Independenta Romaniei 1877-1878

Ră zboiul de Independență al Româ niei este numele folosit în istoriografia româ nă

pentru participarea Principatului Româ niei la Ră zboiul Ruso-Turc din anii 1877–1878.
În urma acestui ră zboi, țara și-a obținut independența față de Imperiul Otoman, ală turi
de Serbia și Muntenegru. Pe 4/16 aprilie 1877, Româ nia și Imperiul Rus au semnat la
București un tratat care permitea trupelor ruse să traverseze teritoriul ță rii în drumul
spre Balcani, cu condiția respectă rii integrită ții teritoriale a Româ niei.

CONTEXTUL POLITIC

La începutul domniei principelui Carol I, Româ nia era un stat mic, cu o suprafață de
121.000 km2 și cu o populație de circa 5 milioane de oameni. Încă aproximativ 5
milioane de româ ni tră iau în provinciile istorice ocupate de imperiile vecine.
Dezvoltarea economico-socială ca și aspirațiile naționale ale Româ niei erau grav afectate
de statutul de vasal al Imperiului Otoman.

În timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, statul româ n trecuse printr-un amplu proces
de modernizare economică , socială și politică . Aceste transformă ri au contribuit la
consolidarea luptei pentru independență , atâ t față de puterea suverană , câ t și de
limită rile impuse de marile puteri europene. Atâ t în timpul domniei lui Cuza câ t și după
abdicarea sa, s-a desfă șurat o amplă activitate propagandistică de că tre româ nii aflați în
diferite state europene, în încercarea de influențare a opiniei publice internaționale în
favoarea intereselor româ nești. În același timp, oamenii politici româ ni au întă rit
legă turile cu reprezentanții mișcă rilor de eliberare națională din Balcani.

Viața politică internațională din perioada de dinaintea izbucnirii ră zboiului a cunoscut o

readucere în primul plan a discuțiilor privind așa-numita „Chestiune Orientală ”. Puterile
europene au fost obligate să se concentreze din nou asupra Imperiului Otoman și a
situației națiunilor care încercau să -și câ știge independența, avâ nd de optat între
pă strarea integrită ții teritoriale a imperiului sau reîmpă rțirea sferelor de influență în
Balcani.

În iulie 1875 a izbucnit ră scoala din Herțegovina. În august același an s-au ridicat la
luptă bosniecii. În aprilie 1876 s-au ră sculat bulgarii, iar în iunie Serbia și Muntenegru
declanșau ră zboiul împotriva Imperiului Otoman. Marile puteri aveau interese diferite în
regiune. La începutul anului 1877, după eșecul conferințelor internaționale de la
Constantinopol (decembrie 1876 și ianuarie 1877) și de la Londra (martie 1877), soluția
militară pă rea de neevitat.

În aceste condiții, guvernul româ n a luat mă suri hotă râ te începâ nd cu 1876 pentru
întă rirea armatei. A fost decretată o mobilizare parțială , a fost creat corpul de observație
de la Gruia, au fost executate lucră ri de fortificare a mai multor puncte strategice. Toate
aceste mă suri s-au luat într-o atmosferă de susținere din partea populației și cu un
moral ridicat al armatei.
Guvernul româ n a adoptat la început o politică de neutralitate față de conflictele de la
sudul Dună rii și a depus eforturi diplomatice pentru recunoașterea independenței ță rii
pe cale pașnică . Premierul româ n Lască r Catargiu a trimis o notă diplomatică că tre
puterile garante prin care afirma că Principatele Unite sunt separate de Turcia și nu fac
parte din Imperiul Otoman. În aceeași notă , premierul româ n declara că Româ nia se va
opune armat orică rei încercă ri de violare a teritoriului național iar, într-un conflict
general, Româ nia urma să coopereze cu puterile care îi vor garanta integritatea și
drepturile statale.

Iminența declanșă rii unui nou ră zboi între ruși și otomani a determinat guvernul româ n
să negocieze cu reprezentanții Imperiului Rus la Livadia în septembrie 1876 condițiile
trecerii armatei imperiale pe teritoriul național în drumul lor spre Dună re. Cele două
guverne au semnat la București la 4 /16 aprilie 1877 convenția prin care româ nii
acordau „liberă trecere” trupelor țariste, în condițiile în care Imperiul Rus garanta
apă rarea și menținerea integrită ții teritoriale a Româ niei.

Guvernul româ n a hotă râ t pe 6 aprilie 1877 să mobilizeze preventiv armatele

permanentă și teritorială câ t și cea de rezervă . Pe 25 aprilie, mobilizarea armatei a fost
încheiată , iar organizarea trupelor s-a fă cut conform planurilor de ră zboi. Româ nia a
mobilizat peste 125.000 de oameni, din care efectivele armatei operative au fost de
66.000 de soldați, 12.300 de cai și 190 de tunuri. Au fost mobilizați, în vederea instruirii,
aproximativ 14.000 de tineri din contingentul anului 1877 și membri ai milițiilor –
aproximativ 33.000.

