Creștinismul

Creștinismul este una din cele trei religii monoteiste contemporane, alături de iudaism și
islam. Considerând împreună catolicii, protestanții și ortodocșii sub eticheta globală de
„creștini”, religia acestora este actualmente la nivel mondial cea mai importantă din punct
de vedere numeric. Islamul, cealaltă religie monoteistă derivată din tradiția religioasă
iudaică, este a doua ca pondere numerică a adepților în lume.

Creștinismul îmbină tradiții din iudaism, pe care le îmbogățește cu mărturia Noului

Testament. Ca moștenitor alături de islam și iudaismul contemporan al tradiției religioase
orientale, creștinismul perpetuează până în ziua de astăzi credințe și mituri născute pe
malurile Eufratului acum mai bine de 5000 de ani.

Ca orice monoteism, creștinismul a manifestat în bimilenara sa istorie o apreciabilă cantitate

de intoleranță atât de tipică acestei forme speciale de religie.

Cuvântul „creștin” vine din limba latină populară, de la christianus, derivat de la Hristos,
deoarece Iisus/Isus din Nazareth este considerat în religia creștină ca fiind Mesia și fiul lui
Dumnezeu. Cuvântul „Hristos”, în limba greacă Χριστός Christós, „cel uns”, este traducerea
din limba ebraică a cuvântului ‫ משיח‬Mașiah (arabă ‫ َمسيح‬Masīh).

Instituția specifică creștinismului este Biserica. Autoritatea doctrinală este Sfânta Scriptură
sau Biblia, la care se adaugă, în ortodoxie și catolicism, tradiția Bisericii, iar pentru catolicism
și Magisteriul bisericesc, reprezentat de autoritatea papei.

Creștinismul este religia acelora care mărturisesc credința în Iisus Hristos și purtător al unui
mesaj universal de mântuire propovăduită de apostoli. Sintagma „Fiu al lui Dumnezeu”
trebuie înțeleasă aici în sensul dat ei de către creștini, căci ea este veche, precedând
creștinismul. Astfel, despre împăratul roman Augustus se spunea că este Fiul lui Dumnezeu
pentru că era fiul adoptat al lui Iulius Cezar, împărat zeificat de către romani. Savanții Mircea
Eliade și Ioan Petru Culianu pun la îndoială faptul că Iisus i-a dat sintagmei („Fiul lui
Dumnezeu”) același înțeles pe care mai târziu creștinii i-o vor da. Această religie și crezul ei
este în continuitate cu iudaismul primului secol, revendicându-se ca împlinire a legământului
încheiat de Dumnezeu cu poporul lui Israel. Pentru teologii contemporani, Iisus Hristos a fost
un predicator ambulant (itinerant) în Palestina secolului I e.n., care potrivit mărturiei biblice
înfăptuia miracole pe unde trecea. În Imperiul roman al vremii, acest fapt trecea ca fiind
banal și nimic străin atmosferei timpului și locului, despre maeștrii stoici și cinici ai vremii
spunându-se același lucru. Numeroși făcători de minuni evrei pot fi comparați cu Iisus. Astfel,
Talmud-ul relatează despre minunile înfăptuite de diverși rabini, de exemplu rabinul Honi ha-
Meaggel, trăitor în secolul I î.e.n., sau celebrul rabin Hanina ben Dosa, un contemporan al lui
Iisus. În contul acestui rabin trăitor în aceeași perioadă cu Iisus este pus, de altfel, un miracol
de-o asemănare frapantă cu unul dintre miracolele pe care textul sacru creștin îl pune în
contul lui Hristos, anume vindecarea fiului unui slujbaș la Capernaum (Ioan 4:43-54); Hanina
ben Dosa se pretinde a fi vindecat fiul unui rabin, anume al lui Gamaliel II. Iudaismul, ca și
alte religii antice, considera că miracolele fac parte din ordinea lucrurilor. Vechiul Testament
conține numeroase relatări de intervenții ale lui Dumnezeu în favoarea poporului care
credea în el, dar în Biblia evreiască găsim și miracole înfăptuite de oameni sfinți, precum
profetul Ilie și Elisei, un număr important de relatări miraculoase ale Noului Testament fiind
influențate de aceste relatări ale Vechiului Testament.

Creștinismul, așadar, își are originea la ceea ce pentru credincioșii creștini reprezintă
evenimentul și misterul lui Hristos (adică viața, cuvintele, pătimirea, moartea sa pe cruce,
învierea sa din morți, înălțarea la cer și trimiterea Mângâietorului în ziua de Cincizecime). Se
caracterizează prin monoteismul său, conform, de altfel, matricei originare ebraice, asta deși
totuși o altă religie din aceeași matrice, anume islamul, percepe creștinismul ca fiind o formă
de politeism (sîrk), iar istoricii religiei situează creștinismul pe o poziție aparte în raport cu
religiile monoteiste cu caracter exclusiv (absolut) precum islamul și iudaismul, din cauza
noțiunii specific creștine de Treime, adică „trei persoane de-o unică substanță”, fapt ce
clasează creștinismul în categoria monoteismelor pluriforme alături de religiile primitive,
care prin expresia unui monoteism pluriform (mai mulți zei sunt considerați a fi manifestări
ale unui unic zeu) încearcă să răspundă aceleiași probleme ca și dogma trinitară, anume a
coexistenței unității divine și a pluriformității divine (multiplicității de manifestări ale
acesteia), un exemplu fiind spiritul adorat de păstorii nilotici „nuer”. Dubla natură a uneia
dintre manifestările dumnezeului creștin, anume a lui Iisus, divină și umană, nu face decât să
complice și mai mult situația creștinismului din punctul de vedere al sistematicii istoriei
religiei. De altfel, Biblia creștină, atât Vechiul cât și Noul Testament, nu conține afirmații sau
speculații trinitare, în ea apărând doar formule liturgice triadice.

Nucleul fundamental al credinței creștine constă în afirmarea lui Dumnezeu — creator al

universului (și, prin urmare, al omului), ființă plină de iubire și de grijă părintească (într-
adevăr, Crezul creștin enunță: „cred într-unul Dumnezeu, Tatăl atotțiitorul, Făcătorul cerului
și al pământului, al tuturor celor văzute și nevăzute”), constituit în trei persoane distincte în
relație, dar egale în natură.

În Iisus Hristos este recunoscută o dublă natură: divină și umană, fiecare dintre ele deplină.
Credința creștină că după moartea sa pe cruce Iisus Hristos a înviat din morți, se constituie în
teologia creștină ca dovadă a acestei duble naturi. Istoric vorbind, chestiunea naturii lui Iisus
Hristos a fost un motiv de mari dispute între adepții săi încă de la începuturile creștinismului
și punctând cu crize și dispute istoria acestei religii până astăzi.

Majoritatea denominațiunilor creștine afirmă fidelitatea sa față de esența creștinismului

primordial, în ciuda formei schimbate.