atitudinii, trimite impulsuri la grupele musculare care mențin segmentele în atitudine
corectă, prin corpii striați, substanța reticulată, motoneuronii gama sau pe calea
medulară spre motoneuronii alfa tonici.
În esență formarea atitudinii corecte a corpului constă în formarea unui reflex
corect şi stabil prin care să se poată compara permanent poziția corpului şi segmentelor
sale, în raport cu reprezentarea corticală a atitudinii corecte.

În concluzie, educare funcției de atitudine se bazează pe două principii:

- formarea reflexului de atitudine corectă prin care se efectuează
autocontrolul poziției corpului şi segmentelor sale, iar la nevoie să le redreseze în
atitudine corectă specifică poziției sau mişcărilor ce se efectuează
- dezvoltarea grupelor musculare ca organe efectoare care asigură
păstrarea atitudinii corecte în acțiuni statice şi dinamice variate.
Ambele căi au o importanță egală în formarea atitudinii corecte pentru că se află
într-o strânsă corelație:
- reflexul de atitudine nu poate fi menținut cu o musculatură hipotonică;
- musculatura puternică nu asigură o atitudine corectă fără educarea reflexului
de atitudine.
a. Educarea reflexului de atitudine corectă se poate realiza prin următoarele
căi:
- formarea reprezentării corticale despre atitudinea corectă a corpului în
diferite poziții şi acte motrice;
- educarea funcției de echilibru a corpului care declanşează un mare număr de
grupe musculare şi mecanisme fine de reglare a muşchilor agonişti şi antagonişti care
contribuie la păstrarea poziției corecte a corpului;
- educarea capacității de relaxare voluntară a musculaturii pentru a
combate încordările, rigiditatea şi asimetria.
b. Dezvoltarea grupelor musculare care asigură atitudinea corectă a
corpului va urmări:
- tonifierea în mod simetric a musculaturii abdominale şi sacro-lombare care
prin tonusul lor sinergic şi coordonat asigură stabilitatea bazinului şi susținerea
viscerelor abdominale;
- tonifierea în condiții de scurtare a muşchilor spinali şi a muşchilor cefei;
- tonifierea în condiții de scurtare a adductorilor şi a fixatorilor omoplaților;
- tonifierea în condiții de alungire a musculaturii toracice;
- menținerea mobilităților articulațiilor scapulo-humerale şi coxo-femurale
pentru a mări independența mişcărilor membrelor superioare față de umeri şi a
membrelor inferioare față de bazin, combătând tendința greşita a copiilor de a
solidariza mişcările centurii scapulare şi coloanei vertebrale cu mişcările brațelor în
plan anterior precum şi cele ale centurii pelviene şi bazinului cu mişcările membrelor
inferioare în plan posterior.
O atenție deosebită trebuie acordată educării funcției respiratorii care asigură
oxigenul necesar organismului în plin proces de dezvoltare.
Se va urmări ca prin exercițiile libere de respirație sau exerciții de respirație
însoțite de mişcări active efectuate din poziții favorabile să se mărească amplitudinea
mişcărilor respiratorii, mărirea capacității vitale, formarea unui stereotip respirator
corect şi complet.
Mişcările de respirație influențează direct şi funcția de atitudine, fiind
foarte utile în corectarea atitudinilor rigide.
Atitudinea corectă a corpului în poziții şi acte motrice
Ca funcție de bază a aparatului locomotor şi a sistemului nervos coordonator,
aprecierea atitudinii se poate efectua atât în poziție ortostatică cât şi în alte poziții şi
acte motrice.
Poziția stând/ortostatism
O serie de specialişti au studiat acest fenomen (Ionescu, A., MoŃet, D., Duma,
E., ) şi au ajuns la următoarea concluzie privind atitudinea corpului în poziția
stând/ortostatism:
Ridicarea pe verticală a segmentelor corpului, situarea centrului de gravitație la o
înălțime apreciabilă față de poligonul de sprijin şi îngustarea suprafeței de susținere
creează condiții mecanice deosebit de dificile în menținerea echilibrului.
Analiza biomecanică a condițiilor de echilibru şi stabilitate a corpului în
ortostatism ne dezvăluie faptul că organismul are o tendință constantă de înclinare
înainte, datorită modului de dispunere a segmentelor în plan vertical cu unghiuri de
diferite deschideri. Această înclinare constantă a dus la exercitarea inegală a gravitației
asupra celor două planuri, mai mult pe fața anterioară, ceea ce a dus la dezvoltarea mai
pronunțată a planului posterior.
Datorită dispunerii segmentelor față de axele şi planurile de mişcare, menținerea
corectă a poziției stând necesită un consum energetic apreciabil. Metabolismul gazos
creşte cu 22% față de poziția decubit.
Menținerea corpului pe verticală necesită contracția a numeroase grupuri
musculare.
Muşchii cefei depun un efort destul de mare, pentru menținerea capului datorită
faptului că centrul de greutate al capului se află mult înaintea suprafeței de sprijin.
Contractarea muşchilor cefei determină creşterea tonusului muscular al întregului
plan posterior. Dacă, din anumite motive (timiditate, obişnuința, oboseala) capul este
înclinat înainte – datorită relaxării muşchilor cefei – se realizează o relaxare a
musculaturii întregului plan posterior, fapt care duce la flexia întregului corp.
Toracele are o tendință permanentă de cădere înainte, atât datorită greutății sale
cât şi greutății membrelor superioare. Faptul că centrul de greutate al toracelui este
situat ventral față de punctul de sprijin al pârghiei necesită un efort considerabil din
partea musculaturii tracturilor vertebrale ale segmentului dorsal al coloanei vertebrale.
În regiunea lombară, brațul forței pentru menținerea echilibrului trunchiului în
poziție verticală este mult mai mic decât greutatea trunchiului, ceea ce a dus la o mare
dezvoltare a masei musculare a extensorilor sacro-lombari, pentru echilibrarea
greutății trunchiului ce tinde să cadă înainte.
Trunchiul se menține vertical datorită coloanei vertebrale ce reprezintă axul său
de susținere. Forma coloanei se menține grație jocului tonicității musculare, elasticității
ligamentelor şi discurilor intervertebrale, precum şi datorită îmbinării anatomice a
celor 24 vertebre din care este compusă coloana vertebrala mobilă, segmente care îşi
adaptează unul alteia diferite suprafețe articulare.
Centura scapulară se menține în poziție corectă cu ajutorul unor muşchi fixatori
care o împiedică să se deplaseze în jos şi înainte. Bazinul situat în partea inferioară a
trunchiului este considerat de mulți specialişti cheia atitudinii corecte a corpului.
Orice modificare a poziției bazinului are repercursiuni asupra coloanei vertebrale,
trunchiului şi membrelor inferioare. În mod normal bazinul prezintă o înclinare
înainte de 30-40° care poate merge până la 60°.
Stabilitatea şi echilibrul bazinului este menținută prin muşchii antagonişti, astfel:
- la tendința de extensie şi de înclinare a bazinului înapoi se opun muşchii:
drepți şi oblici abdominali precum şi psoasul iliac;
- la tendința de înclinare înainte şi în jos se opun muşchii fesieri şi posteriori ai
coapselor.
Prin intermediul bazinului, trunchiul se sprijină pe membrele inferioare la nivelul
articulaiilor coxo-femurale.
Stabilitatea şi echilibrul trunchiului pe membrele inferioare este asigurată de
muşchi şi ligamente care sunt dispuşi înainte, înapoi, lateral şi unesc membrele
inferioare de bazin.
Poziția membrelor inferioare este verticală sau uşor înclinată înainte. La nivelul
genunchiului poate să apară un unghi de hiperextensie, căruia i se opun
ligamentele colaterale şi ligamentele încrucişate.
Articulația gleznelor este locul unde se proiectează întreaga greutate a corpului,
tinzând să-i rupă echilibrul înclinându-l mult înainte. Acestor tendințe se opun
extensorii piciorului (tricepsul sural şi tendonul lui Achile).
 Orice translatare a bazinului sau diferență de lungime a membrelor inferioare
determină o asimetrie a întregului corp şi în mod deosebit a coloanei vertebrale.
În concluzie, se poate afirma că poziția corectă a corpului în stând este de uşoară
înclinare spre înainte.
Dacă ridicăm o linie verticală din vârful maleolei peroniere prin mijlocul feței
laterale a genunchiului, marele trohanter şi acromion până la nivelul mastoidei, aceasta
rămâne în urma axului adevărat a corpului care uneşte vertexul cu linia gleznelor. Axul
acesta se înclină înainte cu aproximativ 5°, fapt care asigur ă corpului suplețe,
echilibru şi coordonare.
Datorită acestei înclinări, musculatura planului posterior s-a dezvoltat mai mult,
pentru a echilibra forța gravitațională ce acționează mai puternic pe fața ventrală.

Poziția aşezat
Este foarte frecventă pentru muncă şi odihnă. Suprafața de sprijin este mai largă
şi este constituită din regiunea fesieră şi posteriorii coapselor care se sprijină pe un
suport (scaun, bancă…) şi de picioare care se sprijină pe sol. Necesită un consum
energetic mai mic şi are centrul de greutate apropiat de suprafața de sprijin şi deplasat
spre limita dorsală a corpului, fapt care va conferi o mai mare stabilitate a corpului în
plan ventral decât dorsal. Bazinul este orizontalizat şi curbura lombară diminuată.
Păstrarea acestei poziții necesită o contracție a lanțurilor musculare dorsale şi în
mod deosebit a musculaturii cefei şi cea a tracturilor vertebrale care asigură menținerea
verticală a capului şi trunchiului.
Adaptarea şi menținerea poziției aşezat o perioada mai lungă de timp (aşa cum se
întâmplă cu elevii şi adulții epocii contemporane) generează o oboseala a muşchilor
spatelui, o alungire a musculaturii cefei şi trunchiului, pierderea tonusului de postură şi
atrofia lor progresivă, ceea ce duce la apariția deviaților coloanei vertebrale în plan
sagital în timpul cifozelor dorsale şi spatelui cifotic sau a cifozei lombare de
obişnuință.
Cercetări din cele mai recente au scos la iveală faptul că poziția aşezat este una
din marile responsabile ale deviațiilor şi deformațiilor coloanei vertebrale.
S-a dovedit că pozițiile defectuoase (adaptate din cauza oboselii, mobilierului
neadecvat, tulburărilor senzoriale: văz, auz) exercită un stres prelungit asupra
țesuturilor care vor determina osteoblastele să fabrice mai mult colagen, dar cum
colagenul nu poate fi atacat de enzime se va depune in țesuturi cărora le va micşora
elasticitatea.
Se recomandă ca în mod deosebit la copii şi tinerii care lucrează vreme
îndelungată în această poziție să se urmărească cu strictețe adaptarea unei poziții
corecte. Să se efectueze exerciții de prevenire şi corectare a deficiențelor ce se pot
instala la nivelul coloanei vertebrale şi spatelui.
Poziția aşezat corectă se adoptă prin:
- poziția verticală a trunchiului, capul drept, curburile coloanei vertebrale
redresate, cea dorsală îndreptată şi cea lombară diminuată;
- contactul cu suprafața de sprijin se face pe fese şi pe partea posterioară a
coapsei;
- unghiul dintre coapsă şi trunchi, dintre coapse şi gambe nu trebuie să fie mai
mic de 90 grade;
- coatele se sprijină pe pupitru.
Poziția aşezat corectă, este o bună premiză pentru respirația de tip abdominal şi
toracic inferior. Dacă însă trunchiul se înclină mult înainte respirația se îngreunează.
 Odihna în poziția aşezat se va face cu spatele rezemat, asigurând o bună
respirație abdomeno-diafragmatică.
Adaptarea şi menținerea unei poziții corecte în aşezat este foarte importantă
pentru preşcolari, şcolari şi tineri care mențin mult timp neschimbată poziția din cauza
studiului şi sunt predispuşi spre cifozarea coloanei vertebrale sau a întregului spate, dar
şi pentru adulții care pot să-şi transforme cu uşurință atitudinile greşite în obişnuințe
conform lui Duma, E..

