Curs de Anatomia Şi Fiziologia Omului, Lucaciu Anca Maria

Curs de Anatomia şi fiziologia omului
Lucaciu Anca Maria
LUCACIU ANCA MARIA
CURS DE ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA OMULUI
ISBN 978-973-0-31907-1
HUNEDOARA, 2020
1
Lucaciu Anca Maria
INTRODUCERE
Omul este o parte esenţială a naturii, trăind într-un mediu fără viaţă (apă, aer, pământ)
dar şi într-un mediu cu viaţă (biologic) reprezentat de toate vieţuitoarele.
Cunoştinţele despre corpul uman sunt furnizate de:
- anatomia umană, care studiază alcătuirea corpului omenesc şi releţiile dintre părţile
componente;
- fiziologia umană, care studiază funcţiile organelor şi sistemelor de organe ale
organismului uman.
I. ALCĂTUIREA CORPULUI UMAN

Corpul uman este un tot unitar morfologic şi funcţional aflat în strânsă corelaţie cu
mediul înconjurător. Ca orice organism, şi cel uman este alcătuit din unităţile fundamentale
ale lumii vii - celulele. Acestea alcătuiesc ţesuturi, iar prin asocierea lor, diferite tipuri de
ţesuturi alcătuiesc organele. Organele pot fi asociate în sisteme sau aparate pentru
îndeplinirea unei funcţii.
I.1. Topografia organelor şi sistemelor de organe

Segmentele corpului uman:
Corpul uman este alcătuit din cap, gât, trunchi şi membre.
Cap Gât Trunchi Membre
Neurocraniu Regiunea Torace Superioare
(cutia craniană) posterioară (conţine cavitatea (se leagă de trunchi
(nucală = ceafa) toracică) prin centura
Diafragma scapulară)
Viscerocraniu Regiunile: (separă cavitatea Inferioare
(oasele feţei) -anterioară toracică de cea (se leagă de trunchi
-posterioară abdominală) prin centura
-sternocleido- Abdomen pelviană)
mastoidiană (conţine cavitatea
abdominală)
Pelvis
(conţine cavitatea
pelviană)
2
Lucaciu Anca Maria
Planuri şi raporturi anatomice ale corpului uman:
Pentru stabilirea poziţiei segmentelor corpului şi a raportului care există între ele se
utilizează ca elemente de orientare axe (corespund dimensiunilor spaţiului şi se întretaie în
unghi drept) şi planuri (câte un plan trece prin două axe). Corpul uman are simetrie bilaterală,
trei axe şi trei planuri.
Axele corpului:
- longitudinal: este axul lungimii;
- sagital (anteroposterior): este axul grosimii;
- transversal: este axul lăţimii.
Planurile corpului:
- sagital: împarte corpul în două jumătăţi simetrice;
- frontal: împarte corpul în două părţi asimetrice, anterioară (ventrală) şi posterioară
(dorsală);
- transversal: împarte corpul într-o parte superioară (craniană) şi alta inferioară
(caudală).
Fig. 1 –
Axe şi planuri de
referinţă ale corpului
uman
3
Lucaciu Anca Maria
I.2. Niveluri de organizare
Nivelurile de organizare ale corpului uman sunt: celula, ţesuturile, organele, sistemele
de organe, organismul.
A. CELULA
Celula este unitatea structurală, funcţională şi genetică a organismelor vii. Celula
poate exista singură (ovulul, spermatozoidul) sau în grup, formând ţesuturi.
Forma celulelor este legată de funcţia lor. Iniţial toate celulele au formă
globuloasă, ulterior devin fusiforme, cilindrice, cubice, stelate etc., în raport cu rolul lor
fiziologic.
Dimensiunile celulelor variază de la un ţesut la altul. Majoritatea sunt microscopice, 20
– 30 microni (1mm = 1.000 microni), dar există şi celule de dimensiuni mai mari,
de exemplu celula musculară striată poate avea lungimea de 1 mm – 12 cm, axonul
neuronului poate depăşi 1 m.
Componentele fundamentale ale celulei sunt: membrana, citoplasma şi nucleul.
I.Membrana celulară:
- înconjoară celula;
- îi conferă formă;
- separă structurile interne ale celulei de mediul extracelular;
- are permeabilitate selectivă;
- asigură schimburile dintre celule şi mediul extern;
- este polarizată electric (negativ pe faţa internă şi pozitiv pe cea externă, datorită repartiţiei
inegale ale ionilor de Cl-, Na+, K +, pe cele două feţe ale celulei);
- din punct de vedere biochimic, straturile extern şi intern sunt de natură proteică, iar stratul mijlociu
este lipidic.
Fig. 2 –
Structura celulei
umane
4
Lucaciu Anca Maria
II.Citoplasma este o substanţă de consistenţă gelatinoasă care ocupă interiorul
celulei şi în care sunt cufundate nucleul împreună cu celelalte organite celulare (structuri foarte
mici, prezente in interiorul celulelor, care îndeplinesc animite funcţii). Din punct de vedere
funcţional este împărţită în două părţi:
- citoplasma nestructurată (hialoplasma);
- citoplasma structurată (formată din organite celulare).
Organitele celulare sunt de două tipuri:
- comune (pe care le întâlnim la toate tipurile de celulele);
- specifice (care sunt necesare doar anumitor tipuri de celule).
Organitele comune sunt:
Reticulul endoplasmic (RE) apare ca un sistem de canalicule care face legătura între
exteriorul celulei şi nucleu (este un sistem de transport). Reprezintă sediul sintezei
proteinelor (capacitatea celulei vii de a produce proteine). Implicat şi în transportul
proteinelor şi lipidelor în celulă.
Există două varietăţi de reticulul endoplasmatic: reticul endoplasmatic rugos şi reticul
endoplasmatic neted; cel rugos prezintă ataşaţi pe suprafaţa lui ribozomi.
Ribozomii sunt formaţiuni sferice de dimensiuni mici, cu rol în sinteza proteinelor. Ei
se găsesc fie liberi în citoplasma, fie ataşaţi canaliculelor reticulului endoplasmatic, formând
reticulul endoplasmic rugos. Ribozomii sunt constituiţi din ARN.
Lizozomii se prezintă sub forma unor vezicule mici care conţin în interiorul lor
enzime. Au rol în digestia intracelulară şi fagocitoza. Fagocitoza este procesul prin care o
celulă încorporează microbi sau corpuri străine, pe care le distruge (prin digestie).
Aparatul Golgi se afla în apropierea nucleului, fiind un ansamblu de vezicule şi
tubului subţiri, având rol în transformarea, transportarea şi eliminarea produşilor chimici
necesari pentru activitatea celulară.
Mitocondriile sunt formaţiuni sferice, cu membrană dublă, una externă netedă şi alta
internă ce se invaginează, formând criste pe care se prind enzime oxido-
reducătoare cu rol înrespiraţia celulară. Conţin ADN propriu (numit ADN mitocondrial).
Centrozomul (centrul celular) este o regiune specializată a celulei, situată în imediata
apropiere a nucleului, formează fusul de diviziune (prin care celula se multiplică).
Centrozomul lipseşte din celula nervoasă, care nu se divide.
Organitele specifice sunt:
- miofibrilele (le găsim doar în fibra musculară);
-neurofibrilele şi corpusculii Nissl (specifice celulei nervoase).
5
Lucaciu Anca Maria
III.Nucleul este un corpuscul de dimensiuni mari, aflat în citoplasma celulei, are
formă sferică, conţine materialul genetic (ADN) responsabil de funcţionarea celulară (rol de
centru de control al activităţii celulei) şi de a transmite caractere ereditare.
La rândul său nucleul este alcătuit din:
- o membrană nucleară dublă, care se numeşte cariolema;
- citoplasma nucleară, numită şi carioplasma (un suc nuclear vâscos), care conţine o reţea de
filamente subţiri numită cromatina; cromatina conţine molecule de ADN (acid
dezoxiribonucleic), care formează cromozomii.
- nucleul conţine unul sau mai mulţi nucleoli, bogaţi în ARN.
Majoritatea celulelor sunt mononucleate, dar există şi excepţii: celule anucleate
(hematia adultă), celule binucleate (hepatocitele) sau celule polinucleate (fibra musculară
striată).
6
Lucaciu Anca Maria
B. DIVIZIUNEA CELULARĂ
Diviziunea celulară reprezintă procesul prin care dintr-o celulă mamă rezultă celule
noi asemănătoare acesteia.
Prin diviziunea celulară se asigură continuitatea vieţii, deoarece la organismele
pluricelulare, realizează creşterea ţesuturilor şi organelor acestora, sunt înlocuite celulele
moarte sau uzate, se formează celulele reproducătoare etc.
Diviziunea celulară este de două tipuri: directă (amitoza, întâlnită la celulele procariote
şi celulele tumorale) şi indirectă (cariokinetică, întâlnită la majoritatea celulelor eucariote).
În timpul diviziunii indirecte:
- se formează un fus de diviziune alcătuit din filamente dispuse între polii celulei cu rol
de a distribui echilibrat cromozomii în celulele fiice;
- se individualizează şi se evidenţiază cromozomii prin spiralizarea şi condensarea
fibrelor de cromatină din nucleoplasma nucleului;
- diviziunea nucleului (cariokineza) precede diviziunea citoplasmei (citokineza).
Diviziunea indirectă se realizează prin mitoză şi meioză.
B.1. Ciclul celular
Ciclul celular reprezintă perioada de timp de la formarea unei celule prin diviziune
până la încheierea diviziunii celulei respective.
Cuprinde două faze: interfaza şi diviziunea celulară.
Interfaza
Este etapa dintre două diviziuni celulare succesive în
care, în celulă se desfăşoară activităţi indispensabile
diviziunii celulare. Este mult mai lungă decât diviziunea
celulară, reprezentând circa 90% din durata ciclului celular.
Cuprinde trei perioade:
- perioada presintetică (G1): celula creşte în
Fig. 3 - Ciclul celular
dimensiuni; se sintetizează proteine şi enzime cu rol în
transmiterea informaţiei; are loc decondensarea totală a
cromozomilor.
- perioada de sinteză (S): are loc dublarea cantităţii de ADN prin replicarea molecului
de ADN după modelul semiconservativ; prin acest proces se formează cromozomi
bicromatidici (formaţi din două cromatide) din cromozomi monocromatidici.
- perioada postsintetică (G2): se sintetizează proteinele necesare formării fusului de
diviziune.
7
Lucaciu Anca Maria
B.2. Mitoza
Se desfăşoară în celulele somatice ale organismelor eucariote. Prin mitoză dintr-o
celulă mamă diploidă rezultă două celule fiice tot diploide conform schemei:
2n
2n
2n Fig. 4 - Schema mitozei
Este un proces unitar şi continuu ce se desfăşoară în patru faze succesive:

Profaza, este de obicei, faza cea mai lungă. În profază: nucleul creşte în dimensiuni;
membrana nucleară se rupe şi se dezorganizează; nucleolii se dezorganizează; se formează
fusul de diviziune alcătuit din filamente dispuse între polii celulei; se individualizează şi devin
evidenţi cromozomii prin spiralizarea şi condensarea fibrelor de cromatină din nucleoplasmă.
Metafaza: cromozomii bicromatidici condensaţi la maximum sunt dispuşi la jumătatea
filamentelor fusului de diviziune, în plan ecuatorial, în aşa-numita placă metafazică. Fiecare
cromozom este prins prin centromerul său de un filament al fusului de diviziune.
Anafaza: la sfârşitul metafazei, cromozomii bicromatidici se scindează (clivează)
longitudinal în două cromatide surori (cromozomi monocromatidici). În timpul anafazei,
cromatidele surori se deplasează spre polii celulei astfel: o cromatidă este atrasă spre un pol al
celulei, iar cromatida soră spre celălalt pol al celulei.
Telofaza: cromozomii monocromatidici ajung la polii celulei şi încep să se
despiralizeze şi să se decondenseze treptat; filamentele fusului de diviziune se rup şi acesta se
dezorganizează în totalitate. La fiecare pol al celulei, prin reorganizarea membranei nucleare,
a nucleolilor şi a celorlalte componente nucleare, se individualizează câte un nucleu ce
conţine acelaşi număr de cromozomi şi aceeaşi cantitate de ADN ca şi celula iniţială.
Se încheie procesul de cariochineză şi continuă procesul de citochineză care presupune
formarea unui perete despărţitor la jumătatea celulei iniţiale şi împărţirea acesteia în două
celule fiice asemănătoare celulei mamă.
Fig. 5 – Etapele diviziunii celulare (mitoză)

8
Lucaciu Anca Maria
Importanţa mitozei constă în:
- la organismele pluricelulare mitoza determină înmulţirea celulelor, ducând la creşterea
ţesuturilor şi organelor organismelor;
- prin mitoză sunt înlocuite celulele îmbătrânite, uzate, lezate etc.
B.3. Meioza
Este un tip special de diviziune indirectă ce se realizează în organele reproducătoare
ale plantelor şi animalelor.
Prin meioză, dintr-o celulă diploidă iau naştere, de regulă patru celule fiice haploide.
n
n
n
2n
n
n
n Fig. 6 – Schema meiozei
Se desfăşoară în două etape:

- etapa reducţională – în care, dintr-o celulă mamă diploidă rezultă două celule fiice
haploide;
- etapa ecvaţională – în care, fiecare dintre cele două fiice haploide se mai divid o dată
(diviziunea mitotică propriu-zisă) rezultând, în final, patru celule fiice haploide.
Etapa reducţională se desfăşoară în următoarele faze:
Profaza I este mult mai lungă şi mai complexă decât profaza mitozei. În profaza I,
nucleul creşte în dimensiuni; membrana nucleară se rupe şi se dezorganizează; nucleolii se
dezorganizează; se formează fusul de diviziune; cromozomii se individualizează şi devin
evidenţi la microscop prin spiralizarea şi condensarea fibrelor de cromatină.
Cromozomii omologi (unul matern şi unul patern) se apropie şi se dispun sub formă
de perechi, constituind bivalenţi sau tetrade cromozomiale (cromozomi patrucromatidici sau
tetracromatidici).
Între cromozomii omologi se realizează schimburi reciproce de segmente cromatidice sau de
gene, fenomen cunoscut sub numele de crossing-over. Prin acest fenomen rezultă cromozomi
recombinaţi (modificaţi genetic) care asigură variabilitatea organismelor.
9
Lucaciu Anca Maria
Fig. 7 – Crossing-over
Metafaza I: cromozomii sunt condensaţi la maximum şi sunt dispuşi sub formă de

perechi de cromozomi omologi (bivalenţi) în placa metafazică. Pe fiecare filament al fusului
de diviziune se găseşte câte o pereche de cromozomi bivalenţi prinşi prin centromerul lor de
filamentele fusului.
Anafaza I: la sfârşitul
metafazei I cromozomii bivalenţi se
despart iar. În timpul anafazei se
deplasează spre polii celulei astfel:
un cromozom bicromatidic dintr-o
pereche se deplasează spre un pol al
celulei, iar celălalt cromozom
bicromatidic se deplasează spre
polul opus.
Telofaza I: cromozomii
bicromatidici ajung la polii celulei
unde încep să se despiralizeze şi să
se decondenseze treptat; filamentele
fusului de diviziune se rup şi se
dezorganizează. La fiecare pol al
celulei, prin reorganizarea
membranei nucleare, a nucleolilor
etc., se individualizează câte un
nucleu ce conţine numai jumătate
din numărul de cromozomi ai
Fig. 8 – Mitoza
10
Lucaciu Anca Maria
celulei iniţiale (cromozomii sunt bicromatidici).
Se încheie procesul de cariochineză şi începe procesul de citochineză care presupune
formarea unui perete despărţitor la jumătatea celulei iniţiale, rezultând două celule fiice
haploide.
Etapa ecvaţională
Începe după o interfază foarte scurtă în care cele două celule fiice haploide nu îşi mai
dublează cantitatea de ADN, deoarece cromozomii sunt deja bicromatidici.
Se desfăşoară ca o mitoză propriu-zisă în următoarele faze: profaza II, metafaza II,
anafaza II şi telofaza II.
La finalul acestei etape, fiecare din cele două celule fiice haploide rezultate după etapa
reducţională, dă naştere la câte două celule fiice tot haploide, rezultând, în final, patru celule
fiice haploide (cu numărul de cromozomi şi cantitatea de ADN reduse la jumătate).
Importanţa meiozei constă în:
- contribuie la menţinerea constantă a numărului de cromozomi al unei specii de-a
lungul generaţiilor deoarece, gameţii conţin doar jumătate din numărul de cromozomi
al speciei iar, prin fecundaţie vor reface numărul normal de cromozomi al speciei
respective;
- asigurarea creşterii variabilităţii genotipice şi fenotipice a organismelor datorită
fenomenului de recombinare genetică din cadrul acestui proces.
11
Lucaciu Anca Maria
C. ŢESUTURILE
Ţesutul este format dintr-o grupare de celule strâns unite între ele, care prezintă
aceeaşiorigine, structură, formă şi care îndeplinesc aceleaşi funcţii. Principalele tipuri de
ţesuturi sunt: epitelial, conjunctiv, muscular şi nervos.
C.1. Ţesutul epitelial
Ţesutul epitelial este alcătuit din celule aşezate pe unul sau mai multe straturi.
Stratul de la bază este aşezat pe o membrană bazală. Membrană bazală separă ţesutul
epitelial de ţesutulconjunctiv - care se găseşte sub cel epitelial. Ţesutul epitelial nu este
vascularizat, deci nu se poate hrăni singur, hrănirea lui fiind asigurată din ţesutul
conjunctiv, prin difuziune, prin intermediul membranei bazale.
Epiteliile formează epiderma la contactul cu mediul extern, căptuşesc
cavităţile care comunică cu exteriorul (tub digestiv, căi aeriene, căi genitale şi căi urinare),
căptuşesc cavităţile închise (inimă, vase sangvine şi limfatice, pericard, pleură,
peritoneu).
După funcţie, epiteliile se clasifica în:
a) Epiteliile de acoperire - ele acoperă organismul la exterior şi căptuşesc, la interior,
principalele organe cavitare. Se clasifică în:
Epiteliile unistratificate, care se clasifică după forma celulelor astfel:
- pavimentoase simple (intră în alcătuirea tunicii interne a vaselor sanguine, pleură,
pericard şi peritoneu);
- cubice simple (se întâlnesc în bronhiole şi canalele de secreţie ale glandelor);
- cilindrice simple (formează epiteliul mucoasei tubului digestiv de la stomac la
rect şi al m u co as ei t r om p el o r ut e ri n e ).
Epiteliile pluristratificate se clasifică după forma celulelor astfel:
- pavimentoase stratificate keratinizate (epiderma);
- pavimentoase stratificate nekeratinizate ( intră în structura epiteliului mucoasei
bucale şi esofagiene);
- cilindrice stratificate ( intră în structura canalelor excretoare ale glandelor salivare,
epiteliul ureterelor şi al vezicii urinare).
Epiteliul pseudostratificat este un epiteliu unistratificat. Pe membrana bazală au un
singur strat de celule de înălţimi variate, ale căror nuclei se află la înălţimi diferite, dând
impresia de falsă stratificare („pseudon” = fals). Se întâlneşte în structura
epiteliului traheei şi al bronhiilor mari.
12
Lucaciu Anca Maria
b) Epiteliile glandulare sunt constituite din celule epiteliale care au proprietatea de a elabora
produşi de secreţie specifici şi care formează parenchimul glandular. Împreună cu ţesutul
conjunctiv, vase de sânge şi fibre nervoase, aceste epitelii formează glande.Există trei tipuri
de glande:
- exocrine - produsul lor de secreţie este eliminat printr-un canal în exteriorul organismului
(exemplu: glandele sudoripare);
- endocrine - produşii lor de secreţie hormonii - sunt eliminaţi direct în sânge
(exemplu: glanda tiroidă);
- mixte - au secreţie atât exocrina, cât şi endocrina (exemplu: pancreasul).
c) Epiteliile senzoriale - sunt alcătuite din celule specializate pentru recepţionarea stimulilor
din exteriorul sau interiorul organismului. Intră în structura organelor de simţ.
Fig. 9- Ţesutul epitelial (epitelii de acoperire)
13
Lucaciu Anca Maria
C.2. Ţesutul conjunctiv
Tesutul conjunctiv, după cum spune şi numele, face legatura dintre diferitele organe,
precum şi dintre componentele acestora. Intră în alcătuirea oaselor, are rol trofic (de hrănire),
depozitează grăsimi, intervine în apărarea organismului, în fagocitoză. Este un ţesut care
asigură rezistenţa organismului. Ţesutul conjunctiv este alcătuit din: celule conjunctive, fibre
conjunctive (de colagen, reticulină, elastină) şi substanţă fundamentală. După consistenţa
substanţei fundamentale se deosebesc trei tipuri de ţesuturi conjunctive: moi, semidure şi
dure.
Ţesuturile conjunctive moi
a) ţesutul conjunctiv lax conţine proporţii aproximativ egale de celule conjunctive,
fibre conjunctive şi substanţă fundamentală. Este cel mai răspândit dintre ţesuturile
conjunctive.Are rol trofic, de susţinere şi de apărare. Componentele sale sunt uniform
răspândite şi în proporţii egale.
b) ţesutul conjunctiv reticulat este format din fibre de reticulină dispuse sub formă de reţea
în ochiurile căreia se află substanţa fundamentală şi celulele de origine ale
elementelor figurate ale sângelui. Se găseşte în măduva hematogenă
(măduva roşie din oase) şi ganglionii limfatici.
c) ţesutul conjunctiv fibros conţine fibre de colagen şi fibre elastice, puţină
substanţă fundamentală şi puţine celule conjunctive. Se găseşte la nivelul
fasciilor care învelesc muşchii, a tendoanelor, a ligamentelor şi în diferite capsule
ce învelesc organele interne (rinichi, ficat). Are rol mecanic.
d) ţesutul conjunctiv adipos (gras) este alcătuit din celule globuloase care au
acumulat grăsime şi au împins nucleul spre periferia celulei. Se găseşte sub tegument, în
jurul unor organe (globi oculari, rinichi). Constituie izolantul termic al corpului.
e) ţesutul conjunctiv elastic conţine multe fibre elastice (de elastină) anastomozate în reţea
(unite), printre care se află substanţă fundamentală şi puţine celule conjunctive. Formează
tunica medie a arterelor mari şi a venelor.
Ţesuturile conjunctive semidure (cartilaginoase) este un ţesut elastic, dar rezistent. Se
mai numeşte ţesut cartilaginos (formeaza cartilaje) şi conţine fibre în cantitate mare, puţine
celule şi substanţă fundamentală. Ţesutul conjunctiv semidur este alcătuit din celule
cartilaginoase tinere numite condroblaste.
Condroblastele secretă substanţa fundamentală numită condrină (amestec de substanţe
organice impregnate cu săruri de Na şi Ca). Celulele tinere se impregnează cu condrina şi
se transformă în condrocite, celulele mature, sferice sau ovale. Condrocitele sunt
14
Lucaciu Anca Maria
adăpostite în nişte cavităţi numite condroplaste. Acest tip de ţesut nu este
vascularizat. Se clasifică în:
a) ţesut cartilaginos hialin cu fibre fine, substanţa fundamentală fiind
omogenă.Formează scheletul embrionului, cartilajele articulare, costale, la
ringeale, traheale şi bronşice.
b) ţesut cartilaginos elastic unde predomină fibrele elastice. Formează epiglota şi
pavilionul urechii.
c) ţesut cartilaginos fibros unde predomină fibrele de colagen. Intră în structura
meniscurilor articulare şi discurilor intervertebrale.
Fig. 10 – Ţesutul conjunctiv
15
Lucaciu Anca Maria
Ţesutul conjunctiv dur (osos) intră în alcătuirea oaselor, ce asigură funcţia de
susţinere şi rezistenţă a organismului. Ţesutul conjunctiv dur are în
substanţa fundamentală oseină, impregnată cu săruri de calciu şi fosfor.
Fibrele sunt de colagen. Celulele osoase tinere, osteoblastele, secretă substanţa
fundamentală. Celulele osoase mature, osteocitele, sunt situate în cavităţi ale substanţei
fundamentale numite osteoplaste. Un tip deosebit de celule osose îl constituie
osteoclastele, celule gigantice, multinucleate, cu rol în remanierea osoasă (îndeplinesc funcţia
de distrugere şi limitare a formării ţesutul osos, în funcţie de necesităţile fiziologice).Există
două tipuri de ţesut osos: spongios şi compact.
a) Ţesutul osos spongios este format din lamele osoase diferit aşezate denumite
trabecule, care delimitează cavităţi de diferite mărimi, areole. Acestea dau
osului spongios aspectul de burete. Areolele comunică între ele şi conţin măduvă
hematogenă (măduva osoasă roşie). Acest ţesut se găseşte în interiorul epifizelor
oaselor lungi şi în interiorul oaselor scurte şi late.
b) Ţesutul osos compact se află în partea centrală a oaselor lungi şi la periferia oaselor late
şi scurte. Unitatea morfologică şi funcţională a osului compact este osteonul (sistemul
haversian), alcătuit din canale haversiene în jurul cărora se dispun 5 – 30 de lamele osoase
concentrice între care se găsesc osteoplastele cu osteocite.
Canalele Havers conţin ţesut conjunctiv şi vase de sânge; în jurul canalului
Havers substanţa osoasă este dispusă sub forma unor lamele osoase concentrice, iar între
lamele sau în grosimea lor se găsesc osteoplastele cu osteocite.
Fig. 11 –
Ţesutul
conjunctiv dur
16
Lucaciu Anca Maria
C.3. Ţesutul muscular
Este alcătuit din celule musculare fusiforme, legate în fascicule prin ţesut conjunctiv.
Fiecare celulă are o membrană contractilă care înveleşte fibră musculară numită sarcolema şi
o citoplasmă numită sarcoplasmă care conţine substanţe chimice necesare pentru contracţia
musculară, ca glicogenul (polizaharid special întâlnit în celulele musculare dar şi hepatice) şi
fosfocreatina (substanţa prezenta în ţesuturi care reprezintă o rezervă de energie chimică
stocată). În plus sarcoplasma muşchilor activi este bogată în mitocondrii. În citoplasma se afla
unul sau mai mulţi nuclei şi organitele celulare, comune şi specifice.
Miofibrilele sunt organitele specifice celulei musculare, alcătuite din
microfilamente subţiri, contractile, care se numesc actina (proteină contractilă a ţesutului
muscular care se găseşte sub formă de filamente) şi miozina (proteină contractilă care
interacţionează cu actina, provocând o contracţie musculară sau o mişcare a celulei). În timpul
contracţiei musculare acestea se întrepătrund, alunecând unele peste altele şi scurtând celula
musculară. În timpul relaxării, miofibrilele se depărtează unele de altele, alungind celula. În
funcţie de aspect şi de funcţia pe care o îndeplineşte, ţesutul muscular poate fi:
- striat - formează muşchii scheletici (care se prind de oase) şi au mai mulţi nuclei;
- neted - intră în alcătuirea pereţilor organelor interne (uter, vezica urinară, tub digestiv);
- striat de tip cardiac (muşchiul inimii), fibrele miocardice se dispun inelar, fiind aşezate cap
la cap şi despărţite de o membrană, numită disc intercalar.
Fig. 12 – Ţesutul muscular
C.4. Ţesutul nervos

Este alcătuit din două tipuri de celule: neuroni, celule care generează şi conduc
impulsurile nervoase, şi celule gliale care formeaza un ţesut de suport sau interstiţial al
sistemului nervos.
C.4.1.Neuronul reprezintă unitatea strucurală şi funcţională a sistemului nervos.
Neuronul are rolul de a genera şi conduce impulsurile nervoase. Este o celulă de formă stelată
(corpul celular), care prezintă mai multe prelungiri.
17
Lucaciu Anca Maria
Structura neuronului:
a) Corpul celular are o membrană - neurilema şi o citoplasmă - neuroplasma. În citoplasma
se afla organite celulare şi un nucleu, de obicei central, cu unul sau mai mulţi
nucleoli.Organite specifice neuronului sunt: corpusculii Nissl (corpii tigroizi) care sunt
alcătuiţi din aglomerări de reticul endoplasmic rugos şi neurofibrilele care reprezintă o reţea
de fibre care traversează întreaga citoplasma, cu rol în transportul substanţelor din celulă şi de
susţinere.
b) Prelungirile neuronale sunt:
- dendritele sunt prelungiri foarte ramificate, care captează influxul nervos de la receptori sau
de la alţi neuroni şi îl conduc spre corpul celular;
- axonul este o prelungire unică, lungă, care se ramifica în porţiunea terminală, ultimele
ramificaţii fiind butonii terminali. Axonii conduc impulsul nervos dinspre corpul neuronal
spre butonii terminali. Butonii terminali conţin mediatori chimici, substanţe prin care impulsul
nervos este transmis altui neuron. Fibra axonului este acoperită de mai multe teci:
 teaca Schwann - este formată din celule gliale, care înconjura axonii. Celulele gliale
secretă o substanţă de culoare albă numită mielina, care formează cea de a doua teacă;
 teaca de mielina - din loc în loc, aceasta teacă prezintă întreruperi numite strangulaţii
Ranvier. Mielina se comportă ca un izolator electric, motiv pentru care impulsurile
nervoase sar de la o strangulaţie Ranvier la alta. Majoritatea axonilor sunt mielinizati
şi conduc impulsul nervos mult mai repede decât cei nemielinizati;
 teaca Henle - este o teacă continuă, care însoţeşte ramificaţiile axonice până la
terminarea lor. Este alcătuită din ţesut conjunctiv şi acoperă teaca Schwann, cu rol de
nutriţie şi protecţie.
Neuronii realizează o vastă reţea, fiind legaţi între ei
prin sinapse. Acestea sunt formaţiuni structurale
specializate, care se realizează între axonul neuronului
presinaptic şi dendritele sau corpul celular al
neuronului postsinaptic (sinapse axo-dendritice şi axo-
somatice). Legătura interneuronală se face între
segmentul presinaptic, reprezentat de butonul terminal
al axonului, şi segmentul postsinaptic, reprezentat de o
Fig. 13 – Neuronul zonă mică din membrana neuronului postsinaptic pe
care se aplică butonul terminal. Cele două segmente
18
Lucaciu Anca Maria
sinaptice sunt separate printr-un spaţiu sinaptic. Deci, legătura dintre neuroni nu se face prin
contact direct, ci este mediată chimic, prin eliberarea mediatorului în fanta sinaptică.
Axonii neuronilor presinaptici posedă, în mod
obişnuit, mai multe ramuri terminale care fac sinapsă
cu mai mulţi neuroni postsinaptici. La rândul său,
fiecare neuron postsinaptic primeşte un număr mare
de informaţii, prin sinapse, uneori de ordinul miilor.
Fig. 14 – Structură sinapsă axo-

dendritică
Transmiterea impulsului nervos de la
terminaţiile nervoase motorii la fibrele musculare se
face tot printr-o formaţiune similară cu sinapsa numită
placă motorie sau neuromusculară.
Fig. 15 – Placă motorie
C.4.2. Celulele gliale, în număr de peste 10 ori mai mare decât cel al neuronilor, se
găsesc printre neuroni. Forma şi dimensiunile celulelor gliale sunt diferite, iar prelungirile lor
sunt în număr variabil. Se atribuie numeroase roluri ţesutului glial, printre care: rolul de
susţinere, de a fagocita resturile neuronilor distruşi şi
produşii de dezintegrare, rolul de sinteză a mielinei, în
apărarea centrilor nervoşi şi în troficitate, făcând legătura
între neuroni şi vasele capilare. Spre deosebire de
neuroni, celulele gliale se pot divide, ocupând locul
neuronilor distruşi.
Fig. 16 – Celulă glială
C.4.3. Proprietăţile fundamentale ale neuronilor

Proprietăţile fundamentale ale neuronilor constau în generarea şi conducerea
impulsurilor nervoase.
Excitabilitatea – capacitatea materiei vii de a răspunde prin manifestări specifice la
acţiunea unor stimuli (fizici, chimici, electrici etc.) este maximă la nivelul ţesutului nervos.
Sub acţiunea unor stimuli se produc în neuron anumite modificări fizico-chimice care stau la
baza generării impulsului nervos. Pentru a produce un impuls nervos, stimulul trebuie să aibă
19
Lucaciu Anca Maria
o anumită intensitate numită prag. Stimulii cu intensitate inferioară pragului nu produc un
impuls nervos, iar stimuli cu intensitate superioară pragului nu declanşează un impuls mai
puternic decât stimulii prag. Aceasta, deoarece în timpul potenţialului de acţiune, neuronal şi
terminaţiile sale sunt inexcitabile. Această caracteristică este cunoscută sub numele de legea
“totul sau nimic”.
Stimulii cu intensitate prag, acţionând asupra neuronilor, produc anumite modificări
fizico-chimice, care au ca urmare declanşarea unui impuls nervos ce se autopropagă.
Cercetările electronofiziologice au precizat substratul
electronic al declanşării şi propagării impulsurilor nervoase.
Neuronul are o membrană plasmatică polarizată în
condiţii de repaus, fiind încărcată pozitiv pe faţa internă,
datorită repartiţiei inegale a Na+ şi K+ , de o parte şi de cealaltă
a membranei. Între faţa externă a membranei neuronale şi
interiorul celulei există o diferenţă de potenţial de -50-70
Mv, denumită potenţial membranar de repaus, menţinută prin
activitatea unor mecanisme membranare, care funcţionează cu
Fig. 17 – Potenţialul consum energetic. Aceste mecanisme expulzează permanent

membranar de repaus şi Na+, care iese lent şi pasiv din celulă, datorită gradientului de
de acţiune
concentraţie dintre mediul celular şi cel extracelular. Fluxul K+ din celulă este superior
influxului de Na+. Astfel, în celulă rămân mai multe sarcini electrice negative decât în afara
ei, determinate de anioni; de aceea, membrana se menţine în stare polarizată, cu faţa externă
pozitivă şi cea internă, negativă.
Aplicarea unui stimul cu intensitate prag creşte brusc permeabilitatea membranei
neuronale pentru Na+, determinând depolarizarea ei şi micşorarea diferenţei de potenţial cu -
15 mV. Ca urmare a creşterii influxului de Na+, polaritatea membranei se inversează,
devenind negativă pe faţa externă şi pozitivă pe cea internă (+35 mV) şi se declanşează un
potenţial de acţiune. Acesta se autopropagă de-a lungul membranei neuronale. Repolarizarea
se declanşează prin scăderea permeabilităţii membranei pentru influxul de Na+, concomitent
creşterii efluxului de K+ (până când concentraţia lui intracelulară este readusă la nivel de
repaus), restabilindu-se astfel echilibrul ionic iniţial.
Conductibilitatea este proprietatea de autopropagare a impulsurilor nervoase prin
axoni, până la terminaţiile acestora, unde ele sunt transmise, fie unui alt neuron, printr-o
sinapsă interneuronală, fie unui organ efector, producând un răspuns caracteristic (contracţie
musculară, secreţie glandulară).
20
Lucaciu Anca Maria
Înregistrarea curenţilor de acţiune în fibrele nervoase a arătat că potenţialul de acţiune
apărut într-o zonă excitată se propagă în ambele sensuri. În neuron conducerea impulsurilor
nervoase este unidirecţională datorită sinapselor, care permit impulsurilor să treacă doar într-
un anumit sens.
În axonii cu teacă de mielină conducerea impulsurilor depinde de fluxul circular de
curent. Mielina, fiind un bun izolator electric, nu permite scurgeri de curent şi de aceea
depolarizarea este posibilă numai la nivelul nodurilor Ranvier. Potenţialul de acţiune se va
deplasa deci sărind de la un nod la următorul, modalitate de transmitere numită conducere
saltatorie. Prin conducerea saltatorie viteza deplasării impulsurilor nervoase creşte foarte
mult; de aceea fibrele mielinice conduc de aproximativ 50 de ori mai rapid decât cele
amielinice.
Conducerea impulsului nervos este un proces activ care se realizează cu consum
energetic. Energia se eliberează în special prin oxidarea glucozei şi necesită un aport crescut
de O2; de aceea, în lipsa oxigenului, conductibilitatea nervoasă dispare în câteva ore.
În timpul potenţialului de acţiune, neuronii nu răspund la noi stimuli, indiferent de
intensitatea acestora, instalându-se perioada refractară. Capacitatea de a răspunde la un anumit
număr de stimuli pe unitatea de timp este în funcţie de perioada refractară.
21
Lucaciu Anca Maria
II. FUNCŢIILE DE BAZĂ ALE ORGANISMULUI UMAN
Organismul uman are trei funcţii fundamentale:
- de relaţie, prin care se asigură integrarea organismului în mediul de viaţă;
- de nutriţie, prin care se realizează schimb de materie şi energie cu mediul;
- de reproducere, prin care se asigură înmulţirea organismului şi perpetuarea speciei.
II.1. SISTEMUL NERVOS

Sistemul nervos recepţionează, transmite şi integrează diferite informaţii din mediul
intern sau extern, pe baza cărora eleborează răspunsuri adecvate, motorii şi secretorii. Prin
funcţia reflexă, care stă la baza activităţii sale, sistemul nervos contribuie la realizarea unităţii
funcţionale a organismului şi a echilibrului dinamic dintre organism şi mediul înconjurător.
Sistemul nervos, unitar ca structură şi funcţie, este subîmpărţit în:
a. Sistem nervos al vieţii de relaţie (somatic), care asigură echilibrul organismului cu
condiţiile variabile ale mediului. Cuprinde:
- sistemul nervos central (axul cerebro-spinal, nevraxul) format din măduva spinării
şi encefal;
- Sistemul nervos periferic format din nervi şi ganglioni nervoşi.
b. Sistem nervos al vieţii vegetative, care reglează activitatea organelor interne.
Ţesutul nervos este alcătuit din neuroni, celule diferenţiate specific, care generează şi
conduc impulsurile nervoase, şi celule gliale care formează un ţesut de suport sau interstiţial
al sistemului nervos.
II.1.1. Sistem nervos al vieţii de relaţie
a. Sistemul nervos central
Organele sistemului nervos central beneficiază de o triplă protecţie:
- protecţie osoasă: măduva spinării şi encefalul sunt protejate de organe dure –
oasele; astfel, encefalul este adăpostit de oasele craniene, iar măduva spinării este
adăpostită în canalul coloanei vertebrale.
- sistemul meningeal format din trei membrane: duramater (mamă vitregă) – situată
la exterior, mai groasă, rol protector, căptuşeşte peretele osos; arahnoida (pânză de
păianjen) – situată la mijloc, bogat vascularizată, are rol trofic; piamater (mamă
bună) – lipită de structurile nervoase pe care le protejează. Între arahnoidă şi
piamater există un spaţiu mai larg în care se găseşte lichidul cefalorahidian.
- lichidul cefalorahidian (cefalo-rahidian) este asemănător limfei sangvine, este
transparent, şi pe lângă rolul de hrănire, are şi rol de protecţie, amortizând şocurile
22
Lucaciu Anca Maria
mecanice. Lichidul cefalorahidian, pe lângă faptul că este situat în spaţiul dintre
arahnoidă şi piamater (spaţiul subarahnoidian), se găseşte şi în canalul ependimar
ce străbate măduva spinării, precum şi în ventriculele cerebrale. De asemenea,
contribuie la îndepărtarea metaboliţilor din ţesutul nervos. Deoarece în sistemul
nervos central lipsesc vasele limfatice, lichidul cefalorahidian drenează metaboliţii
în sistemul venos.
1. Măduva spinării
Măduva spinării, adăpostită în canalul vertebral, se întinde de la prima vertebră cervicală
până la a doua vertebră lombară, de unde se continuă cu o formațiune foarte subțire numită
filum terminale. Nervii lombari şi sacrali, în traiectul lor spre găurile intervertebrale, împreună
cu filum terminale, constituie coada de cal. Măduva spinării are o lungime cuprinsă între 43-
45 cm şi un diametru de circa 1 cm.
Măduva spinării are forma unui cilindru uşor turtit antero-posterior.
Măduva spinării prezintă două umflături: una cervicală, unde îşi au originea nervii
brahali şi una lombară, de unde pornesc nervii lombari. Pe faţa anterioară se găseşte fisura
mediană anterioară, mai largă şi mai adâncă decât şanţul median posterior, situat pe faţa
opusă. Corespunzător locului de ieşire şi intrare a rădăcinilor nervilor spinali se află şanţurile
laterale, anterior şi posterior.
În secţiune transversală măduva apare constituită , în interior, din substanţa cenuşie
dispusă sub forma literei H sau de fluture şi grupată în perechi de coarne: două anterioare şi
două posterioare, unite prin comisura cenuşie, străbătută de canalul ependimar. Între coarnele
anterioare şi cele posterioare se găsesc coarnele laterale, mai pronunţate în regiunea toracică
şi lombară. Substanţa cenuşie este alcătuită din corpii celulari ai neuronilor, nevroglii şi
neuroni de asociaţie, amielinizaţi (intercalari). În secţiune longitudinală, substanţa cenuşie
medulară apare sub formă de coloane.
În coarnele posterioare se găsesc neuroni somatosenzitivi şi intercalari (de asociaţie)
care primesc informaţii prin fibrele senzitive ale nervilor spinali. Între cornul posterior şi cel
lateral, în vecinătatea substanţei cenuşii se găsesc insule de celule nervoase dispuse în „reţea”
în substanţa albă ce formează substanţa reticulată medulară.
În coarnele anterioare se găsesc neuroni somatomotori, ai căror axoni constituie
rădăcinile anterioare (motorii) ale nervilor spinali. Neuronii somatomotori au rolul de a
controla desfăşurarea normală a activităţii musculare striate.
Coarnele laterale conţin neuroni vegetativi, în jumătatea anterioară, neuroni
visceromotori care realizează motilitatea musculaturii netede viscerale şi neuroni ai căror
23
Lucaciu Anca Maria
axoni părăsesc măduva prin rădăcinile anterioare, iar în jumătatea posterioară, neuroni
viscerosenzitivi.
Înconjurând substanţa cenuşie, la exterior se află substanţa albă, organizată, de fiecare
parte, în trei cordoane: anterior, lateral şi posterior. Substanţa albă este formată din fibre
nervoase mielinice şi din celule gliale. Fibrele nervoase se grupează în tracturi (fascicule),
unele scurte, făcând legătura între diferite segmente medulare, altele lungi, ascendente
(senzitive) sau descendente (motorii).
Fig. 18 – Organizarea măduvei spinării
Măduva este conectată cu organele receptoare și efectoare prin cele 31 de perechi de

nervi spinali: 8 cervicali, 12 toracali, 5 lombari, 5 sacrați și 1 coccigian. Nervii spinali sunt
micşti, alcătuiți din fibre motorii și senzitive, somatice și vegetative. Fiecare nerv spinal este
alcătuit din: rădăcini, trunchi și ramuri periferice.
Nervii spinali ies prin găurile intervertebrale. Aceștia fac legătura dintre măduva
spinării și organele gâtului, trunchiului și membrelor. Fiecare nerv spinal are două rădăcini.
Rădăcina posterioră (dorsală) este senzitivă (prin ea sosesc impulsurile aferente). Ea conține
un ganglion spinal în care se află neuroni senzitivi. Este formată din dendritele şi axonii
24
Lucaciu Anca Maria
neuronilor din ganglionul spinal, care, după ce au pătruns în măduvă, fac sinapsă în cornul
posterior medular cu un neuron de asociaţie şi direct cu neuronii somatomotori din coarnele
anterioare. Unii axoni mai lungi trec în cordonul posterior, având traseu ascendent spre bulb.
Rădăcina anterioară (ventrală) este motoare (prin ea pleacă impulsurile eferente). Este
formată din axonii neuronilor somatomotori din coarnele anterioare şi a neuronilor vegetativi
din coarnele laterale. Fibrele somatomotorii transmit impulsuri musculaturii striate, iar fibrele
visceromotorii se distribuie musculaturii netede a organelor interne şi a vaselor sangvine.
Cele două rădăcini se unesc și formează trunchiul nervului. Trunchiul este mixt, adică
are și fibre senzitive și fibre motoare. El se desparte în ramuri.
Ramurile:
- meningeală: mixtă, se distribuie la meninge, vertebre şi ligamente vertebrale;
- posterioară (dorsală): inervează musculatura, articulaţiile, pielea şi vasele din
regiunea posterioară a trunchiului;
- anterioară (ventrală): inervează muşchii şi pielea din regiunea antero-laterală a
corpului și membrele;
- comunicante: sunt în număr de 2 pentru fiecare nerv şi realizează legătura dintre
nervii spinali şi ganglionii vegetativi simpatici.
Fig. 19 – Nervul spinal
25
Lucaciu Anca Maria
Funcţiile măduvei spinării:
Activitatea sistemului nervos se realizează prin actul reflex. Actul reflex reprezintă
modalitatea de răspuns a sistemului nervos la diferiţi stimuli. Această acţiune are ca substrat
anatomic arcul reflex. Arcul reflex conţine o serie de componente: receptorul, căile aferente,
centrul nervos (reflex),
căile eferente, efectorul.
Fig. 20 – Arcul reflex
Receptorul reprezintă acea structură specializată în captarea unor stimuli specifici şi

transformarea lor în impuls nervos. Receptorul poate fi: celulă epitelială senzorială (mugurii
gustativi, receptorii auditivi, vestibulari), neuron (neuronii bipolari din mucoasa olfactivă,
neuronii unipolari din retină), fibră musculară modificată (fusurile neuro-musculare).
În funcţie de localizarea receptorului, acesta poate fi:
- Exteroreceptor (receptorii din piele);
- Proprioreceptor (receptorii din muşchi, articulaţii);
- Interoreceptor-visceroreceptor (receptorii din organele interne).