PROCLAMAREA INDEPENDENTEI

Imperiul Otoman a reacționat la acțiunile politice și militare ale româ nilor și a luat o
serie de mă suri de descurajare: suspendarea diplomaților româ ni de la Constantinopol,
sechestrarea unor nave româ nești încă rcate cu cereale, bombardarea orașelor Bră ila și
Reni, atacarea pichetelor de frontieră , ș.a. În această situație, ministrul de ră zboi româ n
Alexandru Cernat a ordonat trupelor româ ne să riposteze ferm față de orice tentativă
otomană de traversare a Dună rii. În cadrul sesiunii Adună rii Deputaților din 29 aprilie și
a Senatului de a doua zi, Parlamentul Româ niei declara rupte legă turile diplomatice cu
Imperiul Otoman și recunoștea existența stă rii de ră zboi dintre cele două state.

Pe 9 /21 mai 1877, sesiunea extraordinară a Adună rii Deputaților a proclamat

independența Româ niei, Mihail Kogă lniceanu ținâ nd un discurs memorabil. A doua zi, 10
/22 mai, Senatul a votat proclamația de independență , iar acest act a că pă tat putere de
lege prin semnarea lui de că tre principele Carol I. Guvernul româ n a hotă râ t încetarea
plă ții tributului de 914.000 lei, suma fiind direcționată că tre bugetul apă ră rii. Tot cu
această ocazie a fost instituit ordinul național Steaua Româ niei cu 5 clase, care trebuia să
fie acordat tuturor cetă țenilor care se distingeau pe timp de pace sau ră zboi. Dacă
puterile europene au primit cu rezervă Proclamația de Independență (Franța) sau chiar
ostilitate (Imperiul Otoman și Regatul Unit), opinia publică internațională a fost
favorabilă luptei poporului româ n.
Înainte de începerea luptelor, Imperiul Rus nu s-a ară tat deloc interesat să coopereze
activ cu Româ nia în acțiunile de ră zboi, ceea ar fi îndreptă țit Principatele Unite să
participe și la tratativele de pace care ar fi pus capă t conflictului.

URMARI

Tratatul de pace dintre Imperiul Rus și Imperiul Otoman a fost semnat la San Stefano pe
3 martie 1878. În urma acestui tratat a fost creat Principatul Bulgariei și recunoscută
independența Muntenegrului, Serbiei, Româ niei. Româ niei i se impune cedarea celor trei
județe din sudul Moldovei (Cahul, Ismail, Bolgrad).

Imperiul Rus nu s-a ară tat dispus să -și respecte promisiunile fă cute în convenția
semnată pe 4 aprilie 1877 de consulul rus Dimitri Stuart (cu aprobarea țarului
Alexandru al II-lea) și de ministrul de externe româ n de la acea dată , Mihail
Kogă lniceanu. Realitatea este că Rusia nu a dorit „apă rarea și respectarea” integrită ții
teritoriale a Româ niei ci cucerirea a câ t mai mult din Imperiul Otoman (numit „Bolnavul
Europei”),a zonei Mă rii Negre (controlul Dună rii) pâ nă la Constantinopol (controlul
strâ mtorilor Dardanele/Bosfor) și Marea Mediterană .

Pentru a înțelege mai bine, trebuie privite lucrurile în contextul acelor ani, anume
expansiunea Imperiului Rus în Caucaz și Asia precum și încercarea de a ajunge la
Oceanul Indian, prin cucerirea teritoriilor care în prezent sunt Iranul și Afganistanul.

Marile puteri (Marea Britanie, Franța, Imperiul German) nu au fost satisfă cute de acest
tratat (de la San Stefano), prin care Imperiul Ț arist și-a extins influența în Balcani și
Caucaz, la Congresul de la Berlin cerâ nd o revizuire ce va fi obținută prin Tratatul de la
Berlin (1878).

La conferința de pace de la Berlin din 1878 s-a decis ca Rusia să recunoască Româ niei
independența, să cedeze teritoriile Dobrogei și Deltei Dună rii, inclusiv portul Constanța,
și mica Insulă a Serpilor. În schimb, Rusia prelua județele din sudul Basarabiei (Cahul,
Ismail, Bolgrad), care reintraseră în componența Moldovei după Ră zboiul Crimeii prin
prevederile Tratatului de la Paris din 1856. Principele Carol I a fost profund nemulțumit
de turnura nefavorabilă a negocierilor. Otto von Bismarck a reușit să -l convingă pe
principe să accepte acest aranjament, care oferea noi oportunită ți Româ niei din punct de
vedere economic datorită accesului la Marea Neagră și controlului asupra traficului pe
Dună re.