Amplitudinea de mişcare

Evaluarea amplitudinii de mişcare trebuie să aprecieze atât mişcarea pasivă, cât şi

cea activă. Evaluarea de bază a amplitudinii de mişcare se realizează clinic prin „testing
muscular” sau „bilanţ articular”.
Bilanţul articular constă în aprecierea gradului de mobilitate într-o articulaţie,
prin măsurarea analitică a unghiurilor de mişcare, pe direcţiile anatomice posibile, în
planurile şi axele corespunzătoare.
După numărul axelor de mişcare şi forma suprafeţelor articulare, deosebim
articulaţii:
 Uniaxiale: cu o singură axă de mişcare: trohleare (humero-ulnară,
interfalangiene), trohoide (radioulnară proximală şi distală, atlantoaxoidiană);
 Biaxiale: cu 2 axe de mişcare, perpendiculare una pe cealaltă: elipsoidală
(radiocarpiană, metacarpofalangiene) şi articulaţii în şa (carpometacarpiană a policelui,
trapezometacarpiană);
 Triaxiale: care permit mişcări în toate planurile spaţiului şi includ articulaţii
sferoidale, cotilice numite şi enartroze (umăr, şold)

Posibilităţile de apreciere ale unghiurilor maxime de mişcare sunt numeroase, dar

goniometria rămâne cea mai utilizată.
În timpul executării testingului articular un kinetoterapeut face aprecieri mai
complexe (în afara măsurării unghiului de mişcare), cum ar fi aprecierea „senzaţiei
finale” (end-feel) resimţită de mâna kinetoterapeutului când a parcurs întreaga
amplitudine articulară posibilă ajungând la limita ei.
Se pot aprecia 3 tipuri de senzaţii:
1. O senzaţie de duritate, ca o blocare os pe os (end-feel dur);
2. O senzaţie de rezistenţă moale care cedează pe câţiva milimetri (end-feel
moale);
3. O senzaţie intermediară, între cele două, caracterizată ca fermă (end-feel ferm).
Aceste aprecieri orientează asupra structurilor implicate în limitarea de mişcare
articulară.
Astfel, end-feel-ul dur este semn de stop osos (fragment intraarticular, calus
exuberant intraarticular, fractură epifizară). În această situaţie pacientul va fi orientat
spre ortopedie.
End-feel-ul moale trădează cu certitudine implicarea contracturii ţesuturilor moi în
limitatrea amplitudinii de mişcare şi deci determină şi metoda kinetoterapeutică de
recuperare (stretching-ul).
End-feel-ul ferm denotă implicarea capsuloligamentară în limitarea amplitudinii
de mişcare.
 În timpul bilanţului articular kinetoterapeutul poate face o apreciere şi asupra
stării patologice tisulare, a stadiului procesului inflamator prin observarea atentă a
durerii. Astfel:
 În stadiul acut inflamator, durerea apare la mobilizarea articulaţiei, cu mult
înainte de atingerea end-feel-ului;
 În stadiul subacut durerea apare odată cu end-feel-ul;
 În stadiul cronic trebuie realizată o suprapresiune la limita amplitudinii de
mişcare.
NOTA BENE: Bilanţul articular nu trebuie să se limiteze la testarea
amplitudinilor mişcărilor pendulare sau oscilatorii cum sunt numite clasicele mişcări de
flexie-extensie, abducţie-adducţie, ci trebuie să se sesizeze şi valoarea „joculu articular”
ca şi înregistrarea mişcărilor anormale, adică mişcări peste limita normală sau în direcţii
nefiziologice.
Exagerarea amplitudinii de mişcare este generatoare de instabilitate
articulară.
Scală de indici:
Ankiloză: 0
Hipomobilitate: - cu limitare mare: 1
- cu limitare uşoară: 2
NORMAL: 3
Hipermobilitate: - uşoară: 4
- importantă: 5
Instabilitate: 6
În evaluarea amplitudinii de mişcare trebuie să se ţină seama de:
 poziţiile neutrale de mişcare, poziţia zero;
 valorile mişcărilor normale;
 posibilitatea de mişcări trucate;
 pericolele unei testări intempestive (care se produce pe neaşteptate,
neprevăzută) în caz de: articulaţii inflamate, articulaţii foarte dureroase, fracturi recente
în vecinătate, leziuni de ţesuturi moi recente, pacienţi hemofilici, pacienţi vârstnici cu
osteoporoze avansate, subluxaţii sau hipermobilităţi;
 importanţa realizării unui bilanţ articular din poziţii comode atât pentru
kinetoterapeut cât şi pentru pacient.
Deficitul de amplitudine de mişcare, determinat de o multitudine de cauze,
reprezintă un factor major al programelor de recuperare în cadrul patologiei aparatului
locomotor (reumatismală, posttraumatică, neurologică).
Teoretic, prin redoare (“stiffness”) se înţelege dificultatea de a realiza mişcarea
unui segment, dar această mişcare se poate realiza.
Redoarea în forma sa cea mai severă poate să nu permită mişcarea, dar insistând
şi executând câteva mişcări de încălzire se va obţine o amplitudine de mişcare normal.
Limitarea de mişcare arată clar că mobilizarea se realizează doar pe o parte a
amplitudinii de mişcare normale.
Factorii care influenţează amplitudinea de mişcare sunt de 2 feluri: interni şi
externi.
Factorii interni:
 Tipul articulaţiei;
 Modificări structurale articulare;
 Elasticitatea musculară (cicatrici etc);
 Elasticitatea structurilor conjunctive: tendoane, ligamente, capsulă;
 Elasticitatea pielii;
  Capacitatea muşchiului de a se contracta şi relaxa pentru a permite o
amplitudine a mişcării maximă;
 Excesul de grăsime;
 Temperatura tisulară;
 Gradul de hidratare tisulară.

Factorii externi:
 Vârsta (AM scade cu vârsta);
 Sexul (femeile sunt mai flexibile);
 Temperature mediului (temperature crescuta → AM crescuta);
 Momentul din zi (dimineaţa AM este mai scăzută, după-amiaza între orele 1430
– 1600 este cea mai mare flexibilitate);
 Stadiul vindecării tisulare după diferite leziuni;
 Abilitatea individual de a performa mişcări;
 Restricţia sau lejeritatea hainelor.
Redoarea : dificultatea de obţine o AM maximă are la bază ţesuturile moi care
creează o rezistenţă la alungirea fibrelor de colagen şi a celor musculare.
NOTA BENE: Redoarea este determinată de inactivitate, lipsă demişcare pe
întreaga amplitudine sau/şi perioade mai prelungite de repaus.
Există 2 exemplificări elocvente ale procesului de redoare:
1. Tixotropia: este acea senzaţie de “ruginire”, de “greutate în mişcări” pe care o
avem dimineaţa la trezire sau după ce am stat mai multe ore în poziţie fixă (în maşină, la
birou etc.). Dificultatea aceasta dispare dacă se execută câteva mişcări ample pe toate
direcţiile.
2. Decondiţionarea bătrânilor: este un proces lent, care se instalează în timp
îndelungat şi sfârşeşte prin a fi organicizat. În cadrul acestei decondiţionări fizice a
bătrânilor redoarea se transform în limitare de AM prin procese de scurtare adaptativă,
aderenţe, creşterea nivelului de fragmentaţie tisulară etc.

Modalităţi practice de refacere a amplitudinii de mişcare

Refacerea amplitudinii de mişcare reprezintă un obiectiv de bază al
kinetoterapiei.
Prezenţa unui deficit de mobilitate articulară poate fi determinată de:
a. ţesutul moale prin contractura sa adică muşchiul şi/sau ţesutul conjunctiv
periarticular;
b. articulaţia prin blocarea datorită capetelor osoase şi capsulei articulare;
c. atât datorită ţesutului moale cât şi articulaţiei.
Orice restricţie în mobilizarea unei articulaţii pe o perioadă de timp sfârşeşte prin
a instala o limitare a AM normale în acea articulaţie. În urma restricţiilor de mobilitate
se produce o “scurtare adaptativă” a ţesuturilor moi care nu mai permite jocul complet
articular. Această scurtare poartă numele de “contractură” = scurtarea fibrelor ţesutului
moale care încruciţează o articulaţie determinând o limitare a AM a acestei articulaţii.
Pentru refacerea mobilităţii articulare prin interesarea ţesutului moale utilizăm:
stretching-ul (pentru ţesut moale inclusiv pentru muşchi) şi inhibiţia activă (numai
pentru muşchi).
Pentru refacerea mobilităţii articulare prin interesare articulară utilizăm:
mobilizări, manipulări.
Stretching-ul = orice manevră care alungeşte ţesutul moale patologic scurtat
crescând amplitudinea de mobilitate articulară.
Tipuri de stretching:
 1. stretching balistic se realizează cu utilizarea muşchiului întins ca pe un resort
care va arunca corpul în direcţia opusă. Ex.: exerciţiile de flexie – extensie ale
trunchiului făcute în forţă, încercând să se treacă brutal peste amplitudinea maximă
pasivă şi cu rapiditate.
2. Stretching dinamic se realizează prin mişcări voluntare lente ale segmentului
încercând să se treacă blând peste punctul maxim al amplitudinii posibile de mişcare.
3. Stretching activ (sau stato-activ) se efectuează tot prin mişcare voluntară spre
amplitudinea de mişcare maxim posibilă, poziţie în care segmentul este ţinut 10 – 15
sec. prin contracţia agoniştilor fără vreun ajutor exterior.
4. Stretching static denumit şi pasiv deoarece este realizat nu prin forţă proprie
musculară, ci de către o forţă exterioară.
5. Stretching isometric, combinarea stretching-ului pasiv cu o contracţie
izometrică în poziţia de întindere pasivă realizată de kinetoterapeut.
Beneficiile stretcging-ului sunt:
- Creşte flexibilitatea ţesuturilor;
- Creşte abilitatea de a învăţa sau performa diverse mişcări;
- Determină relaxarea fizică şi psihică;
- Determină o conştientizare asupra propriului corp;
- Scade riscul de traumatisme ale aparatului locomotor prin exerciţii fizice,
muncă, sport;
- Determină o stare de bine fizică;
- Scad durerile musculare şi tensiunea musculară;
- Realizează încălzirea ţesutului.

Inhibiţia activă (IA)= are la bază inducerea relaxării reflexe musculare prin
intermediul unor tehnici speciale care fac parte din grupul mare al tehnicilor de
facilitare neuropropriocepvivă (FNP). Există 3 tehnici utilizate pentru obţinerea IA:
tehnica hold-relax, tehnica hold-relax-contraction şi ca o variantă tehnica contracţiei
agonistului.
Tehnica hold-relax: se aduce segmentul la nivelul de amplitudine de mişcare
maxim posibil, se realizează în acest punct o contracţie izometrică (5-10 sec), apoi se
solicită o relaxare cât mai bună timp în acre kinetoterapeutul exercită un stretching
pasiv al muşchiului, repaus 20 – 40 sec şi se reia exerciţiul (3- 5 repetări).
Tehnica hold-relax-contraction: la tehnica hold-relax se asociază în final o
contracţie concentrică a muşchiului opus celui retracturat, adică pacientul execută un
strectching activ.
Tehnica contracţia agonistului: se utilizează în cazul muşchiului retracturat
dureros sau când acesta este într-un stadiu precoce de vindecare după o lezare.
Mobilizările = mişcarea pasivă executată foarte lent (în aşa fel încât pacientul ar
putea-o opri la distanţă), mişcare oscilatorie sau continuă de întindere cu scop de
creştere a amplitudinii de mişcare articulară sau cu scop antalgic.
Manipulările = metodă kinetoterapeutică care urmăreşte creşterea amplitudinii de
mişcare articulară, pe care o realizează printr-o mobilizare forţată, care poartă
elementele unei articulaţii peste jocul voluntar articular obişnuit până la limita jocului
anatomic posibil, pacientul neputând opri această mobilizare.

Creşterea forţei şi rezistenţei musculare

Creşterea forţei musculare este secundară hipertrofiei musculare realizabilă prin

„antrenament” specific de forţă statică, dinamică şi izokinetică.
 1. Dezvoltarea forţei statice se realizează prin contracţii izometrice produse în
elementele elastice ale muşchiului.
Forţa necesară unei contracţii musculare statice, izometrice , maxime şi voluntare
este denumită forţă maximă şi se notează cu 100%.
Hettinger şi Muller au descoperit valoarea contracţiilor izometrice. Tehnica lor
constă în plasarea succesivă a segmentului de membru în poziţii cu muşchiul în zona
scurtă, medie şi lungă. Kinetoterapeutul execută presiuni sau tracţiuni, încercând să
deplaseze segmentul de membru din poziţia aleasă.
Subiectul trebuie să reziste acestei solicitări. Se obţin astfel contracţii statice,
izometrice, cu intensităţi variabile, care vor fi menţinute pentru o durată determinată.
Autorii au constatat că o contracţie izometrică zilnică de o secundă este suficientă şi
poate preveni atrofia musculară, dacă rezistenţa opusă este egală cu forţa maximă.
Pentru creşterea forţei musculare prin contracţii izometrice, trebuie respectate o
serie de condiţii legate de intensitatea stimulului, durata şi ritmul de execuţie a
contracţiilor izometrice, precum şi de unghiul articular, respectiv lungimea muşchiului
la care se execută mişcarea..