Căile aferente sunt reprezentate de neuroni senzitivi, care preiau informaţia de la
receptori şi o transmit centrilor nervoşi. Căile aferente pot fi somatice (care preiau informaţia
de la exteroreceptori şi proprioreceptori) şi vegetative (care preiau informaţia de la
visceroreceptori).
Centrul nervos este reprezentat de corpi celulari ai neuronilor care transmit răspunsul
mai departe. Aceşti centri nervoşi se găsesc în sistemul nervos central.
Căile eferente sunt reprezentate de neuroni motori, care transmit răspunsul efectorilor.
Aceste căi pot fi la fel ca şi cele aferente, somatice şi vegetative.
Efectorii sunt reprezentaţi de structurile ce realizează răspunsul trimis de centrul
nervos. Efectorii pot fi muşchii striaţi scheletici (reflexe somatice) sau muşchi netezi, glande,
muşchiul cardiac (reflexe vegetative).
Măduva spinării are două funcţii fundamentale: reflexă şi de conducere.
Funcţia reflexă. Măduva spinării reprezintă un centru nervos, în care se închid diferite
reflexe involuntare. Acestea sunt la rândul lor somatice (reflexul de apărare, reflexul ahilian,
bicipital, tricipital, plantar, rotulian) sau vegetative (simpatice sau parasimpatice).
- Reflexele somatice implică neuroni somatosenzitivi şi somatomotori, extero- şi
proprioreceptori şi muşchii striaţi de tip scheletic. În funcţie de numărul de sinapse implicate
26
Lucaciu Anca Maria
în realizarea reflexului, acesta poate fi monosinaptic sau polisinaptic. În tabelul de mai jos
sunt rezumate particularităţile acestor reflexe:
Caracteristici Reflex monosinaptic Reflex polisinaptic
Receptorii Proprioreceptori Exteroreceptori şi
proprioreceptori
Neuronii implicaţi în 1 neuron somatosenzitiv şi 1 1 neuron somatosenzitiv, 1
reflex neuron motor neuron somatomotor şi cel
puţin 1 neuron intercalar
Timpul Scurt Lung
Iradiere Nu iradiază Iradiază conform legilor lui
Pflűger (localizare,
unilateralitate, simetrie,
iradiere, generalizare)
Exemple Ahilian, rotulian, bicipital, Reflexul de apărare realizat
tricipital, abdominal prin flexie
Fig. 21 – Reflexul rotulin
- Reflexele vegetative sunt implicate în menţinerea homeostaziei prin creşterea sau scăderea
activităţii diferitelor organe, ca răspuns la la condiţiile fiziologice. Cele mai importante
reflexe vegetative medulare sunt:
 reflexele cardioaccelerator şi pupilo-dilatator; au centrii în coarnele laterale medulare
din zona cervicodorsală;
 reflexele vasoconstrictoare; au centrii în măduva dorsolombară;
 reflexele sudorale, pilomotorii şi motilitatea tubului digestiv; sunt controlate de centrii
dorsolombari;
 reflexele de micţiune, defecaţie şi sexuale au centrii localizaţi în segmentele
lombosacrate medulare (coarnele laterale şi comisura cenuşie).
27
Lucaciu Anca Maria
Centrii vegetativi medulari sunt subordonaţi unor centri superiori (bulbari,
hipotalamici şi chiar corticali).
Funcţia de conducere. Aceasta se realizează prin căi lungi (de proiecţie), ascendente şi
descendente, şi căi scurte (de asociaţie sau intersegmentare) care leagă diferitele etaje ale
măduvei spinării, dar şi măduva cu alte segemente ale sistemului nervos central. Astfel, căile
scurte leagă diferite etaje ale măduvei spinării, iar căile lungi leagă măduva spinării de
encefal.
Căile ascendente transmit informaţii de la diferiţi receptori. Sensibilitatea
exteroceptivă (tactilă, termică, dureroasă) şi proprioceptivă (inconştientă şi conştientă) este
condusă prin căi specifice. Sensibilitatea interoceptivă (visceroceptivă) este condusă prin
substanţa reticulată din jurul canalului ependimar şi substanţa reticulată medulară în care
există căi nespecifice, şi prin calea spinotalamică, alături de excitaţiile somatice.
Căile ascendente specifice, proprii fiecărui tip de sensibilitate, sunt constituite numai
din trei neuroni.
Toate fibrele care conduc sensibilitatea exteroceptivă au primul neuron
(protoneuronul) situat în ganglionul spinal. Dendrita acestuia formează sau este conectată cu
receptorii cutanaţi (termici, dureroşi, tactili), iar axonul intră în măduvă prin rădăcina
posterioară a nervilor spinali.
Fibrele sensibilităţii termice, dureroase şi tactile grosiere (protopatică) fac sinapsă în
cornul posterior cu deutoneuronul căii (al doilea neuron), al cărui axon trece în cordonul
lateral de partea opusă, formând fasciculul spinotalamic lateral (termic-dureros) sau în cornul
anterior de partea opusă – fasciculul spinotalamic anterior (tactil).
Fibrele care conduc sensibilitatea tactilă fină intră în măduvă direct în cordonul
posterior formând fasciculele spinobulbare (Goll-Burdach) şi fac sinapsă în bulb cu
deutoneuronul căii.
Toate căile exteroceptive au al treilea neuron în talamus, iar axonul acestuia se
proiectează în cortex.
Tracturile sensibilităţii proprioceptive au primul neuron localizat tot în ganglionul
spinal; dendrita formează proprioceptorii din muşchi, oase şi articulaţii; axonul urmează
aceeaşi cale intrând în măduvă, unde se separă în două tipuri de fascicule:
- fibrele care conduc sensibilitatea proprioceptivă inconştientă fac sinapsă cu
deutoneuronul căii tot în cornul posterior, formând apoi, prin cordoanele laterale,
fasciculele spinocerebeloase: direct (Flechsig), cele care vin din partea inferioară a
28
Lucaciu Anca Maria
corpului şi încrucişat (Gowers), cele
care vin din regiunea superioară a
trunchiului şi membrelor superioare;
- fibrele care conduc
sensibilitatea proprioceptivă
conştientă intră direct în cordonul
posterior – fasciculele spinobulbare
(Goll şi Burdach), făcând sinapsă cu
deutoneuronul căii în bulb şi cu al
treilea neuron în talamus, având
proiecţie corticală.
Fig. 22 – Căile sensibilităţii

exteroceptive şi proprioceptive
Căile descendente (ale motilităţii). Motilitatea voluntară este declanşată din centrii
motori ai cortexului cerebral pe căile piramidale, iar cea stereotipă-autonomă, involuntară din
centrii motori corticali şi subcorticali, pe căile extrapiramidale.
a. Căile piramidale
(corticospinale) au traseu
descendent prin trunchiul cerebral;
unele ajung la motoneuronii
somatici medulari după încrucişare
la nivel medular – fasciculul
piramidal direct (situat în
cordoanele anterioare), altele după
ce se încriucişează în bulb
(decusaţia piramidală) – fasciculul
piramidal încrucişat (situat în
cordoanele laterale).
Fig. 23 – Căile nervoase descendente
29
Lucaciu Anca Maria
O parte din fibrele acestor tracturi se opresc în trunchiul cerebral (fasciculul
corticobulbar) la centrii motori ai nervilor cranieni.
Impulsurile conduse prin căile piramidale iniţiază mişcări fine, voluntare.
b. Căile extrapiramidale. Unele au neuronii de origine în regiuni diferite ale scoarţei
cerebrale; axonii lor fac sinapsă în nucleii bazali (corpii striaţi) ale căror fibre formează o
parte din sistemul extrapiramidal, cu traseu medular prin fascicule tecto- şi rubro-spinale.
Majoritatea fibrelor extrapiramidale au originea în diferiţi nuclei subcorticali din
trunchiul cerebral formând fasciculele: tectospinal (din coliculii cvadrigemeni), rubrospinal,
nigrospinal (din pedunculii cerebrali), olivospinal, vestibulospinal (din bulb) şi reticulospinal
(din substanţa reticulată a trunchiului).
Toate sunt căi motoare secundare care conduc impulsuri ce reglează şi controlează
tonusul postural, mişcările automate asociate cu mersul, vorbirea, scrisul, îmbrăcarea,
alimentarea şi unele stări afectivo-emoţionale, atitudinile automate etc.
Fasciculele întregului sistem motor fac sinapsă cu motoneuronii din trunchiul cerebral
şi din cornul anterior medular, iar axonii motoneuronilor medulari se distribuie spre
musculatura scheletică prin fibre somatice.
2. Encefalul
Encefalul este format din: trunchi cerebral, cerebel, diencefal și emisfere cerebrale.
Fig. 24 – Componentele encefalului
30
Lucaciu Anca Maria
Trunchiul cerebral
Trunchiul cerebral, în formă de trunchi de piramidă, se continuă în jos cu măduva
spinării, la nivelul orificiului occipital.
Se observă la suprafață niște șanturi longitudinale care se continuă cu cele medulare și două
șanţuri transversale care marchează limitele dintre cele trei etaje: bulbul rahidian, puntea lui
Varolio și mezencefalul.
Bulbul rahidian este alcătuit din:
- piramidele bulbare, care continuă cordoanele anterioare ale măduvei;
- cordoanele laterale bulbare - continuă cordoanele laterale ale măduvei;
- cordoanele posterioare bulbare - continuă cordoanele posterioare ale măduvei.
În partea superioară a cordoanelor laterale se găsesc olivele bulbare. Între piramidele
bulbare se observă decusaţia piramidală, formată prin încrucişarea fasciculelor piramidale.
De pe cordoanele laterale şi posterioare ale bulbilor se desprind fascicule care fac legătura
între bulb şi cerebel, numite pedunculi cerebeloşi inferiori.
Puntea lui Varolio (protuberanţa) continuă formaţiunile de la nivelul bulbului. Lateral
şi posterior puntea se continuă cu pedunculii cerebeloşi mijlocii, care fac legătura între punte
şi cerebel.
Mezencefalul este alcătuit din pedunculii cerebrali, care continuă formaţiunile de la
nivelul punţii. Superior se află diencefalul. Pe faţa posterioară se află patru coliculi (coliculii
cvadrigemeni), doi superiori şi doi inferiori. Lateral şi posterior, mezencefalul se continuă cu
pedunculii cerebeloşi superiori, care ajung la cerebel.
Fig. 25 – Trunchiul cerebral
31
Lucaciu Anca Maria
Structural, trunchiul cerebral este constituit din formaţiuni cenuşii şi albe, omoloage
celor medulare sau proprii fiecărui etaj. Substanţa cenuşie este situată la interior şi
fragmentată în numeroşi nuclei, separaţi prin substanţă albă care apare şi la periferie.
Nucleii bulbari sunt:
- Motori: conţin neuronii de origine ai fibrelor motorii ale nervilor cranieni
glosofaringian (IX), vag (X), accesor (XI), hipoglos (XII);
- Senzitivi: nuclei ce conţin deutoneuronii cu care fac sinapsă fibrele senzitive ale
nervilor cranieni glosofaringian (IX), vag (X), trigemen (V), facial (VII) şi nucleii
vestibulari (VIII);
- Vegetativi: nucleul salivar inferior şi nucleul dorsal al vagului care, împreună cu
cei din substanţa reticulată sunt centrii unor reflexe viscerale controlate prin nervii
glosofaringieni şi vagi;
- Proprii: mai răspândiţi în substanţa reticulată, sunt sediul centrilor respiratori
(inspirator, expirator), vasomotori şi cardioinhibitori. În bulb se găsesc şi nucleii
Goll şi Burdach, nucleul olivar – staţii pe traseul căilor senzitive şi motorii.
Nucleii pontini sunt:
- Motori: ai nervilor cranieni trigemen (V), abducens (VI) şi facial (VII);
- Senzitivi: ai nervilor cranieni VIII (nuclei cohleari) şi nucleul principal senzitiv al
nervului trigemen (V);
- Vegetativi: salivar superior şi lacrimal;
- Proprii: respiratori, cardiovasculari (în substanţa reticulată).
Nucleii mezencefalului sunt:
- Motori: ai nervilor cranieni oculomotor (III) şi trohlear (IV);
- Senzitiv al tractului mezencefalic al nervului V;
- Vegetativi accesori ai oculomotorului (ciliar şi pupilar);
- Nucleii proprii sunt reprezentaţi prin substanţa neagră care coordonează motilitatea
asociată, dar mai ales intervin, împreună cu scoarţa cerebrală şi hipotalamusul, în
mecanismul somn-veghe; nucleul roşu are rol inhibitor asupra tonusului muscular.
Trunchiul cerebral are două funcţii fundamentale: reflexă şi de conducere.
Funcţia reflexă se realizează prin centrii de substanţă cenuşie.
În bulb: reflexele secretorii şi motorii digestive, respiratorii şi adaptative
cardiovasculare (vegetative), reflexul de deglutiţie (somatic).
În punte: reflexul salivar, lacrimal, respiratorii şi cardiovasculare (vegetative), reflexul
masticator, de clipire şi mimică (somatice).
32
Lucaciu Anca Maria
În mezencefal: reflexul pupilar fotomotor şi acomodare la distanţă (vegetative), legate
de menţinerea poziţiei corpului prin căile motoare extrapiramidale cu origine la acest nivel.
Coliculii cvadrigemeni de origine ai fasciculului tectospinal sunt legaţi de reflexele de
orientare vizuală şi auditivă (mişcarea ochilor şi a capului în direcţia excitantului) şi reflexele
de echilibru.
Funcţia de conducere se realizează prin substanţa albă, alcătuită din fibre ascendente,
continuarea celor medulare, cărora li se adaugă fibre de la nucleii senzitivi bulbo-
mezencefalici, precum şi din fibre descendente provenite din centrii nervoşi superiori sau cu
originea în trunchiul cerebral. Acestor tracturi ascendente şi descendente lungi, li se adaugă şi
fibre de asociaţie, care fac legătura între nucleii trunchiului cerebral şi fibrele pedunculilor
cerebeloşi, prin care formaţiunile trunchiului cerebral sunt legate aferent şi eferent de cerebel.
Nervii cranieni
Din totalul de 12 perechi de nervi cranieni, zece perechi de nervi cranieni sunt legați
de trunchiul cerebral. Nervii cranieni sunt senzitivi, motori şi micşti.
I. Nervii olfactivi - sunt nervi senzitivi; conduc impulsurile nervoase declanşate de miros pâna
la emisferele cerebrale. Nu au legături cu trunchiul cerebral.
II. Nervii optici - nervi senzitivi - conduc impulsuri declanşate de stimuli luminoşi pâna la
emisferele cerebrale. Nu au legături cu trunchiul cerebral.
III. Nervii oculomotori - motori - conduc impulsuri la o parte din muşchii globilor oculari:
drept superior, drept inferior, drept intern şi oblic inferior.
IV. Nervii trohleari - motori - controlează muşchiul oblic superior al globului ocular.
V. Nervii trigemeni - nervi micşti - inervează tegumentul şi musculatura feţei (prin fibre
senzitive) şi muşchii masticatori (prin fibre senzitive şi motorii).
VI. Nervii abducens - motori - controlează muşchiul drept extern al globului ocular.
VII. Nervii faciali - micşti - asigură sensibilitatea gustativă și controlează musculatura
mimicii.
VIII. Nervii vestibulo-cohleari - nervi senzitivi - conduc impulsuri legate de auz (ramul
cohlear) şi de echilibru (ramul vestibular).
IX. Nervii glosofaringieni - nervi micşti - asigură sensibilitatea limbii şi controlează muşchii
faringelui, laringelui.
X. Nervii vagi - nervi micşti - asigură sensibilitatea şi controlează activitatea organelor interne
(inimă, plămân, stomac, intestin etc.).
XI. Nervii accesori - motori - controlează muşchii sternocleidomastoidieni şi muşchii trapezi.
33
Lucaciu Anca Maria
XII. Nervii hipogloşi - motori - inervează musculatura limbii (intervin în masticaţie şi
deglutiţie).
Cerebelul
Cerebelul este situat înapoia trunchiului cerebral și este legat de acesta prin trei perechi
de cordoane de substanță albă numite pedunculi cerebeloși. Cerebelul are două emisfere între
care este un corp alungit numit vermis. Suprafața lui este brăzdată de șanțuri adânci.
Fig. 26 – Secţiune prin cerebel
Substanța cenușie formează la suprafață scoarța cerebeloasă, pliată cu ajutorul

șanțurilor. Mai sunt și câțiva nuclei înconjurați de substanță albă care ocupă zona centrală.
Cerebelul asigură menținerea echilibrului pe baza informațiilor primite de la urechea
internă. El controlează poziția corpului, primind informații de la receptorii din mușchi și
articulații (proprioreceptori). Nu comandă mișcările, dar asigură precizia mișcărilor
comandate de emisferele cerebrale.
Cerebelul are trei lobi:
- paleocerebel (lobul anterior);
- neocerebel (lobul posterior);
- arhicerebel (lobul inferior, legat de vermis, numit şi lobul floculonodular).
Funcţiile cerebelului
Arhicerebelul primeşte informaţii de la aparatul vestibular (legate de echilibru).
Extirparea sa determină pierderea echilbrului.
34
Lucaciu Anca Maria
Paleocerebelul este legat în special de sensibilitatea proprioceptivă (aici sunt proiectate
fasciculele sensibilităţii proprioceptive inconştiente) şi are rol important în reglarea tonusului
muscular. Extirparea sa provoacă exagerarea reflexelor osteotendinoase, tulburări în mers.
Neocerebelul participă la reglarea, modularea mişcărilor fine comandate de scoarţa
cerebrală. Extirparea sa este urmată de pierderea preciziei mişcărilor fine, tulburări în mers.
Extirparea totală a cerebelului, compatibilă cu supravieţuirea, provoacă în primele zile
tulburări motorii grave. Ulterior, se instalează astazia (imposibilitatea de a sta în picioare dacă
nu există o bază de susţinere largă), astenia (oboseală musculară rapidă) şi atonia (diminuarea
tonusului muscular). După aproximativ o lună tulburările menţionate dispar progresiv, fiind
compensate prin activitatea scoarţei cerebrale. Această evoluţie dovedeşte că principalele
funcţii ale cerebelului pot fi preluate de scoarţa cerebrală.
Diencefalul
Diencefalul (creier intermediar) este parțial acoperit de emisferele cerebrale. La
suprafață se vede doar locul de intrare a nervilor optici (care fac parte dintre nervii cranieni) și
o parte din marginea inferioară.
Substanța cenușie a diencefalului formează nuclei. Cei mai voluminoși nuclei
diencefalici primesc impulsuri pe căi senzitive: vizuală, auditivă, gustativă, tactilă, termică,
dureroasă, proprioceptivă și vestibulară (nu și pe cea olfactivă care intră direct în emisferele
cerebrale). Axonii neuronilor de aici fac sinapsă în scoarța cerebrală.
Diencefalul este alcătuit din mai multe mase de substanţă nervoasă: talamus,
metatalamus, epitalamus, subtalamus şi hipotalamus.
Talamusul este cea mai voluminoasă
formaţiune diencefalică. Conţine mai mulţi
nuclei ce realizează conexiuni între diferite
segmente ale nevraxului. La acest nivel se află
al III-lea neuron al sensibilităţii exteroceptive,
proprioceptive conştiente, vestibulare şi
gustative.
Metatalamusul este format din patru corpi
Fig. 27 - Diencefal
geniculaţi, doi mediali şi doi laterali. În corpii
geniculaţi laterali se află al III-lea neuron al căii vizuale, iar în corpii geniculaţi mediali - al
III-lea neuron al căii auditive.
35
Lucaciu Anca Maria
Epitalamusul este format dintr-un nucleu în care se închid reflexele olfactivosomatice
(mişcările capului şi corpului după miros) şi glanda epifiza.
Hipotalamusul este situat la baza diencefalului, chiar deasupra trunchiului cerebral şi
legat de glanda hipofiză. Hipotalamusul deţine rolul principal în reglarea sistemului vegetativ.
De asemenea intervine în: reglarea cardiovasculară, termoreglare, reglarea nivelului apei și a
electroliților, reglarea sațietății și a activității gastro-intestinale, reglarea ritmului nictemeral,
reglarea funcţiilor sexuale, anumite stări emoţionale (frica, furia) și reglarea activității
endocrine.
Emisferele cerebrale
Emisferele cerebrale sunt cele mai voluminoase organe ale sistemului nervos. Sunt
separate printr-un șant interemisferic (fisură interemisferică) și unite prin punți de substanță
albă: corpul calos, trigonul cerebral, comisurile albe, anterioară şi posterioară. Feţele
emisferelor cerebrale sunt brăzdate de trei şanţuri mai adânci care despart lobii:
- şanţul lateral Sylvius (separă lobul frontal de lobul temporal);
- şanţul central Rolando (separă lobul frontal de cel parietal);
- șanțul perpendicular extern (separă incomplet lobul parietal de cel occipital).
Pe suprafața emisferelor există și şanţuri mai superficiale, care mărginesc girusuri
(circumvoluţii cerebrale).
Fig. 28 - Creierul mare 36

Lucaciu Anca Maria
Structural, emisferele cerebrale sunt alcătuite din substanţă cenuşie dispusă la
suprafaţă, formând scoarţa cerebrală, şi substanţă albă la interior, alcătuită din fibre de
asociaţie, comisurale şi de proiecţie.
Scoarţa cerebrală reprezintă etajul superior de integrare a activităţii sistemului nervos.
La nivel cortical ajung toate informaţiile şi de aici pornesc comenzile pentru activitatea
motorie. Are un volum de 450-500 cm3 şi conţine 14 miliarde de neuroni. În general, scoarţa
este formată din 6 straturi. Această stratificare nu este uniformă pe întreaga scoarţă. Sunt
regiuni în care predomină straturile senzitive, altele în care predomină straturile piramidale şi
altele în care dezvoltarea straturilor este proporţională. Varietatea de structură a permis
identificarea pe scoarţa cerebrală a unor zone numite arii, legate de anumite funcţii. Are două
componente: paleocortexul, porţiunea cea mai veche, constituită doar din două straturi
celulare (receptor şi efector) şi neocortexul, cu o structură mai complexă, fiind în cea mai
mare parte constituit din 6 straturi celulare.
Paleocortexul (sau sistemul limbic) este alcătuit dintr-un inel de ţesut nervos care
înconjură hilul fiecărei emisfere cerebrale şi în care se găsesc formaţiuni legate de simţul
mirosului. Este în strânsă legătură cu hipotalamusul, fiind centrul mişcărilor de masticaţie,
deglutiţie, supt; reglează foamea şi saţietatea (prin legătura cu hipotalamusul), funcţia sexuală;
menţine atenţia.
Neocortexul cuprinde restul țesutului cortical, atingând la om o dezvoltare şi o
organizare incomparabilă cu ale oricărui animal.
Anumite zone corticale recepţionează informaţiile aferente senzitive (neocortexul receptor sau
senzitiv), altele controlează motilitatea voluntară (neocortexul motor sau efector), iar altele
asociază aceste funcţii (neocortexul de asociaţie).
Neocortexul receptor este reprezentat de zona de proiecţie corticală a diferitelor
sensibilităţi specifice.
 Aria somestezică se găsește în lobul parietal (girusul postcentral din lobul parietal).
Aici ajung informații de la receptorii din
piele, de la mușchi, tendoane și ligamente.
Proiecţia corticală senzitivă

reprezintă un fel de om – homunculus
senzitiv, având componentele deformate din
cauză că reprezentarea diverselor regiuni ale
Fig. 29 - Homunculus
37
Lucaciu Anca Maria
corpului nu este proporţională cu suprafaţa ci cu importanţa lor; cele mai întinse reprezentări
corticale au zonele cu sensibilitatea cea mai mare (buzele, limba, mâna etc.)
 Aria vizuală se află în lobul occipital.

 Aria gustativă se află la baza ariei somestezice, în lobul parietal.
 Aria auditivă se află în partea anterioară a primei circumvoluţiuni temporale.
 Aria vestibulară se află în lobul temporal (în partea posterioară a primei circumvoluţii
temporale).
 Aria olfactivă se găsește pe fața mediană a emisferelor cerebrale, în sistemul limbic.
 Sensibilitatea viscerală se proiectează în toată zona somestezică.
Neocortexul motor comandă mișcările, mai ales pe cele voluntare. Cuprinde ariile
corticale de unde pornesc axonii căilor motorii piramidale şi unii axoni ai căilor
extrapiramidale. Aria motorie principală se află în peretele anterior al şanţului central şi în
porţiunea adiacentă a girului precental, aici având originea aproximativ un sfert din fibrele
care constituie căile piramidale. Neuronii din aria motorie controlează motilitatea voluntară
rapidă, precisă şi coordonată a musculaturii scheletice din partea opusă a corpului.
Reprezentarea corticală în aria motorie principală este similară celei senzitive -.
homunculus motor, musculatura implicată în efectuarea unor mişcări mai fine (musculatura
mâinii etc.), fiind mai larg reprezentată comparativ cu musculatura altor regiuni (trunchi,
membrul inferior etc.).
Neocortexul de asociație nu are doar funcție de legătură ci realizează o prelucrare
complexă a informației. În creierul uman există trei asemenea zone: prefrontală, temporală şi
parietooccipitală.
Zona de asociaţie prefrontală primeşte proiecţii de la talamus şi are în mare parte
funcţie vegetativă, excitarea ei provocând modificări circulatorii, gastrointestinale, renale etc.
La om, această zonă este legată şi de determinarea personalităţii.
Zona de asociaţie temporală are legătură cu memoria vizuală, anumite reacţii
emoţionale şi cu controlul activităţii sexuale.
Zona de asociaţie parietooccipitală cuprinde arii de asociaţie auditivă şi vizuală.
Neuronii din scoarța cerebrală nu au formă fixă. Ei își modifică forma prelungirilor,
stabilind legături sinaptice noi. Astfel se formează circuite neuronale noi. Se consideră că
fiecare acțiune pe care omul o învață corespunde unui circuit nou, format în procesul învățării.
Comportamentul dobândit prin învățare se deosebește de reflexele necondiționate prin faptul
că traseul impulsului nervos are componente noi, care se formează în funcție de experiența de
38
Lucaciu Anca Maria
viață. Această „formare continuă” a scoarței cerebrale se menține toată viața, dar este mai
activă la indivizii tineri.
Funcţiile superioare ale sistemului nervos şi în special procesele psihice complexe,
sunt încă puţin cunoscute.
Nucleii bazali (ganglionii bazali) sunt localizați la baza emisferelor cerebrale. Nucleii
bazali sunt asociaţi cu alte structuri ale encefalului, în special cu mezencefalul. Controlează
contracţiile inconştiente ale musculaturii scheletice, cum ar fi mişcările membrelor superioare
din timpul mersului; de asemenea, reglează tonusul muscular necesar pentru o serie de mişcări
intenţionate. Afecţiuni neurologice sau traume fizice ale nucleilor bazali cauzează o varietate
de disfuncţii motorii, incluzând rigiditate, tremurături şi mişcări rapide şi necontrolate.
Ventriculele cerebrale sunt conectate între ele şi cu canalul ependimar. Fiecare dintre
cele două ventricule laterale este localizat în câte o emisferă cerebrală, inferior corpului calos.
Al treilea ventricul este localizat în diencefal, în talamus. Ventriculul IV este localizat în
trunchiul cerebral între punte şi cerebel. Comunicarea dintre ventriculul III şi IV se realizează
prin apeductul lui Sylvius, situat în mezencefal. Inferior, ventriculul IV se continuă cu canalul
ependimar.
b. Sistemul nervos periferic

Este format din nervi şi ganglioni nervoşi care se află pe traiectul lor.
Nervii transmit impulsurile nervoase de la organele receptoare spre centrii nervoşi-
nervi senzitivi, sau de la centrii nervoşi spre organele efectoare (musculatura striată şi netedă,
glandele endocrine şi exocrine) – nervi motori. Cei mai mulţi sunt nervi micşti, conţinând atât
fibre senzitive cât şi motoare.
Nervul este învelit periferic de ţesut conjunctiv – epinerv - care trimite prelungire în
interiorul nervilor ce separă fasciculele de fibre
nervoase, perinerv, cu rol de izolant şi de sistem
de transport pentru lichidele interstiţiale din
vecinătatea fibrelor nervoase. Din perinerv se
desprind formaţiuni conjunctive care pătrund în
fascicule, solidarizând fibrele între ele şi
alcătuind endonervul. În ţesutul conjunctiv al
nervului se găsesc vase sangvine şi fibre
nervoase vegetative.
Fig. 30 - Secţiune transversală prin nerv

39
Lucaciu Anca Maria
În afara nevraxului (extranevraxial) prelungirile neuronilor alcătuiesc nervii:
– spinali (rahidieni) – 31 de perechi cu originea în măduva spinării; sunt nervi micşti (au atât
fibre senzitive, cât şi motorii);
– cranieni – 12 perechi, din care 10 perechi au originea în trunchiul cerebral; ei sunt:
senzitivi, motori sau micşti.
Ganglionii nervoşi sunt aglomerări de corpi celulari ai neuronilor.
Sistemul nervos central şi cel periferic sunt interdependente.
II.1.2. Sistem nervos al vieţii vegetative

Sistem nervos al vieţii vegetative coordonează activitatea viscerală, inconştientă.
Pe baza unor criterii morfofuncţionale se consideră că sistemul nervos al vieţii
vegetative este format din două porţiuni – simpaticul şi parasimpaticul. Cele mai multe organe
primesc o inervaţie vegetativă dublă, antagonistă. De exemplu, cordul are atât inervaţie
simpatică, cu efecte stimulatoare asupra proprietăţilor miocardului, cât şi o inervaţie
parasimpatică, cu efecte inhibitoare. În realitate, cele două componente vegetative acţionează
complementar, stimularea unui segment vegetativ este însoţită de diminuarea activităţii
celuilalt. În alte organe simpaticul şi parasimpaticul exercită efecte de acelaşi tip; de exemplu,
stimularea secreţiei salivare.
Sistem nervos al vieţii vegetative
este organizat structural, la fel ca cel
somatic, având: terminaţii receptoare
viscerale, căi aferente specifice, centri de
integrare situaţi la diferite niveluri
nevraxiale şi căi eferente către efectorii
viscerali: fibrele musculare netede şi
celulele glandulare. Existenţa arcului
reflex vegetativ dovedeşte că activitatea
funcţională a sistemului nervos al vieţii
vegetative are la bază mecanismul reflex.
Fig. 31 - Arc reflex vegetativ simpatic