Intensitatea stimului trebuie să solicite cel puţin peste 35% din forţa musculară
maximă.
Valorile de 20 – 30% din forţa maximă corespund nivelului de încărcare în
activităţile zilnice, efortul în această zonă având ca efect menţinerea forţei musculare
existente.
Sub 20% forţa se pierde treptat, deoarece o astfel de tensiune nu reprezintă un
stimul adecvat.
În recuperarea este necesar să solicităm tensiuni peste 65% din forţa musculară
maximă pentru a asigura creşteri ale forţei musculare cu circa 5% săptămânal.

Durata de stimulare trebuie să fie de 5 – 10 secunde la o tensionare de 50 - 70%

din forţa maximă şi de 2-3 secunde, când se utilizează forţa maximă a muşchiului
(100%).

Ritmul de aplicare a stimulului reprezintă numărul optim de contracţii statice

realizate pe zi.
Atât în privinţa ritmului, cât şi a duratei de execuţie a contracţiilor izometrice se
confruntă păreri divergente:
a) unii consideră eficientă o singură contracţie, cu durata de 6 secunde, efectuată
zilnic, cu condiţia să solicite o forţă statică de 60 – 70% din forţa maximă a muşchiului.
Această durată este suficientă pentru a declanşa lanţul de modificări adaptative
pentru creţterea forţei, fără să producă efecte notabile asupra tensiunii arteriale
diastolice.
Este punctul de vedere clasic şi aparţine cercetătorilor Hettinger, Muller, Rose
care au evidenţiat că forţa maximă se poate redobândi în 5 – 6 săptămâni; reprezintă
tehnica exerciţiilor izometrice scurte unice zilnice (EUSIZ).
b) alţii au constatat că alternarea fazei de contracţie cu relaxarea completă, numită
lucru mecanic static intermitent (TSI) este mai eficientă decât contracţia izometrică
constantă (TSC)
Alternanţa dintre contracţii şi relaxări realizează tehnica exerciţiilor (repetate)
scurte izometrice zilnice (ERSIZ).
 Eficienţa acestor exerciţii, rezultă probabil din faptul că repetiţia determină
atingerea „pragului declanşator” al lanţului de reacţii metabolice, necesare hipertrofiei şi
creşterii forţei musculare.
Modul de realizare a exerciţiilor scurte, izometrice este extrem de variat şi diferă
de la autor la autor:
 unii recomandă 50 de contracţii repetate de câte 6 secunde fiecare, cu pauze tot
de 6 secunde între ele. Astfel, timpul global de lucru va fi de 5 minute, iar timpul global
de repaus tot de 5 minute, rezultând o şedinţă de 10 minute. Troisier indică 4 astfel de
şedinţe pe săptămână.
 Alţii recomandă 3 – 20 contracţii repetate de câte 6 secunde fiecare, cu pauze
de 20 de secunde între ele (Hettinger, Muller, Liberson).
 O altă categorie de cercetători pledează pentru executarea a 3 contracţii de câte
5 – 6 secunde, cu pauză de 2 minute între ele. Acestea se repetă la intevale de 2 ore la
începutul tratamentului şi apoi, mai rar, respectiv de 2 – 4 ori pe zi.
 Alţi autori au completat exerciţiul izometric cu elemente din exerciţiul dinamic
rezistiv, aceştia recomandă ridicarea unei greutăţi maxime şi menţinerea timp de 5
secunde, în poziţie de efort maxim.

În privinţa unghiului articular, care determină şi lungimea muşchiului la care se

execută contracţia, alegerea se va realiza în funcţie de rolul static sau dinamic al
muşchiului, respectiv de momentul maxim al forţei acestuia în viaţa cotidiană,
activitatea profesională sau sportivă.
Odată aleasă lungimea muşchiului la care se execută contracţia izometrică, se va
păstra totdeauna acceaşi succesiune de antrenament, cunoscându-se că forţa creşte de 3
– 4 ori în poziţia iniţială. Astfel, dacă antrenamentul se va realiza în succesiunea poziţie
scurtă – medie – lungă, forţa musculară va creşte în poziţie scurtă.
Pentru muşchii tonici, posturali, extensori se preferă poziţionarea în zona medie
spre scurtă, în timp ce pentru cei fazici, flexori, poziţia iniţială va fi în zona lungă, spre
medie. În aceste zone de lungime a muşchilor, rezitenţa aplicată induce prin reflex
miotatic, facilitarea contracţiei dinamice.
Motivaţia în executarea exerciţiului poate creşte cu 30 – 40% forţa şi rezistenţa
voliţională.
Antrenamentul forţei statice are o serie de avantaje şi dezavantaje.
Avantaje:
- permite antrenarea analitică a fiecărui grup muscular;
- durata de execuţie este scurtă.

Dezavantaje:
- ca urmare a compresiei capilarelor scade circulaţia sanguină în muşchi; când
intensitatea stimulului este de 70% din valoarea forţei maxime circulaţia este
suspendată;
- prin creşterea prediunii intratoracice, intraabdominale şi în venele periferice se
induce aşa-numitul „efect de hiperpresiune”, cu următoarele consecinţe: creşte
presiunea sistolică până la valori de peste 300 mmHg, scade debitul sistolic şi secundar
circulaţia la nivelul coronarelor, creşte presiunea cerebrală venoasă şi a lichidului
cefalo-rahidian; rezultă astfel sufuziuni hemoragice şi perturbări ale ritmului cardiac.

Contracţiile izometrice determină şi creşterea rezistenţei musculare.

 Pentru atingerea acestui obiectiv al kinetologiei medicale, se uzilizează tensiuni
musculare mici şi repetate, intervalul dintre două contracţii musculare trebuie să fie de
aproximativ 2 ori mai mare decât durata fiecărei contracţii.
Rezistenţa musculară depinde şi de metabolismul aerob-anaerob al fibrei
musculare, de circulaţia sanguină musculară care asigură oxigenul, substanţele
metabolice necesare şi eliminarea produşilor toxici de metabolism.

Dezvoltarea forţei musculare dinamice

Forţa dinamică (forţa de mişcare) este forţa dezvoltată voluntar în cadrul unui
ciclu de mişcare şi constă în alternarea contracţiei cu relaxarea.
Dezvoltarea forţei dinamice se realizează prin rezistenţe a căror valoare determină
din partea muşchiului răspuns de tip concentric, de învingere şi de tip excentric, de
cedare.
În contracţia concentrică, muşchiul se scurtează şi tensiunea dezvoltată are o
valoare mai mare decât rezistenţa externă.
În contracţia excentrică muşchiul se alungeşte şi contribuie la desfăşurarea
mişcării prin frânarea acţiunii rezistenţei externe, care are o valoare mai mare decât
forţa sa.
Se descrie şi o formă specială a forţei dinamice, respectiv forţa în regim de viteză.
Aceasta reprezintă capacitatea de a dezvolta în cel mai scurt timp o forţă mare în cadrul
unui ciclu de mişcare, de exemplu în: aruncări, împingeri, sărituri; se antrenează prin
aceleaşi metode ca şi forţa dinamică de tip concentric.
Într-un ciclu de mişcare, forţa musculară maximă poate fi dezvoltată în perioade
scurte de timp. Pentru creşterea forţei dinamice, se utilizează metoda repetărilor şi mai
puţin efortul cu intervale, folosit mai ales pentru antrenarea vitezei şi rezistenţei.
Ambele forme ale forţei musculare dinamice sunt importante în activităţile
curente. De exemplu, în cazul urcării unor trepte şi la ridicarea de pe scaun, musculatura
şoldului dezvoltă forţă concentrică, iar la coborâre sau la adoptarea poziţiei aşezat va
lucra în regim de cedare, deci excentric.
Dezvoltarea forţei concentrice are avantajul că produce şi coordonare
intramusculară, dar şi dezavantajul că tensiunea musculară scade odată cu unghiul
articular.
Creşterea forţei excentrice are avantajul că încordarea musculară frenatoare
necesită un consum energetic mai mic, la acelaşi randament cu efortul concentric.
Dezavantajul constă în încărcarea articulară mare, secundară întinderii musculare care
comprimă suprafeţele articulare. Astfel, se explică acuzele dureroase, la coborârea
treptelor, în artroza genunchiului (gonartroză).
Antrenarea forţei dinamice se realizează prin mai multe tipuri de exerciţii:
a) Exerciţii cu rezistenţă progresivă – promovate de De Lorme şi Watkins. În
1945 ei au demonstrat, pe baze fiziologice, că prin contracţii împotriva unei rezistenţe
progresiv crescânde se poate obţine creşterea forţei musculare.
Pentru aceasta se testează lucru mecanic maxim al grupei musculare deantrenat ,
pe baza mobilizării libere sau asistate , pe toată amplitudinea mişcării respective astfel:
se încarcă segmentul de mobilizat (capătul distal) cu o greutate (rezistenţă) maximă
tolerabilă, încât segmentul să poată executa mişcarea în amplitudine completă:
- În cazul muşchilor cu forţă cuprinsă între 3 – 5 rezistenţa maximă poate fi
mobilizată activ liber şi se notează cu RM;
- În cazul muşchilor cu forţă 2, rezistenţa maximă poate fi mobilizată activ
asistat şi se notează cu rm.
 Greutatea poate fi ridicată:
 De 10 ori consecutiv, în 10 secunde, fără repaus, situaţie în care se notează cu
10 RM, respectiv 10 rm;
 O singură dată, situaţie în care se notează cu 1 RM, respectiv 1 rm.
Exerciţiile se realizează din poziţii cu descărcare sau antigravitaţionale, utilizând
montaje de scripeţi cu contragreutăţi alese şi efectuate în funcţie de valoarea forţei, cât
şi de tipul contracţiei dinamice solicitate.
Schemele de antrenament sunt identice pentru exerciţiile maxime libere rezistive
şi pentru cele libere asistate (diferă valoarea rezistenţei).
Variante de încărcături progresiv crescânde pentru mişcările active libere
rezistive:
 - 5 zile se efectuează un set de 10 repetiţii cu 10% din 10 RM, în 7 – 10 serii
succesive cu pauză de 3 – 4 minute între ele;
- 5 zile, cele 10 repetiţii se vor efectua cu o încărcătură de 20% din 10RM, apoi,
- alte 5 zile încărcătura va fi de 30% din 10 RM; se creşte la fiecare 5 zile cu câte
10% din 10 RM, până se ajunge la 10 RM iniţială. Se face o nouă testare, se stabileşte
un nou 10 RM, după care se reia antrenamentul.
Fiecare din cele 10 contracţii cuprinde 4 timpi:
- contracţie dinamică concentrică;
- oprire prin contracţie statică, izometrică;
- revenire prin contracţie dinamică excentrică;
- repaus sau relaxare.
 - 5 zile se efectuează 10 repetiţii ci ½ din 10RM (50%);
- 5 zile cele 10 repetiţii vor reprezenta ¾ din 10RM (75%);
- 5 zile se efectuează 10 repetiţii cu 10 RM (100%).
 În varianta Moriis şi Elkins se aplică 4 seturi succesive cu îmcărcături de 25,
50, 75 şi 100% din 10 RM
De Lorme şi Watkins au stabilit că pentru creşterea forţei musculare a muşchiului
cvadriceps este necesar un anumit tip de încărcătură:
 Directă, în care rezistenţa, nulă la începutul mişcării, creşte în acelaşi timp cu
scurtarea muşchiului, ceea ce solicită ma maximum recrutarea unităţilor motorii;
 Indirectă, prin mecanoterapie, utilizând sistemul scripete-reciproc, unde primul
scripete este plasat la nivelul călcâiului, iar momentul rezistenţei maxime, existent la
începutul mişcării, descreşte odată cu extensia gambei, ceea ce diminuă recrutarea
unităţilor motorii.
Astăzi se utilizează variante ale tehnicii De Lorme şi Watkins.
Greutatea (rezistenţa) creşte săptămânal, fără respectarea numărului de 10
repetări; pacientul execută cu noua încărcătură atâtea repetiţii (de regulă 6-8), câte
reuşeşte până la instalarea oboselii. Repetările posibile se execută zilnic şi când se
ajunge la 14 – 15 se va mări din nou rezistenţa.

b) Exerciţii cu rezistenţă regresivă – promovate de Oxford, McGovern şi

Luscombe, deosebit de eficiente în cazul subiecţilor hipoponderali, au avantajul că
uşurează recuperarea în ambulatoriu.
Metoda Oxford – constă în executarea a 10 seturi de contracţii: se începe cu
rezistenţa maximă tolerabilă, de 100% din 10RM şi se continuă progresiv regresiv,
scăzând cu 10% în fiecare set; între seturi se introduc pauze de 4 – 5 minute.
Metoda McGovern şi Luscombe – este inversul metodei De Lorme şi Watkins,
varianta în 3 seturi. Astfel, se începe cu un set care utilizează 100% din 10 RM, se
continuă cu 75% din 10RM şi se încheie cu 50% din 10RM.
 c) Exerciţiul maximal scurt – a fost promovat de Rose în 1957, care a folosit
exerciţii dinamice active rezistive pentru o perioadă foarte scurtă.
Rose a determinat, prin încărcări progresive, rezistenţa maximă 10 RM care poate
fi menţinută timp de 5 secunde în diverse poziţii. Menţinerea unică pe zi a unei astfel de
încărcături constituie lucrul mecanic al unui grup muscular.
Scopul constă în obţinerea unei forţe musculare maxime, cel puţin egală cu a
muşchiului sănătos.
Subliniem eficienţa tehnicilor strict izometrice în zona scurtă (cursă internă) în
toată patologia femuropatelară.

d) Procedee culturiste – numite şi body building sau ridicarea de greutăţi, se

efectuează prin:
 Creşterea continuă a încărcăturii 60-70-80-90%;
 Creşterea şi descreşterea continuă a încărcăturii 60-70-80-90-80-70-60%;
 Creşterea încărcăturii „în trepte” 60-60, 70-70, 80-80, 90-90%;
 Creşterea încărcăturii „în val”, unde descreşterea este întotdeauna ½ din rata
creşterii 60-70-65-75-70-80-75-85%etc.
Pentru dezvoltarea forţei şi rezistenţei musculare se folosesc aceleaşi tipuri de
exerciţii cu modificarea:
- Numărului repetărilor;
- Vitezei repetărilor într-o serie;
- Pauzelor dintre serii.
Culturiştii consideră că:
 Un număr scăzut şi mediu de repetări, cuprins între 3 şi 8, efectuate cu viteză
mică este ideal pentru creşterea forţei şi a volumului muscular;
 Un număr crescut de repetări, în medie 15, efectuate cu viteză mare şi urmat de
pauze scurte, este indicat pentru creşterea rezistenţei.
Dezvoltarea forţei izokinetice se realizează prin adaptarea rezistenţei, la valoarea
forţei musculare (măsurabilă prin dinamometrie), în diverse unghiuri articulare

Kinetoprofilaxia secundară și terțiară pe grupe de vârstă

Kinetoprofilaxia copilului mic 0 - 3 ani

În primii 3 ani de viață, creşterea şi dezvoltarea copilului se desfăşoară continuu,

dar nu uniform, ci după anumite legi şi sub influența unor factori endogeni şi exogeni
multipli şi variați.
Aplicarea mijloacelor kinetoprofilactice în această perioadă trebuie să fie
dominată de ideea stimulării şi consolidării procesului natural de creştere şi dezvoltare
activă psiho- somatică. Aceasta presupune însă o cunoaştere foarte exactă a
particularităților de creştere şi dezvoltare de-a lungul întregii perioade.
În evoluția sa de la 0-3 ani copilul trece prin trei faze distincte:nou născut, sugar,
copil mic propriu-zis.
Particularități morfologice şi funcționale ale noului născut

Copilul nou născut este considerat numai în primele 28 de zile de la naştere.

Nou născutul are o greutate de aproximativ 3000-3500 g care poate varia între
1500-5000 g.
 Lungimea este în medie 50 cm (48-51 cm).
În primele zile de la naştere copilul pierde în greutate 200-300 g din cauza
eliminării meconiului (proces de excreție şi descuamare a mucoasei intestinale).
Îngrijirile cu caracter profilactic în această perioadă, foarte scurtă, vor consta
mai mult din controlul poziției capului şi trunchiului pentru a nu se produce deformații
la acest nivel.
Obiectivele kinetoprofilaxiei noului născut:
- întărirea sănătății organismului;
- asigurarea unei creşteri normale a parametrilor somatici;
- asigurarea unei dezvoltări armonioase somato-funcționale;
- stimularea dezvoltării neuromotoare şi psihomotoare caracteristică
vârstei cronologice.
Obiectivele kinetoprofilaxiei la vârsta sugarului
- întărirea sănătății organismului;
- asigurarea unei creşteri normale a parametrilor somatici;
- asigurarea unei dezvoltări armonioase somato-funcționale;
- stimularea dezvoltării neuromotoare şi psihomotoare caracteristică
vârstei cronologice;
- asigurarea unor poziții corecte pentru a preveni deviațiile şi deformațiile
segmentelor corpului;
- stimularea formării deprinderilor de ținere şi apucare pentru dezvoltarea
senzațiilor kinestezice şi coordonarea mişcărilo.
Mijloacele kinetoprofilaxiei
Până la 3 luni
Se vor executa numai mişcări de membre superioare şi inferioare din
poziția decubit dorsal. Se vor efectua flexii şi extensii, abducții şi adducții,
circumducții, tracțiuni şi scuturări foarte uşoare.
Masajul copilului ocupă un loc foarte important în îngrijirile cu caracter de
kinetoprofilaxie. Se vor efectua alunecări uşoare şi ritmice în lungul membrelor
superioare şi inferioare, precum şi pe spate, torace, abdomen. Masajul se poate asocia
cu exerciții de gimnastică medicală.
O importanță deosebită o are masajul piciorului propriu-zis, mai ales când
copilul prezintă o abatere de la normal în poziția aceasta. Se va aplica o netezire
insistentă pe fața plantară şi dorsală a plantei piciorului de la degete spre călcâi şi
glezne. Urmează o fricțiune uşoară cu vârful degetelor spre tălpi, pe fața internă,
externă şi dorsală a piciorului.
În timpul masajului se recomandă menținerea cu strictețe a poziției corecte a
piciorului.
Masajul trunchiului este efectuat sub formă de alunecări uşoare, la care adăugam
fricțiuni uşoare cu pulpele degetelor.
De la 3 - 6 luni
Evoluția neuromotorie a copilului sănătos îi permite acestuia să-şi țină capul din
poziția decubit ventral. Poate să se întoarcă activ cu fața în sus, decubit pe o latură, şi
poate fi rostogolit pasivo-activ.
Exercițiile kinetoprofilactice în această perioadă urmăresc în mod deosebit
prelucrarea activă a gâtului şi trunchiului.
Pot fi recomandate următoarele categorii de exerciții:

- ridicarea şi menținerea în aplecat a capului. Se poate repeta de 3-4 ori pe zi

cu creşterea duratei de menținere până la apariția semnelor de oboseală (capul începe
să cadă). Când copilul poate să-şi mențină capul ridicat câteva minute îl ajutăm să
ridice şi partea superioară a trunchiului până ajunge în sprijin pe coate şi antebrațe
(poziția păpuşii);
- rotarea capului şi urmărirea cu privirea a diferitelor obiecte;
- ridicarea trunchiului din poziția culcat în poziția aşezat. Copilul în poziția
culcat se apucă bine de degetele persoanei care face exercițiul şi este cuprins de
aceasta de mâini şi antebrațe, este tras în sus spre poziția aşezat;
- îndoirea trunchiului înainte cu ajutorul membrelor inferioare apucate cu
palmele pe fața externă a gambelor;
- îndoire şi întinderea, ridicarea şi coborârea lateral a membrelor superioare;
- târârea pasivă şi activă;
- rostogolirea pasivă şi activă;
Masajul constă din: alunecări lungi, lente, liniştitoare sau scurte, intense,
fricțiuni cu pulpele degetelor, percutat ritmic, vibrații.
De la 6 - 9 luni
Dezvoltarea neuromotorie permite copilului adoptarea pozițiilor: decubit dorsal,
decubit ventral, aşezat. Deplasarea copiilor se efectuează prin târâre din poziția
decubit ventral sau pe genunchi şi pe antebrațe.
Rolul kinetoterapiei nu este acela de a grăbi evoluția neuromotoare ci de a ajuta
şi a menține în bune condiții.
Exercițiile analitice se vor adresa trunchiului şi membrelor. Acestea din urmă
vor fi angrenate în mişcare mai mult alternativ, ritmic, ajutând la pregătirea mersului.
- exerciții pentru membrele superioare (îndoiri şi întinderi simetrice şi
asimetrice, variate ca amplitudine, forță, ritm);
- exerciții pentru membrele inferioare din pozițiile culcat dorsal şi facial;
- exerciții de târâre şi mers din poziția pe genunchi cu sprijin pe antebrațe;
- exerciții de trunchi (aplecări şi rotări pasivo-active, mişcări de orientare şi
urmărire);
- exerciții pentru abdomen din decubit dorsal, se apucă gambele copilului din
lateral şi se îndoaie membrele inferioare (genunchi sau şolduri) presând uşor pe
abdomen;
- exerciții de ridicare din decubit în aşezat (pasivo-activ) şi este ajutat copilul
să se deprindă cu reflexele de echilibru şi păşire;
- exerciții de învățare a mersului (la început mers lateral cu sprijin de
marginea patului sau susținut);
- exerciții de legănare - se efectuează la 7-8 luni când copilul poate fi
menținut atârnat de mâinile kinetoterapeutului. Urmează legănări în diferite sensuri,
înainte, înapoi, lateral, în cerc;
- exerciții de abilitate normală vor consta din perfecționarea reflexelor de
apucare, prindere, strângere şi relaxare;
Masajul la fel ca în perioada anterioară, se adaugă frământatul circular sau în
cută al membrelor, rulatul, percutatul spatelui, coapselor.
De la 9 - 12 luni

Se pot executa exerciții mai complexe şi mai variate:

- Exerciții ale membrelor superioare din poziții variate (mişcarea fiecărui
segment după axele şi planurile de mişcare articulare);
- Exerciții de dezvoltare a abilității manuale (apucarea, prinderea,
manevrarea obiectelor diferite ca formă, mărime, culoare);
- Exerciții de trunchi - Se vor executa din culcat, aşezat, stând; ridicări din
culcat în aşezat, asigurând copilul de gambe; extensii de trunchi şi rotări, cu ajutorul
membrelor superioare;
- Exerciții de abdomen efectuate cu ajutorul îndoirilor de trunchi sau de
membre inferioare din poziția culcat dorsal;
- Exerciții de târâre şi rostogolire laterală;
- Exerciții de membre inferioare efectuate global sau analitic din culcat dorsal
sau facial sau sub formă de mers;
Masajul între 9-12 luni se execută ca şi în perioada precedentă având rol
relaxator sau stimulator.
Indicații metodice
Aplicarea mijloacelor kinetoterapeutice în scop profilactic la sugar poate începe
de regulă la 3-4 luni sau chiar 5-6 luni, dar aceasta este strict indicată nu de vârstă
cronologică cât de dezvoltarea somatică şi neuromotorie particulară a copilului.
Începerea programelor de exerciții în scop profilactic nu poate fi făcută fără o
perfectă cunoaştere a sănătății copilului şi a eventualelor deficiențe.
Executarea corectă a exercițiilor, buna localizare a acestora, eficiența lor
depinde în exclusivitate de kinetoterapeut sau de persoana care aplică exercițiile.
Exercițiile fizice vor fi efectuate fără agitație, fără grabă. În primele 5-6 luni
se preferă exerciții simetrice, ritmice.
Fiecare program de kinetoprofilaxie trebuie sa vizeze, de regulă întreaga
musculatură a corpului, care va fi prelucrată selectiv şi succesiv pentru a asigura o
dezvoltare armonioasă a corpului.
Atunci când anumite regiuni sau grupe musculare prezintă deficiențe fizice
vom căuta ca acestora sa ne adresam prin exerciții speciale repetate de un număr
suficient de ori pentru a avea valoarea scontată.
Selectarea şi combinarea exercițiilor fizice din cadrul programelor de
kinetoprofilaxie pentru sugari va avea întotdeauna ca punct ferm de orientare, evoluția
neuromotoare specifică persoanei căreia îi este adresat.
Dozarea şi gradarea efortului micului practicant va fi efectuată în raport cu
modul în care reacționează sugarul.
Programele de kinetoprofilaxie trebuie să se facă într-o încăpere bine
luminată, aerisită şi încălzită. Temperatura la care se va lucra va fi cuprinsă între 18-
23° C.
După programul de exerciții fizice, odihna copilului este obligatorie.
Exercițiile se vor repeta cu mare regularitate, atât în raport cu ora din zi la
care se efectuează cât şi cu distanța față de ora de masă a copilului.
În primele 3 luni se recomandă ca exercițiile să fie efectuate înainte de supt.
După vârsta de 3-4 luni copilul poate fi antrenat în efectuarea exercițiilor cu 40-50
min înainte de masă sau la 60-90 min după ce a mâncat.
Privind durata programelor în raport cu vârsta copilului A. Ionescu
recomandă: la 2-3 luni, de la 3-6 min., la 3-5 luni, de la 4-10 min., la 5-9 luni, 6-12
min. şi la 9-12 luni, de la 7-15 min.
Numărul exercițiilor din cadrul unui program va fi de maxim 10-12 şi vor fi în
strictă concordanță cu evoluția neuromotoare specifică vârstei.
Repetările aceluiaşi exercițiu, vor fi în raport cu scopul urmărit şi cu reacția
copilului.
Se recomandă ca variația normală să fie de la 3-12 în raport cu reacția
individuală.
Pauzele dintre exerciții trebuie să fie de două ori mai lungi decât durata
efortului propriu-zis.
 Programele de kinetoprofilaxie ale sugarului trebuie sa fie executate de regulă
pe o banchetă (masă) înaltă şi suficient de largă, peste care se aşează o pătură groasă şi
apoi un cearceaf curat.
Se impune respectarea cu strictețe a regulilor de igienă a încăperii, a locului
unde se desfăşoară exercițiile fizice, cât şi a persoanei care efectuează exercițiile cu
copilul.
Satisfăcând nevoia naturală de mişcare a copilului, programele de
kinetoprofilaxie contribuie la creşterea şi dezvoltarea elementelor aparatului
locomotor şi în acelaşi timp stimulează şi perfecționează marile funcțiuni organice
şi viața psihică a sugarului.