Componenta aferentă vegetativă este constituită din numeroasele terminaţii receptoare
din viscere şi vase, provenite din neuroni vegetativi şi care, în funcţie de natura agentului care
le stimulează, sunt denumite baroreceptori, osmoreceptori, chemoreceptori etc.
40
Lucaciu Anca Maria
Aferenţa vegetativă se află în ganglionii spinali de pe rădăcina posterioară a nervilor
spinali şi în ganglionii omologi ai nervilor cranieni (VII, IX şi X). Fibrele aferente vegetative
ajung în sistemul nervos central prin nervi vegetativi. Impulsurile provenite de la nivelul
viscerelor sunt transmise ascendent prin căi nespecifice, prin tracturile spinotalamice
ajungând la nivelul hipotalamusului, talamusului, şi de aici la sistemul limbic şi chiar în
anumite arii corticale.
Centrii nevraxului care coordonează activitatea viscerală se află la diferite niveluri, de
la măduva spinării până la scoarţa cerebrală.
Hipotalamusul este considerat centrul superior de integrare al stimulilor viscerali.
Stimularea anumitor zone hipotalamice provoacă efecte viscerale variate.
Astfel, eferenţa simpatică şi parasimpatică se realizează prin doi neuroni: primul,
denumit preganglionar, se găseşte în nevrax, la nivelul coloanei medulare toracolombare
pentru simpatic şi în segmentele bulbo-mezencefalic şi sacrat pentru parasimpatic. Pentru
fibrele simpatice axonii acestor neuroni sunt fibre mielinice mai scurte, când fac sinapsa în
ganglionii latero-vertebrali. Fibrele parasimpatice sunt lungi şi fac sinapsă în ganglionii
situaţi în apropiere de structurile inervate (ganglioni previscerali) sau chiar în pereţii acestora.
Medulosuprarenala este similară unui imens ganglion simpatic periferic.
Fibrele postganglionare (axoni ai neuronilor din ganglionii vegetativi unde s-a făcut
sinapsa) sunt subţiri, amielinice, scurte în cazul parasimpaticului şi mai lungi în cazul
simpaticului. Ele se distribuie organelor efectoare influenţând tonusul fibrelor musculare
netede şi activitatea secretorie a diverselor glande. Aceste efecte se datoresc eliberării unor
mediatori chimici specifici la nivelul zonelor de contact cu fibrele musculare netede sau cu
celulele glandulare. Aceşti mediatori sunt: noradrenalina şi adrenalina în cazul fibrelor
postganglionare simpatice şi acetilcolina în cazul fibrelor postganglionare parasimpatice.
Sistemul nervos simpatic
Rolul său se evidenţiază în situaţii neobişnuite, periculoase, când pune în condiţii
optime organismul pentru „fugă” sau „luptă”. Extirparea totală a lanţului simpatic
paravertebral permite supravieţuirea doar în condiţiile unui mediu cu constante puţin
variabile, dar nu mai poate fi realizată adaptarea la condiţii variabile, şi mai ales la frig.
Segmentul eferent simpatic este constituit din doi neuroni: neuronii preganglionari din
măduva toracolombară (C8T1-L3) care trimit axonii prin rădăcinile anterioare ale nervilor
rahidieni şi apoi prin ramurile comunicante albe (sunt fibre mielinizante) în lanţul ganglionar
simpatic paravertebral. Este format din 22 de perechi de ganglioni (3 cervicali, 10-12 toracali,
4-5 lombari, 4-5 sacrali). Cei mai mulţi axoni fac aici sinapsa cu neuronii postganglionari.
41
Lucaciu Anca Maria
Există şi axoni care străbat aceşti ganglioni
şi se grupează în nervii splanhnici, făcând
sinapsă cu neuroni din ganglionii
previscerali.
Fibrele postganglionare se distribuie
efectorilor viscerali. Astfel, fibrele din cei 3
ganglioni cervicali inervează viscerele
capului şi gâtului. Prin 3 nervi cardiaci se
realizează inervaţia simpatică a inimii. Din
cei 10-12 ganglioni toracali pleacă fibre care
participă la formarea plexurilor: pulmonar,
esofagian şi aortic. Prin nervii splanhnici
Fig. 32 – Sistemul nervos simpatic fibrele se distribuie musculaturii netede a

organelor abdominale.
Din ganglionii lombari şi sacrali pleacă fibre postganglionare la viscerele pelviene.
Unele fibre simpatice postganglionare părăsesc ganglionii paravertebrali formând
ramura comunicantă cenuşie (fibre amielinice), care se alătură la trunchiul nervului spinal şi
se distribuie muşchilor netezi ai firelor de păr, musculaturii netede a vaselor de sânge din
tegument şi din muşchii somatici şi glandelor tegumentare.
Sistemul nervos parasimpatic
Exercită acţiuni mai discrete, dar mult mai extinse comparativ cu cele ale simpaticului,
intervenind în reglarea activităţii vegetative în condiţii obişnuite de viaţă.
Segmentul efector parasimpatic este
constituit din 2 neuroni cu topografie
diferită, situaţi în nevraxul bulbo-
mezencefalic (parasimpaticul cranian) şi în
nevraxul sacrat (parasimpaticul sacrat).
Neuronii preganglionari ai parasimpaticului
cranian se găsesc în centrii vegetativi ai
trunchiului cerebral, în vecinătatea nucleilor
de origine a unor nervi cranieni şi axonii lor
intră în constituţia acestor nervi (III, VII, IX
Fig. 32 – Sistemul nervos parasimpatic
42
Lucaciu Anca Maria
şi X).
Astfel, fibrele din nucleii vegetativi accesorii ai oculomotorului, din nucleii lacrimal,
salivator superior (din punte) şi din nucleul salivator inferior (din bulb) merg prin nervii III,
VII şi IX, asigurând inervaţia parasimpatică a musculaturii circulare a irisului şi corpilor
ciliari, glandelor lacrimale şi salivare. În bulb se află nucleul dorsal al vagului, de unde pleacă
cel mai important contingent de fibre parasimpatice, constituind nervii pneumogastrici sau
vagi, care asigură inervaţia parasimpatică a organelor toracice şi abdominale.
Neuronii parasimpaticului sacrat se găsesc în segmentele medulare S2-S4. Axonii
acestor neuroni formează nervii pelvici, care inervează segmentele terminale ale tubului
digestiv, organele genitale interne şi vezica urinară.
Principalele efecte exercitate de cele două segmente vegetative pot fi observate în
tabelul următor:
Nr. Organul inervat Efectele stimulării Efectele stimulării
crt. simpaticului parasimpaticului
1 Muşchii radiari ai Contracţie urmată de -
irisului dilatarea pupilei
2 Muşchii circulari ai - Contracţie urmată de
irisului micşorarea pupilei
3 Muşchii ciliari Contracţia muşchilor Contracţia muşchilor
radiari pentru vederea circulari pentru
la distanţă vederea de aproape
4 Glandele lacrimale Vasoconstricţie Vasodilataţie şi
Diminuarea secreţiei secreţie
5 Glandele salivare Vasoconstricţie Vasodilataţie
Secreţie de salivă Secreţie apoasă
vâscoasă (mucină) abundentă
6 Bronhii Bronhodilatator Bronhoconstrictor
7 Inimă şi vase Cardioaccelerator Cardiomoderator
Dilatator al vaselor Coronaroconstricţie
coronare
8 Stomacul şi intestinul Scăderea tonusului şi Creşterea tonusului şi
motilităţii motilităţii
Constricţia Relaxarea
sfincterelor sfincterelor
Inhibarea secreţiei şi Stimularea secreţiei
digestiei şi digestiei
9 Pancreas Inhibarea secreţiei Creşterea secreţiei
endocrine şi exocrine
10 Vezica urinară Relaxarea muşchiului Contracţia
vezical şi contracţia muşchiului şi
43
Lucaciu Anca Maria
sfincterului vezical relaxarea sfincterului
intern intern
11 Vasele din tegument Vasoconstricţie Vasodilataţie în unele
periferică zone
12 Vasele din muşchi şi Vasodilataţie -
creier Vasoconstricţie
uşoară
13 Termoreglare Termogeneză Termoliză
44
Lucaciu Anca Maria
II.2. ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA ANALIZATORILOR
Analizatorii sau organele de simț contribuie la realizarea unității funcționale a
organismului și la integrarea acestuia în mediu. Funcția analizatorilor este de a recepționa,
conduce și transforma în senzații specifice excitațiile din mediul extern sau intern.
Organul de simț (analizatorul) este alcătuit din trei segmente:
 segmentul periferic sau receptor este reprezentat de structuri specializate, stimulate
specific de o anumită formă de energie, dar şi de forme de energie când acestea au
intensităţi mult mai mari. Receptorii sunt terminaţii neuronale dendritice sau celule
epiteliale specializate care transformă diferitele forme de energie ale agenţilor din
mediu în potenţiale de acţiune.
La rândul lor, receptorii se pot clasifica în funcție de localizare și de natura stimulilor

pe care îi recepționează din mediile extern și intern:
Natura Localizare
stimulului Exteroceptori Proprioceptori Interoceptori
Chemoreceptori gustativi, olfactivi - chemoreceptori din
vase de sânge
Mecanoreceptori tactili și de presiune, de presiune din baroreceptori din
auditivi, vestibulari mușchi și articulații vase sau alte structuri
interne
Termoreceptori pentru cald, pentru - -
rece
Fotoreceptori vizuali - -
Nocireceptori pentru durere pentru durere pentru durere
somatică somatică viscerală
- Exteroceptorii sunt localizați la suprafața corpului și recepționează stimuli din mediul

extern;
- Proprioceptorii, localizați în mușchi, oase, tendoane și articulații, furnizează informații
asupra poziției și mișcării întregului corp sau a diferitelor sale segmente;
- Visceroceptorii (interoceptorii), localizați în organele interne și în vasele de sânge,
furnizează informații asupra modificărilor biochimice, de presiune din mediul intern al
organismului;
- Chemoreceptorii sunt sensibili la modificări de concentrație ale unor substanțe chimice
dizolvate. Exemplu, receptorii gustativi, olfactivi și cei situați în vasele de sânge;
- Mecanoreceptorii percep stimulii mecanici și de presiune. Exemplu, receptorii de tact și
presiune, auditivi și vestibulari sau din mușchi și articulații;
45
Lucaciu Anca Maria
- Termoreceptorii sunt sensibili la modificări de temperatură;
- Fotoreceptorii situați în retină sunt stimulați de undele luminoase;
- Nocireceptorii sunt sensibili la stimuli foarte puternici, care produc leziuni celulare.
Indiferent de natura lor sau de localizare, receptorii prezintă trăsături funcționale
comune:
a. Capacitatea de a transforma o formă de energie în impuls nervos sau în potențial. Un
anumit stimul cu o intensitate peste prag acționează asupra receptorului și produce o
depolarizare la suprafața membranei, care nu se propagă. Această depolarizare se numește
potențial de receptor. Intensitatea polarizării receptorului depinde de cea a stimulului. Când
atinge un nivel critic se declanșează un potențial de acțiune, care se autopropagă prin fibra
nervoasă senzitivă, conectată cu receptorul.
b. Capacitatea de a detecta intensitatea unui stimul. Deși receptorii generează independent
potențiale, intensitatea stimulului poate fi detectată după numărul receptorilor stimulați sau
după amplitudinea potențialului generat la nivelul receptorului.
c. Sensibilitatea specifică. Fiecare receptor recepționează un anumit tip de stimul.
d. Adaptarea. Reduce până la dispariție răspunsul la acțiunea unui stimul puternic sau care
acționează timp îndelungat. Capacitatea de adaptare a receptorilor este foarte diferită.
 segmentul intermediar, de conducere a impulsurilor cuprinde căile nervoase directe și
indirecte, prin care impulsurile descărcate de receptori ajung până la centrii nervoşi
superiori. Pe calea directă (spino-talamo-corticală), cu sinapse puţine, impulsurile sunt
conduse rapid şi proiectate într-o arie corticală specifică. Pe calea indirectă (sistemul
reticulat ascendent activator) impulsurile sunt conduse lent şi proiectate cortical, difuz
şi nespecific.
 segmentul central, include aria corticală specifică unde se face analiza şi sinteza
informaţiilor primite de la nivelul receptorilor, rezultând senzaţii specifice (vizuale,
auditive etc.) şi conştiente.
Prin analiza, sinteza şi prelucrarea complexă a tuturor informaţiilor venite de la
analizatori se realizează unitatea organismului şi echilibrul său cu mediul.
Analizatorul vizual
Vederea furnizează cea mai mare cantitate de informații din mediul extern. Ochiul
transformă energia undelor electromagnetice din spectrul vizibil (cu lungimi de undă între
400-700 nm) în impuls nervos. Vederea permite diferențierea formei, luminozității și culorii
46
Lucaciu Anca Maria
obiectelor și în același timp are un rol important în orientarea spațială, în menținerea
echilibrului și în activarea corticală difuză, contribuind astfel la integrarea organismului în
mediu.
Analizatorul vizual este format din segmentul receptor (segmentul periferic), calea de
conducere (segmentul intermediar) și segmentul cortical de proiecție (segmentul central).
Globul ocular găzduiește receptorii pentru vedere. Este alcătuit din trei învelișuri și
mai multe medii transparente, prin care lumina ajunge la acești receptori. Învelișurile sunt:
sclerotica, coroida și retina.
Fig. 33 – Componentele globului ocular
Sclerotica este învelișul extern și are rol protector. La exterior se prind mușchii
globului ocular: mușchiul drept extern, drept intern, drept superior, drept inferior, oblic
inferior și oblic superior. La polul anterior al globului, sclerotica se bombează și devine
transparentă, luând numele de cornee.
Coroida este învelișul care asigură nutriția globului ocular, conținând vase, nervi și
pigmenți. Spre partea anterioară prezintă o îngroșare numită corp ciliar, alcătuit din mușchi
ciliari și din vase de sânge ghemuite numite procese ciliare. Mușchii ciliari sunt mușchi
netezi, orientați radiar și circular. Procesele ciliare au rolul de a produce o substanță numită
umoare apoasă. În prelungirea corpului ciliar, la polul anterior al globului, se află un
diafragm numit iris, care are un orificiu central - pupila. În alcătuirea irisului se află mușchi
netezi, circulari și radiari. Contracția mușchilor circulari duce la micșorarea pupilei, iar
contracția mușchilor radiari - la dilatarea pupilei.
47
Lucaciu Anca Maria
Retina este tunica internă a globului ocular şi sediul sistemului receptor.
Aparatul optic al ochiului are rolul de a focaliza pe retină razele luminoase, a produce
o imagine reală, redusă şi inversată a obiectelor şi este constituit din mai multe medii
transparente: corneea, camera anterioară, cristalinul și camera posterioară.
Corneea este transparentă, nu conține vase de sânge, dar este bogat inervată, fiind
sensibilă la stimuli externi (dureroși, tactili).
Cristalinul are forma unei lentile biconvexe, situată înapoia irisului şi care desparte
camera anterioară de cea posterioară. Este înconjurat de o capsulă – cristaloida. Este legat
printr-un ligament suspensor de corpul ciliar. Mușchii corpului ciliar au rolul de a regla
convexitatea cristalinului: atunci când se contractă mușchii circulari, cristalinul se bombează,
iar când se contractă mușchii radiari - cristalinul se aplatizează.
Camera anterioară se află între cornee și cristalin, iar camera posterioară: între
cristalin și retină. În camera anterioară se află umoarea apoasă (lichid transparent, produs de
procesele ciliare şi drenat permanent în sistemul venos al globului ocular), iar în camera
posterioară, în spatele cristalinului se află - umoarea vitroasă (corpul vitros, substanţă
omogenă, uşor transparentă cu consistenţă de gel). Umoarea apoasă este principalul
transportor al substanţelor nutritive şi plastice necesare cristalinului şi corneei, de ea
depinzând presiunea intraoculară.
Sistemul receptor este constituit de retină, învelișul intern, care acoperă doar 2/3
posterioare ale coroidei. Este alcătuită din 10 straturi de celule receptoare specializate și din
neuroni conectați la aceste celule, care transmit informația spre centrii nervoși. Stratul extern,
situat sub coroidă, este format din celule pigmentare (încărcate cu un pigment de culoare
brună), care trimit prelungiri în jurul celulelor receptoare retiniene, formând o cameră obscură
în jurul celulelor receptoare.
Elementele celulare
fotoreceptoare ale retinei sunt:
- celulele cu bastonaş, a
căror segment extern are formă
cilindrică, în număr de 125-130
milioane, sunt foarte sensibile la
lumină, fiind receptorii vederii
nocturne, dar nu pot furniza
detalii asupra obiectelor şi nici
Fig. 34 – Structura retinei

48
Lucaciu Anca Maria
asupra culorii lor. În segmentul extern se află un şir de discuri suprapuse care conţin o
substanţă proteică numită scotopsină care, împreună cu un pigment numit retinen,
constituie rodopsina (purpur retinian), substanţa fotosensibilă a acestor celule.
- celulele cu conuri, a căror segment extern are formă conică, în număr de 5-7 milioane,
au un prag de sensibilitate mult mai ridicat şi o acuitate mai mare; sunt răspunzătoare
de vederea în lumină puternică şi de culoarea obiectelor; conţin în segmentul periferic
o substanţă fotosensibilă numită iodopsină.
La polul posterior al retinei se află:
- pata galbenă (macula lutea) – cu o depresiune în centru - fovea centralis;
- pata oarbă, numită așa deoarece nu conține receptori pentru lumină. Pata oarbă
reprezintă zona prin care nervul optic părăsește globul ocular.
Segmentul intermediar
Neuronii care intră în alcătuirea retinei reprezintă primul și al II-lea neuron al căii
vizuale. Sub stratul celulelor receptoare se află stratul celulelor bipolare (primul neuron al
căii) care, prin prelungirile lor periferice, fac sinapsă cu mai multe celule cu conuri sau cu
bastonaşe sau cu ambele.
Celulele receptoare sunt conectate între ele prin celule orizontale. Prelungirile centrale
ale mai multor celule bipolare fac sinapsă cu dendritele unei singure celule ganglionare
multipolare (al doilea neuron al căii). Excepţie fac celulele cu conuri din foveea centralis,
care fac sinapsă fiecare cu o singură celulă bipolară şi aceasta cu un singur neuron bipolar.
Axonii neuronilor ganglionari converg şi formează nervul optic, care părăseşte ochiul,
împreună cu vasele retiniene, într-o zonă mică – pata oarbă.
Nervul optic transmite informaţii din jumătatea nazală şi temporală a retinei de aceeaşi
parte, dar la nivelul chiasmei optice fibrele ce vin din jumătatea nazală a retinei se
încrucişează şi, ca urmare,
tractul optic, de o parte,
aduce informaţii din
jumătatea temporală a
retinei de aceeaşi parte şi
jumătatea nazală a retinei
de partea opusă. Fibrele
tractului optic se termină
în corpul geniculat lateral
Fig. 35 – Căile optice
49
Lucaciu Anca Maria
din metatalamus. Axonii neuronilor din metatalamus (al treilea neuron) conduc informaţiile
de la retină în lobul occipital al scoarţei cerebrale care reprezintă segmentul central.
Segmentul central
Este reprezentat de aria vizuală primară, aflată în lobul occipital. În vecinătate se află
mai multe arii de asociație, conectate cu lobii frontali și parietali, implicate în procese
psihovizuale complexe.
Formarea imaginilor
Ochiul are mai multe medii transparente (cornee, umoare apoasă, cristalin, umoare
vitroasă) şi o zonă fotosensibilă (retina); cristalinul funcţionează ca o lentilă biconvexă care
focalizează razele luminoase pătrunse prin pupilă.
Imaginea se formează pe retină la fel ca în camera obscură a unui aparat fotografic.
Razele luminoase suferă la nivelul ochiului o triplă refracţie, cea mai importantă la
interfaţa aer-cornee şi celelalte pe ambele feţe ale cristalinului.
Distanţa focală a ochiului uman este de aproximativ 17 mm, iar lungimea globului
ocular, pe axul antero-posterior, este de 24 mm. Un obiect situat la o distanţă de peste 6 m de
globul ocular va da pe retină o imagine clară, mai mică, reală şi răsturnată, fără nicio
modificare adaptativă.
Concordanţa dintre puterea de convergenţă a sistemului mediilor transparente oculare
în repaus şi lungimea axului antero-posterior caracterizează ochiul emetrop, iar neconcordanţa
lor, ochiul ametrop.
La miopi axul ocular este mai lung faţă de capacitatea de refracţie, sau curbura cristalinului
este exagerată şi de aceea fasciculul de raze paralele focalizează înaintea retinei, iar imaginile
sunt neclare. Apropierea obiectelor de ochi sau purtarea unor lentile biconcave permit vederea
clară a obiectelor.
La hipermetropi ochiul este prea scurt sau convexitatea cristalinului este diminuată şi de aceea
razele paralele sunt focalizate înapoia retinei, iar imaginea obiectelor este neclară.
Îndepărtarea obiectului de ochi sau purtarea unor lentile biconvexe corectează defectul.
La astigmatici curbura corneei sau a cristalinului nu este uniformă, şi de aceea razele
luminoase nu sunt focalizate într-un singur punct, ci există focare diferite pentru razele
orizontale şi pentru cele verticale, corectarea fiind obţinută cu lentile cilindrice.
Fig. 36 – Tulburări de vedere

50
Lucaciu Anca Maria
Acomodarea
Acomodarea reprezintă modificarea puterii de refracție a cristalinului, în funcție de
distanța la care se află obiectele privite. Punctul cel mai apropiat de ochi, la care vedem clar
un obiect, cu efort acomodativ maximal, se numeşte punct proxim. Punctul cel mai apropiat
de ochi la care vedem clar, fără efort acomodativ, se numeşte punct remotum (6 m). Practic,
un obiect aflat mai aproape de ochi decât punctul proximum nu poate fi văzut clar, iar la o
distanță de 6 m, obiectele se văd clar fără acomodare. Punctum proximum scade cu vârsta din
cauza diminuării elasticității cristalinului. La persoanele vârstnice acomodarea ochiului are
loc între limite reduse. Defecțiunea se numește presbitism și se corectează cu lentile convexe.
Mecanismele fotorecepţiei
Mecanismele fotorecepţiei constau în transformarea razelor luminoase la nivelul
celulelor receptoare retiniene în potenţiale de acţiune, transmise prin nervul optic cortexului
cerebral, unde se produc senzaţii vizuale. Celulele receptoare sunt inegal răspândite pe retină.
În fovea centralis se găsesc exclusiv celule cu conuri, în restul maculei sunt celule cu conuri şi
bastonaşe în proporţii aproape egale, iar la periferia retinei predomină celulele cu bastonaşe.
Razele luminoase pătrund în ochi prin mediile refringente şi, străbătând retina, ajung
la celulele receptoare cu conuri şi bastonaşe. Acţionând asupra compuşilor fotosensibili
prezenţi în acestea, lumina le modifică structura, provocând variaţii de potenţial care iniţiază
potenţialele de acţiune.
În celulele cu bastonaşe, sub acţiunea luminii slabe se rupe legătura dintre constituenţii
rodopsinei şi, se ajunge la eliberarea scotopsinei şi a retinenului. În cursul acestor reacţii se
produc anumite modificări biochimice celulare, care au ca rezultat generarea potenţialului de
receptor. Retinenul este în parte redus la vitamina A şi în parte se leagă din nou de scotopsină,
reconstituind rodopsina, iar din vitamina A se resintetizează permanent retinen.
În celulele cu conuri, pigmenţii vizuali (iodopsina) au o structură asemănătoare. Sub
acţiunea luminii puternice are loc descompunerea iodopsinei.
La om există trei tipuri de conuri, legate de perceperea diferenţiată a celor trei culori
fundamentale, respectiv trei tipuri diferite de pigmenţi vizuali: roşu, verde, albastru.
Celulele cu conuri au un prag de excitabilitate mai înalt; ele sunt răspunzătoare pentru
vederea în lumină puternică – vederea fotopică şi perceperea culorilor. Celulele cu bastonaş
au un prag de excitare mai redus; ele sunt stimulate de cantităţi mai mici de lumină, fiind
răspunzătoare pentru vederea în întuneric – vederea scotopică.
Adaptarea vizuală la întuneric şi lumină este legată de transformările pigmenţilor
vizuali. Trecerea dintr-un mediu intens luminat în întuneric necesită o perioadă de maximum
51
Lucaciu Anca Maria
20 de minute pentru ca ochiul să poată percepe obiectele, adaptarea fiind mai rapidă când
expunerea la lumină a fost de scurtă durată; trecerea dintr-un mediu întunecat la lumină
puternică necesită aproximativ 5 minute pentru a se realiza adaptarea, de fapt dispariţia
adaptării la întuneric.
Timpul necesar pentru adaptarea la întuneric este determinat parţial de refacerea rezervelor de
rodopsină, dar şi de alţi factori. Adaptarea la întuneric este afectată în avitaminoza A.
Perceperea culorilor este realizată de celulele cu conuri, care recepţionează radiaţiile
de diferite lungimi de undă ale spectrului luminos şi le transmit scoarţei cerebrale, unde au loc
analiza şi sinteza informaţiilor.
Mecanismele vederii cromatice au fost explicate prin mai multe ipoteze, dintre care
cea mai acceptată este cea emisă de Young şi Helmholtz. Conform acestei ipoteze ochiul
percepe separat cele trei culori fundamentale, iar diferitele senzaţii cromatice sunt rezultatul
stimulării concomitente şi inegale ale celor trei tipuri de celule cu conuri; stimularea lor egală
ar da senzaţia de lumină albă. Negrul se admite că ar fi produs prin lipsa stimulării luminoase.
Se cunosc diferite defecte ale vederii cromatice, unii bolnavi fiind incapabili de a
distinge culori, iar alţii prezintă doar o diminuare a perceperii acestora; daltonismul, defect
genetic manifestat prin imposibilitatea de a percepe ca distincte culorile complementare (de
exemplu, roşu şi verde); acromatopsia (imposibilitatea de a percepe culorile).
Segmentul receptor al globului ocular împreună cu anexele de mișcare (mușchii
extrinseci globului ocular) și cu cele de protecție (pleoape, gene, conjunctiva, glandele
lacrimale, sprâncene) formează ochiul.
Analizatorul acustico-vestibular
Analizatorul acustico-vestibular este reprezentat de ureche.
Analizatorul auditiv este organul de simț care asigură perceperea undelor sonore,
orientarea în spațiu și vorbirea ca mijloc de comunicare interumană.
Urechea este analizatorul care deosebește sunetele unele de altele, dând semnificație
lumii sonore care ne înconjoară. Acest organ de simț este format din aparatul de captare și
transmitere a undelor sonore (situat în urechea externă și medie) și din aparatul de receptare a
sunetelor (situat în urechea internă).
Urechea se împarte în: urechea externă, urechea medie și urechea internă. Receptorii
se află la nivelul urechii interne.
Urechea externă este formată din pavilion și conductul auditiv extern. Conductul
auditiv extern transmite undele sonore membranei timpanului.
52
Lucaciu Anca Maria
Pavilionul urechii este alcătuit dintr-un schelet fibrocartilaginos învelit în tegument și prezintă
pe suprafața sa neregularități care permit captarea sunetelor și orientarea lor spre conductul
auditiv.
Conductul auditiv extern are o lungime de 2,5-3 cm și se întinde până la membrana
timpanului.
Timpanul reprezintă poarta de intrare a sunetelor în urechea medie. Este o membrană fibroasă,
are o grosime de 0,1 mm, este vascularizată. Timpanul are rolul de rezonator, vibrând la
modificările de presiune determinate de undele sonore.
Urechea medie (camera timpanului) este o „mini-tobă” de mărimea unei aspirine,
având de o parte și de alta două fețe concave. Se formează într-o cavitate a osului temporal.
Ea este plină cu aer la presiune atmosferică, datorită comunicării cu naso-faringele prin
trompa lui Eustachio. La fiecare înghițitură, trompa se deschide și aerul intră în urechea
medie, egalizând presiunea interioară cu cea atmosferică. De aceea, guturaiul poate avea ca
urmare infecția urechii medii (otita); în condiții de creștere a presiunii exterioare (explozii,
tunete, sunetul avioanelor supersonice, difuzoare cu peste 100 decibeli) se impune necesitatea
de a deschide gura ori de a înghiți repetat sau de a țipa.
Cele două membrane rezonatoare ale urechii medii sunt timpanul și fereastra ovală.
Mai jos de fereastra ovală se găsește fereastra rotundă (timpanul secundar).
Transmiterea vibrațiilor este realizată de trei oscioare articulate, suspendate de pereții
urechii medii prin ligamente și doi mușchi. Oscioarele auzului sunt: ciocanul, care este prins
pe fața internă a timpanului, nicovala și scărița, care se sprijină pe fereastra ovală. Mușchii
atașați oscioarelor contribuie la modificarea intensității sunetelor. Astfel, contracția mușchilor
ciocanului poate diminua amplitudinea sunetelor prea puternice. Contracția mușchilor scăriței
amplifică vibrațiile prea
slabe. La amplificarea
sunetelor mai
contribuie și diferența
de suprafață dintre
timpan și membrana
ferestrei ovale
(timpanul este de 13 ori
mai mare decât
Fig. 37 – Componentele urechii
53
Lucaciu Anca Maria
suprafața ferestrei ovale).
Urechea internă se află într-o cavitate situată în stânca osului temporal. Este formată
din labirintul osos, alcătuit la rândul sau din vestibul osos, canale semicirculare osoase și
melc osos sau cohlee. În labirintul osos se găsește un lichid, numit perilimfă.
În labirintul osos se află labirintul membranos, format din: vestibulul membranos,
având două vezicule (utricula și sacula); canalele semicirculare membranoase; melcul
membranos sau canalul cohlear. În labirintul membranos se găsește un lichid, numit
endolimfă.
Vestibulul membranos şi canalele semicirculare membranoase formează împreună
aparatul vestibular specializat pentru simţul echilibrului.
Melcul membranos conţine segmentul receptor la auzului.
Melcul osos (cohleea) este un canal osos, spiralat în jurul unui ax osos numit columelă.
De la columelă pornește o lamă osoasă, subțire (lama spirală osoasă), care împarte incomplet
cavitatea melcului în două
compartimente, unul superior (rampa
vestibulară) și altul inferior (rampa
timpanică). Cele două compartimente
conțin perilimfă, un lichid cu o
compoziție asemănătoare lichidului
cefalorahidian, și comunică cu vârful
melcului prin helicotremă.
Fig. 38 – Secţiune prin urechea internă
Melcul membranos (canalul cohlear) ocupă numai o parte a melcului osos, fiind
delimitat între membrana bazilară (continuarea lamei spirale osoase), peretele extern al
melcului osos şi membrana vestibulară (Reissner). În secţiune are formă triunghiulară şi
conţine endolimfă. În interiorul canalului cohlear, pe membrana bazilară, se află organul
Corti, având formă spiralată şi întinzându-se de la vârful până la baza canalului cohlear.
Organul Corti conţine celulele
receptoare auditive aşezate pe două
straturi, unul intern, alcătuit dintr-un şir de
celule, şi celălalt extern, alcătuit din trei
sau patru şiruri.
Fig. 39 – Organul Corti

54
Lucaciu Anca Maria
Celulele receptoare, de formă alungită, sunt prevăzute la polul apical cu cili, care străbat o
membrană subţire, membrana reticulară – produsă prin secreţia celulelor de susţinere. Pe toată
lungimea canalului cohlear, deasupra organului Corti, se află o membrană subţire şi elastică –
membrana tectoria – în care sunt inclavate vârfurile cililor celulelor receptoare.
Segmentul intermediar
În jurul celulelor receptoare există o bogată reţea de fibre nervoase, dendrite ale
neuronilor din ganglionul spiral Corti care conţine primul neuron al căii auditive, situat în
columelă.
Axonii neuronilor din ganglionul spiral formează nervul cohlear (componenta
auditivă a nervului vestibulo-cohlear) şi se termină în nucleii cohleari pontini care conţin
deutoneuronul căii auditive.
Impulsurile auditive sunt conduse mai departe prin axonii neuronilor nucleilor
cohleari, până la coliculii inferiori din mezencefal, centrii unor reflexe de orientare auditivă şi
de aici axonii ajung în corpul geniculat medial din metatalamus, unde fac sinapsă în totalitate
cu al treilea neuron al căii auditive. Axonii din corpul geniculat se proiectează în cortexul
auditiv.
Segmentul central
Aria auditivă primară se află în lobul temporal. Aici se formează senzația de auz.
Există însă și arii de asociație, localizate cu deosebire în cortexul parietal, care primesc
impulsuri de la aria auditivă primară. În ariile de asociaţie există neuroni care nu răspund la
toate sunetele recepţionate de ureche, ci asociază frecvenţa diferitelor sunete cu informaţii
provenite de la alte arii senzoriale.
Mecanismul auzului
Urechea externă captează undele sonore, le transmite timpanului, care le transformă în
vibraţii rezonatoare, ce se transmit prin mişcarea oscioarelor urechii medii până la fereastra
ovală. Vibraţiile tălpii scăriţei pe membrana ferestrei ovale produc unde ce se propagă în
perilimfa din rampa vestibulară şi se transmit apoi prin helicotremă, perilimfei din rampa
timpanică, ajungând până la membrana ferestrei rotunde. Vibraţiile perilimfei provoacă şi
vibraţii ale endolimfei, deoarece membrana vestibulară este extrem de subţire.
Undele propagate se amplifică pe măsură ce se depărtează de fereastra ovală, atingând
amplitudinea maximă mai aproape de baza melcului, în cazul unor sunete înalte şi mai
aproape de vârful melcului pentru sunetele joase, apoi amplitudinea lor scade rapid.
Membrana bazilară va fi comprimată în zona în care amplitudinea undelor propagate
este maximă, deci la o distanţă variabilă în funcţie de frecvenţa sunetului.
55
Lucaciu Anca Maria
Când membrana bazilară este comprimată, este antrenată membrana tectoria şi se
îndoaie cilii celulelor epiteliale receptoare, ceea ce are ca urmare generarea de potenţiale de
acţiune în nervii auditivi.
Astfel, stimulii sonori sunt transformaţi în impuls nervos, care ajunge pe calea auditivă
la scoarţa cerebrală din regiunea temporală, unde se transformă în senzaţie auditivă.
Sensibilitatea auditivă scade treptat dacă urechea primeşte timp îndelungat sunete cu
aceeaşi frecvenţă şi amplitudine, deoarece are loc fenomenul de adaptare. Perforaţiile
timpanului nu produc surditate, ci o scădere a acuităţii auditive a urechii respective.
Analizatorul vestibular (sau organul de simț al echilibrului) participă alături de alți

analizatori (kinestezic, cutanat, optic, acustic) la
menținerea echilibrului static și dinamic al
organismului.
Sistemul vestibular, format din vestibulul osos
şi cele trei canale semicirculare osoase, constituie,
împreună cu cohleea (melcul), labirintul osos, în
interiorul căruia se află labirintul membranos, având
Fig. 40 – Sistem vestibular aproape aceeaşi formă. Regiunea vestibulară
membranoasă este împărţită în doi saci: sacula, în vecinătatea cohleei, şi utricula, în
apropierea canalelor semicirculare membranoase. În interiorul labirintului membranos se află
endolimfa.
Segmentul receptor
Receptorii vestibulari sunt localizați în utriculă, saculă și în trei canale semicirculare
pline cu endolimfă, din urechea internă.
Canalele semicirculare membranoase, care prin ambele extremităţi comunică cu
utricula, sunt orientate în cele trei planuri ale spaţiului. Fiecare canal semicircular prezintă la
baza sa o dilataţie numită ampulă, în care se găseşte organul receptor – creasta ampulară.
Această structură cu rol receptor este formată din celule receptoare ciliate şi celule de
susţinere, acoperite de o masă gelatinoasă (cupula) care se deplasează sub influenţa mişcărilor
endolimfei. Celulele ciliate sunt în contact strâns cu terminaţii aferente ale ramurii vestibulare
a nervului vestibulo-cohlear.
Utricula şi sacula conţin aparatul otolitic sau macula. Acesta este format din celule
receptoare şi celule de susţinere. Celulele receptoare sunt prevăzute la polul apical cu
numeroşi cili care proemină într-o membrană reticulară gelatinoasă care acoperă macula.
56
Lucaciu Anca Maria
În ochiurile acestei membrane se gasesc cristale microscopice de carbonat de calciu (otoliţi).
Membrana otolitică fiind mai grea, exercită o anumită presiune asupra cililor celulelor
receptoare. În jurul şi la baza celulelor receptoare se găsesc fibre nervoase ale ramurii
vestibulare a nervului vestibulo-cohlear, care se alătură celor provenite de la nivelul
ampulelor.
Fig. 41 – Segmentul receptor al analizatorului vestibular
Segmentul de conducere
Fibrele nervoase aferente, care primesc informaţii de la celulele receptoare din creste
şi macule, sunt dendritele neuronilor ganglionului vestibular (Scarpa) care conţine
protoneuronul căii. Axonii acestor neuroni constituie ramura vestibulară a nervului VIII, care
se termină în cei patru nuclei vestibulari bulbari.
De la nucleii bulbari, unde se face sinapsă cu deutoneuronul, pornesc colaterale spre
cortexul cerebelos din arhicerebel, contribuind la coordonarea echilibrului static şi dinamic,
spre măduvă, exercitând influenţe asupra tonusului musculaturii scheletice şi spre nucleii
nervilor cranieni III, IV şi VI, care inervează musculatura extrinsecă a ochiului. Căile prin
care impulsurile vestibulare ajung (trecând prin talamus, unde fac sinapsă cu al treilea
neuron) la nivelul cortexului nu sunt precizate, după cum nu este localizată nici zona de
proiecţie corticală care ar fi probabil în lobul temporal.
Segmentul central
Segmentul central se află probabil în lobul temporal, în partea posterioară a girusului
temporal superior.
Perceperea mișcărilor de rotație implică activitatea canalelor semicirculare. Lichidul
din aceste canale curge și deplasează masa gelatinoasă din ampule.
57
Lucaciu Anca Maria
Ca urmare, cilii celulelor senzoriale sunt excitați și se formează un impuls nervos.
Perceperea mișcării rectilinie se obține prin mișcarea otoliților în utriculă și saculă.
Când corpul este imobil, otoliții din utriculă și saculă rămân nemișcați în substanța
gelatinoasă, deasupra celulelor ciliate, exercitând o presiune asupra acestora. Dacă organismul
se mișcă liniar, otoliții se deplasează și substanța gelatinoasă se lasă într-o parte, atingând
cilii, care generează un impuls nervos.
Mecanismul echilibrului
Stimulul specific al receptorilor vestibulari îl reprezintă schimbarea poziţiei capului
sau a întregului corp.
Receptorii din canalele semicirculare orizontale informează asupra poziţiei din jurul
axului vertical, iar cei din canalele semicirculare verticale, asupra poziţiei din jurul axului
orizontal (sărituri, căderi etc.). Combinarea impulsurilor provenite de la cele 3 canale
semicirculare, analiza şi sinteza informaţiilor la nivel cortical permit interpretarea direcţiei
mişcării.
Variaţiile acceleraţiei liniare sunt percepute de receptorii utriculei şi saculei. Aceştia
descarcă impulsuri şi în absenţa mişcărilor capului, ca urmare a presiunii pe care otoliţii o
exercită asupra cililor, impulsuri răspunzătoare de menţinerea ridicată a capului şi alte ajustări
posturale importante.
În cazul unei modificări a vitezei de deplasare liniară, otoliţii fiind mai denşi decât
endolimfa se vor deplasa în direcţie opusă mişcării, stimulând terminaţiile receptoare ale
maculelor. Aplecarea capului înainte sau înapoi cu 1,50 - 20 (pragul diferenţei de înclinare a
capului) stimulează rata descărcărilor de impulsuri, care creşte apoi progresiv, pe măsură ce se
accentuează deplasarea. Menţinerea capului într-o anumită poziţie nu este urmată de încetarea
descărcărilor de impulsuri, ci doar o scădere uşoară a frecvenţei lor, dovadă că receptorii
acestui analizator se adaptează foarte puţin.
Simțul echilibrului este o „senzație care nu se simte”, acționăm fără să ne dăm seama.
Mișcarea automată este asigurată de conexiunile dintre receptorii vestibulari și centrul
tonusului și al mișcării, fiind controlată continuu prin feed-back. Mișcările uniforme nu
determină excitarea receptorilor vestibulari, de aceea în tren sau avion mișcarea nu este
percepută, dacă închidem ochii. Simțim mișcarea doar la oprire și la pornire.
Dereglările funcționale ale analizatorului vestibular pot fi temporare (rău de călătorie)
sau permanente, în diverse boli. Sindromul Menier este o boală determinată de o acumulare de
endolimfă care poate afecta canalele semicirculare, producând amețeli și pierderea
echilibrului.
58
Lucaciu Anca Maria
Analizatorul gustativ
Simţul gustului are rolul de a informa asupra calităţi alimentelor introduse în gură, dar
intervine şi în declanşarea secreţiei reflex necondiţionate a glandelor digestive.
Dacă privim cu lupa suprafața limbii, observăm proeminențe și rugozități, denumite
papile. Papilele au forme diferite: firișoare (filiforme), ca filele unei cărți (foliate), ciupercuțe
(fungiforme) sau în formă de potir (caliciforme sau circumvalate). Primele două tipuri de
papile au rol în sensibilitatea tactilă și termică. Papilele fungiforme și circumvalate sunt papile
gustative, prevăzute cu chemoreceptori. Papilele fungiforme sunt prezente în număr mare în
apropiere de vârful limbii, iar papilele circumvalate sunt formaţiuni proeminente, în număr de
6-12, dispuse în V spre baza limbii, iar cele foliate pe toată faţa dorsală. Papilele filiforme de
pe faţa dorsală a limbii nu conţin muguri gustativi.
Se găsesc în papilele din mucoasa linguală și, în număr mai redus, și în mucoasa labială, a
obrajilor, a vălului palatin, a faringelui și a epiglotei.
Segmentul receptor
Receptorii se găsesc în mugurii gustativi, formaţiuni ovoidale, situate în pereţii
papilelor gustative, care includ celulele senzoriale alungite, cu cili și celule de susținere. Cilii
celulelor receptoare se
proiectează prin porul gustativ
la suprafaţa limbii, unde vin în
contact cu substanţele sapide,
dizolvate în salivă.
Receptorii gustativi sunt
chemoreceptori, stimulați de
substanțe sapide, dizolvate în
apă și salivă. Substanțele
insolubile, insipide, nu au gust.
În jurul celulelor receptoare se
Fig. 42 – Receptorii gustativi; a – morfologia limbii; b – găsesc terminaţii nemielinizate
secțiune prin papilele gustative; c – structura unui mugure
ale nervilor sensibilităţii
gustativ.
gustative. Fibrele nervoase din
cele 2/3 anterioare ale limbii intră într-o ramură a facialului, cele din 1/3 posterioară a limbii
în glosofaringian şi cele de la ceilalţi muguri gustativi, în nervul vag.
59
Lucaciu Anca Maria
Este reprezentat de calea gustativă, formată din fibre senzoriale ale nervilor cranieni
VII, IX şi X. Protoneuronul căii este situat în ganglionii nervoşi de pe traiectul nervilor
cranieni VII, IX şi X; dendritele lor fac sinapsă cu celulele receptoare gustative, iar axonii fac
sinapsă cu deutoneuronul situat în nucleul tractului solitar din trunchiul cerebral. De aici,
pornesc fibre care, împreună cu lemniscul medial (tract bine mielinizat), ajung, după
încrucişare, la al treilea neuron situat în talamus.
Segmentul central
Este situat în scoarţa cerebrală, în porţiunea inferioară a girului postcentral.
Omul percepe patru gusturi fundamentale: acru, amar, dulce şi sărat; gustul variat al
diferitelor alimente rezultând prin combinaţii complexe ale acestora.
Gustul amar este perceput pe faţa dorsală a limbii, cel acru pe marginile limbii, cel dulce la
vârf şi cel sărat în partea anterioară a feţei dorsale a limbii. Palatul percepe gusturile amar şi
acid şi mai puţin gusturile dulce şi sărat; faringele şi epiglota percep toate gusturile
fundamentale.
Simţul gustului prezintă o mare adaptabilitate, senzaţia gustativă dispărând chiar dacă
stimulul persistă; de aceea, pentru a simţi în continuare gustul unui aliment introdus în gură
acesta trebuie să fie mişcat şi să stimuleze permanent noi receptori.
Analizatorul olfactiv
Simțul mirosului (olfacția) la om este slab dezvoltat, comparativ cu unele animale.
Miresmele din jurul nostru ne aduc informații despre obiectele sau ființele din mediul
înconjurător. Mirosul ne informează despre calitatea aerului sau despre starea unor alimente,
ne ajută la recunoașterea persoanelor și a locurilor, uneori chiar la retrăirea amintirilor.
Olfacţia depinde de acţiunea directă a moleculelor substanţelor odorante asupra unor
receptori specializaţi.
Segmentul receptor
Receptorii olfactivi se găsesc într-o zonă specială a mucoasei nazale, situată în
regiunea cornetului nazal superior şi a lamei ciuruite a etmoidului, având la om o suprafaţă de
2-3 cm2. Mucoasa olfactivă este alcătuită din celule receptoare şi celule de susţinere, de natură
epitelială.
Substanţele odorante, pentru a veni în contact cu receptorii olfactivi, trebuie să se
dizolve întâi în stratul subţire de mucus de la suprafaţa mucoasei.
60
Lucaciu Anca Maria
Celulele olfactive sunt neuroni bipolari, fusiformi, care reprezintă protoneuronul căii.
Dendritele sunt scurte, groase şi se termină cu o umflătură numită buton olfactiv, având 10-20
de cili olfactivi (pentru fiecare neuron) care măresc suprafaţa de contact cu substanţele
odorante, iar axonii situaţi la polul bazal al celulei, formează nervii olfactivi ce străbat lama
ciuruită a etmoidului, pătrund în bulbul olfactiv, unde fac sinapsă cu celulele mitrale, cel de-al
doilea neuron al căii
olfactive. Axonii celui de-al
doilea neuron alcătuiesc
tracturile olfactive, care ajung
la aria corticală alfactivă.
Fig. 43 – Nervul olfactiv
Segmentul central
Aria corticală olfactivă este situată în girul hipocampic şi în nucleul amigdalian din
şanţu lateral Sylvius.
Omul poate diferenţia între 2000 şi 4000 de mirosuri diferite.
Sensibilitatea olfactivă este foarte diferită de la un individ la altul, chiar la același
individ variază în unele situații: înainte de masă sensibilitatea olfactivă este mai mare decât
după aceea. Se apreciază că sensibilitatea olfactivă este mai mare la copii decât la vârstnici.
La femeile însărcinate sau în cazul unor boli digestive, sensibilitatea olfactivă este mărită.
Intensitatea senzațiilor olfactive depinde și de alți factori: concentrația substanțelor odorante,
gradul lor de solubilitate, umiditatea și sănătatea mucoasei.
O substanță odorantă care persistă mult timp în jurul nostru determină fenomene de
adaptare olfactivă, intensitatea excitației scăzând până la dispariție, deși stimulul persistă. Este
posibilă însă formarea altor senzații olfactive sub acțiunea unor substanțe care nu au acționat
până atunci.
Analizatorul cutanat
Pielea sau tegumentul este învelișul care protejează organismul uman de agresiunile
mediului extern. În piele se află un număr mare de receptori foarte sensibili, care au rolul de a
sesiza diferențele între cald și rece, apăsare, mângâiere, durere.
Pielea este alcătuită din trei straturi principale:
61
Lucaciu Anca Maria
Epidermul, stratul superficial al pielii, având grosime variabilă, este alcătuit dintr-un
epiteliu stratificat de tip cornos, ale cărui celule se regenerează în permanență. Epidermul
conține terminații nervoase libere și este străbătută de fire de păr și de canalele excretoare ale
glandelor sudoripare.
Dermul, situat sub epiderm, este alcătuit din țesut conjunctiv. În derm se găsesc glande
sebacee, canale de excreţie ale glandelor sudoripare, foliculi piloşi, muşchii firului de păr,
reţeaua vasculară şi receptori nervoşi (terminaţii libere, corpusculi Meissner şi Krause).
Stratul superficial al dermului formează spre epiderm papilele dermice, proeminenţe conice
dispuse paralel pe degete, palme şi talpă. Ele ridică epidermul şi determină apariţia pe
suprafaţa lui a unor linii de forme diferite, caracteristice fiecărui om. Ele se pot observa cu
ochiul liber sau cu lupa, iar urmele lor se numesc amprente digitale.
Hipodermul este stratul profund care separă pielea de structurile subdiacente. Este
formată din țesut conjunctiv lax,
bogat în celule adipoase, îndeplinind
rolul de rezervă nutritivă, de izolator
termic și mecanic. Hipodermul
conține partea profundă a foliculilor
piloși, glomerulii glandelor
sudoripare, o rețea vasculară și
receptori nervoși (corpusculii Vater-
Pacini, Ruffini și Golgi-Mazzoni).
Fig. 44 – Structura pielii
Prin receptorii pe care îi conține, pielea asigură sensibilitatea tactilă, presională și