Exemple de exerciții pentru sugarii până la 3 luni (după Ionescu A., citat de
Crăciun, M., 2002)
 Exemple de exerciții pentru sugarii între 3 - 6 luni (după Ionescu A., citat de
Crăciun, M., 2002)

Copilul cu vârsta cuprinsă între 1 - 3 ani

Particularități morfologice şi funcționale
După vârsta de un an ritmul creşterii în înălțime şi greutate a copilului se încetineşte
mult, dar dezvoltarea funcțională se menține la cote destul de înalte.
Se perfecționează în mod deosebit funcțiile psihice şi cele neuromotoare.
 Se diversifică şi se adânceşte sfera emoțională, stabilindu-se noi raporturi afective,
pozitive sau negative între copil şi persoanele din jurul lui.
Are loc dezvoltarea şi perfecționarea limbajului cu ajutorul căruia copilul poate fi
orientat, condus, disciplinat şi educat.
Activitatea neuromotorie se dezvoltă, se diferențiază şi se perfecționează.
După vârsta de un an copilul merge. Apărut la 8-10 luni, simțul de păşire se
dezvoltă odată cu dezvoltarea echilibrului şi a coordonării mişcărilor. Mersul copilului
poate fi însă întârziat din cauza lipsei de mişcare când copilul nu a experimentat destul
de mult poziția ortostatică şi nu a mers în poziția pe genunchi cu sprijin pe antebrațe.
Copilul care nu poate merge nici la 18 luni trebuie examinat de medicul specialist
pentru a depista eventualele cauze patologice care trebuie să fie înlăturate.

La sfârşitul anului 2 copilul trebuie să ştie să alerge, dar alergarea să se

caracterizeze prin lipsa fazei de zbor.
În săriturile, care apar tot în această perioadă se fac cu ambele picioare odată, ca la
vrăbii.
Activitatea neuromotorie a membrelor superioare se diversifică. Copilul de 2-3 ani
poate să transporte în mâini un obiect, poate să arunce un obiect, poate să
rostogolească o minge, încearcă să prindă un obiect uşor.
La 2-3 ani copilul se joacă cu păpuşile, construieşte cu ajutorul cuburilor, suflă în
trompetă, răsfoieşte paginile unei cărți, începe să scrie pe cărți, pe uşi, pe ziduri, pe mobilă.
Tot în această perioadă se diversifică şi se dezvoltă deprinderile de autoservire
(îmbrăcatul şi dezbrăcatul, încălțatul, încheiatul nasturilor).
Atitudinea corporală se modifică, membrele se întind, capul se ridică, pieptul
coboară, abdomenul se strânge conferând copilului un nou aspect fizic, față de perioada
precedentă.
La 2 1/2 - 3 ani se dezvoltă şi se perfecționează coordonarea mişcărilor. Capul
poate sa-si mențină echilibrul corpului în sprijin unipodal, poate să se cațere, să se
rostogolească, să rămână atârnat în brațe câteva secunde.
Programele de kinetoprofilaxie la această vârstă pot fi alcătuite prin asocierea
gimnasticii analitice cu jocurile dinamice, plimbările în aer liber, masaj.
Obiectivele kinetoprofilaxiei primare
- întărirea stării de sănătate;
- stimularea proceselor de creştere normală şi dezvoltare armonioasă;
- satisfacerea necesităților naturale de mişcare;
- stimularea dezvoltării normale a marilor funcțiuni organice;
- perfecționarea analizatorilor (vizual, kinestezic);
- dezvoltarea calităților fizice (forța, viteza, capacitatea coordinativă, rezistența);
- dezvoltarea şi perfecționarea echilibrului între funcțiile somatice, organice şi
psihice.

Mijloacele kinetoprofilaxiei
- exerciții de gimnastică medicală, active, analitice executate din pozițiile:
decubit, aşezat, pe genunchi, stând, pentru membrele superioare, trunchi, membre
inferiore;
- exerciții cu caracter aplicativ: mers, alergări scurte, cățărare, târâre,
rostogolire;
- exerciții cu mingea (aruncări, rostogoliri);
- jocuri dinamice („de-a prinselea”, „de-a ascunselea”);
- exerciții imitative de respirație (zumzăit, murmurat, şuierat) prin pronunțarea -
în expirație a consoanelor: Z, M, N, S, Ş, R, F sau a vocalelor: A, E, I, O, U, exerciții
de respirație sub formă de joc (umflarea baloanelor cu aer);
- exerciții pentru formarea unei atitudini corporale corecte;
- masajul (efleuraj, fricțiuni, frământat, rulat, cernut) executat pe spate,
torace, abdomen, membre superioare şi membre inferioare.
La 1-2 ani pot fi recomandate următoare categorii de exerciții: pasivo - active:
 Ridicarea din poziția de decubit dorsal în aşezat, apucat de mâini;
 Ridicarea din poziția culcat facial, apucat de mâini în poziția stând;
 Ridicarea din poziția culcat, apucat de gambe, deasupra gleznelor, în
poziția sprijinit pe creştetul capului- câteva secunde. Se va declanşa o contracție
musculară reflexă foarte puternică (Mare atenție la menținerea poziției pentru nu a
accidenta copilul!);
 Legănarea copilului atârnat de mâini (înainte, înapoi...);
 Legănarea copilului atârnat la orizontală (ridicat pe palmele
kinetoterapeutului);
 Aşezat pe scaun cu spatele sprijinit: mobilizarea metodică a membrelor
superioare în toate axele de mişcare ale articulațiilor membrului superior;
 Aşezat pe un taburet executăm mobilizarea metodică a trunchiului: îndoiri
înainte, înapoi, laterale, răsuciri, rotări;
 Din culcat: mobilizare metodică a picioarelor, gambelor, coapselor, după
axele de mişcare ale articulațiilor;
 Rostogolirea din culcat dorsal, în culcat facial, apoi în dorsal;
 Târâre, din culcat dorsal sau culcat facial, apucat de mâini sau de picioare
(înainte, înapoi, în cerc...);
Exerciții dinamice la copii cu vârsta cuprinsă între 1- 2 ani:
1. Mers cu ducerea membrelor superioare sus, lateral, înainte, înainte cu
bătaia palmelor;
2. Din stând depărtat, îndoirea laterală a trunchiului stânga-dreapta, rotări
spre stânga-dreapta, îndoirea înainte şi extensia trunchiului;
3. Din culcat, îndoirea succesivă a unui membru inferior la verticală,
forfecarea membrelor inferioare, ridicarea simultană a membrelor inferioare;
4. Din stând îndoirea şi întinderea genunchilor;
5. Culcat, pedalarea (bicicleta), ridicarea în aşezat cu sprijin;
6. Mers din poziția pe genunchi cu sprijin pe palme;
7. Mers corectiv cu diferite variante: pe vârfuri, pe călcâie, cu vârfurile în afară
sau înăuntru, pe marginea externă a picioarelor, mersul tropăit;
8. Exerciții de respirație din pozițiile: culcat, pe genunchi cu sprijin pe palme, cu
pronunțarea de consoane şi vocale pe timpul respirației;
9. Din poziția stând depărtat, umflarea baloanelor.
Exemple de exerciții pentru copii cu vârsta cuprinsă între 2 - 3 ani
1. Exerciții pentru cap şi gât - Din poziția aşezat, copilul execută, după
demonstrația kinetoterapeutului (imitându-l) sau după indicații verbale: aplecarea capului
înainte, înapoi şi lateral dreapta - stânga, răsucirea lui spre dreapta-stânga. Mişcările
capului pot fi însoțite sau combinate cu cele ale membrelor superioare.
2. Exerciții pentru membrele superioare – Poziția pe genunchi sau stând depărtat
se execută liber sau cu un baston ținut în mâini: îndoirea şi întinderea, ridicarea şi
coborârea laterală a membrelor superioare.
3. Exerciții de trunchi - Poziția stând depărtat: îndoirea înainte şi extensia
trunchiului, îndoirea laterală stânga - dreapta cu mâinile pe şolduri sau cu membrele
superioare ridicate sus.
 4. Exerciții pentru abdomen - Aşezat, cu mâinile cuprinzând genunchii îndoiți la
piept. Se efectuează rularea în plan posterior cu extensia coatelor, revenire în poziția
ghemuit - cu genunchii cu membrele inferioare îndoite, genunchii la piept la piept.
5. Exerciții de târâre, ce pot fi executate din: culcat, numai cu împingerea
picioarelor, aşezat, decubit ventral, târâre pe antebrațe.
6. Poziția pe genunchi cu sprijin pe palme: târâre braț - picior opus, cu împingere
succesivă a membrelor inferioare;
7. Exerciții pentru membrele inferioare – Genuflexiuni.
8. Sărituri în lungime şi sărituri pe verticală la înălțimi foarte mici;

9. Rostogoliri în plan anterior, posterior şi laterale.

10. Exerciții de mers: pe vârfuri, pe călcâie, mers ghemuit („mersul piticului”),
mersul cu paşi mari „mersul uriaşului”, „mersul elefantului”, pasul „ştrengarului”;
11. Alergări pe distanțe scurte.
12. Exerciții de respirație din poziții favorabile respirației cu pronunțare de
consoane, vocale, silabe.
Indicații metodice
- Programele de kinetoprofilaxie pentru copii de la 1-3 ani au mai mult un
caracter activ față de cele ale sugarului care aveau caracter pasivo-activ;
- Execuția exercițiilor se va face mai mult prin metoda imitativă, urmată de indicații şi
ajutor;
- Exercițiile selecționate vor avea un caracter analitic şi vor fi apropiate de mişcările
aplicative uzuale;
- Pozițiile de execuție a exercițiilor vor fi: culcat, pe genunchi, aşezat, stând şi
derivate ale acestora;
- Durata programului nu va fi mai mare de 15-20 minute;
- Dozarea şi gradarea efortului, ritmul şi numărul de repetări se va face în raport de
obiectivele urmărite, dar mai ales de modul în care reacționează copilul;
- Numărul de exerciții din cadrul unui program va fi de maxim 15 şi vor fi strict
adaptate evoluției neuromotoare specifice vârstei;
- Numărul de repetări medii al unui exercițiu va fi de 4-10 ori, dar şi în raport de
reacția copilului;
- Pauzele între exerciții vor fi duble de timpul de lucru în care s-a efectuat exercițiul,
şi vor fi însoțite de mişcări de respirație şi relaxare;
- Programele se vor efectua într-o încăpere bine luminată, aerisită, şi cu temperatura
de 18-23° C;
- Exercițiile vor fi repetate cât mai corect posibil pentru a deveni deprinderi;
- Se impune respectarea cu strictețe a regulilor de igienă;
Copilul cu vârsta cuprinsă între 3 – 7 ani (perioada preşcolară)
Particularități morfologice şi funcționale ale perioadei de vârstă 3 -7 ani