vibratorie, termică și dureroasă.
Sensibilitatea tactilă, presională şi vibratorie are ca stimul comun deformarea
tegumentului, superficială în cazul tactului, profundă în cazul presiunii, rapid repetată în cazul
vibraţiilor.
Segmentul receptor
Principalii receptori tactili sunt:
- terminaţiile nervoase libere, răspândite în epderm şi derm, sunt receptori ai tactului şi
presiunii, dar şi ai durerii;
62
Lucaciu Anca Maria
- corpusculii Meissner sunt prezenţi în
număr mare în derm, mai ales în zona buzelor,
degetelor; sunt rari în pielea trunchiului şi
absenţi în tegumentul cu păr. Deoarece se
adaptează foarte rapid, se presupune că sunt
sensibili mai ales la atingeri foarte fine şi
vibraţii cu frecvenţă joasă;
Fig. 45 – Receptori cutanaţi
- discurile Merkel, situate sub epiderm, se adaptează lent şi numai parţial; de aceea se
presupune că realizează transmiterea de impulsuri care permit aprecierea fină a
proprietăţilor obiectelor cu care vine în contact tegumentul;
- corpusculii Pacini, situaţi în ţesutul subcutanat, muşchi şi articulaţii, se adaptează
repede, fiind stimulaţi de mişcări rapide, chiar şi de intensitate slabă.
Căile de conducere ale acestor sensibilităţi sunt reprezentate de fibre având corpul
celular în ganglionii spinali sau ganglionul cerebral de pe traseul nervului V.
Sensibilitatea termică percepe temperaturi superioare sau inferioare celei a
organismului (cald şi rece).
Segmentul receptor
Repartiţia receptorilor termici este variabilă, aceştia fiind mai numeroşi la nivelul
tegumentelor mâinii şi feţei, şi mai puţin numeroşi la nivelul membrelor inferioare.
Se consideră că receptorii pentru cald sunt corpusculii Ruffini şi cei pentru rece,
corpusculii Krause, precum şi terminaţiile nervoase libere din piele.
Căile de conducere ale sensibilităţii termice sunt fibre a căror origine se află tot în
ganglionii spinali sau cranieni (nervul V).
Prin conexiuni cortico-hipotalamice şi prin cele talamico-hipotalamice, informaţiile
termice ajung şi la centrii termoreglării din hipotalamus.
Sensibilitatea dureroasă, spre deosebire de celelalte sensibilităţi, nu are un stimul
adecvat, durerea putând fi declanşată de orice stimul foarte puternic care produce leziuni
celulare.
Segmentul receptor
63
Lucaciu Anca Maria
Receptorii durerii sunt terminaţiile nervoase libere, prezente în tegumente şi în alte
structuri (tendoane, muşchi, periost, adventicea vaselor, submucoasa viscerelor etc.). La
nivelul tegumentului, densitatea acestor terminaţii este mai mare decât în viscere, ceea ce
explică localizarea precisă a durerii cutanate şi caracterul vag şi imprecis al durerii viscerale.
Stimulii care declanşează durerea sunt reprezentaţi la nivelul tegumentului de agenţi
mecanici, termici, electrici, chimici etc., iar la nivelul organelor interne de distensia bruscă
sau spasmul viscerelor cavitare, tracţiunea mecanică sau compresiunea, inflamaţiile etc.
Căile aferente ale durerii cutanate sunt reprezentate de fibre care intră în constituţia
nervilor.
Neuronul de origine se află în ganglionii spinali sau cranieni (nervul V), fibrele
urmând traseul cunoscut. Fibrele aferenţei dureroase viscerale au originea în aceeaşi ganglioni
şi formează fibre nervoase vegetative şi căi ascendente spre hipotalamus.
Durerea se poate însoţi şi de un răspuns afectiv neplăcut şi o serie de reacţii vegetative.
Adaptarea la durere este foarte slabă, deoarece durerea semnalizează acţiunea unor
stimuli nocivi pentru organism.
Anexele pielii
1. Anexe cornoase:
- Părul este răspândit pe întreaga suprafaţă a pielii, dar este mai abundent pe cap, în
axile şi în zona organelor genitale externe; lipseşte pe palme şi tălpi. Un fir de păr este
format din: rădăcină, înfiptă în derm, cu formă de bulb în care pătrund vase de sânge şi
nervi, şi tulpină, care porneşte de la rădăcină şi iese la suprafaţa pielii. Este formată
din celule cheratinizate şi conţine pigmenţi care dau culoare părului. Cu timpul
pigmenţii dispar şi celulele se umplu cu aer, iar părul albeşte. La nivelul tulpinii, în
derm, se găseşte un mic muşchi ridicător al firului de păr.
- Unghiile sunt aşezate pe ultima falangă a degetelor, sunt lame cornoase formate din:
rădăcină, înfiptă în piele, la care vin vase de sânge şi nervi, şi lama unghiei, situată la
exterior, formată din celule puternic cheratinizate.
2. Anexe glandulare:
- Glande sudoripare sunt răspândite pe toată suprafaţa pielii, dar sunt mai numeroase pe
frunte, axile, palme. Au formă tubulară şi la capătul din profunzimea dermului se
răsucesc sub forma unui ghem (glomerul), care este înconjurat de vase mici de sânge.
Celălalt capăt străbate pielea şi se deschide la exterior printr-un por. La nivelul
64
Lucaciu Anca Maria
glomerulului se formează sudoarea din substanţe preluate din sânge şi va fi eliminată
prin por, în procesul de transpiraţie.
- Glandele sebacee sunt aşezate în derm, mai ales în apropierea firelor de păr şi au
formă de ciorchine. Celulele lor secretă o substanţă grasă numită sebum, care se
elimină printr-un canal la baza firului de păr, dându-i strălucire. La nivelul feţei,
glandele sebacee sunt mai mari şi foarte numeroase şi se deschid la suprafaţa pielii
prin pori. La pubertate, sub influenţa hormonilor sexuali, activitatea lor creşte foarte
mult, secreţia abundentă putând bloca canalele glandelor şi astfel apar punctele negre
şi coşurile.
Analizatorul kinestezic (motor)

Desfăşurarea normală a activităţii motorii, analiza fină şi coordonarea precisă a
mişcărilor necesită informarea permanentă a sistemului nervos central asupra poziţiei spaţiale
a corpului, a diferitelor sale segmente şi mai ales asupra gradului de contracţie a fiecărui
muşchi. Aceste informaţii sunt furnizate de receptorii aparatului vestibular, auditiv, receptorii
vizuali şi cutanaţi, dar şi de anumiţi receptori specifici care se află chiar în muşchi
(proprioceptori). Proprioceptorii reprezintă terminaţiile periferice ale analizatorului motor
(kinestezic) şi au rolul de a descărca impulsuri datorită cărora se realizează modularea
permanentă şi adecvată a contracţiei diferitelor grupe musculare.
Segmentul receptor
Receptorii analizatorului kinestezic se găsesc în muşchi, tendoane, ligamente şi
suprafeţe articulare şi sunt de mai multe tipuri:
1.Organele tendinoase Golgi sunt situate la joncțiunea fibrelor musculare cu tendonul.
Acestea sunt rețele de terminații nervoase butonate pe fibrele musculare, la inserția lor pe
tendon. Aceste terminații nervoase
sunt formate din dendritele
neuronilor situați în ganglionul
spinal. Ele semnalizează tensiunea
apicală a fibrelor tendinoase în
timpul contracţiei musculare.
Fig. 46 – Organele tendinoase Golgi
2. Fusul neuromuscular este o formaţiune alungită, fusiformă, situată printre fibrele

musculare striate, faţă de care se află în paralel. Sunt excitate de tensiunea dezvoltată în
65
Lucaciu Anca Maria
timpul contracţiei musculare. Fiecare fus constă din 2-10 fibre musculare, modificate numite
fibre intrafusale, conţinute într-o capsulă conjunctivă. Fibrele musculare striate obişnuite se
numesc extrafusale.
Fusul neuromuscular are două tipuri de fibre
senzitive aferente, şi anume: în zona centrală se găsesc
terminaţiile primare spiralate, principala structură
aferentă a fusului neuromuscular, cu viteză de conducere
foarte mare, iar deasupra şi dedesubtul acestora,
terminaţiile secundare sau fibrele „în buchet”, mai subţiri
şi cu viteză de conducere mai mică. Fibrele senzitive
sunt dendrite ale neuronilor senzitivi din ganglionul
spinal. Fiecare fus neuromuscular are şi o inervaţie
motorie proprie, constituită din fibre subţiri – fibrele
motorii gama eferente, având originea în motoneuronii
Fig. 47 – Fusul neuromuscular gama medulari şi care se termină sub forma unor plăci
motorii în porţiunile periferice contractile ale fibrelor intrafusale.
Fusurile neuromusculare, fiind paralele cu fibrele extrafusale, se alungesc atunci când
muşchiul este întins şi, ca urmare, terminaţiile nervoase senzitive primare descarcă impulsuri,
cu o frecvenţă proporţională gradului de întindere a muşchiului. Aceste impulsuri se transmit
la motoneuronii medulari alfa şi pot iniţia contracţia reflexă a fibrelor extrafusale ale
muşchiului. Fusul şi conexiunile sale reflexe constituie un mecanism de feedback care
acţionează pentru menţinerea lungimii muşchiului.
Întinderea muşchiului stimulează atât terminaţiile nervoase fusale primare cât şi pe
cele secundare, primele răspunzând la modificări ale lungimii şi ale ratei alungirii, iar celelalte
doar la modificările lungimii.
Stimularea fibrelor eferente gama nu produce contracţie musculară, deoarece fibrele
intrafusale nu sunt suficient de puternice, dar produce scurtarea capetelor contractile ale
fibrelor intrafusale, ceea ce are ca urmare întinderea zonelor centrale, excitarea fibrelor
senzitive spiralate şi descărcarea de impulsuri care ajung la motoneuronii medulari alfa şi
produc contracţia reflexă a muşchiului.
În condiţii obişnuite mişcarea este iniţiată prin descărcarea concomitentă a
impulsurilor atât de motoneuroni alfa, cât şi de motoneuroni gama, iar scurtarea fusului, o
dată cu cea a muşchiului, face ca descărcările fusului să continue în tot timpul contracţiei.
Astfel, fusul îşi menţine capacitatea de a răspunde la întindere şi de a ajusta reflex
66
Lucaciu Anca Maria
descărcările motoneuronului în tot timpul contracţiei.
Neuronii motori ai fibrelor eferente gama sunt influenţaţi de
la nivel cerebral.
Fig. 48 – Receptori kinestezici
3. Corpusculii Vater-Pacini
4. Terminaţiile nervoase libere
Impulsurile aferente de la proprioceptorii musculo-articulari se transmit prin fibre de
grosimi diferite, având protoneuronul în ganglionii spinali, până în măduvă, apoi spre centrii
superiori pe două căi: căile sensibilităţii conştiente şi inconştiente.
Segmentul central
Proiecţia corticală se află în zona senzitivo-motorie parieto-frontală. Aici se fac
analiza şi sinteza fină a informaţiilor kinestezice, iar în zone mai largi, care se întind şi pe alte
arii frontale, probabil şi parietale, deservesc mişcările globale mai puţin diferenţiate.
Impulsurile sensibilităţii proprioceptive inconştiente, provenite în special de la fusurile
neuromusculare şi organele Golgi, prin tracturile spinocerebeloase ajung la paleocerebel, la
neuronii motori din coarnele anterioare ale măduvei şi la neuronii motori ai nervilor cranieni
deservind reflexele tonice.
67
Lucaciu Anca Maria
II.3. GLANDELE ENDOCRINE

Sistemul endocrin este alcătuit din glande care elimină produşii de secreţie direct în
sânge. Acestea au o vascularizaţie foarte bogată, ceea ce uşurează captarea hormonilor de
către capilare. Principalele glande cu secreţie endocrină din organism sunt: hipofiza, epifiza,
tiroida, paratiroidele, timusul, suprarenalele, pancreasul, ovarele, testiculele.
În condiţii fiziologice normale, fiecare glandă endocrină are o activitate secretorie
relativ constantă, producând cantități infime de hormoni. Activitatea secretorie a acestora este
reglată, în general, prin mecanisme de conexiune inversă (feedback).
Disfuncțiile cantitative ale secreției glandelor endocrine, hipersecreția (secreția unei
cantități exagerate de hormoni) și hiposecreția (secreția unei cantități insuficiente de
hormoni), sunt însoțite în general de tulburări grave ale funcțiilor organismului.
1. Hipofiza
Se mai numeşte şi glanda pituitară şi este situată la baza creierului într-o lojă formată
pe faţa superioară a osului sfenoid. Este formata din trei lobi: anterior, intermediar şi
posterior. Lobul posterior este alcătuit din sistem nervos (neuroni) ca şi hipotalamusul, iar
lobii anterior şi intermediar din ţesut epitelial glandular. La adult, are mărimea unui bob de
fasole și o greutate de 0,4-0,6 g.
Fig. 49 – Structura glandei

hipofize
Lobul anterior, cel mai voluminos, se mai numeşte adenohipofiză şi secretă:

- somatotropul (STH);
- tirotropina (TSH);
- corticotropina (ACTH);
- gonadotropinele: hormonul foliculo-stimulant (FSH) şi cel luteinizant (LH);
- prolactina.
Cu exceptia hormonului somatotrop, ceilalţi controlează activitatea altor glande.
Somatotropul (STH) este hormonul de creştere. Este secretat în cantitate mare în
copilărie şi stimulează creşterea oaselor lungi şi a masei musculare.
68
Lucaciu Anca Maria
Hiposecreţia acestui hormon în perioada de creştere duce la nanism hipofizar
(piticism), caracterizat prin talie mică şi o dezvoltare psihică normală.
Hipersecreţia hormonului în perioada de creştere duce la gigantism (cu dezvoltare
psihică deficitară), iar la adult duce la acromegalie (creşterea exagerată a extremităţilor şi a
organelor interne).
Tirotropina (TSH) stimulează secreţia glandei tiroide.
Corticotropina (ACTH) controlează secreţia glandei corticosuprarenale.
Gonadotropinele (FSH şi LH) reglează activitatea gonadelor: FSH controlează
maturaţia foliculară şi secreţia de estrogeni, iar LH provoacă ovulaţia şi controlează secreţia
de progesteron. La bărbat, FSH stimulează spermatogeneza, iar LH stimulează secreţia de
hormoni androgeni ( testosteronul).
Prolactina stimulează la femeie dezvoltarea glandelor mamare şi menţine secreţia
lactată (hormonul va avea un nivel crescut în perioada gravidităţii).
Lobul intermediar secretă hormonul melanocitostimulator (MSH) care stimulează
melanogeneza (formarea de pigment - melanina, ce colorează pielea). În lipsa hormonului
pielea se decolorează.
Lobul posterior formează neurohipofiza. Hormonii secretaţi: antidiuretic (ADH) şi
ocitocina.
Hormonul antidiuretic (ADH) are efect principal creşterea absorbţiei facultative a apei
la nivelul tubilor distali şi colectori ai nefronului prin mărirea permiabilităţii acestora (are
rolul de a păstra apa în organism ). În doze mari poate produce creşterea tensiunii arteriale, de
aceea hormonul se mai numeşte vasopresină. Scăderea secreţiei acestui hormon duce la
diabetulul insipid, manifestat prin poliurie (pierderi masive de apă prin urină) şi polidipsie
(sete exagerată).
Ocitocina stimulează secreţia glandelor mamare prin controlarea ejecţiei laptelui şi
provoacă contracţia musculaturii uterine (în timpul naşterii secreţia este maximă).
Fig. 50 – Nanism,
gigantism, acromegalie
69
Lucaciu Anca Maria
2. Epifiza
Se mai numeşte şi glanda pineala şi este legată de epitalamus (o parte din
encefal/creier). Glanda secretă un hormon - melatonina, în cantitate mai mare la întuneric şi
foarte puţină atunci când ochii văd lumina. Melatonina, împreună cu o altă substanţă
(serotonina) au rol important în inducerea, menţinerea şi eficienţa somnului.
Fig. 51 – Epifiza
3. Tiroida
Este situată în partea anterioară a gâtului, într-o lojă fibroasă. Are doi lobi laterali uniţi
printr-o porţiune numită istm. Cântărind 25-30 grame, tiroida este cea mai mare și cea mai
vascularizată glandă endocrină din organism.
Glanda tiroidă este învelită într-o capsulă și este formată din foliculi (vezicule) delimitați de
celule secretoare. Foliculii au în interior o substanță omogenă, vâscoasă (coloid) în care se
depozitează hormonii tiroidieni, care conțin iod. Secreția acestor hormoni este controlată de
hipofiză, printr-un hormon glandular trop. Printre foliculi se găsesc celule speciale „C”, care
secretă un hormon cu rol în fixarea calciului în oase.
Hormonii tiroidieni (tiroxina şi triiodotironina, cu efecte identice) acționează asupra a
numeroase celule/organe-țintă din organism, influențând un număr mare de funcții. Ei joacă
un rol important în creșterea armonioasă a organismului, în dezvoltarea și funcționarea
sistemului nervos, intensifică arderile celulare și producerea de căldură în organism, măresc
frecvența cardiacă și frecvența respiratorie, cresc glicemia și descompunerea lipidelor, produc
iritabilitate și neliniște.
Fig. 52 - Tiroida Fig. 53 – Boala Basedow

70
Lucaciu Anca Maria
Hiposecreția de hormoni tiroidieni are consecințe diferite, în funcție de vârsta la care
survine. La copil se produce o încetinire a dezvoltării fizice (nanism tiroidian) însoțită de
deformări osoase și defecte ale dinților, precum și o întârziere a dezvoltării psihice, care poate
merge până la cretinism. În țesuturi se acumulează un lichid mucos (mixedem), pielea devine
uscată și îngroșată, apare senzația de frig și cade părul. Dacă hiposecreția survine la adult,
mixedemul este însoțit de lentoare, de scăderea capacității de învățare și de memorare, de
tendința de creștere în greutate. În majoritatea cazurilor de hiposecreție, este prezentă gușa.
Hipersecreția de hormoni tiroidieni provoacă boala Basedow, care se manifestă prin
intensificarea arderilor la nivel celular, pierdere în greutate, tremurături ale mâinilor,
accelerarea bătăilor inimii, nervozitate, proeminența globilor oculari (exoftalmie).
4. Paratiroidele
Sunt situate pe faţa posterioară a lobilor tiroidieni (două
superioare şi două inferioare). Secretă parathormonul care controlează
calciul şi fosforul în organism: creşte calcemia şi scade fosfatemia,
fiind în stransă legatură cu vitamina D.
Fig. 54 - Paratiroidele
Hiposecreţia duce la tetanie (cu spasme ale musculaturii striate şi netede; spasmele
musculaturii netede ale laringelui pot provoca moartea prin asfixie).
Hiperfuncţia duce la demineralizari osoase dureroase, cu deformări şi fracturi,
creşterea calcemiei prin eliberarea calciului din oase şi depuneri fosfocalcice în ţesuturile moi,
formarea de calculi urinari.
Calcitonina este hormonul antagonist (scade calcemia).
5. Timusul
Este situat înapoia sternului. Dezvoltat maxim
în copilărie, după pubertate involuează, dar nu dispare
Timus complet. Parenchimul timusului este alcătuit dintr-un
ţesut în care se găsesc limfocite mici numite timocite.
Acestea provin din măduva osoasă. Ajunse în timus, se
maturează, rezultând limfocite T, care migrează din

Fig. 55 – Timusul timus şi populează ganglionii limfatici şi splina,
contribuind la imunitatea organismului. Timusul secretă şi un hormon care stimulează
activitatea limfocitelor T.
71
Lucaciu Anca Maria
6. Pancreasul endocrin
Pancreasul este o glandă mixtă, voluminoasă, localizată în cavitatea abdominală, înapoia
stomacului. Prezintă un cap, cuprins în potcoava duodenului, un corp și o coadă care se
îndreaptă spre splină.
Pancreasul are secreție dublă, funcționând
atât ca o glandă exocrină, anexă a tubului
digestiv, cât și ca o glandă endocrină.
Partea exocrină a pancreasului reprezintă
peste 97% din volumul glandei și este formată
din celule care secretă sucul pancreatic.
Partea endocrină a pancreasului reprezintă
Fig. 56 - Pancreasul 1-3% din volumul glandei și este alcătuită din
grupuri mici de celule (insule celulare) care
secretă hormoni, înconjurate de capilare sangvine.
Celulele endocrine sunt de două tipuri: celule care secretă hormonul glucagon (circa 20%) și
celule care secretă hormonul insulină (circa 70%). Hormonii pancreatici au, în principal, rol în
reglarea concentrației de glucoză din sânge.
Insulina este principalul hormon din organism care scade concentrația glucozei în sânge
prin stimularea pătrunderii glucozei în celule și utilizarea ei la nivelul acestora. Insulina
depune glucoza sub o formă de rezervă în ficat și în mușchi și transformă glucidele în lipide în
țesutul hepatic și în țesutul adipos. Insulina stimulează și sinteza de proteine.
Glucagonul exercită un efect opus insulinei, crescând concentrația de glucoză în sânge.
Acest hormon stimulează și descompunerea lipidelor și a proteinelor.
În hiposecreția de insulină se produce diabetul zaharat, o boală cronică în care se
constată creșterea concentrației sangvine a glucozei și eliminarea ei prin urină. Manifestările
acestei disfuncții endocrine includ: pierdere în greutate însoțită de o creștere exagerată a
poftei de mâncare (polifagie), sete exagerată, care determină consumarea unor cantități mari
de lichide (polidipsie), urmată de eliminarea unor cantități mari de urină (poliurie). În formele
grave de diabet zaharat netratate, se poate ajunge la comă diabetică.
În funcție de tipul de diabet, acesta poate fi tratat prin injecții cu insulină sau prin
administrarea de pastile și prin respectarea unui regim alimentar cu puține glucide. Pentru
prevenirea apariției acestei boli trebuie evitate obezitatea, consumul exagerat de dulciuri,
stresul prelungit, sedentarismul.
72
Lucaciu Anca Maria
Hipersecreția de insulină determină o scădere marcată a concentrației sangvine a glu-
cozei, cu consecințe în special asupra sistemului nervos. Manifestările includ: slăbiciune,
agitație, tremurături, transpirații, confuzie, dezorientare, pierderea cunoștinței (comă).
7. Glandele suprarenale
Glandele suprarenale sunt în număr de două, au formă de coif și sunt localizate la
polul superior al rinichilor. Sunt alcătuite din doua organe endocrine diferite ca origine şi
funcţie: corticosuprarenala (zona corticală, de la exterior) alcatuită din ţesut glandular;
medulosuprarenala (zona medulară, la interior) alcatuită din ţesut nervos.
Fig. 57 – Glandele suprarenale
Corticosuprarenala ocupă 80% din volumul glandei suprarenale și este esențială pentru
supraviețuire, secretând trei categorii de hormoni:
- mineralocorticoizi, care acționează la nivelul rinichilor, intervenind în reglarea echilibrului
sărurilor minerale din organism;
- glucocorticoizi (cortizol), cu rol în adaptarea organismului la stresul prelungit. Aceștia cresc
concentrația de glucoză și de lipide în sânge și stimulează degradarea proteinelor; exercită
efecte și la nivelul sistemelor digestiv, excretor și nervos;
- sexosteroizi, care sunt asemănători celor secretați de ovare și de testicule și contribuie la
apariția caracterelor sexuale secundare în timpul pubertății și la menținerea lor.
Secreția hormonilor produși la nivelul corticosuprarenalei este controlată de glanda
hipofiză.
Medulosuprarenala ocupă 20% din volumul glandei suprarenale, are origine nervoasă și,
prin secreția sa hormonală, prezintă importanță în reacțiile de adaptare ale organismului la
diverse condiții neobișnuite. Medulosuprarenala conține neuroni mari, lipsiți de axoni, care
secretă adrenalină (80%) și noradrenalină (20%). Acești doi hormoni sunt responsabili de
reacția de adaptare a organismului în situații de pericol prin: creșterea concentrației de
glucoză în sânge, a frecvenței cardiace și respiratorii, intensificarea transpirației, dilatarea
pupilelor, contracția mușchilor netezi ai firelor de păr („zbârlirea” părului), producând
neliniște și frică.
73
Lucaciu Anca Maria
Disfuncţia Manifestări
Hipersecreţia de hormoni Reţinerea de sare şi apă în organism, apariţia de edeme, creşterea
mineralocorticoizi tensiunii arteriale.
Hipersecreţia de cortizol Obezitate, faţă cu aspect de „lună plină”, „ceafă de bizon”,
creşterea glicemiei şi a tensiunii arteriale.
Hipersecreţia de hormoni La copil, se instalează o pubertate timpurie.
sexosteroizi
Hiposecreţia de hormoni Scădere în greutate, pierdere de sare şi de apă, scăderea tensiunii
ai corticosuprarenalei arteriale, scăderea glicemiei, scăderea capacităţii de efort,
(boala Addison) colorarea pielii în brun.
8. Testiculul
Pe lângă funcţia endocrină, are rolul de a produce spermatozoizi.
Hormonul secretat se numeşte testosteron şi îndeplineşte următoarele roluri:
influenţează creşterea şi dezvoltarea organelor reproducătoare; determină apariţia caracterelor
sexuale secundare.
9. Ovarul
Pe lângă funcţia endocrină, are rolul de a produce ovulele.
Secretă hormonii: foliculina şi progesteron (hormonul maternităţii).
Hormonii ovarieni intervin în: maturarea organelor reproducătoare şi apariţia
caracterelor sexuale secundare; reglează ciclul menstrual.
74
Lucaciu Anca Maria
II.4. SISTEMUL LOCOMOTOR
Sistemul locomotor îndeplineşte funcţiile de mişcare ale diverselor părţi ale

corpului. Este alcătuit din sistemul osos specializat pentru funcţia de susţinere şi sistemul
muscular pentru funcţia de mişcare. Oasele au rol în susţinerea muşchilor şi menţin poziţia
verticală a corpului. Articulaţiile permit mişcările oaselor. Ele sunt mobile, semimobile şi
fixe.
II.4.1. SISTEMUL OSOS
Scheletul uman, ca la orice organism vertebrat, este un sistem complex care asigură
protecţia şi susţinerea părţilor moi, constituind în acelaşi timp şi pârghii împreună cu muşchii
scheletici. Denumirea de schelet vine din cuvântul grecesc skeleton, care înseamnă mumie sau
corp uscat. Scheletul uman adult este alcătuit, în principal, din elemente osoase, numite oase
şi câteva cartilaje, toate legate între ele prin intermediul articulaţiilor şi ligamentelor.
Oasele sunt piese dure, solide, care, articulate între ele, formează sistemul osos
(scheletul); ele reprezintă partea pasivă a aparatului locomotor.
Forma oaselor
Oasele corpului uman au forme şi dimensiuni diferite, aspectul lor fiind un indiciu al
funcţiei ce revine fiecăruia. Având în vedere raportul dintre cele trei dimensiuni, se deosebesc
oase: lungi, late, scurte, neregulate.
Oasele lungi, la care predomină
lungimea, sunt alcătuite dintr-un corp numit
diafiză şi două extremităţi mai voluminoase
numite epifize. Limita dintre diafiză şi epifize
se numeşte metafiză (la acest nivel este discul
cartilaginos de creştere). Oasele lungi intră în
alcătuirea scheletului apendicular, prin

Fig. 58 – Alcătuirea unui os lung
intermediul lor realizându-se mişcări rapide şi
de amplitudine mare.
Oasele late au două din cele trei dimensiuni aproape egale (grosimea este mai mică
decât lungimea şi lăţimea). Osul lat prezintă două feţe şi mai multe margini; el participă la
alcătuirea cutiilor de protecţie (cutia craniană, toracică) sau realizează suporturi foarte stabile
(bazinul) sau oferă o suprafaţă mare pentru inserţia musculară (omoplatul).
75
Lucaciu Anca Maria
Oasele scurte au o formă aproximativ cubică, cu cele trei dimensiuni aproape egale.
Ele alcătuiesc funcţionale mobile şi rezistente care pot executa mişcări complexe şi fine
(carpienele) sau suportă greutatea corpului (tarsienele).
Oasele neregulate au forme variate, care nu pot fi încadrate în categoria celor
prezentate anterior, aşa cum sunt
vertebrele sau mandibula.
Pe lângă oasele tipice,
există şi oase supranumerare,
dezvoltate la nivelul unei articulaţii, în
grosimea unui tendon. Aceste oase
poartă denumirea de oase sesamoide
(ex. osul pisiform, rotula).
Fig. 59 – Tipuri de oase
Compoziția chimică a oaselor este corelată cu rolul lor.

Țesutul osos conține 20% apă și este bogat în săruri minerale de calciu și de fosfor.
Sărurile minerale conferă duritate oaselor, astfel încât acestea să poată susține greutatea
corpului și să reziste la forțele exercitate asupra lor de către mușchi. Fixarea sărurilor de
calciu în oase, precum și absorbția calciului la nivelul intestinului subțire sunt condiționate de
vitamina D provenită din alimente sau formată în mod natural în piele, sub acțiunea razelor
solare ultraviolete.
Componentele organice cele mai importante sunt oseina și fibrele de colagen. Ele dau
osului elasticitate. Cu vârsta, duritatea și elasticitatea oaselor scad, ele devenind fragile.
Celulele osoase și substanțele organice sunt grupate sub formă de lamele osoase, al căror mod
de aranjare diferă în funcție de tipul de țesut osos și de forțele exercitate asupra oaselor.
Toate oasele conțin două tipuri de țesut osos:
- țesut osos compact – cu lamele osoase dispuse concentric în jurul unor canale foarte
subțiri. Este situat la suprafața tuturor oaselor. Partea mijlocie a oaselor lungi (diafiza)
este formată numai din țesut osos compact.
- țesut osos spongios – cu lamele osoase care se între-taie și delimitează spații (cu
aspect de burete) care conțin măduvă osoasă roșie. Este situat în interiorul oaselor.
Oasele sunt bine vascularizate de ramificațiile vaselor de sânge din periost (membrana
care acoperă suprafața osului).
Funcţiile oaselor sunt multiple:
76
Lucaciu Anca Maria
- Suportă greutatea corpului (oasele membrului inferior, mai ales oasele bazinului sunt
adaptate acestei funcţii);
- Protejează organele vitale (cutia caniană adăposteşte creierul, coloana vertebrală –

măduva spinării, iar cuşca toracică – inima, plămânii);
- Constituie suprafeţe de inserţie pentru musculatura scheletică;
- Constituie rezerve de minerale, în special calciu şi fosfor, care pot fi eliberate în

circulaţia sanguină sub formă de ioni şi distribuite unde este nevoie;
- Hematopoieza este asigurată de măduva roşie hematogenă.

Scheletul
Scheletul uman conţine aproximativ 206 oase, grupate în două zone principale
scheletice: axială (oasele craniului şi trunchiului) şi apendiculară (oasele membrelor).
Scheletul axial constituie axul lung al corpului, fiind reprezentat de 80 de oase aranjate în
două regiuni: scheletul craniului şi scheletul trunchiului.
Scheletul apendicular cuprinde scheletul membrelor (superioare şi inferioare), fiecare având o
centură (scapulară/pelviană) şi un schelet al membrului propriu-zis.
a) Scheletul craniului, situat în partea superioară a coloanei vertebrale, cu care se articulează,
este alcătuit din două părţi:
- neurocraniu – situat postero-superior;
- viscerocraniu – situat inferior.
Fig. 60 – Oasele cutiei craniene – vedere anterioară

77
Lucaciu Anca Maria
Neurocraniul are forma unui ovoid mai alungit antero-posterior în cavitatea căruia este
adăpostit encefalul acoperit de meningele cranian. Un plan convenţional, aproape orizontal,
care trece prin:
- glabela (proeminenţa de deasupra piramidei nazale) anterior;
- protuberanţa occipitală externă (inion) posterior, împarte neurocraniul în două părţi şi
anume: bolta craniană (calota sau calvaria), situată superior şi baza craniului, situată
dedesubt.
Neurocraniul este format la adult din 8 oase, dintre care:
- 4 sunt neperechi şi anume: frontal, etmoid, sfenoid şi occipital;
- iar celelalte sunt perechi: temporale şi parietale.