În perioada 3-7 ani, denumită şi perioada copilăriei medii se continuă procesul

de creştere în înălțime şi greutate cu valori medii aproximativ egale pentru ambele
sexe.
Legea marilor alternanțe se manifestă cu tot mai mare pregnanță pentru ca în
timp ce creşterea în înălțime se face cu valori anuale din ce în ce mai mici, greutatea
corpului înregistrează rate de creştere tot mai mari.
Dezvoltarea psihică este dominată de mobilitatea proceselor de cunoaştere, de
emotivitate şi interesul crescut față de tot ceea ce este nou. Se dezvoltă mult
curiozitatea şi imaginația, care necontrolată poate lua forme bizare de exagerare şi
minciună. Nu există deosebiri notabile între băieți şi fete, în privința dezvoltării
psihice, dar apar deosebiri de natură comportamentală şi de motricitate.
La această vârstă copii se mişcă foarte mult şi cu uşurință. Este perioada când
jocul devine cel mai important factor de instruire, de educare, de formare a
deprinderilor motrice. Prin joc putem să le dezvoltam cu uşurință abilitatea inițiativa,
spontaneitatea, emoțiile stenice, sentimentele altruiste.
Caracteristici specifice acestei perioade:
- procesul de creştere în înălŃime este accelerat, la fel ca şi cel de creştere în
greutate;
- fetele au talia şi greutatea mai mică cu 1cm, respectiv 0,5 – 1kg față de băieți,
ce poate varia însă în funcție de alimentație, igienă, stare de sănătate;
- regula creşterii şi dezvoltării este inegală pentru această vârstă, apare astfel o
disproporție între creşterea capului care este mai mare față de membrele inferioare mai
scurte; acest fapt are repercursiuni asupra stabilității şi echilibrului corpului; De la
această vârstă ambele sexe intră în ceea ce numim perioada toracelui îngust;
- se continuă în această perioadă procesul de osificare, apar aşadar „puncte de
osificare”; datorită elasticității, coloana vertebrală se poate modifica; sistemul
muscular este la fel de inegal dezvoltat; muşchii lungi ai membrelor superioare
şi inferioare progresează mai rapid decât cei scurți ai mâinii, fapt care explică de ce
preşcolarul efectuează mai uşor mişcările largi, ample (mers, aruncare, lovire),
decât mişcările de precizie (desen, croşetat etc.).
- cea mai spectaculoasă modificare o întâlnim însă la nivelul sistemului
nervos.
- Celulele țesutului nervos se diferențiază, cresc sub raport morfologic, îşi
perfecționează funcțiile;
- totodată, creierul îşi măreşte volumul. La naştere el, cântăreşte cea 370 g,
către 3 ani îşi triplează greutatea, iar la sfârşitul spre şcolarității reprezintă aproximativ
4/5 din greutatea lui finală, cântărind cea l 200 g. Important în această etapă este
procesul de diferențiere a neuronilor care formează straturile corticale, creşterea
numărului fibrelor mielinice şi a fibrelor intercorticale, perfecționarea funcțională a
diferitelor regiuni corticale. Cea mai importantă modificare o reprezintă, însă,
schimbarea raportului de forță dintre sistemul nervos periferic şi sistemul nervos
central;
- ca urmare a dezvoltării scoarței cerebrale creşte numărul si viteza de formare
a reflexelor condiționate, precum şi stabilitatea lor;
- voința ar fi imposibil de explicat în afara inhibiției de întârziere. La fel cum
uitarea, atât de frecventă la această vârstă, n-ar putea fi înțeleasă înafara inhibiției
de stingere. Predominarea unuia sau altuia dintre cele două procese nervoase
fundamentale (excitația şi inhibiția), stă la baza unor conduite cum ar fi somnolența,
lipsa de vlagă, ne-reacționarea la stimulii mediului sau neastâmpărul, capriciul etc.;
- totodată, se conturează mai pregnant dominanța asimetrică a emisferelor
cerebrale, ceea ce se va repercuta asupra diferențierii manualității copilului (dreapta,
stânga, ambidextru);
- biochimismul intern al organismului cunoaşte o evoluție interesantă: se
diminuează activitatea timusului (glanda creşterii), atât de activă în perioada
anterioară, şi se intensifică funcțiile glandei tiroide şi ale hipofizei. Aceasta explică de
ce ritmul creşterii este mai lent dar şi de ce mobilitatea copilului este mai mare, tiroida
intensificând procesele metabolice.
- marile funcțiuni organice: circulația, respirația, metabolismul se dezvoltă
şi se perfecționează continuu, în timp ce indicii fiziologici demonstrează
capacitatea crescută de adaptare a organismului copilului la condițiile mediului extern.
- aparatul respirator, destul de bine dezvoltat. Frecvența respiratorie crescuta
(45-50 resp/min.)
- aparatul cardio-vascular funcționează din intrapartum frecvența cardiacă
130-140 bătăi /min.
- aparatul digestiv este complet dezvoltat şi voluminos dar puțin diferențiat
funcțional.

Obiectivele kinetoprofilaxiei în perioada 3 - 7 ani

Datorită particularităților psiho-somatice ale copiilor la aceasta vârstă, este
nevoie ca atunci când aplicăm programele kinetoprofilactice în grădinițe să împărțim
colectivul în 3 grupe: grupa celor mici, 3 - 5 ani, grupa celor mijlocii, 5- 6 ani, grupa
celor mari, 6 - 7 ani.
La grupa mică 3 - 5 ani, vom urmări:
- întărirea stării de sănătate;
- stimularea proceselor de creştere şi dezvoltare;
- stimularea şi perfecționarea marilor funcțiuni organice;
- perfecționarea analizatorului kinestezic cu un rol deosebit în dezvoltarea
deprinderilor motrice şi utilitar aplicative;
- reducerea instabilității neuromotorii specifice vârstei;
- dezvoltarea musculaturii spatelui şi abdomenului pentru asigurarea unei
atitudini corporale corecte.
Mijloacele kinetoprofilactice folosite la grupa mică de vârstă 3 - 5 ani
Copiilor de această vârstă trebuie să le dezvoltăm şi consolidăm
deprinderile motrice însuşite în perioada anterioară.
Exercițiile de gimnastică se vor desfăşura sub formă analitică din poziții
cu suprafață mare de sprijin (aşezat, pe genunchi cu sprijin pe palme, culcat, cu
variantele lor, pentru a diminua din instabilitatea neuromotoare caracteristică vârstei şi
a asigura o execuție corectă.
Se vor folosi pe scară largă jocurile de mişcare, folosind mingi stegulețe,
cercuri pentru dezvoltarea coordonării mişcărilor (îndemânarea) şi stimularea
emoțiilor pozitive. Atenție deosebită se va acorda dezvoltării musculaturii
spatelui şi abdomenului folosind poziții cu suprafață mare de sprijin.
Programele de kinetoprofilaxie nu trebuie să se transforme în simple programe
de gimnastică analitică ci, respectând corectitudinea exercițiilor şi folosind acțiuni
motrice diverse ele trebuie să cuprindă aspecte de veselie, de noutate şi spontaneitate.
Exemple:
1. Din stând, deplasare în lateral cu paşi adăugați, asociind acestei mişcări
ridicarea şi coborârea laterală a membrelor superioare.
2. Din stând, 3 sărituri pe ambele picioare, 3 pe piciorul stâng, 3 pe piciorul
drept.
3. Din aşezat, pe perechi față în față cu membrele inferioare depărtate, rularea
unei mingi sau prinderea şi aruncarea acesteia cu două sau o singură mână.
La grupa de vârstă mijlocie 5 - 6 ani, vom urmări :
- antrenarea şi perfecționarea marilor funcțiuni organice (circulație,
respirație, metabolism);
- dezvoltarea întregii musculaturi a corpului pentru a crea raporturi de
echilibru şi coordonare între musculatura agonistă şi antagonistă a segmentelor
corpului şi a organismului în ansamblu;
- învățarea corectă a deprinderilor motrice de bază;
 - învățarea unei respirații corecte şi complete şi prevenirea respirației bucale.

Mijloacele kinetoprofilactice folosite la grupa mijlocie de vârstă 5 - 6 ani

- exerciții de gimnastică analitică din poziții cu suprafață mare de sprijin
(aşezat, pe genunchi, culcat) pentru antrenarea tuturor segmentelor corpului;
- jocuri dinamice, ritmice cu o structură mai complexă împărțite pe echipe cu o
tematică educativă;
- exerciții pentru dezvoltarea şi consolidarea deprinderilor motrice şi de bază
(mersul, alergarea pe distanțe scurte, săriturile şi mai ales aruncările şi prinderile).
Acestea vor fi repetate până la însuşirea lor corectă.
Exemple:

1. Din stând, aruncarea unei mingi cu o singură mână, la un punct fix.

2. Deplasare printre jaloane.
3. Alergare cu genunchi la piept, călcâiele la şezută.
La grupa mare de vârstă 6 - 7 ani, se va urmări:
1. dezvoltarea interesului pentru exerciții fizice;
2. asigurarea unei bune pregătiri fizice în raport cu particularitățile specifice
vârstei;
3. formarea unei atitudini corecte a corpului;
4. inițierea în practicarea unor exerciŃii sportive uşoare (înotul).
Mijloacele kinetoprofilactice folosite la grupa mare de vârstă 6 - 7 ani
- gimnastica analitică adresată tuturor segmentelor corpului;
- jocuri de mişcare mai complexe şi elemente de tehnică a unor jocuri
sportive mai uşoare (badminton, tenis...);
- exerciții aplicative simple, cu intensitate mică şi de scurtă durată, urmată de
pauze, de respirație şi relaxare;
- se vor evita exercițiile de forță, rezistență, iar cele de viteză vor fi pe distanțe
foarte scurte;
- plimbări în aer liber în funcție de vârsta şi starea atmosferică.

Exemple:
1. Lovirea succesivă a unei mingi de sol cu o singură mână (dribling).
2. Deplasare din poziŃia pe genunchi cu sprijin pe mâini înspre înainte şi înapoi.
3. Conducerea unei mingi cu piciorul printre jaloane.

Copilul cu varsta între 7 – 10 ani.

Între vârsta de 7- 11 ani creșterea copilului păstrează ritmul lent din perioada
anterioară. Valorile medii anuale ca şi cele înregistrate în cei patru ani sunt sensibil
egale la ambele sexe.
Se menține ritmul încetinit de creştere a trunchiului, toracelui, abdomenului, în
timp ce membrele inferioare şi superioare au un ritm mai riguros. Anvergura care era
mai mică decât înălțimea corpului, înainte de 7 ani, ajunge la 10 ani egală cu aceasta.
Creşte diametrul transvers al bazinului care ajunge să-l egaleze pe cel al
umerilor.
Continuă dezvoltarea şi perfecționarea marilor funcțiuni care conferă
organismului echilibrul funcțional şi capacitatea de a se adapta cerințelor mediului
ambiental.
Raportul dintre talie şi greutate (T/G) scade de la 7 la 11 ani demonstrând faptul
că ritmul de creştere al greutății este mai viguros decât cel al creşterii în înălțime.
Acest lucru este mai evident la fete decât la băieți şi confirmă aserțiunea conform
căreia la 7-10 ani are loc cea de-a doua rotunjire a corpului.
Spre sfârşitul perioadei 10-11 ani apar modificări în sistemul endocrin şi cel
nervos care anticipează profundele transformări ce vor apărea în perioada pubertății.
Dezvoltarea psihică înregistrează progrese deosebit de mari care favorizează
activitatea complexă din şcoală.
Deşi sunt tentați de joc, acesta nu le mai ocupă tot timpul şi nu le mai oferă
aceleaşi satisfacții.
Şcoala schimbă dominanța activității copiilor şi le reorientează interesele. Ei
învață să scrie, să citească, să asculte. Îşi îmbogățesc limbajul, culeg noi informații, îşi
dezvoltă memoria şi imaginația.
Gândirea are un pronunțat caracter intuitiv, ceea ce impune pedagogului
dezvoltarea treptei senzoriale a cunoaşterii şi folosirea în lecție a materialelor intuitive,
accesibile înțelegerii copiilor.

Obiectivele kinetoprofilaxiei la copii cu vârsta cuprinsă între 7- 10/11 ani

În perioada şcolarului de 7 - 11 ani, programele de kinetoprofilaxie vor urmări:
 menținerea şi întărirea sănătății;
 stimularea proceselor naturale de creştere şi dezvoltare;
 asigurarea unei dezvoltări armonioase din punct de vedere fizic;
 formarea unei atitudini corporale corecte prin însuşirea reflexului de postură
corect
 educarea unei respirații corecte şi ample;
 prevenirea instalării unor atitudini deficiente ale corpului globale şi
segmentare;
 formarea şi perfecționarea capacităților de percepere a componentelor
spațiale, temporale si de orientare în mediul ambiant;
 dezvoltarea inhibiției condiționate, atenției şi disciplinei;
 dezvoltarea vitezei de reacție, de execuție, de deplasare;
 dezvoltarea unor indici optimi de forță a musculaturii generale şi în mod
deosebit a aceleia care asigură atitudinea corporală corectă;
 dezvoltarea rezistenței generale şi cardio-respiratorii.

Mijloacele kinetoprofilaxiei la copii cu vârsta cuprinsă între 7- 10/11 ani

1. Exerciții de gimnastică medicală dinamice, analitice, menite să contribuie
la formarea unei atitudini corporale corecte prin educarea permanentă a reflexului
neuromuscular şi psihic al atitudinii corecte ca şi prin dezvoltarea grupelor musculare
cu acțiune statică şi dinamică, care dezvoltă şi păstrează suportul morfologic şi
funcțional al atitudinii corpului.
În sensul celor arătate mai sus trebuie sa dezvoltăm în condiții specifice
următoarele grupe şi lanțuri musculare:
 tonifierea în condiții de scurtare (concentric) a musculaturii cefei şi spatelui;
 tonifierea în condiții de alungire (excentric) a musculaturii peretelui toracic;
 tonifierea în mod simetric a musculaturii laterale a trunchiului;
 tonifierea musculaturii abdominale şi sacro-lombare pentru a fixa bazinul
socotit cheia atitudinii corecte;
 mărirea mobilității articulațiilor scapulo-humerale şi coxo-femurale pentru a
crea o relativă independență a mişcărilor brațelor față de umeri şi ale membrelor
inferioare față de bazin. În felul acesta, căutând să preîntâmpinăm tendința elevilor de
a solidariza mişcările centurii scapulare şi coloanei vertebrale cu mişcările brațelor în
plan anterior şi ale centurii pelviene cu cel al membrelor inferioare în plan posterior;
 tonifierea în condiții de scurtare a musculaturii plantare.

2. Dezvoltarea şi perfecționarea deprinderile utilitar - aplicative: mers în

echilibru, cățărare, târâre, escaladări.
3. Perfecționarea deprinderilor motrice de bază: mers, alergare, sărituri,
aruncarea şi prinderea, rostogolirea.
4. O atenție deosebită trebuie acordată folosirii conştiente, în condiții variate, a
cunoştințelor, priceperilor şi deprinderilor motrice însuşite, a autocontrolului,
stăpânirii de sine.

Exemple:
1. Mers cu mâinile fie pe şolduri, pe umeri, sub axile, la ceafă, pe creştet,
ducerea alternativă a genunchilor flectați la piept cu rotația trunchiului la fiecare pas;
2. Pe genunchi, cu sprijin pe palme, flexia trunchiului sub orizontală (în
val), inspirație, revenire cu expirație;
3. Mers pe partea îngustă a băncii de gimnastică (înainte şi înapoi), pe toată
talpa sau pe vârfuri cu membrele superioare în abducție.
Indicații metodice:
Se va pune accent pe formarea deprinderilor de atitudine corectă a corpului şi
pe însuşirea unor deprinderi utilitar- aplicative.
Programele de kinetoprofilaxie, vor avea în continuare un caracter activ de
joc, fără a pierde din vedere însă necesitatea execuției corecte, pentru a favoriza
însuşirea corectă a deprinderilor.
Trecerea de la exercițiile cu caracter analitic spre cele cu caracter global se va
face dozând atent efortul fără suprasolicitarea copiilor.
Durata, dozarea şi gradarea efortului, ritmul şi numărul de repetări vor creşte
în funcție de receptivitatea copiilor şi a obiectivelor propuse.
Pauzele între exerciții trebuie să asigure revenirea indicilor marilor funcțiuni,
putând fi şi active şi cuprinzând mişcări de respirație şi relaxare din deplasare.

Copilul cu vârsta cuprinsă între 10 – 14 ani (perioada

pubertară) Particularități morfologice şi funcționale
Perioada pubertară începe la ambele sexe în jurul vârstei de 10-11 ani şi durează
la fete până la 12-13 ani, iar la băieți până la 14-15 ani.
Perioada pubertății este caracterizată prin importante modificări morfo-
funcționale, biologice la care este supus organismul copilului, astfel:
1. Intensificarea creşterii care poate lua diverse forme: bruscă şi violentă;
aritmică şi lungă; aritmică şi scurtă; lentă şi treptată;
2. Creşterea este disproporțională, punându-se accent pe creşterea
membrelor superioare şi inferioare;
3. Musculatura scheletică se dezvoltă în special prin alungire dar forța relativă
nu înregistrează creşteri evidente;
4. Mobilitatea înregistrează valori scăzute atât la fete, cât şi la băieți;
5. Alte modificări biologice vizează: dezvoltarea intensă a părții faciale a
craniului, terminarea procesului de osificare a oaselor mâinii cu consecințe importante
asupra preciziei şi rigorii mişcărilor, încheierea creşterii danturii permanente;
6. Îmbunătățirea marilor funcții, în ciuda rezervelor funcționale încă
reduse ale aparatului cardiovascular; aparatului respirator marchează o creştere
substanțială, indicii obiectivi de creştere demonstrând că rezistența aerobă poate fi
dezvoltată cu succes în etapa pubertară;
7. Structura cerebrală internă suportă şi ea modificări, nu atât sub raport
cantitativ ci mai ale calitativ (evoluează legăturile dintre diferite zone ale scoarței
cerebrale, se dezvoltă plasticitatea funcțională a activității nervoase superioare, se
perfecționează sistemele de autoreglare corticală), ceea ce va avea repercursiuni
asupra capacității de diferențiere, integrare şi reglare psiho-comportamentală.
Inhibiția este puțin dezvoltată fapt care explică alternanța manifestărilor;
8. Se modifică ritmul de funcționare a unor glande cu secreție internă: se
atrofiază timusul dar se dezvoltă glanda tiroidă, glandele sexuale;
9. Modificările de ordin anatomo-fiziologic îşi pun amprenta asupra
comportamentului concret al puberului;
10. Propria schemă corporală, insuficient conştientizată în copilărie se
focalizează progresiv, reprezentând atât un nucleu al conştiinței de sine, cât şi o
instanță – reper în reglarea acțiunilor motrice;
Conduitele ludice de până acum sunt treptat înlocuite prin conduite de inserție
socială, care pot avea o componentă motrică importantă.
În această perioadă, fenomenul cel mai caracteristic este cel de accelerație.
Această accelerație a creşterii în înălțime şi greutate începe la fete la 11 ani şi
durează până la 13 ani pentru înălțime şi 14 ani pentru greutate.
Pubertatea la fete se caracterizează şi prin modificări ale caracterelor sexuale
secundare şi mai ales prin creşterea sânilor.

Obiectivele kinetoprofilaxiei la copii cu vârsta cuprinsă între 10 - 14 ani

- asigurarea creşterii normale şi a dezvoltării armonioase;
- formarea şi menținerea unei atitudini corporale corecte în toate pozițiile, mai
ales în cele caracteristice activității şcolare;
- autocontrolul şi conştientizarea poziției corecte a corpului;
- tonifierea musculaturii corpului;
- creşterea mobilității articulațiilor;
- asigurarea unei respirații corecte şi complete;

Pe lângă perfecționarea deprinderilor motrice de bază, însuşite în etape

anterioare, inițierea în practicarea unor ramuri şi probe sportive prin însuşirea
elementelor tehnico-tactice specifice acestora, reprezintă unul din obiectivele
importante ale acestei perioade; acest lucru trebuie dublat de creşterea capacității de
aplicare a sistemului de deprinderi şi priceperi motrice în condiții diversificate şi de
timp liber.
Indicații metodice:
Executarea exercițiilor cu caracter global, vor fi dozate cu foarte mare atenție,
având permanent în vedere marile transformări somatice şi funcționale prin care
aceştia trec în această perioadă.
În continuare se va pune accent pe formarea deprinderilor de atitudine corectă a
corpului şi pe însuşirea unor deprinderi utilitar - aplicative.
Se va pune accent pe execuția corectă a exercițiilor, accentul trecând treptat de la
controlul extern exercitat de kinetoterapeut spre autocontrol.

Copilul cu vârsta cuprinsă între 14 – 18 ani (perioada adolescenței)

Particularități morfologice şi funcționale
Adolescența este una din cele mai importante şi mai controversate perioade de
creştere şi dezvoltare a organismului omenesc.
Adolescența este ultima etapă în care are loc o ultimă accelerație a dezvoltării
biologice a organismului, ea fiind de fapt etapa consolidării somatice, a organizării
echilibrului biologic maturizat.
Diversitatea opiniilor referitoare la adolescență derivă din complexitatea în sine
a acestei etape din viața omului, cu o dinamică excepțională în timp, cu
multideterminări şi multicondiționări, dar şi din poziția oarecum incertă pe care o
ocupă adolescentul în sistemul perioadelor evolutive ale vieții, după Golu, P., Zlate,
M., Verza, E., 1994.
Totuşi, adolescentul oscilează din punct de vedere al comportamentului între
copilărie şi maturitate, fiind însă predispus spre comportamentul unui adult.
Particularități morfologice şi funcționale
Ritmul creşterii se atenuează treptat (în special la fete), corpul câştigă în înălțime
20 – 30 cm, iar în greutate câte 4 – 5 kg. pe an;
Această perioadă se caracterizează în special din punct de vedere somatic prin
creşteri ale perimetrelor şi diametrelor segmentare; corpul fetelor capătă silueta
specific feminină, cu proeminența bustului şi conformația specifică a bazinului;
Se măreşte stabilitatea articulară; creşte volumul şi forța muşchilor; se măreşte
viteza şi abilitatea mişcărilor, se redresează atitudinea capului;
Deşi sunt mult stabilizați din punct de vedere fizic, ei rămân totuşi fragili,
incapabili de un efort prelungit;
Se dezvoltă şi se perfecționează aparatul cardio-vascular şi funcția circulatorie;
Creşte tensiunea arterială şi scade frecvența cardiacă;
Aparatul respirator se dezvoltă prin creşterea cutiei toracice, dezvoltarea
diafragmului, amplificarea mişcărilor respiratorii şi mărirea capacității vitale;
Se schimbă tipul respirator, care la băieți devine costal inferior din abdominal,
iar la fete costal superior;
Din punct de vedere funcțional, structurile de coordonare a sistemului
neuro- endocrin se maturizează, fapt semnificativ în echilibrarea efectuării actelor şi
acțiunilor motrice şi în reglarea superioară a acestora;
Răspunsurile motrice devin complexe şi nuanțate pe fondul dezvoltării
abilităților de a sesiza elementele semnificative pentru o conduită motrică eficientă;
În ceea ce priveşte calitățile motrice, acestea progresează, în special la băieți,
Motricitatea, cu toate componentele sale, îmbogățeşte patrimoniul biologic
şi psihologic al adolescentului printr-o acțiune sistematică;
Formarea schemei corporale, a experienței corporale, după Funke (1983), are 3
dimensiuni, astfel:
a. percepția propriului corp şi ceea ce se întâmplă în organism;
b. acumularea de experiență prin acțiune motrică, corporală;
c. utilizarea corpului pentru propria exprimare, pentru a crea o imagine de sine
sau o stare;
Organele corpului ajung la dimensiunile lor normale, iar funcțiile lor se
încadrează în sinergia normală a organismului. Dezvoltarea continuă a celulelor
corticale, perfecționează morfologic şi funcțional creierul.

Marile schimbări somatice, organice, psihice, apariția vieții sexuale creează

unele stări de nelinişte şi tulburare ce pot avea repercursiuni negative asupra
temperamentului şi caracterului în formare. Cunoaşterea ştiințifică a fenomenelor
legate de viața sexuală, este măsura cea mai importantă pentru prevenirea tulburărilor
ce pot să apară atât la băieți cât şi la fete.
Dezvoltarea în general şi dezvoltarea psihică în mod special, la această vârstă,
trebuie să fie dirijată cu foarte multă pricepere, atenție şi discreție pentru a se apropia
adolescentul care de altfel are constant o tendință centrifugă.
Obiectivele kinetoprofilaxiei la vârsta adolescenței
- asigurarea creşterii normale şi dezvoltării armonioase;
- formarea şi menținerea unei atitudini corporale corecte în pozițiile stând,
aşezat şi în mers;
- autocorectarea sau profilaxia deficiențelor fizice în etapa lor de atitudini
deficiente globale sau segmentare:cifotice, lordotice, scoliotice, rigide, picior plat;
- asigurarea tonicității şi troficității musculaturii întregului corp;
- asigurarea unei respirații corecte şi complete;
- realizarea în bune condiții a relaxării generale şi selective.