Viscerocraniul este format din 14 oase care alcătuiesc falca superioară şi falca
inferioară.
Falca superioară este formată din 13 oase dintre care 6 perechi şi anume: maxilarele
superioare (situate central) şi în jurul lor, zigomaticele (malare), nazalele, lacrimalele,
palatinele şi cornetele nazale inferioare. Osul nepereche, numit vomer, contribuie la formarea
septului nazal.
Falca inferioară este formată din mandibulă, singurul os mobil al viscerocraniului.
b) Scheletul trunchiului este alcătuit din: coloana vertebrală, coaste şi stern.
A. Coloana vertebrală reprezintă o tijă osoasă, formată
prin suprapunerea unor piese osoase numite vertebre în număr
de 33-34, legate între ele prin articulaţii. Vertebrele sunt dispuse
în regiuni topografice care, de sus în jos, sunt următoarele:
- cervicală cu 7 vertebre;
- toracală cu 12;
- lombară cu 5;
- sacrală cu 5 vertebre sudate între ele, formând osul sacrum;
- coccigiană, cu 4 - 5 vertebre sudate formând osul coccis. Fig. 61 - Coloana vertebrală
O vertebră este formată din corp și arc vertebral, care delimitează orificiul vertebral.
Prin suprapunerea vertebrelor se formează canalul vertebral, în care se găsește măduva
spinării. Între corpurile vertebrelor se găsesc discuri intervertebrale cartilaginoase, care
facilitează mișcările.
Menţionez că prima vertebră cervicală, numită atlas, care se articulează superior cu
craniul, este foarte diferită de celelalte vertebre, neavând corp, ci două mase laterale reunite
78
Lucaciu Anca Maria
printr-un arc anterior şi arcul posterior. De asemenea, a doua vertebră cervicală, numită axis
prezintă pe faţa superioară a corpului vertebrei o apofiza odontoidă, care se va articula atât cu
arcul anterior al atlasului cât şi cu occipitalul.
Pentru a susține greutatea corpului, coloana vertebrală prezintă patru curburi,
denumite după regiunea unde se formează astfel: lordoza cervicală, cifoza dorsală, lordoza
lombară și cifoza sacrală.
B. Coastele sunt arcuri osoase concave spre interior, articulate posterior cu coloana
vertebrală şi continuate anterior cu cartilagii costale, care se vor articula direct cu sternul
numai la nivelul primelor 7 perechi – coastele adevărate.
Celelalte coaste sunt numite coaste false, dintre care perechile 8, 9, 10 sunt numite false
propriu-zise (unindu-se cu al 7-lea cartilagiu costal prin intermediul unei piese cartilaginoase
comune), iar ultimele două, 11 şi 12 sunt numite coaste flotante, având capetele anterioare
libere.
C. Sternul este un os nepereche median turtit antero-posterior şi care prezintă trei părţi:
manubriul, în partea superioară, continuat cu corpul, iar în partea inferioară terminat cu
apendicele xifoid (vârful).
Fig. 62 – Cutia toracică
c) Scheletul membrului superior

Scheletul membrului superior este format din:
79
Lucaciu Anca Maria
- centura scapulară care leagă membrul
de trunchi şi este constituită din două oase:
omoplatul (scapula) şi clavicula;
- scheletul membrului propriu-zis:
 scheletul braţului: humerus;
 scheletul antebraţului: radius şi cubitus
(ulna);
 scheletul mâinii: carpiene (8) –
formează încheietura mâinii, metacarpiene (5)
– formează palma, falange (14) – oasele
degetelor.
Fig. 63 – Scheletul membrului superior
d) Scheletul membrului inferior

Scheletul membrului inferior
este format din:
- centura pelviană leagă membrul
inferior de trunchi şi are rol de
susţinere a organelor pelviene şi a unor
organe abdominale. Este formată din
oasele coxale unite anterior prin
simfiza pubiană. Posterior, oasele
coxale sunt legate prin osul sacrum şi
formează împreună cu el bazinul.
Oasele coxale sunt formate prin
sudarea altor trei oase: ilion, ischion,
pubis.
Fig. 64 – Scheletul membrului inferior
80
Lucaciu Anca Maria
- scheletul membrului propriu-zis:
 scheletul coapsei: femur;
 scheletul gambei: tibia şi peroneul (fibula);
 scheletul piciorului: tarsiene (7), metatarsiene (5), falange
Fig. 65 – Scheletul uman
Articulaţiile
Articulațiile sunt zonele în care vin în contact două sau mai multe oase. În funcție de
mobilitate, articulațiile se clasifică în:
 Fixe (imobile, sinartroze) – nu permit modificarea poziției oaselor.
După tipul ţesutului care se interpune între oasele care se articulează , distingem 3 tipuri de
sinartroze:
- sindesmoze: sunt articulaţii în care, între cele două oase se interpune ţesut fibros; menţionez
în acest sens articulaţia dintre oasele coxale şi sacru, unite prin ligamente interosoase
puternice. Tot sindesmoze sunt suturile de la nivelul oaselor craniului.
- sincondroze: sunt articulaţii în care între cele 2 oase care se articulează se interpune o lamă
de ţesut cartilaginos (ex. sincondroza oaselor ce alcătuiesc coxalul) sau simfizele (ex cea
pubiană).
81
Lucaciu Anca Maria
- sinostoze: rezultă prin osificarea sindesmozelor şi a sincondrozelor la vârstnici.
 Semimobile (amfiartoze) – permit doar o mișcare limitată, așa cum sunt articulațiile dintre
vertebre.
 Mobile (artrodinii)– permit schimbarea poziției oaselor în articulație, de aceea articulația
este acoperită de o capsulă articulară, iar oasele pot fi conectate prin ligamente care
limitează mișcările exagerate.
O articulaţie mobilă cuprinde:
- suprafeţele de articulaţie ale oaselor;
- capsula articulară;
- cavitatea articulară – spaţiul cuprins în
interiorul capsulei articulare.
Suprafeţele de articulare corespund, de
obicei, ca formă şi dimensiuni.; astfel ele se
îmbină perfect. Alunecarea lor este înlesnită de
cartilajele de articulaţie care micşorează frecarea.
Capsula articulară are aspectul unui manşon şi
este întărită de ligament care se prinde pe oasele
din articulaţie, ţinându-le aproape. Spre interior,
Fig. 66 – Articulaţia mobilă capsula este căptuşită de membrana sinovială
care secretă lichidul sinovial; acesta are aspectul
albuşului de ou şi umple cavitatea articulară. El are rolul de a “unge” capetele oaselor, acestea
alunecând mai uşor în articulaţie.
Tipuri de mişcări în articulaţii
 Flexie/extensie - sunt mişcări de apropiere
sau îndepărtare a două segmente alăturate; se fac în
jurul unui ax transversal.
 Abducţie-adducţie - se fac în jurul unui ax
transversal.
Adducţie - se realizează apropierea faţă de axul
median al corpului.
Abducţie - se realizează îndepărtarea faţă de axul
median.
Fig. 67 – Tipuri de mişcări
82
Lucaciu Anca Maria
 Rotaţie - mişcare realizată în jurul unui ax longitudinal al segmentului care se
mobilizează.
Poate fi: rotaţie internă şi rotaţie externă.
 Circumducţie – este mişcarea complexă care totalizează flexia, extensia, abducţia,
adducţia şi rotaţia.
 Pronaţie/supinaţie
Pronaţia este mişcarea de rotaţie a mâinii prin care policele se roteşte medial, palma privind
în jos (spate), iar supinaţia este mişcarea inversă.
La picior –când planta priveşte spre lateral şi marginea externă a piciorului se ridică, se
realizează pronaţia, iar supinaţia se realizează invers.
La nivelul articulațiilor mobile, oasele articulate formează pârghii de trei tipuri,
acționate de mușchi: F este forța reprezentată de mușchi, R este rezistența (greutatea
deplasată), iar S este punctul de sprijin. Exemple de pârghii sunt:
- pârghie de ordinul I – articulația craniului cu coloana vertebrală;
- pârghie de ordinul II – articulația dintre oasele gambei și picior (glezna);
- pârghie de ordinul III – articulația dintre osul brațului și cele ale antebrațului (cotul).
Asupra pârghiilor acționează mai mulți mușchi, care produc efecte ce se însumează sau
efecte opuse. Sistemul nervos central coordonează activitatea mușchilor care asigură mișcările
sau o anumită poziție a corpului. De exemplu, la nivelul cotului, contracția bicepsului are ca
efect mișcarea de flexie (îndoirea antebrațului pe braț), în timp ce contracția tricepsului duce
la mișcarea de extensie (întinderea antebrațului înaintea brațului); pentru ca mișcarea să aibă
loc, trebuie ca cei doi mușchi să nu se contracte simultan. La fel se petrec lucrurile atunci
când facem o genuflexiune, mergem, alergăm, deschidem pleoapele sau privim într-o anumită
direcție.
Pârghie de ordinul II Pârghie de ordinul III

Pârghie de ordinul I
Fig. 68 – Pârghii
83
Lucaciu Anca Maria
Identificarea pârghiilor în organismul uman
1. Pârghiile de gradul I sunt pârghii de echilibru deoarece realizează echilibrul static. Forţa
rezistentă este reprezentată de greutatea corpului sau a segmentului care se deplasează, iar
forţa activă este reprezentată de inserţia pe segmentul osos a muşchiului care realizează
mişcarea.
Exemple de pârghii de gradul I în organismul uman:
 trunchiul se află în echilibru pe picioare ca o pârghie de gradul I;
 capul în echilibru pe coloana vertebrală. Punctul de sprijin este vertebra atlas,
rezistenţa este reprezentată de greutatea capului, care tinde să cadă înainte, iar forţa
activă este dezvoltată de muşchii cefei, care opresc căderea capului înainte;
 antebraţul în extensie se comportă ca o pârghie de gradul I; când se face îndoirea şi
extinderea braţelor în poziţia „stând pe mâini”, antebraţul acţionează ca o pârghie de
gradul I, muşchii extensori preiau rolul de agonişti atât în mişcarea de extensie, cât şi
în cea de flexie, îndoirea braţelor în această poziţie o face greutatea şi o gradează
muşchii extensori (triceps), iar extensia coatelor este realizată de muşchii extensori;
 în situaţia în care piciorul este fixat pe sol (la mers, alergare, momentul bătăii în
săritură, cădere de la înălţime), segmentul gambei este tot o pârghie de ordinul I cu
punctul de sprijin la mijloc.
2. Pârghiile de gradul II sunt pârghii de forţă deoarece au rolul de a multiplica forţa. Aceste
pârghii au, de obicei, formă de pană.
Exemple de pârghii de gradul II în organismul uman:
 incisivii;
 caninii;
 piciorul având ca rezistenţă greutatea corpului transmisă prin tibie; greutatea corpului
este aplicată la nivelul articulaţiei tibio-tarsiene, astfel încât forţa o vor da muşchii
inseraţi prin tendonul lui Ahile pe calcaneu; punctul de sprijin, când stăm pe vârful
picioarelor, se află la extremitatea metatarsienelor în contact cu solul;
 segmentul membrului superior în timpul executării flotărilor.
3. Pârghiile de gradul III sunt pârghii de deplasare, ele utilizând o forţă mare pentru a
învinge o forţă mică, în schimb deplasează mult punctul de aplicaţie a forţei rezistente. Acest
tip de pârghii este cel mai frecvent întâlnit în corpul uman. La acest tip de pârghii punctul de
aplicaţie al forţei active – locul de inserare a muşchiului – se află între punctul de sprijin –
articulaţia – şi punctul de aplicaţie a forţei rezistente.
Exemple de pârghii de gradul III în organismul uman:
84
Lucaciu Anca Maria
 antebraţul în flexie funcţionează ca o pârghie de gradul al III-lea când muşchii flexori
se contractă pentru a-l ridica; bicepsul se contractă producând o forţă care are punctul
de aplicaţie pe antebraţ. În acest caz, braţul forţei active este de aproximativ 8 ori mai
mic decât braţul forţei rezistente, rezultă că forţa activă trebuie să fie de 8 ori mai mare
decât forţa rezistentă;
 coastele, în timpul respiraţiei, la inspiraţie şi expiraţie. Articulaţia costo – vertebrală
reprezintă punctul de sprijin, zonele de inserţie a muşchiului pe corpul coastei
reprezintă punctul de aplicaţie al forţei active iar partea anterioară a coastelor
reprezintă rezistenţa;
 gamba acţionează ca o pârghie de gradul III, la fotbal, în cazul unui voleu, piciorul nu
este fixat pe sol, deci punctul de aplicaţie al forţei active se află la mijloc iar rezistenţa
este reprezentată de un ansamblu de forţe (greutatea mingii, greutatea piciorului etc.).
Spre exemplu, însumând greutatea piciorului, greutatea gambei, greutatea obiectului
lovit (mingii), forţa de contracţie a extensorilor gambei pe coapsă, precum şi valorile
acceleraţiei rezultate din pendularea gambei spre înainte, rezultă că o minge de fotbal
poate fi lovită cu o forţă de aproximativ 2 kN chiar de un individ neantrenat;
 mâna, atunci când prinde obiectele ca o pensă.
Igiena sistemului locomotor

Pentru menținerea sănătății sistemului locomotor este necesară respectarea unor reguli:
 O rație alimentară corespunzătoare vârstei și tipului de activitate desfășurată, variată,
care să acopere necesarul caloric și să asigure cantitățile corecte de proteine, săruri
minerale și vitamine. O alimentație săracă în calciu și în vitamina D la copilul mic
duce la rahitism. Boala se manifestă prin curbarea oaselor membrelor inferioare,
fragilitate osoasă, deformarea coloanei vertebrale, dureri ale oaselor, predispoziție la
carii dentare, încetinirea creșterii. Dacă dieta nu se corectează la timp, deformările
osoase devin permanente.
Tratamentul constă în administrare de calciu, vitamina D și în expunere la soare.
 Activitatea fizică regulată, prin mișcarea în aer liber, și odihna activă stimulează
metabolismul normal al oaselor și mușchilor, condiție necesară pentru a avea oase
rezistente, articulații mobile și o musculatură armonioasă.
 Menținerea greutății normale, deoarece obezitatea uzează precoce articulațiile.
85
Lucaciu Anca Maria
 Menținerea unei posturi corecte a corpului. Poziția bipedă solicită mult coloana
vertebrală, care s-a adaptat prin formarea curburilor. Menținerea îndelungată a unor
posturi incorecte poate avea drept consecințe:
- scolioza (strâmbarea spre stânga sau spre dreapta a coloanei vertebrale din cauza purtării
greutăţilor numai pe o parte);
- cifoza dorsală („cocoașa”) constă în accentuarea curburii toracale a coloanei vertebrale,
determinată de modul defectuos de a sta în bancă, la masa de lucru etc.
- lordoza lombară accentuată (constă în accentuarea curburii lombare a coloanei vertebrale
din cauza poziţiei incorecte, ex. abdomen prea în faţă);
- diminuarea curburilor normale („spatele plat”).
Pozițiile incorecte și deformările
coloanei vertebrale stânjenesc locomoția și
perturbă funcționarea normală a organelor
interne, modificând spațiul de care acestea
dispun.
Fig. 69 – Deformări ale coloanei vertebrare
 Ridicarea corectă a unor obiecte grele

Ridicarea greutăților are ca efect creșterea presiunii exercitate asupra articulațiilor membrelor
și asupra discurilor intervertebrale, care se pot deforma sau rupe, jenând măduva spinării sau
nervii spinali. În figura de mai jos este indicat modul corect în care trebuie procedat.
Fig. 70 – Ridicarea corectă a unor obiecte grele

 Dozarea efortului în timpul activităților fizice, pe măsura forței și rezistenței la efort
ale fiecărei persoane, pentru a preveni deteriorarea articulațiilor și a mușchilor.
Tratamentul leziunilor musculare poate necesita fizioterapie, kinetoterapie sau
intervenție chirurgicală.
 Evitarea accidentelor care pot cauza traumatisme, precum:
a. Entorsa – întinderea sau ruperea unor ligamente articulare, ca urmare a unei mișcări bruște
care forțează articulația.
86
Lucaciu Anca Maria
b. Luxația – modificarea poziției unui os la nivelul articulației însoțită de deformări,
umflături, dureri. Până la prezentarea la medic, în entorse și luxații, articulația se imobilizează
și se aplică comprese reci/gheață.
c. Fractura – fisurarea sau ruperea unui os. Fracturile deschise (cele în care osul fracturat
perforează pielea) sunt însoțite de hemoragie și au un risc mare de infecție. Fracturile închise
sunt, de obicei, mai puțin grave. Se manifestă prin deformare, durere, imposibilitate de
mișcare. Până la prezentarea la medicul ortoped, primul ajutor constă în imobilizarea regiunii
afectate, folosind un material-suport.
II.4.2 SISTEMUL MUSCULAR
Sistemul muscular este alcătuit din totalitatea muşchilor din organismul nostru.
Muşchii sunt organe foarte variabile ca mărime şi aspect exterior. Există mai multe
criterii de clasificare a muşchilor.
După forma pe care o au, muşchii pot fi: lungi, fusiformi, cilindrici: de ex. muşchiul
gracilis; laţi: de ex. muşchii drepţi abdominali; muşchi scurţi, profunzi: de ex. muşchii
interosoşi; muşchi orbiculari situaţi în jurul unor orificii naturale: orbicularii pleoapelor sau ai
buzelor.
După numărul de capete de inserţie se descriu muşchi de tip biceps, triceps sau
cvadriceps.
După modul de grupare al fasciculelor musculare faţă de tendonul aferent există
muşchi: care se continuă direct cu tendonul: muşchii drepţi abdominali; care prezintă inserţie
oblică faţă de tendon; corpul muscular poate fi întrerupt de tendon, cum se întâmplă la
muşchiul drept abdominal.
În funcţie de localizare muşchii pot fi: profunzi, superficiali.
După numărul de articulaţii peste care trec se distig muşchii: uniarticulari, scurţi;
biarticulari, poliarticulari, lungi.
În funcţie de tipul de contracţie care este dezvoltată, există muşchi: netezi, cum sunt
cei care formează peretele organelor interne; striaţi ce alcătuiesc aparatul locomotor;
miocardic – muşchi cu caractere intermediare între primele două categorii.
Fibrele musculare sunt aşezate paralel între cele două capete ale muşchiului, care
formează tendoane sau aponevroze cu care se inseră pe oase.
87
Lucaciu Anca Maria
Muşchiul este învelit într-o teacă

conjunctivă – epimisium, din care pătrund în
profunzime septuri conjunctive ce separă
fasciculele musculare – perimisium, iar teci fine
de ţesut conjunctiv înconjură fiecare fibră
musculară – endomisium.
Fig. 71 – Alcătuirea unui muşchi striat
Fiecare fibră musculară striată este o celulă foarte alungită, cu diametrul de 10-100μ şi
lungime variabilă de la 1 mm la 10-12 cm. Fibra musculară are o membrană subţire –
sarcolema, puţină citoplasmă – sarcoplasma, în care se găsesc numeroşi nuclei aşezaţi
periferic (sinciţiu), miofibrile şi alte organite celulare.
Miofibrilele formează elementul contractil al fibrei musculare şi au o dispoziţie
paralelă cu axul longitudinal al fibrei.
Privite la microscopul optic ele apar constituite dintr-o succesiune de discuri (benzi) clare şi
discuri (benzi) întunecate. Fiecare din cele două benzi este subîmpărţită prin banda H
luminoasă, situată în mijlocul discului întunecat, şi prin membrana Z situată în mijlocul
discului clar. Membrana Z traversează sarcoplasma tuturor miofibrilelor şi se inseră pe partea
internă a sarcolemei fibrei musculare, solidarizând toate miofibrilele în timpul contracţiei
musculare. Într-o miofibrilă structurile cuprinse între două membrane Z succesive constituie
un sarcomer, unitatea morfofuncţională a miofibrilei.
La microscopul electronic miofibrilele apar formate din microfilamente contractile:
Fig. 72 – Structura muşchiului striat

88
Lucaciu Anca Maria
unele groase, de miozină care formează discul întunecat, altele subţiri, de actină care
formează discul clar. Fiecare miofibrilă conţine aproximativ 1500 filamente de miozină şi de
două ori mai multe de actină; fiecare filament de miozină este înconjurat de 6 filamente de
actină. Discul clar este constituit numai din filamente de actină.
Din punct de vedere al compoziţiei chimice, analiza muşchilor scheletici relevă:
prezenţa apei, în proporţie de 70-75% şi în rest un reziduu uscat format din substanţe azotate
(creatină, creatinină), lipide (trigliceride, fosfatide), glucide şi ioni (de calciu, magneziu,
potasiu, fosfor).
Anexele muşchilor reprezintă structuri anatomice indispensabile funcţionării acestora,
dar care au un alt tip de structură decât aceştia.
Fasciile conjunctive sunt formaţiuni conjunctive dispuse la exteriorul muşchiului. Din
aceste fascii se desprind septuri intermusculare cu inserţii profunde la nivelul oaselor
delimitându-se astfel lojele osteo-fibroase pentru grupele musculare. Direcţia orientării
fibrelor conjunctive în interiorul fasciilor este determinată de factori mecanici.
Ligamentele inelare sau retinaculele sunt îngroşări fibroase sub forma unor bandelete
care trec peste şanţurile osoase pe care le transformă în canale osteofibroase. Prin prezenţa
acestora sunt menţinute în poziţie anatomică tendoanele mai ales în locurile unde acestea îşi
schimbă direcţia.
Tendonul este elementul anatomic care continuă muşchiul sau pătrunde în interiorul
acestuia sub forma unor lame aponevrotice de care se prind fibrele musculare. Tendonul este
o structură conjunctivă rezistentă, necontractilă şi inextensibilă. Rolul tendonului este de a:
mări distanţa dintre fibre în timpul contracţiei musculare realizând astfel un spaţiu necesar
îngroşării lor fără ca aceasta să realizeze comprimare pachetelor vasculo-nervoase subiacente;
fixa muşchiul în totalitate la planurile osoase profunde.
Joncţiunea tendino-musculară este o zonă, aşa cum arată şi denumirea, unde se
realizează continuarea muşchiului cu tendonul. Ceea ce se continuă cu tendonul sunt de fapt
numai fibrele conjunctive ale muşchiului.
Tecile sinoviale sunt structuri anatomice cu rol de a favoriza alunecarea tendoanelor în
interiorul canalelor osteo-fibroase.
Bursele sinoviale sunt formaţiuni saculare conjunctive, cu o mică cantitate de lichid,
situate la nivelul tendoanelor şi joncţiunilor osteo-tendinoase, mai ales acolo unde expunerea
la traumatismele prin presiune este mai mare sau unde tendoanele alunecă pe un plan dur,
osos. Bursele sinoviale îndeplinesc rol de protecţie, dar şi de a favoriza alunecarea
tendoanelor.
89
Lucaciu Anca Maria
Contracţia muşchilor striaţi implică intense activităţi metabolice asociate cu un mare
consum de oxigen ceea ce determină o vascularizaţie abundentă. Arterele au iniţial o direcţie
transversală; după ce pătrund în muşchi se ramifică. Arterele mici sunt aşezate în vecinătatea
ţesutului conjunctiv, care separă fasciculele primare şi sunt legate prin anastomoze
transversale. Venele urmează traiectul invers al arterelor. Vasele limfatice se găsesc numai în
perimisium şi endomisium.
Inervația mușchilor. Fibrele senzitive sunt groase şi provin de la nivelul ganglionilor
senzitivi din măduva spinării. Aceste fibre se termină în organitele receptoare specifice.
Mușchii efectuează mișcări voluntare și involuntare. Capacitatea mușchilor scheletici de
a determina mișcări prompte, gradate ca intensitate și cu precizia necesară, se datorează
următoarelor proprietăți:
Excitabilitatea – capacitatea mușchilor de a reacționa la stimuli. În organism, stimulii
sunt mediatorii chimici eliberați de nervii motori somatici la nivelul plăcii motorii . Excitația,
apărută ca urmare a stimulării, va fi condusă de la membrana fibrei musculare la proteinele
contractile din citoplasmă, determinând contracția. Un neuron motor face sinapse cu mai
multe fibre musculare, împreună alcătuind o unitate motorie. Un mușchi are mai multe unități
motorii; numărul de unități motorii excitate la un moment dat determină forța dezvoltată de
mușchi.
Contractilitatea – este capacitatea mușchilor de a se contracta atunci când sunt
stimulați. Contracția constă fie în scurtarea mușchiului pentru a deplasa un segment al
corpului sau un obiect, fie în creșterea tensiunii mușchiului (mușchiul se „încordează” fără a-
și modifica lungimea), pentru a menține o postură.
Contracția are loc prin modificarea aranjamentului proteinelor contractile din fibrele
musculare excitate, în prezența ionilor de calciu și cu consum de energie. Contracția este
însoțită de eliberare de căldură. Când tremurăm de frig, au loc contracții izolate și repetate,
involuntare, prin care organismul produce suplimentar căldură.
Majoritatea contracțiilor mușchilor scheletici au loc ca urmare a stimulării repetate, cu
frecvență mare, a fibrelor musculare, mușchiul neavând timp să se relaxeze de la o stimulare
la alta. De aceea contracţiile obişnuite sunt contracţii prelungite, care se menţin atât timp cât
este necesar.
Mușchii nu se relaxează niciodată complet, pentru că sistemul nervos stimulează
alternativ unități motorii, menținând mușchii într-o ușoară stare de contracție numită tonus
muscular. Tonusul muscular este reglat cu precizie de sistemul nervos: scade în timpul
somnului, crește în mușchii care mențin o anumită postură; în condiții de frig, prin creșterea
90
Lucaciu Anca Maria
tonusului muscular, organismul produce o cantitate suplimentară de căldură. El are un rol
important în termoreglare, contribuie la menţinerea poziţiei corpului, asigură fixarea
articulaţiilor, expresia feţei etc.
Extensibilitatea – este capacitatea mușchilor de a se întinde sub acțiunea unei forțe.
Alungirea mușchiului maseter din cauza greutății mandibulei sau alungirea cvadricepsului
femural în timpul unei genuflexiuni sunt exemple de astfel de situații.
Elasticitatea – este proprietatea mușchiului de a reveni la dimensiunea de repaus după o
contracție sau după o întindere. Se datorează țesutului conjunctiv din alcătuirea mușchiului.
Principalele grupe de muşchi scheletici
Muşchii scheletici reprezintă peste 40% din greutatea corpului. Numărul muşchilor
scheletici este de peste 500.
După regiunile corpului, muşchii sunt grupaţi în: muşchii capului, muşchii gâtului,
muşchii trunchiului şi muşchii membrelor.
1. Muşchii capului
Sunt reprezentaţi de muşchii mimicii, muşchii masticatori, muşchii limbii şi muşchii
extrinseci ai globilor oculari.
a) Muşchii mimicii au rol în determinarea expresiei feţei (mimica) şi sunt următorii:
- muşchiul frontal
- muşchiul occipital
- muşchii grupaţi în jurul orificiilor nazale, orbitale şi auditive.
b) Muşchii masticatori intervin în actul masticaţiei (proces mecanic de mărunţire şi
fragmentare a alimentelor) şi sunt următorii:
- muşchii maseteri
- muşchii temporali.
c) Muşchii limbii.
d) Muşchii extrinseci ai globilor oculari.
Sunt 4 drepţi şi 2 oblici:
- muşchii drept superior şi drept inferior
- muşchii drept intern şi drept extern
- muşchii oblic superior şi oblic inferior.
2. Muşchii gâtului
Au rol în mişcările capului şi sunt reprezentaţi de următorii muşchi:
- muşchiul pielosul gâtului
- muşchii sternocleidomastoidieni.
91
Lucaciu Anca Maria
3. Muşchii trunchiului
Sunt reprezentaţi de muşchii spatelui şi cefei, muşchii toracelui şi abdomenului.
a) muşchii spatelui şi cefei:
- muşchii trapezi
- muşchii dorsali.
b) muşchii toracelui:
- muşchii pectorali
- muşchii dinţaţi
- muşchii intercostali
- diafragmul (muşchiul respirator care separă cavitatea toracică de cea abdominală).
c) muşchii abdomenului:
- muşchii drepţi abdominali
- muşchii oblici interni
- muşchii oblici externi.
4. Muşchii membrelor
Sunt reprezentaţi de muşchii membrelor superioare şi cei al membrelor inferioare.
A. Muşchii membrelor superioare
a) muşchii umărului:
- deltoidul.
b) muşchii braţului:
- biceps şi triceps brahial.
c) muşchii antebraţului:
- muşchii flexori şi extensori ai degetelor
- muşchii pronatori şi supinatori ai antebraţului.
Pronaţia este răsucirea antebraţului şi mâinii către interior astfel încât degetul mare se
apropie de corp.
Supinaţia este răsucirea antebraţului şi mâinii către exterior astfel încât degetul mare
se îndepartează de corp.
d) muşchii mâinii:
- muşchii flexori şi extensori ai degetelor.
B. Muşchii membrelor inferioare
a) muşchii articulaţiei coxo-femurale:
- fesierii.
b) muşchii coapsei:
92
Lucaciu Anca Maria
- muşchii croitor (cel mai lung muşchi al corpului) şi cvadriceps femural (pe partea anterioară
a coapsei).
- muşchii biceps femural (pe partea posterioară a coapsei).
c) muşchii gambei:
- muşchii triceps sural alcătuiţi din muşchii gemeni (gastrocnemieni) şi solear
- muşchii flexori şi extensori ai degetelor
- muşchii pronatori şi supinatori a piciorului.
d) muşchii plantei (laba piciorului):
- muşchii flexori şi extensori ai degetelor.
Fig. 73 – Principalele grupe de muşchi (vedere anterioară)
93
Lucaciu Anca Maria
Fig. 74 – Principalele grupe de muşchi (vedere posterioară)
Activitatea electrică a muşchilor

Studiile experimentale efectuate pe preparatul neuromuscular, constituit din muşchiul
gastrocnemian şi nervul sciatic de broască, au permis precizarea efectelor musculare prin
stimularea electrică a nervului care se pot înscrie grafic cu ajutorul miografului, realizând o
miogramă.
Aplicarea unui stimul electric unic pe nervul motor produce o contracţie musculară
simplă, numită secusă. Secusa, precedată de o perioadă de latenţă de 0,01 s începând de la
depolarizarea membranei până la contracţie, se transmite ca o undă cu viteza de 3-5 m/s. Faza
de contracţie a secusei are o durată de medie de 0,04 s. Faza de relaxare a secusei este mai
lungă decât cea de contracţie 0,05 s. Secusele musculare se produc extrem de rar în organism;
contracţiile musculare din timpul frisonului sunt consecinţa unei succesiuni de secuse.
94
Lucaciu Anca Maria
Contracţia musculară normală este rezultatul unor impulsuri rapide, repetate,
succesive, de durată, realizând o contracţie tetanică. În cazul aplicării unor stimuli cu
frecvenţă mai redusă, apar relaxări incomplete între stimuli şi graficul contracţiilor
(miograma) înscrie un platou dinţat – tetanos incomplet. Când frecvenţa stimulilor este mare,
nu mai există relaxări între stimuli şi miograma înscrie un platou – tetanos complet.
Frecvenţa stimulilor care produc sumaţia contracţiilor depinde de durata secusei
muşchiului respectiv. Tetanosul este tipul de contracţie musculo-voluntară în organism. Este
cel mai eficient, în timpul unui tetanos complet tensiunea dezvoltată de muşchi fiind de 4-5
ori mai mare faţă de cea obţinută prin secuse.
Fig. 75 – Tipuri de contracţii

musculare
Manifestări mecanice ale contracţiei musculare
Cele mai evidente manifestări mecanice sunt mişcările. Muşchiul este capabil să
transforme energia chimică potenţială a unor constituenţi biochimici celulari în energie
mecanică.
Contacţiile musculare sunt de două tipuri:
-contracţii izotonice, în care muşchiul se scurtează sub o tensiune pasivă constantă.
Aceste contracţii, caracteristice majorităţii muşchilor membrelor, realizează un lucru mecanic
şi produc diferitele forme de mişcare.
- contracţii izometrice, în care muşchiul nu îşi modifică dimensiunile, ci doar starea de
tensiune. Contracţiile izometrice nu se exteriorizează prin lucru mecanic, întreaga cantitate de
energie fiind transformată în căldură. Asemenea tip de contracţii sunt caracteristice
musculaturii posturale.
Contracţiile izometrice şi izotonice se asociază şi se succed în timpul contracţiei
musculare fiziologice. Astfel, în cazul ridicării unui obiect se succedă următoarele faze de
contracţie a musculaturii braţului: o fază izometrică, de punere în tensiune a muşchiului fără
modificări ale lungimii sale, o fază izotonică, în care muşchiul se scurtează şi greutatea este
ridicată, şi o fază de revenire sub tensiune pasivă variabilă.
95
Lucaciu Anca Maria
Manifestările termice ale contracţiei musculare constau în eliberarea unei mari
cantităţi de căldură, musculatura fiind principalul producător de căldură al organismului.
Termogeneza musculară este principalul mecanism mobilizat în condiţiile acomodării
organismului la variaţiile termice ale mediului înconjurător. Într-un mediu rece, termogeneza
creşte prin creşterea tonusului musculaturii striate, întreaga cantitate de energie consumată
fiind eliberată sub formă de căldură. Dacă astfel nu se poate menţine temperatura corpului,
apar frisoanele, caracterizate prin contracţii repetate ale musculaturii striate, care produc o
cantitate şi mai mare de căldură.
Tonusul muscular este starea permanentă de tensiune uşoară a oricărui muşchi în
repaus.
Forţa musculară depinde atât de intensitatea stimulilor, cât şi de proprietăţile
morfofuncţionale ale muşchiului. Muşchii lungi dezvoltă o forţă mai mare decât cei scurţi.
Efortul prelungit diminuează forţa de contracţie, ca urmare a oboselii musculare.
Travaliul muscular este direct proporţional cu forţa de contracţie, grosimea
muşchiului, intensitatea contracţiei. Contracţia unui muşchi fără nicio greutate nu realizează
niciun travaliu, dar în condiţiile deplasării unei greutăţi lucrul mecanic creşte proporţional cu
greutatea.
Oboseala musculară constă în reducerea temporară a capacităţii funcţionale a
muşchiului, consecutiv unei activităţi prelungite sau excesive, prin acumulare de acid lactic în
muşchi, intoxicând fibrele. Alte cauze ale oboselii musculare sunt: încordarea neuro-psihică,
munca în mediu poluat cu zgomot, substanţe toxice etc. Manifestările oboselii musculare sunt:
scăderea forţei musculare, scăderea excitabilităţii, alungirea perioadei de relaxare care, în
stadii mai avansate, poate ajunge la contractură fiziologică prin dispariţia relaxării, uneori
însoţită de dureri.
Musculatura netedă
Este prezentă în organele viscerale, vasele sangvine şi piele. Este constituită din fibre
musculare fusiforme, cu diametrul de 2-10µ şi lungimea de 100-400µ. Nucleul celulelor
musculare netede este mare, situat central, iar reticulul endoplasmatic este slab dezvoltat.
Caracteristică pentru fibrele musculare netede este şi lipsa striaţiilor transversale, deoarece
miofibrilele nu sunt organizate în sarcomere.
În muşchiul neted miofibrilele sunt constituite din fascicule mici de miofilamente
groase (miozină) şi subţiri (actină) de formă neregulată, dispuse la întâmplare. Ele alunecă
probabil unul pe celălalt în timpul contracţiei, structură ce apare omogenă (netedă)
electronomicroscopic.
96
Lucaciu Anca Maria
Fig. 76 – Ţesut muscular neted
Muşchii netezi, pe baza proprietăţilor morfofuncţionale, se împart în:

- Muşchi neted visceral se găseşte în pereţii viscerelor cavitare (stomac, intestin, vezică,
uter, uretere etc.) şi funcţionează ca un sinciţiu (masă citoplasmatică cu mai mulţi
nuclei, rezultată prin fuziunea mai multor celule, dar între care rămân punţi
intercelulare).
Este mai puţin excitabil decât cel striat.
O caracteristică importantă a muşchiului neted visceral este plasticitatea – capacitatea
de a-şi menţine constantă tensiunea la diverse lungimi. Plasticitatea explică capacitatea
viscerelor cavitare de a-şi modifica volumul fără modificări semnificative ale presiunii
intracavitare (umplerea stomacului, acumularea bilei în colecist sau a urinii în vezica
urinară etc.).
- Muşchi neted multiunitar este constituit din fibre musculare separate, neunite între ele
prin punţi intercelulare, şi de aceea contracţia sa nu se răspândeşte pe distanţe mari, ci
este mai fină şi mai limitată. Asemenea tip de muşchi netezi se află în iris şi produc
contracţia fină şi gradată a acestei structuri. Deci muşchiul neted multiunitar nu este
sub control voluntar, el are asemănări cu muşchiul striat scheletic, deoarece
contracţiile sale sunt mai degrabă de tipul unui tetanos neregulat decât al unei secuse
simple şi, chiar dacă se obţine o secusă, aceasta seamănă cu cea a muşchiului striat,
dar este de 10 ori mai lungă.
97
Lucaciu Anca Maria
II.5. APARATUL DIGESTIV
Aparatul digestiv este alcătuit din tubul digestiv şi din glandele anexe.
I. Tubul digestiv
Tubul digestiv sau canalul alimentar este alcătuit din mai multe segmente: cavitatea
bucală, faringele, esofagul, stomacul, intestinul subţire şi intestinul gros. Acestea se înlănţuie
sub forma unui tub continuu, începând de la orificiul bucal, pe unde pătrund alimentele, până
la orificiul anal, prin care sunt eliminate rezidurile.
Fig. 77 – Aparatul digestiv
98
Lucaciu Anca Maria
Pereţii tubului digestiv sunt alcătuiţi din patru straturi sau tunici, care de la interior
spre exterior sunt: tunica internă sau mucoasă, tunica submucoasă, tunica musculară şi tunica
externă.
Tunica internă sau mucoasă este alcătuită dintr-un epiteliu şi un corion.
Tunica submucoasă este formată din ţesut conjunctiv lax în care se găsesc numeroase
vase şi formaţiuni nervoase.
Tunica musculară este alcătuită din ţesut muscular striat la nivelul pereţior cavităţii
bucale, faringelui şi părţii superioare a esofagului şi din ţesut muscular neted în restul tubului
digestiv.
Tunica externă de la nivelul porţiunii supradiafragmatice şi a canalului anal este
constituită din ţesut conjunctiv lax şi poartă numele de adventice. La nivelul stomacului, al
intestinului subţire şi al intestinului gros, tunica externă este alcătuită din seroasa peritoneală,
de unde şi denumirea ei de tunică seroasă.
a. Cavitatea bucală conține organe specializate, limba și dinții. Ea prezintă:
- peretele superior - format din bolta palatină și omușor;
- peretele inferior - pe care se află limba cu papilele gustative;
- pereții laterali - formați de obraji.
Umectarea alimentelor din cavitatea bucală se realizează cu ajutorul salivei. Aceasta
este secretată de glandele salivare, care sunt situate în apropierea cavității bucale, cu care
comunică prin canale excretoare.
Mucoasa bucală este umezită de saliva produsă de glandele salivare.
Pe maxilare - superior (care este fix) și inferior (care este mobil) se găsesc dinții.
Dinții sunt organe vii, formațiuni osoase dure. Aceștia sunt implantați în alveolele dentare. Au
culoare albă și rol mecanic în digestia bucală, intervenind în sfărâmarea și măcinarea
alimentelor. La om, dentiţia este heterodontă. Aceasta înseamnă că există mai multe tipuri de
dinţi adaptați pentru diferite funcţii: incisivi (I), canini (C), premolari (PM), molari (M). Ei
sunt dispuşi pe o arcadă superioară (pe maxilarul superior) şi una inferioară (pe maxilarul
inferior). Pe fiecare dintre cele două arcade superioară şi inferioară se regăsesc câte 4 incisivi
sus şi 4 jos, situaţi anterior, aceştia sunt adaptaţi la tăierea alimentelor, următori sunt caninii
(2 sus şi 2 jos) adaptaţi pentru sfâşierea alimentelor, apoi premolari, 4 sus şi 4 jos. Ultimii
sunt molarii adaptaţi pentru mărunţirea alimentelor 6 pe arcada superiară şi 6 pe cea
inferioară.
99
Lucaciu Anca Maria
Omul este difiodont, prezentând 2 dentiţii: una este dentiţia de lapte care apare cam pe la 6
luni, începând cu incisivii:
 de lapte/temporară - 20 dinți:
Formula dentară (pe jumătate de arcadă):
I 2/2, C1/1, M 2/2;
 definitivă - 32 dinți:
Formula dentară (pe jumătate de arcadă):
I 2/2, C 1/1, PM 2/2, M 3/3.
Fiecare dinte prezintă trei porțiuni:
- coroana = partea vizibilă a dintelui;
- rădăcina = partea ascunsă în alveolă;
- colul = porțiunea cuprinsă între coroană și rădăcină.
Este acoperit de gingie.
Fig. 78 – Structura unui dinte
Limba are rol în masticație, deglutiție/înghițire, supt (la sugari), în limbajul articulat și
este și un organ gustativ. Limba este formată dintr-o porţiune verticală, numită rădăcina
limbii, şi o porţiune orizontală liberă, numită corpul limbii, care se termină cu vârful limbii.
Limita de separare este marcată de un şanţ în forma literei “V”, denumit şanţul terminal.
Rădăcina limbii prezintă trei cute numite plicile glosoepiglotice. Corpul limbii este turtit de
sus în jos, prezentând două feţe. El se continuă anterior cu vârful limbii.
Pe faţa superioară se găseşte şanţul
median longitudinal; tot pe faţa dorsală
se văd numeroase papile: filiforme,
fungiforme şi valate.
Pe faţa inferioară a limbii se observă
frâul limbii şi caruncule sublinguale.
Fig. 79 – Faţa dorsal a limbii
100
Lucaciu Anca Maria
b. Faringele reprezintă locul unde se încrucișează calea digestivă cu calea respiratorie.
Realizează legătura între fosele nazale și laringe, precum și între cavitatea bucală și esofag.
Musculatura faringelui are rol important în deglutiție.
Intrarea în faringe este străjuită de amigdale, organe de apărare împotriva bacteriilor și
virusurilor ajunse aici prin hrană și prin aerul inspirat.
Faringele se prezintă ca un jgheab deschis anterior, mai lărgit în porţiunea superioară
şi mai îngustat în cea inferioară. El are cinci pereţi, şi anume unul superior, unul posterior, doi
laterali şi unul anterior.
Pereţii faringelui delimitează cavitatea denumită endofaringe. Acesta poate fi
subîmpărţit în trei etaje:
- unul superior sau nazofaringian situat între peretele superior al faringelui inserat pe
baza craniului şi vălul palatin.
- unul mijlociu sau bucofaringian care este delimitat de vălul palatin şi de un plan
imaginar care trece prin osul hioid.
- altul inferior sau laringofaringian este delimitat de un plan care trece prin osul hioid şi
de un altul care trece prin partea inferioară a vertebrei a şasea cervicale; el se continuă
cu bucofaringele în sus şi cu esofagul în jos.
c. Esofagul (circa 25 cm) străbate cutia toracică și mușchiul diafragm, deschizându-se
în stomac prin orificiul cardia. Face legătura între faringe și stomac.
Mucoasa esofagului are cute care-i permit dilatarea în timpul trecerii bolului alimentar.
Musculatura faringelui și esofagului, dublu stratificată, participă la înghițirea hranei.
d. Stomacul segmentul cel mai dilatat al tubului digestiv, situat în stânga cavității
abdominale, sub mușchiul diafragm. Are forma literei „J”, prezintă două fețe (anterioară și
posterioară) și două margini/curburi (marea și mica curbură).
Porțiunea verticală
cuprinde fundul stomacului
(fornix/camera cu aer), care nu
se umple cu alimente și corpul
stomacului.
Porțiunea orizontală este
alcătuită din antrul/canalul
piloric, care se termină la
orificiul piloric.
Fig. 80 – Alcătuirea stomacului
101
Lucaciu Anca Maria
Prin orificiul cardia, stomacul comunică cu esofagul, iar prin pilor comunică cu
duodenul (primul segment al intestinului subțire).
Mucoasa gastrică/stomacală prezintă numeroase cute care îi măresc suprafața și are
numeroase orificii prin care se deschid glandele gastrice, glande, care secretă sucul gastric și
un mucus abundent care o protejează. Musculatura este dispusă în trei straturi (longitudinal,
circular și oblic); cu ajutorul ei, hrana este amestecată cu sucul gastric și împinsă în duoden
prin orificiul piloric.
e. Intestinul subțire, segmentul cel mai lung, circa 4-6 m, se întinde de la pilor la
valvula ileo-cecală, prin care se deschide în intestinul gros și este format din:
- duoden (partea fixă);
- jejunul și ileonul (partea mobilă), care formează bucle (anse) intestinale.
Duodenul are formă de potcoavă,
care cuprinde în concavitatea sa capul
pancreasului. În duoden se deschid canalul
coledoc și canalul principal al
pancreasului. Mucoasa duodenală, cu
vilozităţi, conţine glande asemănătoare
celor pilorice, dar şi glande de tip
intestinal.
Fig. 81 – Intestinul subţire
Jejunul și ileonul se întind până la valvula ileo-cecală, fără a se putea face o delimitare
precisă între jejun şi ileon. Mucoasa prezintă un număr de vilozități intestinale, care măresc
suprafața de absorbție a principilor alimentari, precum şi glande.
Structura unei vilozităţi intestinale: la
suprafaţă prezintă un strat epitelial ale cărei
celule prezintă la polul apical o membrană cu
microvili, dispozitiv structural care măreşte
suprafaţa de resorbţie. Sub epiteliu se găsesc
o bogată reţea capilară sangvină şi cheliferul
central limfatic. În vilozitate se găsesc ţesut
conjunctiv, precum şi fibre musculare netede
care, prin construcţia lor, împing sângele şi
Fig. 82 – Vilozitatea intestinală