Kinetoprofilaxia în boli de nutriție

Diabetul zaharat este un sindrom caracterizat prin valori crescute ale glucozei în

sânge (hiperglicemie) şi dezechilibrarea metabolismului.
Clasificare
OMS recunoaşte trei forme principale de diabet zaharat: tipul 1, tipul 2 și
gestațional (de sarcină).
Diabetul zaharat tip 1
Diabetul zaharat tip 1 se caracterizează prin distrugerea celulelor beta
pancreatice producătoare de insulină (hormon secretat de insulele lui Langerhans, ce
participă la metabolismul glucidelor, este cel mai important hormon în metabolismul
glucidelor, contribuie în primul rând la micșorarea concentrației glucozei în sânge,
mărește permeabilitatea membranei celulare pentru glucoză) din insulele
Langerhans (reprezintă o aglomerare de celule aflate în pancreas, care măsoară
presiunea sângelui, produc insulină și o eliberează în sânge, având rol de glandă
endocrină) din pancreas, care conduce la un deficit de insulină. Principala cauză este o
reacție autoimună mediată de limfocitele T. Diabetul zaharat tip 1 reprezintă
aproximativ 10% din cazurile de diabet zaharat din Europa și America de Nord.
Majoritatea pacienților prezintă debutul în plină sănătate, frecvent la vârsta copilăriei
(deși poate să apară la orice vârstă). Sensibilitatea la insulină este normală mai ales în
stadiile incipiente.
Hormonul numit insulina permite celulelor corpului să utilizeze glucoza ca sursă
de energie. Când secreția de insulină este insuficientă sau când insulina nu-și
îndeplinește rolul în organism, afecțiunea se numește diabet zaharat. Diabetul poate fi
ținut sub control printr-o supraveghere atentă a dietei și a greutății și prin
kinetoterapie, ca supliment a tratamentului medical.
Simptomele diabetul zaharat tip 1 se instalează rapid, în câteva zile sau
săptămâni şi sunt determinate de nivelul crescut al glucozei sanguine.
Simptomatologia precoce poate trece ignorată de către pacient, mai ales dacă persoana
a avut de curând gripă. Aceste simptome apărute precoce sunt reprezentate de: 
-urinări frecvente, în special nocturne. Unii copii mici care au învăţat să
folosescă toaleta încep să aibă enurezis (să urineze în pat în timpul nopţii) 
-sete extremă şi gura uscată
-scădere în greutate 
-apetit crescut. 
Uneori nivelul glicemiei poate atinge valori foarte mari fara ca persoana sa
sesizeze ca suferă de ceva. Deoarece insulina este inexistentă, celulele organismului
nu mai pot utiliza glucoza pentru obţinerea de energie. Datorita acestei deficienţe
absolute de insulină organismul utilizează pentru producerea de energie catabolismul
protidic şi lipidic. Arderile lipidelor şi proteinelor sunt astfel mult crescute
producându-se în exces corpi cetonici ce intră în circulatia sanguină. Se produce una
dintre cele mai severe complicaţii ale diabetul zaharat tip 1: cetoacidoza diabetică
(CAD) ale cărei simptome sunt:
-piele uscată, roşie, caldă
-scăderea apetitului alimentar, dureri abdominale, stări de vomă
-miros puternic caracteristic al respiraţiei de acetonă
-respiraţie rapidă, profundă
-agitaţie, toropeală, confuzie, comă. Copiii mici îşi pierd interesul pentru
activităţile cotidiene.
Prin digestie, unele alimente cu carbohidrați sunt transformate în zahăr mai
repede decât altele. Acestea au un indice glicemic mai înalt. Diabeticii ar trebui sa
opteze pentru alimentele care se digeră mai lent. Un aport de grăsimi și proteine poate
să scadă indicele glicemic al unei mese.
Alimente cu indice glicemic foarte scăzut: legume verzi, fasole boabe, alune,
brânză, unt, soia, linte, pește, ouă, crustacee, orz, carne, fructe;
Indice glicemic scăzut: fasole la cuptor, mazăre, năut, fasole neagră, cartofi
dulci, nuci, porumb dulce, mere, portocale, struguri, iaurt, pere, pâine de secară, paste,
fulgi de ovaz;
Indice glicemic moderat: pepene roșu, sfeclă, banane, stafide, pâine albă și
integrală, biscuiți din secară, mussli, orez, zahăr cristalizat;
Indice glicemic foarte înalt: miere, orez expandat, fulgi de porumb, prăjituri din
orez, morcovi, baghetă, păstârnac, cartofi.
Tipul 1 necesită tratamentul cu insulină prin injecție, sau, mai nou, inhalare.

Diabetul zaharat tip 2

Diabetul zaharat tip 2 se datorează rezistenței crescute la insulină a țesuturilor,
însoțită de scăderea secreției de insulină. Lipsa de răspuns la insulină a țesuturilor se
datorează cel mai probabil modificării receptorului pentru insulină de pe membrana
celulară.
Tipul 2 este tratat cu medicație o lungă perioadă, el necesitând aportul extern de
insulină doar din momentul în care tratamentul oral nu mai este eficient în controlul
concetrației glucozei sanguine (tipul 2 este caracterizat printr-o insulinemie ridicată
(ca efect compensatoriu), fapt care duce, în timp, la epuizarea capacității endogene de
secreție; noile medicamente orale care ridică sensibilitatea celulelor la insulină au
tendința să protejeze funcția de secreție, în contrast cu cele care dimpotrivă, își
bazează acțiunea pe stimularea acesteia).
 Factori care pot cauza diabetul tip 2 includ: regimul sedentar de viață și
abundența calorică a dietei moderne, fapt concertizat în obezitate sau măcar indici ai
masei corporale ridicați, fumatul , o mărire a nivelului de colesterol, tensiune arterială
înaltă.
Factorii de risc ce nu pot fi controlaţi sunt următorii:

- istoric familial (rude de gradul unu: părinte, frate, soră) cu diabetul zaharat tip 2;
- rasa şi etnia - afroamericanii, hispanicii, americani nativi, americanii asiatici şi
populaţia din insulele oceanului pacific au risc mai mare de a dezvolta diabetul
zaharat tip 2 faţă de populaţia caucaziană; 
- vârsta înaintată creşte riscul apariţiei diabetului zaharat tip 2; totuşi numarul copiilor
cu diabet zaharat tip 2 este în creştere, de obicei, aceştia fiind obezi, sedentari şi cu
istoric pozitiv de diabet zaharat tip 2;
- istoric de diabetul zaharat gestaţional sau femeile care au născut un copil cu
greutate mare la naştere (peste 4 kg) au risc crescut de a face prediabet sau diabetul
zaharat tip 2; 
- sindromul ovarelor polichistice creste riscul de apariţie a diabetul zaharat tip
2. 
Diabeticul prezintă frecvent diverse supuraţii (ex: abcese, furuncule, infecţii
urinare, infecţii ale unor plăgi) şi paradontoză, scădere în greutate, vedere înceţoşată,
uscăciunea mucoasei bucale. Aceste simptome sunt datorate nivelului ridicat al
glicemiei.
Persoanele cu risc de a dezvolta diabet zaharat tip 2, cu vârsta de peste 45 de ani,
trebuie să-şi determine glicemia la intervale de cel mult 3 ani. Din categoria acestor
persoane menţionăm: descendenţii (copiii) pacienţii cu diabet zaharat tip 1, pacienţii
cu hipertensiune, cei cu dislipidemii, femeile cu diabet gestaţional sau cele care au
născut copii care cântăresc peste 4kg, obezii. 
Complicaţii
Toate tipurile de diabet au simptome și complicații similare. Hiperglicemia
poate duce la deshidratare și cetoacidoză. Complicațiile de termen lung sunt de ordin
vascular și neurologic. Problemele vasculare sunt de 2 tipuri: macrovasculare și
microvasculare; cele macrovasculare sunt reprezentate de maladia cardiovasculară
(infarct, angină) și accidentul vascular cerebral (AVC); problemele microvasculare
sunt nefropatia diabetică, gravă maladie renală și retinopatia diabetică (problemă care
constă într-o alterare continuă și uneori brutală a retinei, fapt care poate conduce
la orbire. Tot de natură microvasculară este și impotență provocată de diabetul
necontrolat, ca și o parte dintre problemele piciorului diabetic, care se manifestă
printr-o lentoare a vindecării plăgilor pe extremități, infecții repetate și dificil de
tratat, gangrenă cu risc de amputare, etc. O altă categorie de complicații tardive ale
diabetului sunt cele de ordin neurologic, anume neuropatia diabetică. Aceasta se
manifestă prin pierderea senzației, simțului, în membrele inferioare (picioare) și
dureri neuropatice (senzații de durere, arsură, în picioare, fără cauze imediate
externe).
Kinetoterapia este o parte esenţială a tratamentului diabetului zaharat. 
Diabeticii, la fel ca si oamenii nediabetici, sunt mai sănătosi atunci când fac sport,
indiferent dacă acestea sunt sporturile de echipă sau individuale. Această ocupaţie
poate fi o modalitate foarte bună pentru diabetici, de a rămâne sănătoşi şi de a se
bucura de viaţă. Tipul, nivelul şi durata activităţii fizice depind de fiecare pacient în
parte, de aceea planul îl hotărăşte echipa formată din medicul diabetolog şi
kinetoterapeut.
Muşchiul când lucrează, foloseşte glucoza. Cu cât efortul depus este mai mare,
cu atât cantitatea de glucoză consumată creşte. Acest lucru explică un fapt clar; că
glicemia scade în timpul efortului. Însă, trebuie multă atenţie la planul pe care îl
facem în acest gen de tratament. Efortul trebuie dozat în aşa fel încât să se
consume zahărul în exces. Acesta trebuie făcut cu moderaţie pentru a evita
complicaţiile ( hipoglicemiile sau hiperglicemiile). Programul va cuprinde exerciţii cu
elemente de forţă şi viteză dar de scurtă durată, intercalând exerciţii de respiraţie care
ajută arderile. 
Pacientii care primesc insulina, trebuie să urmărească sfaturi ca: 
- se vor determina glicemiile înainte şi după efort. Pot apărea hipoglicemii şi la
distanţă după efort; 
- se va evita injectarea insulinei în membrul supus efortului;
- se poate scădea cu 2-4 unităţi doza de insulină de dinaintea efortului. 
Dacă glicemia înainte de efort este sub 100 mg/dl se vor consuma 15-30 grame
hidraţi de carbon înainte de efort, iar dacă efortul se prelungeşte se repetă aportul de
hidraţi de carbon la fiecare 30 de minute. 
Exemple de sporturi ce pot fi practicate:
- colective: volei, handbal, baschet, fotbal;
- individuale: tenis, ciclism, gimnastica, schi, înot, jogging, echitaţie, patinaj. 
Sunt şi sporturi nepermise cum ar fi: alpinism, sărituri de la trambulină, scuba
diving, paraşutism. 
Pacienţii cu neuropatie diabetică periferică trebuie să evite alergatul, joggingul
sau orice sport ce solicită mai mult membrele inferioare. La aceştia se prefera înotul. 
Timpul de mişcare trebuie să fie de 30 de minute de minimum 3 ori pe
săptămână. 
Trebuie să cunoaştem foarte bine care sunt semnele
hipoglicemiei: ameţeală, tremurături, transpiraţii reci, vedere dublă, stare de agitaţie.
Efortul trebuie făcut la 1-2 ore după masă.
Nu se va face efort în timpul vârfului de secreţie al insulinei. Dimineaţa este
momentul ideal. Persoanele cu diabet tip 1 ar trebui să evite efortul efectuat seara.
După eforturi prelungite sau intense, pacienţii au nevoie de un aport mai mare de
carbohidraţi în următoarele 24 de ore, pentru a reumple depozitele de glicogen. 
Principalele efecte benefice ale kinetoterapiei la pacienţii cu diabet zaharat
sunt: 
- îmbunătăţirea controlului glicemic; 
- creşterea sensibilităţii la insulină, cu scăderea necesarului insulinic la
pacienţii insulinodependenţi; 
- îmbunătăţirea profilului lipoproteinelor plasmatice;
- scăderea în greutate prin reducerea masei adipoase; 
- prezervarea masei lipsite de grăsimi a corpului.