102
Lucaciu Anca Maria
limfa, împreună cu substanţele resorbite din lumenul intestinului.
Musculatura, dispusă în două straturi, participă prin contracțiile sale ritmice la
amestecarea conținutului intestinal cu sucurile digestive, la contactul lui cu mucoasa pentru
facilitarea absorbției intestinale și la înaintarea acestuia.
f. Intestinul gros, cu o lungime de circa 1,7 m și un calibru superior față de intestinul
subțire. Este alcătuit din următoarele segmente:
- cecum, segment situat sub valvula ileo-cecală și terminat într-un fund de sac, prezentând
apendicele vermiform (forma de vierme);
- colonul este format din segmente (colon ascendent, transvers, descendent, sigmoid);
- rectul, ultima parte a intestinului gros, se termină cu canalul anal care se deschide prin anus.
Mucoasa intestinului gros nu mai prezintă
vilozități, dar conține numeroase celule care
secretă mucus. Stratul muscular longitudinal
formează 3 benzi distincte numite tenii. De
asemenea, musculatura circulară formează o serie
de strangulaţii care delimitează porţiuni numite
haustre.
Fig. 83 – Intestinul gros
Prin intestinul gros se elimină resturile nedigerate și produșii toxici de putrefacție sub
formă de materii fecale.
II. Glandele anexe ale tubului digestiv
Glandele mari din afara pereţilor tubului digestiv, numite glande anexe, comunică cu
cavitatea segmentului digestiv respectiv prin conducte excretoare. În această categorie intră
glandele salivare, ficatul şi pancreasul.
a. Glandele salivare
Glandele salivare sunt exocrine de tip tubuloacinos anexate cavităţii bucale. Ele
secretă saliva care are rol în digestia bucală, în vorbire etc. Sunt de două feluri: mici şi mari.
a.1.Glandele salivare mici se găsesc în grosimea mucoasei sau a submucoasei bucale de la
nivelul buzelor (glandele labiale), obrajilor (glandele molare), palatului (glandele palatine) şi
al limbii (glandele linguale).
a.2.Glandele salivare mari sunt situate în afara mucoasei bucale; ele îşi varsă produsul de
secreţie în cavitatea bucală. Aceste glande, dispuse în jurul cavităţii bucale sunt:
103
Lucaciu Anca Maria
- glanda parotidă: este cea mai voluminoasă glandă salivară. Se află în loja glandei parotide,
care are forma unei piramide prismatice. Canalul excretor al glandei parotide, numit canalul
Stenon, se deschide la suprafaţa mucoasei obrazului, în dreptul celui de al doilea molar
superior. Este o glandă tubuloaciculară de tip seros.
- glanda submandibulară: este situată într-o porţiune a regiunii cervicale superioare numită
loja submandibulară. Canalul excretor al glandei submandibulare, numit canalul Wharton, se
deschide în cavitatea bucală, la baza frâului limbii, într-o papilă, numită caruncula
sublinguală. Este o glandă mixtă, seromucoasă.
- glanda sublinguală: este aşezată pe planşeul bucal, sub mucoasa bucală, de o parte şi de alta
a frâului limbii, în loja sublinguală. Glanda sublinguală prezintă structură de tip mixt,
mucoseroasă. Partea anterioară a glandei se deschide în cavitatea bucală prin canalul
Bartholin la nivelul carunculei sublinguale. Partea posterioară a glandei se deschide de-a
lungul plicii sublinguale prin mai multe canale scurte, numite canalele Rivinius.
b. Ficatul: cea mai voluminoasă glandă din corp (circa 1,5 kg), este situat în partea
dreaptă a cavității abdominale, sub mușchiul diafragm. Este alcătuit din patru lobi: drept,
stâng, anterior și posterior. Pe fața inferioară a ficatului se află hilul hepatic, prin care intră și
ies din ficat artera hepatică, vena portă, vasele limfatice, nervii și cele două canale hepatice.
Ficatul prezintă o față superioară, diafragmatică, și una inferioară, viscerală. Fața inferioară a
ficatului prezintă două șanțuri longitudinale. La partea anterioară a șanțului longitudinal drept
se află vezica biliară.
Ficatul are o structură segmentară. Fiecare lob al ficatului este alcătuit din segmente,
iar segmentele din lobuli. Lobulul hepatic - reprezintă unitatea structurală și funcțională a
ficatului. Lobulul hepatic are formă piramidală și este constituit din celule hepatice
(hepatocite), capilare și canaliculi biliari.
Hepatocitele sunt dispuse sub formă de plăci, formând între ele o rețea, cu dispoziție
radială. Între hepatocite se găsesc canaliculele biliare, fără pereți proprii, în care se descarcă
bila secretată de hepatocite. Spre periferia lobulului, canaliculele încep să aibă pereți proprii,
și ieșind din lobul, se unesc între ele, formând cele două canale hepatice (drept și stâng),
prezente în hilul hepatic.
Căile biliare extrahepatice se formează prin unirea celor două canale hepatice drept şi
stâng în canalul hepatic comun, în care mai jos se deschide şi canalul cistic, care aduce bila
din vezicula biliară numită şi colecist.
104
Lucaciu Anca Maria
Vezicula biliară, situată pe faţa inferioară a ficatului – patul hepatic al veziculei – are o
formă alungită, de pară. Se continuă cu canalul cistic şi este acoperită aproape în întregime de
seroasa peritoneală.
Canalul hepatic comun şi canalul cistic, prin unirea lor, formează canalul coledoc.
Acesta se deschide în duoden la nivelul papilei mari prin ampula hepatopancreatică (Vater)
care este străjuită la nivelul orificiului ei de un muşchi circular, sfincterul Oddi.
Fig. 84 – Ficatul şi pancreasul
Funcţiile ficatului:
 Glicogenogenetică: la nivelul ficatului se sintetizează glicogen. Reprezintă o rezervă
de glicogen, care este mobilizat, în funcţie de necesităţile organsimului.
105
Lucaciu Anca Maria
 Reprezintă o rezervă lipidică, stocând o parte din lipidele organsimului. De asemenea
are funcţie adipogenică (transformă glucidele în exces, în lipide).
 La nivelul ficatului se sintetizează o serie de proteine (fibrinogen, protrombină).
 Urogenă: amoniacul rezultat din degradarea aminoacizilor este transformat în uree la

nivelul ficatului.
 Depozitează fier, cupru şi o serie de ioni.
 Reglează cantitatea de apă din organism.
 Depozitează vitaminele A (95%), B1, B2, B12, D, K şi PP.
 La făt are funcţie hematopoietică.
 Are rol în degradarea hematiilor şi captarea fierului.
 Funcţie antitoxică: substanţele toxice rezultate din digestie sunt neutralizate de către
ficat.
 Funcţie de sinteză a unor enzime (transaminaze, carboxilaze).
 Menţinerea echilibrului acido-bazic.
 Funcţie termoreglatoare: în timpul repausului, ficatul este cel mai mare producător de
căldură.
c. Pancreasul
Este situat retroperitoneal, în spatele stomacului, având o poziţie transversală şi este
alcătuit din:
- cap, situat în potcoava duodenală;
- corp;
- coadă.
Este o glandă mixtă, partea exocrină, reprezentată de celulele acinilor pancreatici,
secretă sucul pancreatic care este colectat în două canale mari: principal Wirsung, care se
deschide în duoden, împreună cu coledocul (prin orificiul Oddi), și un canal excretor secundar
Santorini, care se deschide în canalul Wirsung sau direct în duoden.
Atât bila cât și sucul pancreatic ajung prin canale în duoden.
Tubul digestiv este căptușit cu o mucoasă specializată, în anumite segmente, pentru:
- secreția sucurilor digestive care prelucrează chimic hrana;
- absorbția substanțelor nutritive rezultate prin digestie.
Înaintarea hranei de-a lungul tubului digestiv se face prin contracții ritmice ale
musculaturii acestuia numite unde peristaltice; acestea asigură și amestecul sucurilor
106
Lucaciu Anca Maria
digestive cu hrana ingerată și eliminarea resturilor nedigerate. Mucoasa prezintă numeroase
pliuri și glande producătoare de mucus. Acesta ajută la eliminarea materiilor fecale (de aceea
în segmentele inferioare ale intestinului gros crește numărul celulelor care secretă mucus).
Digestia
Prin consumarea alimentelor se introduc în organism o gamă variată de substanțe
organice și anorganice. Unele dintre ele: apa, substanțele anorganice (săruri minerale de
calciu, fier, fosfor etc.) și vitaminele sunt folosite ca atare de către organismul nostru, fără a fi
transformate.
Substanțele organice sunt însă mai întâi digerate, adică descompuse în substanțe
simple pentru a putea fi absorbite și distribuite prin circulație tuturor celulelor. Hrana ingerată,
pe măsură ce străbate tubul digestiv, este supusă unui ansamblu de transformări mecanice,
fizice și chimice numit digestie.
Alimentele sunt mai întâi transformate mecanic și fizic pentru a ușura prelucrarea lor
chimică sub acțiunea unor substanțe din sucurile digestive, numite enzime.
Digestia începe în cavitatea bucală cu transformări:
- mecanice (tăierea, mărunțirea, înmuierea cu salivă) - masticația;
- fizice (dizolvarea unor substanțe în salivă: sare, zahăr);
- chimice: au loc sub acțiunea salivei.

Saliva este un lichid puţin vâscos, transparent şi spumos; este slab acid (pH = 6,8 –
7,2). Din punct de vedere chimic, saliva este alcătuită din 95,7% apă şi 4,3% reziduu uscat.
Reziduul uscat este format din substanţe organice 60% şi substanţe minerale 40%.
Dintre substanțele organice, amilaza salivară/ptialina (enzimă din salivă) descompune
amidonul în produși glucidici puțin mai simpli, cu gust dulce.
Rezultatul digestiei bucale este formarea bolului alimentar. În timpul deglutiției acesta
trece din cavitatea bucală în faringe și apoi în esofag. Laringele este închis automat de către
un cartilaj, epiglota, care joacă rol de căpăcel pentru a evita trecerea fragmentelor alimentare
pe calea respiratorie. Bolurile alimentare ajung în esofag, îl străbat pe rând, datorită undelor
peristaltice și intră în stomac prin orificiul cardia.
Digestia gastrică.
Stomacul depozitează temporar hrana și, prin amestecarea ei cu sucul gastric, rezultă o
masă păstoasă numită chim gastric.
107
Lucaciu Anca Maria
Sucul gastric este un lichid incolor, acid (pH = 0,9 – 2,5). Din punct de vedere chimic,
este alcătuit din 99% apă, acid clorhidric (0,2 – 0,5%), săruri minerale (cloruri, fosfaţi, sulfaţi
de K, Na şi Ca) şi substanţe organice (enzime şi mucină). Mucina are rolul de a proteja
mucoasa gastrică de acţiunea HCl.
Enzimele sunt labfermentul, pepsina şi lipaza gastrică. Acidul clorhidric împiedică
alterarea alimentelor și activează enzimele gastrice. Pepsina (cea mai importantă
enzimă/ferment din sucul gastric care descompune proteinele) este eliminată în stomac sub
formă inactivă (de pepsinogen), care, în prezența acidului clorhidric (HCl), devine pepsină.
(Deci, dacă glandele gastrice ar produce pepsina activă, ele s-ar autodistruge deoarece sunt
formate din celule, deci conțin proteine). Iar peretele stomacului nu este atacat de pepsină
pentru că este protejat de un strat de mucus.
Hrana ajunsă în stomac este transformată chimic după schema:
Proteine----------proteaze (favorizate de mediul acid)--------proteine mai simple
Lipide (din lapte, frișcă)--------------lipaze-------------------------acizi grași și glicerină
Cazeina (din lapte)--------------labferment-------------------------paracazeină
În cantități mici, chimul gastric trece prin orificiul piloric în duoden.
Digestia intestinală.
Este rezultatul acțiunii:
- bilei și sucului pancreatic ajunse în duoden de la ficat și pancreas, prin canale
speciale;
- sucului intestinal produs de glandele mucoasei intestinale.
1. Bila conține apă și pigmenți biliari care îi dau culoarea verzuie; este depozitată în
pauzele dintre mese în vezica biliară; mai conține săruri biliare care emulsionează lipidele
făcându-le mai ușor de descompus de către lipazele intestinale. Bila nu conține enzime.
Alte roluri ale sărurilor biliare: formează cu grăsimile complecşi coleinici solubili în apă,
permiţând astfel absorbţia grăsimilor şi a vitaminelor liposolubile A, D, E, K şi F; stimulează
peristaltismul intestinal – rol laxativ; menţine echilibrul florei microbiene a intestinului gros,
având rol antiputrid; stimulează formarea însăşi a bilei – rol coleretic.
2. Sucul pancreatic este ca și bila, alcalin, și astfel neutralizează aciditatea ridicată a
chimului gastric, protejând mucoasa intestinală. Conține enzime (amilaze, proteaze, lipaze).
Acestea acționează puternic asupra tuturor produșilor descompuși numai parțial la nivelul
stomacului sau chiar asupra celor nedescompuși.
108
Lucaciu Anca Maria
3. Sucul intestinal conține și el apă, proteaze, lipaze și unele enzime care atacă treptat
glucidele rezultate în urma acțiunii amilazei pancreatice. Toate acestea continuă acțiunea
enzimelor din sucurile gastric și pancreatic până la obținerea produșilor finali ai digestiei:
nutrimentele.
Deci, de-a lungul tubului digestiv, începând cu cavitatea bucală, stomac și apoi intestin,
are loc transformarea chimică treptată a substanțelor organice complexe, în substanțe simple,
care, prin absorbție, trec direct în circulație.
Resturile nedigerate sunt preluate de intestinul gros și supuse unor transformări la care
participă bacteriile prezente aici. Acestea:
- sintetizează vitamine (grupul B și vitamina K);
- fermentează resturile cu degajare de gaze;
- realizează procesul de putrefacție din care rezultă substanțe urât mirositoare.
La nivelul intestinului gros are loc și absorbția apei.
Materiile fecale vor fi eliminate prin orificiul anal în procesul de defecație.
Absorbția intestinală
Transformările mecanice și fizice ușurează procesele chimice de descompunere a
alimentelor în nutrimente.
Doar în această formă simplă ele pot străbate mucoasa intestinală și trece în sânge sau
limfă prin procesul de absorbție. Dacă nu ar exista enzimele (fermenții), celulele noastre nu ar
putea beneficia de substanțele hrănitoare din alimente.
Fiecare tip de substanță organică este descompusă/catalizată de către o categorie de
enzime specifice. Enzimele descompun/catalizează („taie”) părți din ce în ce mai mici din
moleculele foarte mari de lipide, amidon și proteine, obținându-se astfel substanțe simple,
absorbabile.
 Lipidele (emulsionate cu ajutorul bilei) sunt transformate de către lipaze pancreatice și
intestinale în acizi grași și glicerină (glicerol). Amidonul (glucid complex) este
descompus de către amilazele salivară și pancreatică până la produși ceva mai simpli,
catalizați/descompuși apoi de către alte enzime specifice până la glucoză.
 Proteinele atacate de proteaze gastrice, pancreatice și intestinale sunt descompuse
până la aminoacizi.
În forma lor simplificată, de molecule mici, nutrimentele (acizii grași, glicerina,
glucoza și aminoacizii) sunt gata să străbată mucoasa intestinală și să treacă în circulație
pentru a fi distribuite celulelor.
109
Lucaciu Anca Maria
Structura intestinului subțire este adaptată funcției principale a acestuia - absorbția. În
stomac se absorb apa, alcoolul, Na, Cl. În intestinul gros se absoarbe apa şi o serie de
electroliţi.
Glucidele se absorb la nivelul vilozităţilor sub formă de monozaharide. Absorbţia
glucidelor este un proces activ la polul apical al celulelor intestinale şi se realizează cu
ajutorul unui transportor comun pentru Na. De la polul bazal, monozaharidele trec pasiv în
sângele portal.
Lipidele se absorb în mod diferit. Glicerina şi acizii graşi cu un număr mic de atomi de
carbon trec pasiv în celulele intestinale. Acizii graşi cu un număr mai mare de atomi de
carbon se absorb sub formă de compuşi coleinici, pe care îi realizează împreună cu sărurile
biliare.
În celulele intestinale, glicerina împreună cu acizii graşi se leagă în combinaţii specifice
organismului uman, de unde trec în sânge şi limfă. Sărurile biliare ajung pe cale portală din
nou la ficat (ciclul hepato-enterohepatic).
Aminaocizii se absorb pasiv în celulele intestinale, de unde ajung în sângele portal.
Nutrimentele trec în circulația generală a corpului pe două căi: sanguină și limfatică
(limfa = lichid transparent, incolor/gălbui care circulă prin vasele limfatice și ganglioni
limfatici și în spațiile intercelulare transportând diferite substanțe între sânge și țesuturi).
Odată cu nutrimentele sunt absorbite: apa, substanțele minerale și vitaminele din
alimente. Ele trec în circulație ca atare, fără a fi transformate.
Apa, sărurile minerale, unele vitamine care se dizolvă în apă (hidrosolubile),
aminoacizii, glucoza, glicerina, și o mică parte dintre acizii grași sunt preluați de sânge și prin
vena portă ajung la ficat. Ficatul nu are doar rolul de a secreta bilă. În celulele sale, o parte
dintre nutrimente sunt utilizate fie pentru nevoile sale proprii, fie pentru folosul întregului
organism.
De exemplu, ficatul depozitează surplusul de glucoză din sânge sub formă de glicogen,
ca material energetic de rezervă. Când nevoile de energie ale organismului cresc, el eliberează
în sânge glucoza, prin descompunerea glicogenului.
Prin limfă sunt transportați cea mai mare parte a acizilor grași în combinație cu
glicerina, precum și unele vitamine liposolubile. Substanțele preluate prin limfă ajung și ele,
în final, tot în sânge.
Aminoacizii sunt folosiți de organism pentru nevoile sale de creștere. Acizii grași și
glucoza sunt folosite pentru acoperirea necesităților energetice (prin ardere) sau se depun în
diferite țesuturi ca rezerve de material energetic (țesut gras și glicogen).
110
Lucaciu Anca Maria
Funcţiile intestinului gros

Colonul primeşte, prin valvula ileo-cecală, zilnic, aproximativ 200-300 ml de chil,
constituit din resturi alimentare nedigerabile sau nedigerate şi lichide electrolitice ingerate sau
secretate de glandele digestive. Prin reabsorbţia apei şi a unor electroliţi, şi prin secreţia de
mucus se constituie materiile fecale, care se elimină prin actul defecaţiei. Flora abundentă din
colon sintetizează anumite vitamine din grupul B şi vitamina K.
Funcţia de absorbţie a colonului este foarte mare, în acest segment recuperându-se
mari cantităţi de Na+ prin mecanisme active şi consecutiv absorbindu-se pasiv apa. În colon
se mai absoarbe Cl- şi se elimină HCO3 şi K+ . Structura mucoasei colice nu permite absorbţia
unor principii alimentari nedigeraţi şi neabsorbiţi până la acest nivel. Aceste substanţe sunt
supuse sub acţiunea florei bacteriene de fermentaţie sau de putrefacţie. În colonul proximal
glucidele nedigerate sunt supuse proceselor de fermentaţie sub acţiunea bacteriilor aerobe.
Polizaharidele vegetale nu pot fi digerate în colon, ci constituie reziduri importante pentru
menţinerea unui peristaltism normal, dovadă fiind constipaţia prezentă la persoanele cărora le
lipsesc aceste substanţe din alimentaţie. În colon, aminoacizii neresorbiţi sunt decarboxilaţi
sau dezaminaţi sub acţiunea florei anaerobe de putrefacţie, rezultînd amine (histamină,
tiramină), indol, scatol, amoniac etc., care se resorb şi ajung la ficat, unde sunt detoxificaţi.
Funcţia motorie a colonului este mai variată decât cea a intestinului subţire. În colonul
proximal contracţiile sunt segmentare, favorizând resorbţia apei. În colonul distal, activitatea
motorie este mai intensă, constituită din mişcări de segmentare şi din rare unde peristaltice, cu
efect propulsiv. Contracţiile „în masă” sunt rare, puternice, prezente pe colonul descendent şi
sigmoid; ele propulsează o parte importantă a conţinutului colic spre rect.
Defecaţia este un act reflex prin care materiile fecale sunt eliminate din rect la
exterior. Acest act este coordonat de centri medulari şi controlat cortical.
În condiţii obişnuite rectul este gol, iar ajungerea în rect a materiilor fecale prin
contracţiile „în masă” determină stimularea mecanoreceptorilor rectali. Impulsurile nervoase
sunt transmise pe căi vegetative la centrii sacraţi ai defecaţiei (S2-S4), dar şi ascendent spre
cortex, dând senzaţia necesităţii de defecaţie.
Dacă condiţiile permit, are loc actul defecaţiei care începe prin relaxarea sfincterului anal
intern (neted), cu producerea unor puternice contracţii colice, şi apoi relaxarea voluntară a
sfincterului anal extern (striat). Pentru a mări şi mai mult presiunea în rect se produce
contracţia diafragmei şi a musculaturii abdominale.
111
Lucaciu Anca Maria
Dacă condiţiile nu permit defecaţia, se produce o inhibiţie a motricităţii colice şi recto-anale,
se contractă sfincterul anal striat şi conţinutul rectal este împins înapoi în colonul sigmoid.
Mecanisme de reglare a proceselor digestive

Reglarea masticaţiei se realizează prin mecanisme reflexe necondiţionate şi
condiţionate. Alimentele, introduse în cavitatea bucală, stimulează receptorii de la acest nivel
şi declanşează impulsuri aferente, transmise prin ramuri senzitive ale nervilor V, VII, IX şi X,
la centrii nervoşi bulbo-pontini. Impulsurile eferente ajung la muşchii masticatori prin nervii
V- ramura motoare, prin nervii VII la buze şi obraji (muşchii mimicii) şi la musculatura limbii
prin nervul XII. Datorită conexiunii dintre centrii bulbo-pontini ai masticaţiei şi cortexul
cerebral, masticaţia devine un act reflex voluntar care se automatizează treptat.
Reglarea secreţiei salivare se realizează pe cale exclusiv reflexă şi este condiţionată,
cantitativ şi calitativ, de natura excitantului care o declanşează.
Reflexul salivar este declanşat de stimularea receptorilor din mugurii gustativi şi a
receptorilor de tact, temperatură şi durere din cavitatea bucală. Impulsurile de la nivelul
receptorilor gustativi din partea anterioară a limbii sunt transmise la nucleul salivator superior
din punte, iar cele din partea posterioară a limbii, la nucleul salivator inferior din bulb.
Stimularea centrilor salivatori este urmată de descărcarea unor impulsuri, care ajung prin fibre
parasimpatice ale nervului facial (VII) la glandele submaxilare şi sublinguale, iar prin fibre
parasimpatice ale nervului IX, la parotide. Inervaţia simpatică provine din primele două
segmente toracice. Stimularea parasimpaticului produce o secreţie abundentă (cu conţinut
enzimatic redus), iar stimularea simpaticului provoacă o secreţie redusă (bogată în enzime).
Secreţia salivară poate fi uşor condiţionată, după cum a demonstrat I. P. Pavlov. La
om, vederea, mirosul şi chiar gândul la o anumită mâncare pot declanşa secreţia salivară.
Reglarea deglutiţiei se realizează prin mecanisme nervoase. Căile aferente,
reprezentate de fibre senzitive ale nervilor cranieni VII, IX, V şi ramura faringiană a nervului
X, ajung la centrii deglutiţiei din numeroşi nuclei bulbari care, intrând succesiv în activitate,
coordonează un anumit timp al deglutiţiei. Aceşti centrii sunt conectaţi cu centrii respiratori,
ceea ce explică oprirea respiraţiei în timpul deglutiţiei. Fibrele eferente motorii ajung la
musculatura striată şi netedă care intervine în deglutiţie prin nervii IX, X, XII. Alimentele trec
în stomac prin orificiul cardia, prevăzut cu sfincterul cardial. În timpul digestiei gastrice
tonusul acestui sfincter creşte progresiv, opunându-se reflexului gastro-esofagian.
112
Lucaciu Anca Maria
Reglarea secreţiei gastrice se realizează prin mecanisme nervoase şi umorale şi este
condiţionată de cantitatea şi calitatea alimentelor ingerate. Procesul gastrosecretor are, în
funcţie de sediul de acţiune a stimulului alimentar, trei faze care se suprapun parţial:
1. Faza cefalică începe înainte ca alimentele să fi ajuns în stomac şi se realizează
exclusiv prin mecanisme nervoase necondiţionate şi condiţionate. Excitarea
receptorilor gustativi prin calităţile alimentelor introduse în gură declanşează
impulsuri, care ajung la un centru gastrosecretor bulbar, de unde pe cale vagală, se
descarcă impulsuri spre glandele gastrice. Această fază are o importanţă deosebită,
deoarece alimentele ajunse în stomac sunt supuse imediat acţiunii sucului gastric,
grăbind astfel generarea de produşi, care vor stimula mecanismele fazelor următoare.
2. Faza gastrică începe o dată cu pătrunderea alimentelor în stomac, durează în medie 3-4
ore şi se realizează printr-un dublu mecanism nervos şi umoral. Mecanismul nervos
(de importanţă secundară) este declanşat prin distensia gastrică de alimente. Căile
aferente şi eferente ale acestui reflex sunt vagale. Mecanismul umoral este declanşat
de contactul mucoasei cu produşi ai digestiei şi de distensia gastrică; el constă în
descărcarea în circulaţia sangvină a unui hormon numit gastrină, care stimulează
activitatea secretoare.
3. Faza intestinală incepe o dată cu pătrunderea chimului acid în duoden şi are la bază
mecanisme reflexe şi umorale. Contactul mucoasei duodenale cu anumiţi constituenţi
(proteici) ai chimului declanşează secreţia de gastrină din mucoasa duodenală,
stimulând în continuare secreţia gastrică. În aceste condiţii intervine şi un mecanism
reflex, distensia mecanică a duodenului având, de asemenea, efect gastrosecretor. Alţi
constituenţi (glucide, lipide) şi aciditatea chimului exercită influenţe inhibitoare asupra
secreţiei şi motricităţii gastrice, prin eliberarea unor inhibitori (enterogastron).
Reglarea secreţiei pancreatice se realizează predominant umoral şi secundar nervos.
Controlul umoral este exercitat de mai mulţi hormoni şi în special de secretină şi
pancreozimină, care se descarcă în sânge din mucoasa duodenală, îndată ce începe evacuarea
chimului din stomac. Vagul are efect stimulator asupra secreţiei de suc pancreatic.
Reglarea secreţiei şi excreţiei biliare se efectuează în special de către factori umorali.
Secreţia biliară este mai abundentă după mese. Sistemul nervos vegetativ influenţează secreţia
biliară, parasimpaticul fiind excitosecretor şi simpaticul inhibitor. Factorii principali care
stimulează secreţia biliară sunt sărurile biliare şi anumiţi constituenţi alimentari, în special
grăsimile şi produşii de degradare a proteinelor.
113
Lucaciu Anca Maria
Evacuarea bilei din vezicula biliară în duoden în timpul perioadei digestive este
rezultatul contracţiei fibrelor netede din pereţii veziculei şi al relaxării concomitente a
sfincterului Oddi, care închide canalele excretoare biliar şi pancreatic. Aceste acţiuni se
datoresc predominant unor mecanisme umorale, reprezentate de descărcările de
colecistokinină, care se formează în celulele mucoasei duodenale, la contactul cu chimul acid.
Mecanismul nervos, controlat prin parasimpatic şi realizat prin reflexe scurte, declanşate de
stimuli gastrici sau duodenali şi coordonate de plexurile intramurale, este considerat de
importanţă secundară.
Reglarea secreţiei intestinale se face prin mecanisme nervoase şi umorale care
adaptează cantitatea şi calităţile secreţiei la volumul şi compoziţia chimului. Controlul nervos
se realizează prin reflexe locale, declanşate de stimularea mecanică şi chimică a receptorilor
intestinali (volumul chimului, anumiţi constituenţi chimici). Controlul extrinsec se exercită
prin impulsuri vagale, stimulând secreţia glandulară; excitarea simpaticului nu influenţează
secreţia intestinală. Controlul umoral, mai puţin cunoscut, se exercită de unii hormoni
gastrointestinali.
Reglarea mişcărilor intestinale se realizează prin mecanisme nervoase şi umorale.
Mecanismul nervos este asigurat prin plexurile intramurale, asupra cărora acţionează
influenţele extrinseci vegetative şi umorale. Sistemul parasimpatic activează motricitatea
intestinală, iar simpaticul are efecte inhibitoare. Valvula ileo-cecală, întărită de sfincterul ileo-
cecal, este închisă în condiţii obişnuite, împiedicând refluxul conţinutului colic în ileon şi se
deschide ritmic la câteva minute după ingestia de alimente.
114
Lucaciu Anca Maria
II.6. APARATUL RESPIRATOR
Aparatul respirator este alcătuit din căile respiratorii şi din plămâni.

I. Căile respiratorii
Căile respiratorii sunt reprezentate printr-un sistem de conducte prin care aerul
pătrunde în plămâni. Acest sistem se compune din cavităţile nazale, faringe, laringe, trahee şi
bronhii. Cavităţile nazale şi faringele formează căile respiratorii superioare, iar laringele,
traheea şi bronhiile, căile respiratorii inferioare. Cavităţile nazale sunt protejate de nas.
Fig. 85 – Aparatul respirator

115
Lucaciu Anca Maria
a .Cavitatea nazală este formată din cele două fose nazale care comunică cu exteriorul
prin nări (narine) și cu faringele prin două orificii numite coane; la intrarea în nări, firele de
păr opresc impuritățile din aerul inspirat. Fosele nazale comunică și cu mici cavități, pline cu
aer, săpate în oasele din jur, numite sinusuri.
La alcătuirea scheletului osos al cavităţilor nazale participă următoarele oase:
maxilarul, etmoidul, palatinul, cornetul nazal inferior, sfenoidul şi vomerul.
Fosele nazale sunt despărțite de septul nazal și sunt căptușite de mucoasa nazală,
bogat vascularizată, care încălzește aerul inspirat (este vorba de mucoasa respiratorie care
căptușește partea inferioară a foselor nazale). Mucoasa nazală care căptușește partea
superioară a foselor nazale se numește mucoasă olfactivă (cu rol în olfacție/miros). Mucusul
produs de celulele mucoasei nazale asigură umiditatea, reține praful și unele microorganisme.
b. Faringele reprezintă locul unde se încrucișează calea aerului cu cea digestivă, este
un organ comun sistemelor digestiv și respirator. Faringele are forma unei pâlnii cu pereții
musculo-membranoși.
c. Laringele face legătura între faringe și trahee având rol dublu: cale pentru aer
(funcție respiratorie) și organ fonator/al vorbirii (funcție fonatorie). Are formă de trunchi de
piramidă triunghiular cu baza în sus.
Este alcătuit din mai multe cartilaje, dintre care cartilajul tiroid (,,mărul lui Adam"). Pe
cartilaje se prind mușchii laringelui. Mucoasa care căptușește laringele formează două perechi
de pliuri (cute) numite corzi vocale (deci patru corzi vocale): două superioare și două
inferioare, ultimele cu rol în producerea sunetelor; spațiul dintre corzi se numește glotă.
Epiglota acoperă deschiderea laringelui (epiglota joacă rol de căpăcel și este de natură
cartilaginoasă; în timpul înghițirii este coborât peste orificiul superior al laringelui și astfel
împiedică pătrunderea bolului alimentar în calea respiratorie). Laringele prezintă mușchi care
prin contracție modifică tensiunea corzilor vocale și diametrul glotei:
- când corzile se apropie, glota se îngustează și, la ieșirea aerului, se produc sunete înalte.
- când glota e larg deschisă se produc sunete joase, profunde.
Sunetele sunt produse prin vibrația corzilor vocale la ieșirea aerului din plămâni.
Când se vorbește în șoaptă, corzile sunt îndepărtate și constituie suprafețe de frecare a aerului
expirat.
Sunetele produse sunt modificate de faringe, cavitatea bucală (limbă, dinți, buze) și de
cea nazală, toate acestea acționând ca rezonatori. Forma lor, specifică fiecărui individ, face ca
oamenii să aibă voci diferite (dă timbrul vocii).
116
Lucaciu Anca Maria
d. Traheea este situată în continuarea laringelui și coboară prin fața esofagului spre cei
doi plămâni; prezintă 15-20 inele cartilaginoase, în formă de potcoavă; în partea dinspre
esofag este completată de o lamă musculară, care permite ca bolul alimentar să înainteze ușor
de-a lungul esofagului.
Este căptușită de mucoasa traheală ale
cărei celule prezintă cili și glande care secretă
mucus. Mișcarea cililor trimite praful și
microbii înapoi în faringe, împiedicând
pătrunderea lor în plămâni, iar lichidul mucos
având rol în umezirea aerului.
La partea inferioară, traheea se bifurcă
în cele două bronhii principale (dreaptă și
stângă), fiecare intrând în câte un plămân.
Fig. 86 – Traheea
e. Bronhiile principale intră în cei doi plămâni (prin hil = un orificiu), unde se ramifică
din ce în ce mai mult, întocmai ca ramurile unui arbore, formând arborele bronșic. Au
structură asemănătoare cu a traheei, fiind formate din inele cartilaginoase incomplete
posterior.
II. Plămânii
Plămânii sunt în număr de doi și reprezintă organele respiratorii propriu-zise, așezate
în cavitatea toracică, deasupra diafragmului, înveliți în pleure. Plămânii au aspect buretos și
culoare roz. Fiecare plămân este alcătuit din mai multe unități din ce în ce mai mici: lobi (3
pentru plămânul drept și 2 pentru cel stâng)→segmente→lobuli pulmonari→acini pulmonari.
Ramificațiile bronhiilor devin și
ele din ce în ce mai mici și pătrund în
aceste unități, împrumutându-le
denumirea: bronhii lobare - bronhii
segmentare - bronhiole lobulare.
Fig. 87 – Plămânii
117
Lucaciu Anca Maria
Bronhiolele lobulare, la rândul lor, se ramifică în bronhiole terminale, care se continuă
cu bronhiolele respiratorii, de la care pleacă ductele (canalele) alveolare, terminate prin
săculeți alveolari. Pereții săculeților alveolari sunt compartimentați în alveole pulmonare.
Bronhiolele respiratorii, împreună cu formațiunile derivate din ele - ducte alveolare,
săculeți alveolari și alveole pulmonare formează acinii pulmonari.
Acinul pulmonar reprezintă unitatea structurală și funcțională a lobulului pulmonar.
Mai mulți acini pulmonari formează un lobul, mai mulți lobuli formează un segment, mai
multe segmente formează un lob și mai mulți lobi
(doi sau trei) formează un plămân (plămânul drept
prezintă două scizuri care îl împart în trei lobi, iar
plămânul stâng are o singură scizură, care îl
împarte în doi lobi). Deci lobii pulmonari sunt
delimitați prin scizuri.
Fig. 88 – Acin pulmonar
Alveolele pulmonare au forma unui săculeț mic cu perete foarte subțire, adaptat
schimburilor gazoase.
În jurul alveolelor se găsește o bogată rețea de capilare, care, împreună cu pereții alveolelor,
formează membrana alveolo-capilară/membrana respiratorie, la nivelul căreia au loc
schimburile de gaze (O2, CO2) dintre alveole și sânge.
Bronhiolele nu mai au inele cartilaginoase, dar în structura peretelui lor fibre
musculare netede reglează cantitatea de aer de la acest nivel.
Lobulul pulmonar are formă piramidală, cu baza către suprafața externă a plămânului.
Este alcătuit din ramificații ale bronhiolelor și din vase de sânge, înconjurate de țesut
conjunctiv. Lobulul pulmonar este alcătuit din acini pulmonari. În ei pătrund ultimele și cele
mai mici ramificații ale arborelui bronșic - bronhiolele respiratorii.
Acinul pulmonar are forma unui ciorchine în care fiecare „bobiță” reprezintă câte o
alveolă pulmonară.
Pleura învelește plămânul și este alcătuită din două foițe: viscerală, care acoperă
plămânii și foița parietală, ce căptușește pereții cutiei toracice. Între cele două foițe se găsește
lichidul pleural, care favorizează alunecarea acestora în timpul mișcărilor respiratorii (deci rol
esențial în mecanismul respirației).
118
Lucaciu Anca Maria
Mecanica respiraţiei
În inspirație aerul atmosferic pătrunde prin căile respiratorii până la nivelul alveolelor
pulmonare, iar în expirație o parte din aerul alveolar este expulzat la exterior. Acest proces se
numește ventilație pulmonară.
Deci, ventilația pulmonară reprezintă schimburile de gaze dintre organism și mediul ambiant
(încorporarea O2 și eliminarea CO2). Procesul cuprinde două etape:
 Inspirația;
 Expirația.
Aerul inspirat este bogat în oxigen (O2), iar aerul expirat în CO2. Mișcările respiratorii
se repetă ritmic, fară pauză, în tot cursul vieții. Frecvența respiratorie în stare de repaus este
de 18 respirații/minut la femeie și de 16 respirații/minut la bărbat.
a. Inspirația
Inspirația este un proces activ prin care aerul atmosferic pătrunde prin căile respiratorii
până la alveolele pulmonare.
Pentru ca aerul din exterior să intre în plămâni trebuie ca presiunea din interiorul
acestora (intrapulmonară)
să scadă. Aceasta se
realizează prin mărirea
volumului cutiei toracice,
datorită creşterii celor trei
diametre ale sale:
diametrul antero-posterior,
diametrul transversal şi
diametrul longitudinal.
Fig. 89 – Modificări
apărute în inspiraţie
În inspirație:
1. Mușchii intercostali se contractă determinând ridicarea (orizontalizarea) coastelor care
împing înainte sternul; muşchiul diafragm se contractă, coboară apăsând asupra
organelor abdominale.
2. Plămânii, fiind organe foarte elastice, urmează expansiunea cutiei toracice de care sunt
solidarizaţi prin pleure.
119
Lucaciu Anca Maria
3. Presiunea aerului din interiorul plămânilor scade şi aerul
atmosferic poate pătrunde în plămâni.
Când inspirăm mai adânc (tragem mai mult aer în piept) - în
inspirația forțată - și alți mușchi se contractă, mărind suplimentar
volumul cutiei toracice.
Fig. 90 – Inspiraţia
b. Expirația
Acesta este un proces pasiv, de revenire a volumului cutiei toracice la dimensiunile
inițiale.
În expirație:
1. Mușchii intercostali și mușchiul diafragm
se relaxează; coastele coboară, iar muşchiul
diafragm urcă.
2. Plămânii îşi micşorează volumul, astfel că
presiunea din interiorul lor crește;
3. Aerul încărcat cu CO2 este eliminat prin
căile respiratorii în mediul extern.
Fig. 91 – Expiraţia
În timpul efortului sau în anumite meserii (solist vocal), expirația devine activă: intră
în contracție unii mușchi toracici și abdominali care trag și mai mult coastele în jos.
Mişcările respiratorii permit pătrunderea şi ieşirea succesivă a aerului di plămâni,
contribuind astfel la realizarea ventilaţiei pulmonare. În inspiraţia normală se introduce în
plămâni un volum de 500 ml de aer, care este eliminat prin expiraţie – volum curent (V.C.).
Peste volumul curent, o inspiraţie forţată poate introduce în plămâni încă aproximativ 1500 ml
de aer – volumul inspirator de rezervă (V.I.R), iar printr-o expiraţie forţată, care urmează
după o expiraţie obişnuită, se mai pot elimina din plămâni aproximativ 1000-1500 ml de aer –
volumul expirator de rezervă (V.E.R.).
V.C. + V.I.R. = C.V. (capacitatea pulmonară vitală)
Valoarea C.V. variază în funcţie de vârstă, sex, înălţime şi gradul de antrenament. Măsurarea
volumelor pulmonare se face cu ajutorul spirometrului.
Plămânii nu se golesc complet de aer nici după o expiraţie forţată, deoarece se găsesc
într-o uşoară distensie, volumul pulmonar fiind ceva mai mic decât cel toracic. Volumul de
120
Lucaciu Anca Maria
aproximativ 1500 ml de aer, rămas în alveole, care poate fi expulzat din plămâni doar prin
deschiderea toracelui poartă numele de volum rezidual (V.R.).
C.V. + V.R. = C.P.T (capacitate pulmonară totală)
Cantitatea de aer mobilizată pe minut în repaus este denumită debit ventilator şi
reprezintă produsul dintre volumul curent şi frecvenţa respiratorie (500 ml x 16
respiraţii/minut). Debitul ventilator creşte foarte mult în efortul fizic.
Schimburile gazoase respiratorii

Schimburile principalelor gaze respiratorii (O2 și CO2) la nivel pulmonar şi tisular se
face pe baza unor legi fizice, a unor mecanisme fiziologice şi a proprietăţilor membranelor
alveolo-capilare şi celulare.
Realizarea schimburilor de gaze respiratorii
implică următoarele etape:
1.Etapa pulmonară: în timpul inspiraţiei, aerul
încărcat cu oxigen ajunge la nivelul alveolelor
pulmonare. Oxigenul trece din aerul alveolar în
sânge. Tot la acest nivel, dioxidul de carbon din
sânge trece în alveolă şi va fi eliminat prin aerul
expirat.
Schimburile gazoase pulmonare se realizează
datorită diferenţei presiunilor parţiale ale O2 și CO2
în cele două medii separate de membrana alveolo-
capilară: aerul alveolar şi sângele din capilarele
pulmonare.
În aerul alveolar presiunea O2 este mult mai
mare (100 mm Hg) decât în sângele venos capilar (40
mm Hg), deci O2 va trece din aerul alveolar în sânge,
până ce se echilibrează cu O2 din aerul alveolar.
CO2 va urma un drum invers, trecând din
sângele venos, unde se găseşte la o presiune de
aproximativ 47 mm Hg, în aerul alveolar, unde
presiunea sa parţială este de 40 mm Hg.
Fig. 92 – Schimburi gazoase respiratorii
121
Lucaciu Anca Maria
Oxigenarea sângelui din capilarele pulmonare poartă numele de hematoză pulmonară.
Deşi sângele străbate foarte repede capilarele pulmonare, schimburile gazoase sunt posibile,
deoarece suprafaţa de contact este extrem de mare, stratul de sânge este foarte subţire şi
grosimea membranei alveolo-capilare minimă.
2. Etapa sangvină (transportul gazelor respiratorii): sângele transportă cele două gaze
respiratorii de la plămâni la celule şi invers.
Transportul sangvin al O2 se face în proporţie de 1% sub formă dizolvată în plasmă şi
restul sub forma unei combinaţii labile cu hemoglobina denumită oxihemoglobină (HbO2).
Forma dizolvată, deşi minimă comparativ cu cea combinată cu Hb, din punct de vedere
funcţional este cea mai importantă, deoarece se află în schimburi directe cu lichidele
interstiţiale şi, prin acestea, cu celulele.
Transportul sangvin al CO2 se face în mică măsură (aproximativ 8%) sub formă
dizolvată în plasmă şi în cea mai mare parte sub forma unor combinaţii labile (bicarbonaţi,
carbohemoglobina). CO2 rezultat din oxidările celulare ajunge prin difuziune în lichidul
interstiţial. În sânge, se dizolvă în lichidele plasmatice şi pătrunde cu uşurinţă în eritrocite,
datorită difuzibilităţii sale ridicate.
Atât în plasmă cât şiîn eritrocite, sub
influenţa anhidrazei carbonice, CO2 se
hidratează, rezultând H2CO3 care disociază rapid,
eliberând HCO3- (anionul bicarbonic), care se
combină cu K+ în eritrocite şi cu Na+ în plasmă.
Sub formă de bicarbonaţi se transportă în sânge
aproximativ 80% din CO2, din care 10% în
Fig. 93 – Transportul oxigenului eritrocite şi 70% în plasmă.
3. Etapa tisulară: la nivelul celulelor, sângele cedează oxigenul necesar diferitelor

procese şi se încarcă cu dioxidul de carbon rezultat din activitatea lor, care difuzează din
lichidul interstiţial (60 mm Hg) în sângele capilar (40 mm Hg).
Disocierea HbO2 depinde de mai mulţi factori: presiunea parţială a O2 şi a CO2,
temperatura şi ph-ul. În lichidul interstiţial presiunea O2 este de aproximativ 40 mm Hg, iar în
sângele capilar de 97 mm Hg, acest gradient presional favorizând disocierea HbO2.
Creşterea temperaturii scade capacitatea Hb de a fixa O2, favorizând deci disocierea
HbO2.
122
Lucaciu Anca Maria
În condiţii de activitate tisulară crescută, ca
urmare a acţiunii convergente a acestor factori,
oxihemoglobina se disociază mai intens, eliberând
ţesuturilor cantităţile de O2, necesar activităţii lor.
Schimbul de gaze la nivel tisular are loc prin
difuziune, ele trecând din ţesuturi în sânge (şi invers)
prin intermediul lichidului interstiţial, de la o
presiune mai mare la una mai mică.
Utilizarea O2 de către celule are loc în
mitocondriile acestora, în care se desfăşoară procese
de oxido-reducere complexe, sub acţiunea enzimelor
specifice, substanţele organice fiind oxidate până la
Fig. 94 – Respiraţia celulară CO2 şi H2O, eliberând energia chimică.
Reglarea respiraţiei
Modificările activităţii ventilatorii sunt rezultatul unor mecanisme nervoase şi
umorale.
Reglarea nervoasă are, la rândul ei, două componente: reglarea automată şi reglarea
comportamentală şi voluntară.
Reglarea automată a ventilaţiei
În condiţii obişnuite de viaţă reglarea ventilaţiei este realizată de către structuri situate
în formaţiunea reticulată bulbo-pontină, dotate cu capacitatea de a descărca ritmic impulsuri,
care ajung pe calea tracturilor bulbo-spinale, la motoneuronii medulari şi, de aici, prin fibrele
motorii, la musculatura inspiratorie, provocând contracţii ritmice ale acesteia.
Respiraţiile se opresc dacă se practică o secţiune între bulb şi măduvă, deoarece au fost
întrerupte căile bulbo-spinale. Dacă însă se secţionează măduva sub C5, respiraţiile nu se
modifică deoarece se menţin conexiunile dintre formaţiunile nervoase bulbare şi segmentele
cervicale de origine a nervului frenic care inervează diafragma. Dacă secţiunea are loc la
nivelul punţii, mai ales dacă sunt secţionaţi şi nervii vagi, are loc instalarea unor respiraţii rare
şi mai puţin ample, din cauza prelungirii inspiraţiei – respiraţiei apneustice – datorită separării
celor doi centri respiratori pontini, apneustic şi pneumotaxic. Fiziologia clasică descrie în bulb
un centru inspirator şi unuia expirator, între care există conexiuni anatomice şi funcţionale
strânse, datorită cărora se realizează alternanţa dintre inspiraţie şi expiraţie.
123
Lucaciu Anca Maria
Cercetări mai recente au precizat că în substanţa reticulată a trunchiului cerebral, între
bulb şi partea superioară a punţii, există două populaţii celulare de unităţi respiratorii, una
inspiratorie şi cealaltă expiratorie, având forma a două coloane neîntrerupte, alipite puternic şi
interconectate prin largi suprafeţe de contact.
În reglarea nervoasă a respiraţiei la om, un important rol fiziologic deţin impulsurile
de la nivelul proprioceptorilor din muşchii intercostali, diafragma, articulaţiile sternocostale şi
costovertebrale, cu efect stimulator asupra respiraţiei, intervenind în timpul efortului muscular
pentru adaptarea ventilaţiei la necesităţile crescute ale organismului.
Impulsurile aferente provocate de creşterea presiunii arteriale determină inhibarea
respiraţiei, iar hipotensiunea exercită efecte inverse; de asemenea stimulii tegumentari,
declanşaţi de pildă de un duş rece, determină oprirea temporară a respiraţiei, iar temperatura
crescută a mediului înconjurător, ca şi a mediului intern, intensifică ventilaţia.
Reglarea comportamentală şi voluntară a ventilaţiei
Centrii bulbo-pontini, deşi dotaţi cu activitate automată, îşi modifică activitatea în
funcţie atât de informaţiile primite de la variaţi receptori periferici (extero-, proprio- şi
interoceptori), cât şi sub influenţa impulsurilor de la nivelul unor formaţiui nervoase
superioare (hipotalamus, sistemul limbic, scoarţa emisferelor cerebrale). Aceste formaţiuni
acţionează direct sau prin intermediul centrilor controlului „automat” asupra motoneuronilor
medulari care inervează musculatura respiratorie şi integrează funcţia respiratorie în activităţi
comportamentale.
Impulsurile provenite de la emisferele cerebrale au o importanţă deosebită în reglarea
respiraţiei. Respiraţia poate fi oprită un anumit timp (apnee), poate fi amplificată sau
superficializată, accelerată sau încetinită, în mod voluntar.
Influenţarea voluntară a ritmului respirator deţine o importanţă fundamentală în
realizarea anumitor activităţi specific umane, cum sunt: vorbitul, cântatul vocal şi cu
instrumente muzicale de suflat; în aceste condiţii respiraţia nu mai este controlată de centrii
bulbo-pontini, ci de scoarţa cerebrală.
Reglarea umorală
Dioxidul de carbon reprezintă unul din factorii cei mai importanţi care reglează
activitatea centrilor respiratori. Orice variaţie în plus sau în minus a concentraţiei CO2 din
sânge determină modificări ale activităţii centrilor respiratori. O creştere de numai 0,2% a
concentraţiei CO2 din aerul alveolar deci şi din sângele arterial cu care acesta se află în
echilibru, determină dublarea frecvenţei şi creşterea amplitudinii respiraţiilor.
124
Lucaciu Anca Maria
Variaţiile concentraţiei CO2 sangvin modifică automatismul centrilor respiratori, fie
prin acţiune directă, fie prin modificarea concentraţiei H+ în lichidul cefalorahidian, deoarece
CO2 pătruns în lichidul cefalorahidian se hidratează, formând H2CO3 , care se disociază rapid,
generând H+.
Scăderea concentraţiei O2 în plasmă determină stimularea mai slabă a centrilor
respiratori prin mecanisme reflexe, acţionând asupra centrilor respiratori prin intermediul
chemoreceptorilor sinusului carotidian şi ai crosei aortice.
125
Lucaciu Anca Maria
II.7. SÂNGELE
Sângele, limfa și lichidele intercelulare formează mediul intern al organismului,

caracterizat prin compoziție și proprietăți fizico-chimice relativ constante, ce asigură
homeostazia necesară activității normale a celulelor.
Sângele realizează: aportul la nivel celular de substanțe energogenetice și plastice
(glucoză, aminoacizi, acizi grași), săruri minerale, apă și oxigen (O2); transportul produșilor
catabolismului celular (uree, acid uric, amoniac) și ai dioxidului de carbon (CO2).
Sângele constituie aproximativ 8% din greutatea noastră corporală, deci volumul lui
exact depinde de dimensiunile corpului. De exemplu, o persoană de 70 kg are 5,6 litri de
sânge.
Sângele este un țesut conjunctiv lax cu o constantă fluidă, compus din plasmă și
elemente figurate, care asigură nutriția și oxigenul necesar organismului.
Componentele principale ale sângelui:
 plasma sangvină (55-60%);
 elementele figurate (40-45%).
Fig. 95 – Componentele sângelui (la microscop)
A. Plasma sangvină - este un lichid gălbui, care conține 90% apă și 9% substanțe
organice și 1% substanţe anorganice, cum ar fi: electroliți (Na+, K+, Ca2+ Mg2+, Cr, HCO3-,
HPO4, SO2), substanțe nutritive (glucoză, aminoacizi, lipide, colesterol, vitamine), produși
finali de metabolism (uree, creatinină, acid uric), hormoni și proteine.
Proteinele (7 - 9% din volumul plasmatic) sunt de 3 tipuri: albumine, globuline și fibrinogen.
Albuminele asigură presiunea osmotică necesară menținerii volumului sanguin. Globulinele
transportă lipide, vitamine liposolubile, și factori ai coagulării. Gamaglobulinele sunt
126
Lucaciu Anca Maria
anticorpi produși de limfocite și asigură imunitatea organismului. Fibrinogenul are rol
important în coagularea sângelui.
B. Elementele figurate - sunt globulele roșii (hematiile sau eritrocitele), globulele albe
(leucocitele) și plachetele sanguine (trombocitele).
B. 1. Hematiile - sunt celule sangvine anucleate (care nu au nucleu) în faza adultă, în
număr de circa 5 milioane/mm3 la bărbat și 4,5 milioane/mm3 la femei. Hematiile anucleate
au din profil formă de disc biconcav cu diametru de circa 7,5 microni și grosime la periferie
de 2,5 microni. Această formă mărește suprafața celulei și favorizează schimburile de gaze.
Hematiile au o durată de viață de 120 de zile, după care sunt distruse în ficat, în splină
(cimitirul globulelor roșii) și în măduva osoasă prin hemoliză. Rata de înlocuire a hematiilor
adulte, ajunse la limita funcțională, este de aproximativ 2,5 milioane pe secundă. Pe măsură
ce sunt distruse, se formează altele noi, în măduva roșie (hematopoietică) din oase, în special
din oasele late și în ficat. Procesul de formare a hematiilor (necesită Fe, vitamina B12, acid
folic) se numește hematopoieză. Reglarea este controlată de un hormon secretat de rinichi
numit eritropoietină.
Creșterea numărului de hematii se numește poliglobulie. Poliglobulia poate fi de scurtă
durată (în efort fizic, după mâncare, la durere) sau stabilă (la persoanele care trăiesc la
altitudini mari).
Fiecare hematie conține aproximativ 280 milioane de molecule de hemoglobină, care
conferă culoarea roșie sângelui și are rolul de a transporta gazele respiratorii (O2 și CO2).
Hemoglobina (Hb.) are în structura sa o proteină (globina) și un pigment roșu, „hem". În
molecula hemului se găsește fier, de care se leagă oxigenul molecular (O 2) ce urmează să fie
transportat. La un om sănătos, în volumul de sânge din organism (5-6 1itri) se găsesc 700-800
g hemoglobină.
Scăderea numărului de hematii care conțin hemoglobină, sau micșorarea cantității de
hemoglobină din hematii diminuează aprovizionarea cu oxigen și provoacă patologia numită
anemie.
B. 2. Globulele albe sau leucocitele - sunt celule nucleate mobile, în număr de 4000-
8000/mm3. Leucocitele au câteva proprietăți fiziologice particulare, importante în apărarea
organismului împotriva infecțiilor:
 se deplasează pasiv în masa sângelui (duse de curentul sanguin) și activ (prin mișcări
amiboidale cu ajutorul pseudopodelor = piciorușe false);
127
Lucaciu Anca Maria
 se deformează datorită emiterii de pseudopode, pentru a traversa endoteliul capilar în
spațiile interstițiale prin diapedeză;
 înglobează diferite celule moarte sau lezate și bacterii pe care le digeră intracelular,
proces numit fagocitoză;
 sintetizează anticorpi care asigură imunitatea.

Datorită acestor proprietăți, leucocitele au un rol esențial în mecanismele de apărare ale
organismului împotriva agenților patogeni.
Leucocitele sunt și ele de mai multe tipuri:
 polinucleare (granulocite);
 mononucleare (agranulocite).
Polinuclearele sau granulocitele sunt:
 Neutrofilele sunt cele mai numeroase (60% din totalul leucocitelor), migrează spre
țesuturile infectate cu microorganisme sau substanțe străine, fiind atrase de substanțele
eliberate din celulele atacate. Prin diapedeză, neutrofilele străbat peretele capilar. La
locul infecției fagocitează microorganismele și substanțele străine. Au o durată de
viață de câteva ore.
 Acidofilele (sau eozinofilele care reprezintă 3% din totalul leucocitelor) intervin în
reacții alergice și în boli parazitare. Numărul lor crește în infecții ale organismului,
opresc reacțiile inflamatorii prin reacții de detoxificare.
 Bazofilele (0,5% din totalul leucocitelor) sintetizează și eliberează histamina și
heparina, substanțe vasodilatatoare. Ele intervin în stadiul tardiv al infecțiilor.
Mononuclearele sau agranulocitele sunt:
 Limfocitele (25-33% din totalul leucocitelor) sunt celule mici cu nuclei mari și
citoplasmă puțină. Produc anticorpi care asigură imunitatea corpului. Se formează în
timus, măduva osoasă, ganglionii limfatici, splină și ajung în circulație pe cale
limfatică. Limfocitele proliferează intens atunci când în organism pătrund agenți
patogeni. Durata de viață este de la câteva ore până la câțiva ani.
 Monocitele (13-19% din totalul leucocitelor) sunt cele mai mari leucocite. Au nucleu
în formă de rinichi. Se formează în măduva osoasă, în ganglionii limfatici, în splină,
în amigdale etc. Durata de supraviețuire este de circa 24 ore. Au proprietăți fagocitare
pronunțate, fagocitând resturi celulare și microbiene mai mari.
B. 3. Trombocitele (plachete sanguine) - sunt cele mai mici elemente figurate, sunt
anucleate. În circulația sanguină se găsesc în număr de 250000-450000/mm3. Durata de viață
128
Lucaciu Anca Maria
este de 5-9 zile, după care sunt distruse în splină și ficat. Provin prin fragmentarea unor celule
mari (megacariocite) din măduva osoasă. Au rol în coagularea sângelui.
Imunitatea este capacitatea organismului de a recunoaște și neutraliza macromolecule
sau celule străine care, pătrunse în mediul intern, produc dereglări ale unor constante
funcționale (ale homeostaziei). Imunitatea înlătură, în afară de substanţele străine, şi pe cele
proprii organismului, dar pe care acesta nu le mai recunoaşte ca proprii, din cauză că au
suferit anumite modificări.
Anumite substanţe chimice complexe care pătrund în organism (prin bacterii, virusuri,
toxine, grefe etc.) şi care determină un răspuns imunologic se numesc antigene. Prezenţa unor
substanţe solubile sau particule străine organismului este urmată de acumularea locală de
neutrofile şi monocite, care prin pinocitoză şi fagocitoză, vor încorpora substanţele străine.
Limfocitele, după activare de către antigen, proliferează şi sintetizează anticorpi
specifici (imunoglobuline), care neutralizează antigenul pătruns sau produs în organism.
Imunitatea poate fi:
 Moştenită (naturală), când s-a instalat ca urmare a contactului generaţiilor anterioare
cu un anumit antigen şi se transmite ereditar;
 Dobândită, ca urmare a contactului prealabil al organismului cu un anumit antigen
(imunitatea consecutivă anumitor boli infecţioase). Imunitatea poate fi dobândită şi
artificial, prin vaccinuri care conţin germeni atenuaţi sau morţi (imunitate activă) sau
prin administrarea unor seruri imune, conţinând anticorpi specifici (imunitate pasivă).
Hemostaza este procesul fiziologic prin care organismul intervine în oprirea
hemoragiei, ca urmare a lezării vaselor de sânge.
Prin aglutinarea trombocitelor la marginile plăgii vasculare se constituie un dop
plachetar care realizează hemostaza temporară.
Hemostaza definitivă se realizează prin formarea unui trombus (cheag) în interiorul şi
la suprafaţa dopului plachetar (coagulare).
Coagularea sângelui constă în transformarea fibrinogenului plasmatic solubil, în
fibrină insolubilă, care formează o reţea de fibre în ochiurile căreia se depun elementele
figurate sangvine, constituindu-se astfel cheagul sangvin. Procesul se desfăşoară în trei etape:
 Prin distrugerea trombocitelor se eliberează factorii trombocitari ai coagulării, care se
combină cu factorii plasmatici de coagulare, în prezenţa Ca+2 şi se formează
tromboplastina;
 În prezenţa Ca+2 , tromboplastina acţionează asupra protrombinei (o proteină
plasmatică sintetizată în ficat în prezenţa vitaminei K) şi formează trombina activă;
129
Lucaciu Anca Maria
 În prezenţa trombinei active, fibrinogenul plasmatic (solubil) se transformă în fibrină
(insolubilă), care formează reţeaua de fibrină a cheagului sangvin, şi astfel opreşte
curgerea sângelui.
După câteva zile de la realizarea hemostazei, după refacerea peretelui lezat, cheagul
este înlăturat prin procesul fibrinolizei, catalizat de o enzimă numită plasmină, care se
activează în interiorul cheagului.
Grupele sangvine
Termenul de grupă sanguină (sau grup sanguin) este folosit pentru a caracteriza
sângele unui individ în funcţie de prezenţa sau absenţa unui antigen pe suprafaţa eritrocitelor
acestuia. Deşi, aceste antigene sunt prezente şi pe leucocite (nu şi pe trombocite), în mod
curent se consideră că doar eritrocitele prezintă importanţă pentru stabilirea grupelor
sanguine.
Datorită faptului că reacţia antigen-anticorp la care participă antigenele de grup
sanguin şi anticorpii lor specifici este una de aglutinare (se soldează cu aglutinarea hematiilor)
antigenele se mai numesc şi aglutinogene/antigene, iar anticorpii şi aglutinine/anticorpi. În
practica medicală curentă prezintă importanţă sistemele AB0 şi Rh.
Austriacul Karl Landsteiner este considerat descoperitorul sistemului AB0, el primind
în 1930 Premiul Nobel pentru aceasta.
Astfel, grupele sangvine sunt consecinţa prezenţei pe suprafaţa hematiilor a unor
antigene (A, B), numite aglutinogene, şi a unor anticorpi plasmatici (alfa, beta), denumiţi
aglutinine. Aglutinogenele nu trebuie să ajungă în contact direct cu aglutininele de acelaşi tip,
deoarece se produce aglutinarea şi liza hematiilor. De aceea, pentru a se putea realiza o
transfuzie de sânge trebuie ca în sângele primitorului să nu existe aglutinine care să
reacţioneze cu aglutinogenele de pe hematiile transfuzate.
Există 4 grupe principale în sistemul AB0:
Grupa de sânge Antigene Anticorpi Pot dona la Pot primi de la

0 - α, β Toate grupele 0
A A β A şi AB A şi 0
B B α B şi AB B şi 0
AB A, B - AB Toate grupele
Problema compatibilităţii se pune atunci când se doreşte realizarea unei transfuzii

sanguine. Clasic, în sistemul AB0, există noţiunile de donator universal (cu referire la grupa
0, care nu are aglutinogene) şi de primitor universal (cu referire la grupa AB, care nu are
130
Lucaciu Anca Maria
aglutinine). Ele nu sunt însă utile decât pentru transfuzii cu volum redus de sânge, mai mic de
500 ml. În cazul transfuziei a peste 500 ml, se foloseşte exclusiv sânge izogrup, adică de
aceeaşi grupă cu a primitorului. Aceasta pentru că, deşi de exemplu grupa 0 nu are
aglutinogene, are totuşi aglutinine. Acestea devin de ajuns de diluate în sângele primitorului
pentru a nu da reacţii sesizabile, dar la volume mari contactul lor cu aglutinogenele unui
primitor de grupă A, B sau AB poate determina aglutinarea intravasculară a eritrocitelor.
Sistemul Rh
Pe hematii există şi sistemul Rh, constituit din mai multe antigene, cel mai puternic
fiind factorul D, dotat cu mare capacitate antigenică. Oamenii care au pe hematii antigenul D
(aproximativ 85%) sunt denumiţi Rh pozitivi, iar cei care nu au acest antigen (aproximativ
15%) sunt Rh negativi. Aceştia din urmă nu au în sânge aglutinine anti-D, dar pot să le
sintetizeze dacă primesc şi o singură transfuzie de sânge Rh pozitiv şi să prezinte manifestări
grave de incompatibilitate la o nouă transfuzie de sânge Rh pozitiv, uneori la ani de zile de la
prima transfuzie. De aceea, cei cu Rh negativ trebuie să primească numai sânge Rh negativ.
Funcțiile sângelui în organism
Sângele îndeplinește funcții importante pentru organism, cum ar fi:
 transportul de substanțe nutritive și gaze respiratorii, asigurând desfășurarea
proceselor metabolice;
 apărarea antiinfecțioasă prin anticorpi specifici;
 funcția hemostatică prin coagulare;
 menținerea pH-ului prin sisteme tampon;
 reglarea temperaturii corpului;
 îndeplineşte rolul de sistem de integrare şi coordonare umorală prin hormonii,

mediatorii chimici şi cataboliţii pe care îi vehiculează
 reglarea echilibrului hidric.
Sistemul limfatic
Limfa este un lichid incolor, cu o compoziţie electrolitică aproape similară cu cea a
plasmei, dar cu un conţinut proteic doar de aproximativ jumătate faţă de al plasmei.
Conţinutul limfei este bogat în lipide şi de aceea are un aspect lăptos. Alţi constituenţi
plasmatici neproteici şi neelectrolitici se găsesc în limfă în concentraţii similare cu cele
plasmatice.
131
Lucaciu Anca Maria
Celulele limfei sunt în special limfocite adăugate în ganglionii limfatici, foarte rare
monocite.
Originea limfei este în lichidele interstiţiale; deci, orice cauză care măreşte
extravazarea de lichide plasmatice în spaţiile intercelulare măreşte şi fluxul limfatic (fluxul
normal în 24 de ore este de 2-4 l).
Circulaţia limfei se face de la periferie spre marile ducturi limfatice şi este consecinţa
unor factori intrinseci, dar şi a unor factori extrinseci, similari celor care asigură întoarcerea
venoasă. Circulaţia limfei este foarte lentă, presiunea este zero la periferie şi creşte treptat.
Mişcările membrelor în timpul mersului, precum şi pulsaţiile arterelor stimulează circulaţia
ascendentă a limfei, deoarece comprimă limfaticele. Prezenţa valvulelor împiedică refluxul şi
limfa este împinsă înainte. Intervine şi presiunea negativă intratoracică, mai ales în timpul
inspiraţiei, stimulând fluxul limfatic. Factorul principal care asigură fluxul limfei nou formate
este contracţia ritmică a vaselor limfatice, cu un ritm care depinde direct proporţional de
volumul limfei din vase.
Funcţiile sistemului limfatic:
 Drenarea lichidelor interstiţiale, prevenind acumularea de lichide extracelulare şi
creşterea concentraţiei produşilor de catabolism.
 Limfa readuce în circulaţie proteinele extravazate (în special limfa hepatică şi
intestinală), acestea reprezentând zilnic 25-50% din totalul proteinelor plasmatice.
 Transportă acizi graşi cu lanţ lung şi colesterolul, resorbiţi din intestin, precum şi
anumite enzime şi hormoni descărcaţi din celulele secretoare direct în lichidul
interstiţial.
 Rol în imunitatea organismului.
Circulaţia limfatică este o cale derivată a marii circulaţii, prin care reintră în vene o parte
din lichidele interstiţiale. Circulaţia limfatică are loc în cadrul unui sistem vascular închis,
care începe din ţesuturi, prin capilare închise, se colectează apoi în vase din ce în ce mai mari
şi, în final, formează două colectoare limfatice mari, care se deschid în venele subclaviculare.
Capilarele limfatice au o structură asemănătoare cu capilarele sangvine, fiind
constituite dintr-un endoteliu foarte permeabil. Vasele limfatice însoţesc venele şi au o
structură asemănătoare cu a acestora, peretele lor fiind constituit din aceleaşi 3 tunici, dar este
mai subţire şi prezintă valvule semilunare. În traiectul lor spre cord vasele limfatice străbat
unul sau mai mulţi ganglioni limfatici de unde primesc limfocite şi imunoglobuline. În final,
vasele limfatice se colectează în două trunchiuri limfatice: canalul (ductul) toracic şi canalul
limfatic drept.
132
Lucaciu Anca Maria
Fig. 95 – Sistemul limfatic
Canalul toracic este cel mai mare colector limfatic. Începe printr-o porţiune dilatată –
cisterna chili – în care este drenată limfa din membrele inferioare, peretele abdominal,
organele genitale şi organele abdominale. Canalul toracic este situat înapoia aortei, străbate
diafragma şi se varsă în unghiul venos stâng, constituit prin unirea venelor jugulară internă şi
subclaviculară stângă. În traiectul său toracic primeşte limfa din partea stângă a capului şi
gâtului, membrul superior stâng şi jumătatea stângă a toracelui.
Canalul limfatic drept este un colector scurt, care primeşte limfa din jumătatea dreaptă
a capului şi gâtului, membrul superior drept şi jumătatea dreaptă a toracelui şi se varsă în
unghiul venos drept, format prin unirea venelor jugulară internă şi subclaviculară dreaptă.
Ganglionii (nodulii) limfatici sunt
formaţiuni mici, ovalare, situate pe traiectul
vaselor limfatice, în anumite regiuni formând
grupuri (axilar, laterocervical, inghinal,
mediastinal, abdominal, etc.).
Fig. 96 – Secţiune prin ganglionul limfatic
133
Lucaciu Anca Maria
La exterior ganglionii limfatici sunt
înveliţi într-o capsulă fibroasă din care, la
nivelul hilului, pornesc trabecule fibroase, care
pătrund în ganglion, împreună cu vasele
sangvine. Ganglionul este format din ţesut
limfoid care, în zona corticală, este organizat
sub formă de mici noduli (foliculii limfatici),
iar în zona medulară, sub formă de cordoane
celulare ramificate şi anastomozate, între care
se găsesc sinusurile limfatice.
Fig. 97 Grupuri de ganglioni limfatici
În apropierea ganglionului vasele limfatice se desfac într-un număr de canale aferente

care pătrund în ganglion şi se continuă cu unul sau mai multe vase eferente, care părăsesc
ganglionul prin hil. Alte organe limfoide sunt: foliculii limfatici solitari (din peretele
intestinului), amigdalele, pulpa albă a splinei şi timusul.
134
Lucaciu Anca Maria
II.8. APARATUL CARDIOVASCULAR
Aparatul cardiovascular este format din inimă şi dintr-un sistem de vase prin care
circulă sângele şi limfa. Inima împreună cu vasele prin care circulă sângele formează sistemul
circulator sanguin, iar sistemul de vase prin care circulă limfa formează sistemul circulator
limfatic.
Inima
Inima, o mică ,,pompă” de aproape 300 de grame, lucrează neobosită toată viața pentru
ca sângele să circule în tot corpul. Este un organ musculos, cavitar, cu patru camere (două
atrii și două ventricule) situat în cavitatea toracică, între cei doi plămâni. Este adăpostită într-
un sac fibros numit pericard, fixat de mușchiul diafragm și de organele din jur. Peretele inimii
este format din miocard și endocard.
Dimensiunile inimii variază după individ, sex şi vârstă. La bărbat inima cântăreşte în medie
250-350 g şi are o capacitate de 500-600 ml.
Fig. 98 – Secțiune frontală prin inimă
Configuraţie externă: inima are forma unui con turtit şi prezintă o bază, un vârf, trei
feţe sternocostală, diafragmatică, pulmonară şi două margini.
Baza inimii este formată în cea mai mare parte din atriul stâng şi o mică parte din atriul drept.
Vârful inimii se află în partea opusă bazei. Este alcătuit în totalitate din vârful ventriculului
stâng.
135
Lucaciu Anca Maria
Faţa anterioară sternocostală este convexă. Pe această faţă se observă un şanţ longitudinal,
numit şanţul longitudinal anterior sau şanţul interventricular anterior. Marchează, la exterior,
limita dintre ventriculul drept şi cel stâng.
Faţa inferioară diafragmatică este plană şi vine în raport cu muşchiul diafragm. Pe această
faţă se observă două şanţuri, unul longitudinal, numit şanţul longitudinal inferior, care se află
în continuarea celui anterior şi altul transversal, numit şanţul coronar.
Marginea dreaptă a inimii este mai ascuţită şi vine în raport cu diafragmul, în timp ce
marginea stângă este mai rotunjită şi vine în raport cu plămânul stâng.
Configuraţia interioară: inima este împărţită în cavităţi prin pereţi dispuşi longitudinal
şi transversal, numiţi septuri. Peretele longitudinal (care corespunde la exterior şanţurilor
longitudinale) desparte inima în două părţi, dreaptă şi stângă. Peretele transversal (care
corespunde la exterior şanţului coronar) împarte fiecare dintre cele două cavităţi: una către
baza inimii, numită atriu şi alta către vârful inimii, numită ventricul.
Inima are deci în interiorul ei patru cavităţi: două atrii şi două ventricule, despărţite prin
pereţii amintiţi.
Peretele transversal, care desparte atriile de ventricule, poartă numele de septul
atrioventricular. El are două părţi: una dreaptă, pentru inima dreaptă şi alta stângă, pentru
inima stângă.
Peretele longitudinal, care desparte inima dreaptă de inima stângă are şi el două părţi: una
care desparte atriile, numită sept interatrial şi alta care separă ventriculele, numită sept
interventricular.
Cavităţile inimii stângi nu comunică cu cavităţile inimii drepte. Atriul şi ventriculul de pe
aceeaşi parte comunică între ele prin orificiile atrioventriculare.
a) Atriile sunt cavităţi aproximativ cubice situate spre baza inimii şi care nu comunică
între ele. Pereţii lor sunt mai subţiri decât cei ai ventriculelor şi prevăzuţi cu mai multe
orificii. Cele două atrii sunt despărţite prin septul interatrial.
Atriul drept are formă de cub neregulat, prezentând şase pereţi: anterior, posterior,
superior, inferior, lateral şi medial.
Atriul stâng are o formă aproape cuboidă şi un perete mai gros decât cel al atriului
drept. În peretele posterior se găsesc cele patru orificii în care se deschid venele pulmonare,
iar în cel inferior se află orificiul atrioventricular stâng, prevăzut cu valva mitrală.
b) Ventriculele sunt două cavităţi de formă piramidală care se află spre vârful inimii,
una aparţinând inimii drepte, numită ventricul drept, iar cealaltă inimii stângi, numită
ventricul stâng. Ventriculele au o capacitate mai mare, pereţii lor sunt mult mai groşi şi
136
Lucaciu Anca Maria
prevăzuţi cu muşchi papilari şi cu trabecule cărnoase care dau suprafeţei interioare un aspect
neregulat.
Ventriculul drept are trei pereţi: anterior sau sternocostal, inferior sau diafragmatic şi
posterior, reprezentat de septul interventricular.
Orificiul atrioventricular drept face comunicarea între atriul drept şi ventriculul drept. El este
prevăzut cu valva tricuspidă, alcătuită din trei valvule sau cuspide de formă triunghiulară.
Orificiul trunchiului arterei pulmonare face comunicarea între ventriculul drept şi artera
pulmonară. Din ventriculul drept pleacă trunchiul arterei pulmonare. Orificiul trunchiului
arterei pulmonare este prevăzut cu trei valvule ce au forma unor cuiburi de rândunică, numite
valvule semilunare sau sigmoide pulmonare.
Ventriculul stâng are trei pereţi: anterior sau septal, posterior sau pulmonar şi inferior
sau diafragmatic. Orificiul atrioventricular stâng este prevăzut cu valva mitrală.
Orificiul arterei aorte face comunicarea dintre ventriculul stâng şi artera aortă. În peretele
arterei aorte, la nivelul valvulelor sigmoide anterioare, se observă orificiile de origine ale
celor două artere coronare: dreaptă şi stângă.
Structura pereţilor inimii
Peretele inimii este format din trei straturi: unul intern, numit endocard, unul mijlociu,
numit miocard şi altul extern, numit epicard.
Endocardul este o membrană lucioasă, transparentă, care căptuşeşte toate cavităţile
inimii, continuându-se cu tunica internă a arterelor şi venelor.
Miocardul, muşchiul inimii, este mai gros în ventricule (mai ales în cel stâng) decât în
atrii şi este constituit din fascicule de fibre musculare cardiace, orientate circular în peretele
atriilor, şi din fibre oblic-spiralate în ventricule. Miocardul atrial este separat de cel
ventricular prin inelele fibroase atrio-ventriculare. Miocardul atrial este neted pe faţa internă,
iar cel ventricular prezintă muşchi papilari şi trabecule cărnoase de care se prind, prin cordaje,
valvele atrio-ventriculare.
Ţesutul muscular cardiac striat este alcătuit din fibre musculare
având diametrul şi lungimea mai mici decât ale fibrelor musculare
scheletice. Fibrele musculare cardiace se leagă longitudinal şi lateral cu
fibrele vecine. Se constituie astfel o structură comparabilă cu un sinciţiu
(masă citoplasmatică cu mai mulţi nuclei provenind din celule diferite).
Fig. 99 – Ţesut muscular striat de tip cardiac
137
Lucaciu Anca Maria
Observată electronomicroscopic, fibra cardiacă prezintă sarcolemă subţire, nucleul
mic, situat central, sarcoplasmă abundentă, miofibrilele numeroase cu structură striată
asemănătoare cu a celor din fibrele musculare scheletice, multe mitocondrii şi un reticul
endoplasmatic bogat.
În peretele inimii, în afara
celulelor miocardice, mai există
celule specializate în generarea şi
conducerea impulsurilor de
contracţie; acestea constituie
ţesutul excitoconductor nodal
(embrionar).
Sistemul excitoconductor
este grupat în mai multe formaţiuni:
- nodulul sinoatrial, situat în
peretele atriului drept lângă orificiul
de vărsare al venei cave superioare;
Fig. 100 – Ţesutul nodal
- nodulul atrioventricular în septul interatrial;

- fasciculul Hiss, care porneşte din nodulul atrioventricular, intră în septul
interventricular şi, după un scurt traiect, se împarte în două ramuri (dreaptă şi stângă)
şi se distribuie subendocardic celor două ventricule; acest fascicul se termină prin
reţeaua Purkinje în fibrele miocardului ventricular.
Ţesutul nodal este constituit din celule miocardice modificate, alungite, fuziforme, care
păstrează striaţiile, dar sunt incomplet delimitate, au mai mult glicogen şi mai multă
sarcoplasmă decât fibrele miocardului adult; în schimb, au mitocondrii mai puţine şi reticulul
endoplasmatic mai redus.
Epicardul, este o membrană epitelio-conjunctivă subţire ce acoperă suprafaţa cardiacă
şi constituie foiţa viscerală a pericardului. Între foiţele pericardului (viscerală şi parietală) se
găseşte cavitatea pericardică cu o lamă subţire de lichid, care favorizează alunecarea în timpul
activităţii cardiace.
Vascularizaţia inimii, extrem de bogată, este asigurată de cele două artere coronare
(dreaptă şi stângă), care se desprind de la originea aortei şi se împart în ramuri care nu se
anastomozează între ele. Obstrucţia unei coronare sau a ramurilor sale provoacă necroza
138
Lucaciu Anca Maria
teritoriului cardiac deservit (infarctul miocardic). Sângele venos al cordului este colectat de
venele coronare, care se varsă în sinusul coronarian ce se deschide direct în atriul drept.
Pericardul este o membrană care înveleşte inima şi baza vaselor mari. El este alcătuit
dintr-o porţiune fibroasă, care formează pericardul fibros şi alta seroasă, care alcătuieşte
pericardul seros.
Proprietăţile inimii
Automatismul cardiac (ritmicitatea) este proprietatea cordului de a se contracta
succesiv, ca urmare a impulsurilor contractile generate de nodulul sinoatrial.
Inima scoasă din organism continuă să se contracte, dacă i se asigură anumite condiţii.
În condiţii fiziologice, activitatea cardiacă ritmică este condusă de impulsurile generate de
nodulul sinoatrial (70-80/minut), care difuzează rapid în întreg miocardul. În cazul lezării
nodulului sinoatrial, preia rolul de centru de comandă nodulul atrioventricular, a cărui
ritmicitate este mai redusă (40 impulsuri/minut). În cazul întreruperii legăturii acestui nodul
cu fasciculul Hiss, frecvenţa cardiacă ajunge la 20-25 contracţii/minut, impulsurile fiind
generate în fasciculul Hiss. Activitatea centrului de comandă poate fi modificată de o serie de
factori extrinseci: temperatură, concentraţia unor ioni (Na+, K+, Ca2+ etc.) şi de mediatorii
chimici (adrenalină, acetilcolină).
Excitabilitatea este proprietatea miocardului de a răspunde printr-o contracţie la
stimuli adecvaţi. El nu intră niciodată în tetanos, fapt ce asigură ritmicitatea contracţiilor
cardiace.
Conductibilitatea este proprietatea miocardului de a conduce impulsurile de la nivelul

nodulului sinoatrial în tot muşchiul (reprezintă propagarea excitaţiei la toate fibrele
miocardului). Viteza de conducere a excitaţiei este mai mare prin căile internodale (1m/s)
decât prin fibrele miocardului atrial (0,3m/s). La nivelulul nodulului atrio-ventricular, viteza
de conducere este mai mică pentru a asigura încheierea sistolei atriale, înaintea apariţiei celei
ventriculare necesar umplerii ventriculilor cu sânge. La nivelul nodulului atrio-ventricular
viteza este de 0,03-0,05m/s. Fasciculul Hiss şi fibrele Purkinje au viteze mari de transmitere a
excitaţiilor pentru sincronizarea contracţiilor fibrelor miocardului ventricular din timpul
sistolei ventriculare (5m/s).
Contractilitatea este proprietatea miocardului de a se contracta atunci când este
stimulat adecvat. Contracţiile miocardului se numesc sistole, iar relaxările se numesc
diastole. Contracţia miocardului este o secusă. Sursa de energie pentru contracţie o constituie
ATP-ul.
139
Lucaciu Anca Maria
Activitatea mecanică a inimii
Revoluţia cardiacă
Miocardul se contractă ritmic și automat. Contracțiile inimii se numesc sistole, iar
relaxările diastole. Succesiunea unei contracţii (sistolă) şi a unei relaxări cardiace (diastolă)
constitute ciclul sau revoluţia cardiacă, având o durată de 0,8 s (70/min). Perioadele de
relaxare a miocardului sunt mai lungi decât cele de contracție. Acest lucru face ca inima să
bată o viață întreagă fără să obosească. În cursul unor eforturi fizice intense, frecvenţa
cardiacă poate creşte până la 200 de bătăi /minut.
În timpul diastolei atriale sângele adus la cord de venele mari se acumulează în atrii,
deoarece valvele atrioventriculare sunt închise. După terminarea sistolei ventriculare,
presiunea intraventriculară scade rapid, devenind inferioară celei atriale şi, ca urmare, valvele
atrioventriculare se deschid şi sângele se scurge pasiv din atrii în ventricule. Umplerea
ventriculară pasivă este răspunzătoare pentru aproximativ 70% din sângele care trece din atrii
în ventricule, restul de 30% fiind împins, ca urmare a sistolei atriale.
Sistola atrială are durată scurtă (0,1 s) şi eficienţă redusă, din cauză că miocardul
atrial este slab dezvoltat. În timpul sistolei atriale, sângele nu poate refula în venele mari, din
cauza contracţiei concomitente a unor fibre cu dispoziţie circulară, care înconjură orificiile de
vărsare ale acestor vene în atrii; ca urmare, sângele trece în ventricule. După ce s-au
contractat, atriile intră în diastolă - 0,7 s.
Sistola ventriculară urmează după cea atrială (0,3 s). Curând după ce ventriculul a
început să se contracte, presiunea intraventriculară depăşeşte pe cea intraatrială şi, ca urmare,
se închid valvele atrioventriculare. Urmează o perioadă scurtă în care ventriculul este complet
închis, contracţia ventriculară determinând creşterea presiunii intraventriculare. Perioada de
timp cât ventriculele devin cavităţi închise se numeşte diastolă izovolumetrică. Când
presiunea intraventriculară depăşeşte pe cea din arterele ce pleacă din cord, se deschid
valvulele semilunare de la baza acestor vase şi începe evacuarea sângelui din ventricul.
Evacuarea sângelui se face la început rapid şi apoi lent, presiunea intraventriculară
scăzând progresiv. În timpul sistolei, ventriculele expulzează în aortă şi, respectiv, în artera
pulmonară, 70-90 ml sânge - debit sistolic.
După sistolă ventriculele se relaxează, presiunea intraventriculară scade rapid şi, când
ajunge sub nivelul celei din arterele mari, se închid valvulele sigmoide.
Ventriculele continuă să se relaxeze şi, o anumită perioadă de timp, sunt din nou
cavităţi închise; treptat presiunea intraventriculară scade sub nivelul celei intraatriale, se
140
Lucaciu Anca Maria
deschid valvele atrioventriculare, sângele din atrii începe să se scurgă pasiv în ventricule şi
ciclul reîncepe; diastola durează 0,5 s.
De la sfârşitul sistolei ventriculare până la începutul unei noi sistole atriale, inima se
găseşte în stare de repaus mecanic - diastola generală (0,4 s).
Fig. 101 – Revoluţia cardiacă
Activitatea mecanică a cordului este apreciată pe baza valorii debitelor sistolic şi

cardiac.
Debitul sistolic reprezintă cantitatea de sânge expulzat de ventricule la fiecare sistolă şi
variază între 70-90 ml.
Debitul cardiac, obţinut prin înmulţirea debitului sistolic cu frecvenţa cardiacă pe minut are
valori de aproximativ 5,5 l, dar poate creşte în timpul efortului muscular până la 30-40 l;
debitul cardiac creşte şi în timpul sarcinii, al febrei, şi scade în timpul somnului.
Zgomotele inimii sunt consecinţa activităţii mecanice cardiace. În mod obişnuit, prin
auscultaţie se percep două zgomote:
- Zgomotul sistolic, prelungit şi cu tonalitate joasă, este produs de închiderea valvelor
atrioventriculare şi de sistola ventriculară.
- Zgomotul diastolic, scurt şi ascuţit, este consecinţa închiderii valvulelor semilunare ale
aortei şi arterei pulmonare.
Înscrierea grafică a oscilaţiilor sonore determinate de activitatea mecanică a cordului
reprezintă fenocardiograma.
Activitatea electrică a inimii

Variaţiile potenţialelor electrice din timpul revoluţiei cardiace se pot înregistra grafic
sub formă de electrocardiogramă şi reprezintă metoda cea mai folosită pentru a investiga
activitatea cordului.
Electrocardiograma reprezintă înregistrarea grafică a variaţiilor de potenţial electric,
care iau naştere la suprafaţa corpului, datorită activităţii cardiace. Acest curent electric se
propagă prin țesuturile corpului până la suprafața acestuia și poate fi înregistrat sub forma
141
Lucaciu Anca Maria
electrocardiogramei, prin plasarea de electrozi pe membrele și toracele pacientului.
Electrocardiograma realizează un traseu cu trei unde: traseul undei P corespondent
contracțiilor atriilor, traseul undei QRS - al ventricolelor, și traseul undei T care reflectă
regenerarea celulelor cardiace. Între bătăi, sistemul electric se reîncarcă la fel ca și mușchiul
cardiac, care între două contracții, se relaxează și se umple din nou cu sânge.
Electrocardiograma se recomandă pentru a verifica starea de sănătate a inimii;
verificarea activității electrice a inimii; identificarea sursei cauzei durerilor inexplicabile din
piept, care ar putea fi cauzate de un infarct, de inflamarea sacului din jurul inimii (pericardită)
sau de angină pectorală; identificarea cauzelor simptomelor bolilor de inimă, precum
dificultățile de respirație, amețelile, leșinul sau palpitațiile.
Fig. 102 – Reprezentarea schematică a unui ECG

normal
Sistemul vascular
Este alcătuit din vasele sanguine: artere, capilare şi vene.
I.Arterele
Arterele sunt vase prin care circulă sângele de la inimă la reţeaua capilară din ţesuturi.
Diametrul lor descreşte de la inimă spre reţeaua capilară. Deosebim: artere mari, mijlocii,
mici sau arteriole şi metarteriole. Metarteriolele sunt capătul terminal al arterelor mici care se
desfac în capilare. Totalitatea arterelor mari, mijlocii şi mici alcătuieşte sistemul arterial.
Acesta poate fi subîmpărţit în sistemul arterial al marii circulaţii sau sistemul aortic şi
sistemul arterial al micii circulaţii (circulaţi pulmonară).
Sistemul arterial al marii circulaţii este format din artera aortă şi ramurile ei, de unde şi
denumirea de sistem aortic. Artera aortă pleacă din ventriculul stâng. Traiectul ei se
subîmparte în trei porţiuni, şi anume aorta ascendentă, cârja aortică şi aorta descendentă, cu
două segmente: toracic (supradiafragmatic) şi abdominal (subdiafragmatic), care se bifurcă în
arterele iliace comune (dreaptă şi stângă).
142
Lucaciu Anca Maria
Din porţiunea iniţială a aortei se desprind cele două artere coronare, dreaptă şi stângă,
care irigă cordul.
Din cârja aortică pornesc:
- trunchiul brahiocefalic, care se împarte în artera subclaviculară dreaptă şi carotida
comună dreaptă;
- artera carotidă comună stângă;
- artera subclaviculară stângă.
Carotidele irigă encefalul, organele feţei şi gâtului.
Arterele subclaviculare se continuă cu arterele axilare, brahiale, artera radială şi ulnară, care
formează cele două arcade palmare şi arterele digitale; aceste artere irigă ţesuturile membrelor
superioare.
Din partea toracică a aortei se desprind arterele esofagiene, bronşice, pericardice,
intercostale şi diafragmatice superioare.
În partea abdominală ia naştere trunchiul celiac, din care pornesc arterele: splenică,
hepatică şi gastrică stângă.
Mai jos, din aorta abdominală se desprind:
- artera mezenterică superioară, care irigă pancreasul, intestinul subţire şi colonul drept;
- artera mezenterică inferioară, care irigă restul colonului şi rectul;
- arterele renale şi arterele genitale, care irigă rinichii şi gonadele;
- arterele lombare;
- arterele diafragmatice.
Arterele iliace comune, ramuri terminale ale aortei, se bifurcă în:
- iliaca internă, care irigă organele micului bazin;
- iliaca externă, care irigă membrul inferior prin artera femurală, poplitee şi arterele
tibiale şi fibulare, care formează arcadele plantare din care se desprind arterele
digitale.
Artera pulmonară porneşte din ventriculul stâng şi transportă sânge încărcat cu dioxid
de carbon spre plămâni, unde are loc schimbul de gaze.
În structura histologică a pereţilor arteriali se distig
trei tunici: tunica internă formată dinntr-un
endoteliu cu un strat subendotelial, conjunctiv,
bogat în reţele de fibre şi lamele elastice;
Fig. 103 – Artera
143
Lucaciu Anca Maria
tunica medie constituită din lamele elastice concentrice şi celule musculare ataşate reţelei
elastice; tunica externă formată din ţesut conjunctiv conţinând vase şi nervi.
Arterele mari (aorta şi ramurile ei principale) sunt artere de tip elastic. Arterele mici şi
arteriolele au un perete gros faţă de diametrul lumenului, care diferă structural de cel al
arterelor mari prin faptul că în tunica medie predomină fibrele musculare netede, cu dispoziţie
circulară.
Fig. 104 – Sistemul arterial
II.Venele
Venele sunt vase care vin la inimă și transportă sângele de la țesuturi spre inimă.
Calibrul lor crește de la periferie spre inimă. Venele, mai numeroase decât arterele, sunt
așezate mai superficial. Pe traiectul unor vene (a celor situate sub nivelul cordului) se găsesc
valvule venoase de formă semilunară, care ușurează întoarcerea sângelui la inimă.
144
Lucaciu Anca Maria
Structura pereţilor venoşi cuprinde aceleaşi 3
tunici ca şi a arterelor, dar cu anumite adaptări,
datorate condiţiilor hemodinamice speciale din
sectorul venos (presiune scăzută, lipsa variaţiilor
presionale, suprafaţa mai mare, viteză de circulaţie mai
redusă etc.). De aceea venele au pereţii mai subţiri şi
se destind cu uşurinţă.
Fig. 105 – Vena
Sistemul venos al marii circulaţii se colectează în vena cavă superioară şi vena cavă
inferioară care se deschid în atriul drept.
Vena cavă inferioară rezultă din unirea celor două trunchiuri brahiocefalice, drept şi
stâng. Trunchiurile brahiocefalice se formează prin confluenţa venelor jugulare interne
(drenează sângele venos din cap şi gât) cu venele subclaviculare (colectează sângele ce a
irigat membrele superioare). Direct în vena cavă, drenează şi sistemul venos toracic.
Vena cavă inferioară colectează sângele pereţilor şi organelor din abdomen, bazin şi
membrele inferioare. Se formează din unirea celor două vene iliace comune, care rezultă din
confluenţa venelor iliace interne (drenează sângele venos din micul bazin), cu venele iliace
externe (ce aduc sângele de la membrele inferioare). În traiectul său ascendent, vena cavă
inferioară primeşte: venele genitale (testiculară sau ovariană), venele renale, venele hepatice,
diafragmatice şi lombare. Venele hepatice drenează sângele care a irigat ficatul, unde a fost
adus prin vena portă, formată prin unirea venelor: splenică, mezenterică superioară şi
mezenterică inferioară (care colectează sângele venos din tubul digestiv, glandele anexe
digestive şi splină).
Sângele încărcat cu oxigen din plămâni este transportat la inimă prin venele pulmonare
care se deschid în atriul stâng.
III. Capilarele
Capilarele formează rețele întinse care fac legătura între artere și vene (capilarele se
desprind din metaarteriole, ramificaţii ale arteriolelor şi fac legătura cu venulele). Peretele lor
este subțire, alcătuit dintr-un singur strat de celule. Au o lungime de aproximativ 0,5 mm şi un
diametru între 5 şi 20 µ.
Forma şi dimensiunile capilarelor sunt diferite în diverse ţesuturi, iar numărul lor este
cu atât mai mare, cu cât activitatea metabolică a ţesutului este mai intensă. Astfel, pe mm2
numărul capilarelor din miocard este dublu faţă de cel al muşchiului striat.
145
Lucaciu Anca Maria
Fig. 106 – Sistemul venos

146
Lucaciu Anca Maria
Deschiderea şi închiderea capilarelor este condiţionată de variaţiile tonusului
arteriolei şi metaarteriolei şi mai ales de tonusul sfincterului precapilar, situat la desprinderea
capilarului din metaarteriole. În condiţii de repaus sfincterul precapilar se contractă, capilarele
nu sunt irigate, iar în activitate sfincterul se relaxează şi capilarele se deschid.
Peretele capilarelor este foarte subțire, adaptat pentru realizarea schimburilor dintre
sânge şi ţesuturi, și este format dintr-un strat de celule endoteliale, sprijinit pe membrana
bazală. Principalele proprietăţi ale capilarelor sunt motricitatea şi permeabilitatea.
Circulaţia sângelui în capilare se face continuu şi foarte lent (0,7 mm/s).
Capilarele, deşi conţin doar aproximativ 5% din sângele circulant, reprezintă sectorul
funcţional cel mai important al circulaţiei, deoarece la nivelul lor, prin intermediul lichidelor
interstiţiale, au loc schimburile de substanţe nutritive şi plastice, precum şi schimburile
respiratorii dintre sânge şi celule. Aceste schimburi asigură celulelor O2, substanţele
energetice şi plastice necesare şi înlătură CO2, ca şi substanţele neasimilabile rezultate din
metabolism.
Circulaţia sângelui
Circulația sângelui este constituită din două circuite vasculare, complet separate, dar
strâns corelate funcțional:
 Circulația sistemică/marea circulație;
 Circulația pulmonară/mica circulație.

Deci circulația este dublă (are două circuite) și completă (sângele încărcat cu oxigen nu se
amestecă cu sângele încărcat cu dioxid de carbon).
Circulaţia sistemică
Circulația sistemică (inimă - corp - inimă) începe în ventriculul stâng prin artera aortă
care transportă sângele cu O2 și substanțe nutritive spre țesuturi și organe. De la nivelul
acestora, sângele încărcat cu CO2 este preluat de cele două vene cave (cavă superioară și cavă
inferioară) care îl duc în atriul drept.
Circulaţia sângelui în artere este asigurată de activitatea ritmică a cordului, dar
depinde şi de structura pereţilor arteriali, precum şi de anumite proprietăţi ale sângelui
(vâscozitate etc.). La fiecare sistolă ventriculul stâng propulsează sub presiune în aortă şi în
arterele mari o cantitate de sânge. Pereţii bogaţi în ţesut elastic ai acestor vase se destind
pasiv, înmagazinând o parte din energia cinetică a jetului sangvin. În diastolă pereţii arteriali,
pe baza energiei acumulate anterior, revin la dimensiunile de repaus, comprimând sângele,
147
Lucaciu Anca Maria
care, neputând reflua în cord, din cauza închiderii valvulelor semilunare, este împins spre
ţesuturi. Elasticitatea arterelor mari, adevărate „cisterne de presiune”, contribuie la realizarea
unei curgeri a sângelui într-un flux continuu la nivelul arterelor şi capilarelor.
Presiunea arterială (tensiunea arterială) este presiunea sub care circulă sângele în
artere şi care se transmite pereţilor vasculari. Ea este corelată cu sistola şi diastola. Astfel, în
timpul sistolei ventriculului stâng presiunea în aortă şi ramificaţiile ei mari creşte brusc până
la 120-140 mm Hg, valoare care reprezintă presiunea (tensiunea) arterială maximă (sistolică).
În timpul diastolei are loc scăderea presiunii arteriale până la 70-80 mm Hg, valoare denumită
presiune (tensiune) arterială minimă (diastolică).
Presiunea arterială se măsoară la nivelul arterei brahiale cu ajutorul tensiometrului.
Presiunea arterială este menţinută în limite normale datorită unor mecanisme
neuroumorale complexe. Valoarea presiunii arteriale este condiţionată de factori precum:
debitul cardiac, rezistenţa vasculară, volumul şi calităţile sângelui, elasticitatea pereţilor
vasculari.
Viteza de circulaţie a sângelui în artere (0,5 m/s în aortă) scade lent în vasele mari şi
scade intens în arteriole, ajungând la 0,5 m/s, datorită creşterii imense a suprafeţei totale de
secţiune a acestui sector vascular şi a creşterii frecării datorită micşorării calibrului vascular.
Pulsul arterial, perceput când se comprimă o arteră pe un plan osos, este rezultatul
undei determinată de distensia pereţilor aortei, ca urmare a evacuării bruşte a sângelui din
ventriculul stâng.
Palparea pulsului informează asupra frecvenţei şi ritmului cardiac, iar înregistrarea
grafică a undei pulsatile – sfigmograma, dă informaţii asupra particularităţilor ei.
Circulaţia sângelui în capilare se face continuu şi foarte lent (0,7 mm/s).
Circulaţia sângelui în vene este mult mai lentă decât în artere, în venele mari atingând
viteza de 10 cm/s, iar în venule de 0,5 mm/s. Viteza scurgerii sângelui prin vene creşte
progresiv de la venule la venele mari, datorită creşterii diametrului vascular venos, şi
concomitent scade presiunea intravenoasă spre venele mari, la intrarea în atriul drept.
Sângele circulă prin vene spre cord datorită mai multor mecanisme:
- Aspiraţia toracică, factor care acţionează mai ales în timpul inspiraţiei şi influenţează
predominant presiunea din venele mari, realizând o aspiraţie a sângelui spre cord. În
timpul inspiraţiei acţionează şi coborârea diafragmei, care măreşte presiunea
intraabdominală, împingând sângele spre cord.
148
Lucaciu Anca Maria
- Contracţiile ventriculare, trăgând în jos planşeul atrioventricular, scad presiunea
intraatrială şi, prin aspirarea sângelui în atrii, contribuie apreciabil la întoarcerea
venoasă.
- Presiunea sângelui din capilare împinge sângele dinspre venule spre venele mai mari,
în care presiunea scade progresiv cu cât se apropie de cord.
- Pulsaţiile arterelor comprimă venele care se găsesc în vecinătatea lor contribuind la
întoarcerea sângelui spre cord.
- Contracţia musculaturii scheletice a membrelor comprimă venele, împingând sângele
spre cord, deoarece valvulele venoase se opun refluxului sangvin. Acest mecanism
este important mai ales la nivelul membrelor inferioare, împiedicând staza venoasă şi
dilataţiile venoase (varice).
- Gravitaţia favorizează circulaţia sângelui în venele situate deasupra cordului şi are
efect invers asupra celor situate sub cord.
Circulaţia pulmonară
Circulația pulmonară (inimă - plămâni - inimă) începe în ventriculul drept prin
trunchiul arterei pulmonare, care transportă spre plămân sânge cu CO2. Trunchiul pulmonar se
împarte în cele două artere pulmonare, care duc sângele cu CO2 spre rețeaua capilară din jurul
alveolelor, unde îl cedează alveolelor care îl elimină prin expirație. Sângele cu O2 este colectat
de venele pulmonare, câte două pentru fiecare plămân. Cele patru vene pulmonare sfârșesc în
atriul stâng.
Artera pulmonară are o suprafaţă de secţiune aproape identică cu cea a aortei, dar are
pereţii mult mai subţiri şi este la fel de elastică ca şi arteriolele care rezultă prin diviziunea ei.
Pereţii subţiri şi distensibili ai vaselor pulmonare conferă acestui teritoriu posibilitatea unor
mari variaţii dimensionale. Capacitatea vasculară pulmonară creşte în inspiraţie, ca urmare a
diminuării presiunilor ce se exercită din afară asupra vaselor pulmonare şi scade în expiraţie.
În afara acestor influenţe, circulaţia pulmonară poate suferi variaţii active datorită unor
modificări ale calibrului vascular, vasele acestui teritoriu având o bogată inervaţie vegetativă
simpatică vasoconstrictoare.
149
Lucaciu Anca Maria
Fig. 107 – Circulaţia sângelui
Reglarea activității cardiovasculare

Activitatea cardiovasculară este adaptată permanent la solicitările întregului organism
şi ale diferitelor organe, al căror flux sangvin diferă în funcţie de activitate. Această adaptare
se realizează prin mecanisme nervoase şi umorale, care acţionează concomitent şi coordonat
atât asupra cordului, cât şi asupra sistemului vascular.
Reglarea nervoasă se realizează prin multiple circuite de feedback negativ, coordonate
de centrii medulo-bulbo-pontini, ce sunt influenţaţi de impulsuri provenite din interiorul
aparatului cardiovascular şi de la alte zone receptoare.
Receptorii sunt răspândiţi atât în cord, cât şi în vasele mari, cei mai importanţi fiind
cei situaţi în anumite zone „strategice” din interiorul aparatului cardiovascular. Ei sunt baro-
şi chemoreceptori care percep modificările presiunii sau ale compoziţiei chimice a sângelui şi
descarcă impulsuri aferente spre centrii bulbari, determinând mobilizarea unor mecanisme
nervoase şi umorale, care tind să corecteze modificările survenite şi să normalizeze
constantele tulburate.
Baroreceptorii din atrii şi ventriculul stâng, artera pulmonară şi ramurile ei şi mai ales
cei din sinusul carotidian şi aortă, stimulaţi de către variaţiile tensiunii arteriale sistemice,
modifică activitatea centrilor cardiovasculari şi bulbo-pontini.
Căile aferente sunt reprezentate de fibre parasimpatice şi simpatice. Aferenţa
parasimpatică ajunge prin fibrele senzitive ale nervilor vagi şi glosofaringieni la centrii bulbo-
150
Lucaciu Anca Maria
pontini: cardioinhibitor şi vasodilatator. Excitarea zonelor receptoare şi a fibrelor
parasimpatice determină bradicardie, cu scăderea progresivă a tensiunii arteriale, deci un
reflex supresor. Aferenţa simpatică se face prin fibre ce au originea în ganglionii spinali
cervico-dorsali (inimă) şi toraco-lombari (vase) şi ale căror prelungiri centrale ajung la centrii
medulari cardioacceleratori şi vasopresori. Deci, aceste fibre reprezintă calea aferentă a
reflexelor presoare.
Centrii nervoşi care coordonează activitatea cordului şi vaselor se găsesc în
formaţiunea reticulată bulbo-pontină. În această structură s-a demonstrat existenţa a două
categorii de neuroni: unii implicaţi în reglarea cordului şi alţii implicaţi în reglarea tonusului
vascular.
Activitatea cardiacă este controlată şi de etajele superioare ale nevraxului, asigurându-
se astfel integrarea în diferitele activităţi şi reacţii ale organismului.
Hipotalamusul exercită influenţe stimulatoare sau inhibitoare asupra vaselor şi inimii.
La acest nivel se realizează modificări adaptative complexe, determinate de schimbările
temperaturii sau de reacţii somatovegetative ale unor acte comportamentale (apărare,
alimentaţie, act sexual etc.).
Sistemul limbic cu care este conectat hipotalamusul intervine în coordonarea
modificărilor cardiovasculare, determinate de stările emoţionale (frica, mânia, anxietatea etc.).
Scoarţa cerebrală exercită influenţe stimulatoare sau inhibitoare asupra centrilor
medulo-bulbo-pontini prin intermediul hipotalamusului sau direct, efectele depinzând de zona
corticală stimulată şi de intensitatea stimulului. Scoarţa cerebrală realizează integrarea cea
mai fină şi adecvată a activităţii cardiovasculare în cadrul unor modificări adaptative
fiziologice sau patologice.
Căile eferente prin care centrii cardio- şi vasomotori reglează activitatea
cardiovasculară sunt parasimpatice şi simpatice.
Eferenţa parasimpatică se realizează prin fibre preganglionare vagale. Aceste fibre fac
sinapsă cu neuroni situaţi în grosimea miocardului atrial, de unde pleacă fibre
postganglionare scurte spre nodulii sinoatrial şi atrioventricular.
Stimularea vagală, prin acetilcolină, influenţează negativ activitatea cardiacă.
Parasimpaticul exercită o acţiune inhibitoare permanentă asupra cordului.
Eferenţa simpatică a cordului intră în alcătuirea nervilor cardiaci şi, după ce formează
plexul cardiac, se distribuie în ţesutul nodal şi miocard. Fibrele vasomotorii formează plexuri
în jurul vaselor, în special al arterelor. Simpanicul produce intensificarea activităţii cardiace şi
vasoconstricţie.
151
Lucaciu Anca Maria
Reglarea umorală potenţează şi prelungeşte acţiunile realizate de mecanismele
neurovegetative şi se datoreşte descărcării ocazionale în circulaţie sau la capătul distal al
fibrelor vegetative simpatice şi parasimpatice a unor substanţe care acţionează concomitent
asupra cordului şi vaselor.
Adrenalina şi noradrenalina se descarcă din medulosuprarenale în condiţii de
hipotensiune sau cu ocazia unor variate stresuri. Noradrenalina acţionează predominant asupra
vaselor, iar adrenalina stimulează în special activitatea cordului.
Hormonul antidiuretic retrohipofizar este denumit şi vasopresină, deoarece, în doze
mari, exercită efecte vasoconstrictoare arteriolare.
Acetilcolina, mediatorul chimic al parasimpaticului, eliberată la capătul distal al
fibrelor postganglionare colinergice din cord şi vase, produce dilataţia arterelor mici dar are
şi activitate inhibitorie cardiacă.
152
Lucaciu Anca Maria
II.9. APARATUL URINAR
Eliminarea produşilor de catabolism din lichidul interstiţial care scaldă celulele în
mediul extern şi menţinerea compoziţiei chimice a acestuia în limite constante se realizează
prin colaborarea mai multor organe şi sisteme. Substanţele gazoase se elimină prin plămâni,
iar cele solide prin aparatul excretor, piele şi tubul digestiv. Alături de aceste aparate şi
sisteme, la eliminarea produşilor de catabolism mai participă şi sângele, care transportă
substanţele ce urmează să fie eliminate de la lichidul interstiţial la organele respective.
Aparatul urinar (excretor) este format din rinichi şi din căile urinare.
Fig. 108 – Aparatul urinar
I.Rinichii
Rinichii sunt așezați în cavitatea abdominală, de o parte și de alta a coloanei
vertebrale, în regiunea lombară. Rinichiul are lungimea de 11-12 cm, lăţimea de 5-6 cm şi
grosimea de 3-4 cm. Rinichii au o formă asemănătoare cu aceea a unui bob de fasole
(reniformă), culoarea brun-roșcată, greutatea fiecărui rinichi este în jur de 120 g.
Rinichiului i se descriu două fețe - anterioară și posterioară, două margini - una
laterală convexă și una mediană concavă, care prezintă hilul renal, și doi poli - superior și
inferior. Prin hilul renal intră artera renală și nervii renali, ieșind vena renală, căile urinare și
vase limfatice.
Polul superior vine în raport cu glanda suprarenală.
Rinichiul este alcătuit din două părți: capsula renală și țesutul sau parenchimul renal.
153
Lucaciu Anca Maria
Capsula renală se prezintă sub forma unui înveliș fibro-elastic, care acoperă toată suprafața
rinichiului și care aderă la parenchimul subiacent (aderă la țesutul de sub el).
Parenchimul renal este alcătuit dintr-o zonă centrală, numită medulară, și o zonă periferică,
numită corticală.
Fig. 109 – Structura rinichiului
Medulara prezintă, pe secțiune, niște formațiuni de aspect triunghiular, numite

piramidele lui Malpighi (renale) în număr de 6 până la 18, ele sunt orientate cu baza spre
periferie, către corticală. Vârfurile acestor piramide sunt rotunjite și poartă numele de papile
renale. Piramidele renale sunt formate din tubi colectori care drenează mai mulţi nefroni.
Se pot observa în secțiune cu ajutorul unei lupe mici orificii în vârful piramidelor, prin
care urina se scurge în calicele renale.
O piramidă Malpighi renală împreună cu țesutul înconjurător din corticală alcătuiesc
un lob renal. La rândul său, lobul renal se împarte în unități mai mici numite lobuli renali.
Corticala este formată în principal din glomeruli, tubi uriniferi şi vasele de sânge care
le aparţin.
154
Lucaciu Anca Maria
Nefronul reprezintă unitatea anatomică și funcțională a rinichiului. Rinichii omului
conţin aproximativ 2 milioane de nefroni. În alcătuirea unui nefron intră două părți:
corpusculul renal și tubul urinifer (sistemul tubular).
Corpusculul renal e format din capsula Bowman și glomerulul renal.
Capsula Bowman reprezintă porțiunea inițiala a nefronului. Ea este situată în corticală și are
forma unei cupe cu pereții dubli. În adâncimea cupei se află glomerulul renal care este un
ghem format din capilare, la care sosește o arteriolă aferentă și de la care pleacă o arteriolă
eferentă.
În fiecare nefron, în capsula Bowman pătrunde o ramificație a arterei renale (desprinsă
din aorta abdominală) - arteriola aferentă. Din aceasta se formează glomerulul. Capilarele
glomerurale se unesc și formează arteriola eferentă care se capilarizează din nou la nivelul
pereților tubulari (restul tubului urinifer).
Fig. 110 – Nefronul
În continuarea capsulei se află tubul contort proximal, care este un tub încolăcit, situat
în corticală. El se continuă cu ansa Henle, formată din două braţe (descendent şi ascendent),
unite între ele printr-o buclă. Ansa Henle se continuă cu tubul contort distal, care este format
dintr-o porţiune dreaptă, ascendentă, care ajunge în corticală în vecinătatea glomerulului
propriu, în imediat contact cu arteriola aferentă.
Mai mulți tubi contorți distali se deschid într-un tub colector.
Vascularizația rinichiului este foarte bogată. Artera renală (provine din aorta
abdominală) se împarte în ramuri care pătrund între piramidele renale, formează apoi mici
155
Lucaciu Anca Maria
,,arcuri” la baza piramidelor, la limita dintre corticală și medulară; din divizarea acestora în
corticală provin arteriolele aferente care se capilarizează formând fiecare câte un ,,ghem” de
capilare, numit glomerul.
Arteriola care iese din glomerul (eferentă) se capilarizează în jurul tubilor uriniferi,
apoi sângele trece în venule și vene care merg paralel cu arterele și formează în final vena
renală, care iese din rinichi și se varsă în vena cavă inferioară.
II. Căile urinare
Căile urinare sunt reprezentate de:
- calicele renale mici;
- calicele renale mari;
- bazinet;
- ureter;
- vezica urinară;
- uretra.
Calicele renale mici sunt situate la vârful piramidelor Malpighi și confluează în trei
calice renale mari: superior, mijlociu și inferior. La rândul lor, calicele renale mari se unesc și
formează bazinetul.
Bazinetul sau pelvisul renal este un conduct mai dilatat, cu baza la rinichi și cu vârful
spre ureter. Rezultă din confluarea calicelor renale mari.
Ureterul este un tub lung de 25-30 cm, care unește vârful bazinetului cu vezica
urinară. Peretele ureterului este alcătuit din trei tunici: mucoasă, musculară şi adventicea.
Vezica urinară este un organ musculo-cavitar, fiind porțiunea cea mai dilatată a căilor
urinare. Vezica urinară are o capacitate de 250-300 ml. Ea acumulează urina, care se elimină
în mod continuu prin uretere, și o evacuează în mod discontinuu ritmic, de 4-6 ori în 24 de
ore, prin actul micțiunii. Vezica urinară este așezată în pelvis și are o formă globuloasă.
Peretele vezicii urinare este alcătuit din patru tunici: mucoasă, submucoasă, musculară şi
externă.
Arterele care hrănesc vezica urinară provin din arterele vezicale. Venele iau naştere în
submucoasă, apoi formează plexuri care drenează sângele către vena iliacă internă. Nervii
simpatici provin din plexul hipogastric, iar cei parasimpatici din plexul pelvic.
Uretra este un conduct care, la bărbat, e mai lungă decât la femeie. Ea este segmentul
evacuator al aparatului urinar, prin care urina este eliminată din vezică în timpul micțiunii.
La bărbat, este un organ comun atât aparatului urinar, cât și celui genital, servind pentru
micțiune și pentru ejaculare. Ea este constituită din patru porţiuni: uretra prostatică, uretra
156
Lucaciu Anca Maria
membranoasă, uretra spongioasă şi uretra peniană. Este un canal musculomembranos lung de
15-20 cm.
La femeie, uretra este un canal musculomembranos lung de 4-5 cm, care începe de la fundul
vezicii urinare şi se termină în vestibulul vaginului. Ea servește numai pentru eliminarea
urinei din vezică; este prevăzută cu un sfincter intern, neted, la joncțiunea/legătura cu vezica
urinară, și cu un sfincter extern, striat. Ea are un calibru mai mare decât uretra masculină.
Peretele uretrei feminine se compune din trei tunici (mucoasă, musculară şi externă).
Formarea urinei
Formarea urinei este un proces complex care se desfășoară în trei faze:
 filtrarea glomerulară;
 reabsorbția tubulară;
 secreția tubulară.
Filtrarea glomerulară - filtrarea sângelui (mai exact, plasma sângelui este filtrată) se
face prin pereții subțiri ai capilarelor glomerulare, în capsula nefronului. Micile ,,filtre”
naturale sunt selective, din plasma sanguină neputând trece proteinele, prețioase pentru
organism. Trec însă o mare cantitate de apă, glucoză, aminoacizii, săruri minerale, dar și
substanțe nefolositoare, toxice (uree, acid uric). Se formează astfel urina primară care este de
fapt plasma deproteinizată (fară proteine; proteinele nu au putut trece deoarece sunt molecule
mari) care intră în tubul urinifer. Cantitatea de urină primară este de 180 l pe zi!
Pe măsură ce urina primară înaintează de-a lungul segmentelor tubului urinifer, ea
suferă modificări ale compoziției sale. Au loc următoarele procese:
Reabsorbția reprezintă faza în care are loc întoarcerea în sânge a unei mari cantități de
apă și de substanțe utile organismului, conținute în urina primară (ultrafiltratul glomerular),
cum sunt glucoza și aminoacizii, (altfel spus, are loc trecerea acestor substanțe din tubii
uriniferi înapoi în sânge).
Deci în această etapă se recuperează anumite substanțe utile organismului din urina primară.
Secreția tubulară este procesul invers celui de reabsorbție. În procesul de secreție
tubulară sunt preluate substanțele din capilarele ce înconjoară tubii și trecute în lichidul urinar
aflat în lumenul tubului urinifer (mai exact are loc secreția de către celulele tubului urinifer a
unor substanțe, cum este amoniacul, substanță toxică, care intră în tubul urinifer și care va fi
eliminat).
157
Lucaciu Anca Maria
În urma reabsorbției și secreției tubulare se formează urina finală în cantitate de
aproximativ 1,5 l pe zi, care trece din tubii uriniferi ai nefronilor în tuburile colectoare ale
urinei și prin orificiile din vârful piramidelor renale ajunge în final în bazinet (un minirezervor
de urină), de aici urina finală va ajunge prin căile urinare (uretere) în vezica urinară (un
rezervor mai mare).
Eliminarea urinei:
Din pelvisul renal (bazinet), urina trece în uretere și înaintează prin contracția
musculaturii înspre vezica urinară unde se acumulează. Când aceasta se umple (300-400 ml),
musculatura pereților ei se contractă și urina este eliminată, prin uretră, la exterior (are loc
micțiunea). Prima senzaţie de plenitudine vezicală este percepută la un volum de 100-150 ml;
la 150-200 ml este resimţită prima dorinţă de micţionare, iar peste capacitatea fiziologică
vezicală (250-400 ml) apar contracţii puternice ale musculaturii peretelui vezical, care
determină senzaţia necesităţii imperioase de a urina.
Vezica urinară are proprietatea de a-şi mări capacitatea în timpul umplerii, fără
modificări importante ale tensiunii pereţilor şi ale presiunii intravezicale. Această proprietate,
denumită plasticitate, este rezultatul unei adaptări a tonusului musculaturii vezicale la
creşterea conţinutului.
Procesul micţiunii este rezultatul unor reflexe declanşate de distensia pereţilor vezicali.
Impulsurile aferente sunt transmise unui centru lombar (simpatic), de unde se descarcă
impulsuri eferente care, prin fibrele postganglionare ce se alătură fibrelor hipogastrice, inhibă
contracţiile, relaxează muşchii vezicali şi întăresc tonusul sfincterului neted al colului vezical.
Concomitent distensia vezicală declanşează impulsuri, care, ajunse la măduvă, pe calea
nervilor ruşinoşi, sunt conduse apoi pe căi aferente nespecifice spre centrii nervoşi superiori,
ajungând până la nivelul scoarţei cerebrale, determinând senzaţia necesităţii de a urina. Dacă
micţiunea nu este posibilă, impulsurile pornite de la cortex, prin centrii medulari, inhibă
tonusul muşchiului vezical, concomitent măresc tonusul sfincterului extern, mărind continenţa
vezicală. Dacă condiţiile permit, are loc micţiunea.
Fig. 111 – Inervaţia vezicii

urinare
158
Lucaciu Anca Maria
Reflexul micţiunii este declanşat de distensia vezicală; impulsurile ajung prin fibre
aferente din nervii pelvici la un centru sacrat parasimpatic al micţiunii, de unde se descarcă
impulsuri, care tot prin fibre ale nervilor pelvici produc contracţia musculaturii vezicii şi
relaxarea sfincterului intern al colului vezical. Concomitent are loc relaxarea voluntară a
sfincterului extern striat şi urina începe să se evacueze din vezică. Procesul evacuării este
ajutat şi de contracţia musculaturii abdominale şi a diafragmei care, determinând creşterea
presiunii intraabdominale, comprimă vezica. Reflexul medular al micţiunii este controlat de
numeroşi centri nervoşi supramedulari cu rol excitator sau inhibitor.
Rinichii intervin în menținerea echilibrului mediului intern. De exemplu, când
mănânci foarte sărat, rinichiul elimină surplusul prin urină, menținând astfel concentrația
normală a sărurilor în sânge. Dacă bei prea multă apă, rinichiul elimină surplusul. Dacă bei
apă puțină, se mărește reabsorbția ei pentru a nu modifica conținutul de apă al plasmei
sanguine.
159
Lucaciu Anca Maria
II.10. METABOLISMUL
Termenul de metabolism defineşte transformările biochimice şi energetice care au loc

în organismele vii. Metabolismul este constituit din două procese antagoniste, strâns corelate:
anabolismul, care constă în sinteza unor constituenţi structurali realizată cu consum energetic
şi catabolismul, caracterizat prin procese de degradare a unor constituenţi structurali sau a
unor compuşi chimici intermediari cu eliberare consecutivă de energie. Aceste procese
metabolice sunt catalizate de sisteme enzimatice specifice şi au mecanisme proprii de control,
de aceea se desfăşoară simultan. Substanţele energetice catabolizate în celule sunt de
provenienţă exogenă (alimentară) sau endogenă (tisulară). Oxidarea diferitelor substraturi
energetice (glucide, lipide şi protide) în celule se face prin procese complexe, care se
desfăşoară lent şi eliberează energia succesiv, în cantităţi mici, utilizate pe măsură ce se
produc.
Catabolismul substanţelor energetice se desfăşoară în trei etape:
1. Etapa digestivă în care, sub influenţa enzimelor hidrolitice din sucurile digestive,
constituenţii alimentari complecşi sunt degradaţi până la compuşi simpli, nespecifici,
absorbabili (monozaharide, acizi graşi, glicerol, aminoacizi etc.);
2. Etapa metabolizării incomplete, în care compuşii simpli absorbiţi din intestin,
împreună cu compuşii similari ai organismului, sunt catabolizaţi pe căi specifice,
rezultând compuşi intermediari, concomitent eliberându-se şi o parte din energia
chimică a constituenţilor catabolizaţi;
3. Etapa metabolizării complete, în care compuşii de provenienţă exogenă sau endogenă
ai metabolismului glucidic, lipidic şi protidic sunt oxidaţi, în cadrul unor reacţii
ciclice, constituind ciclul Krebs sau ciclul acizilor tricarboxilici, până la CO2 şi H2O,
eliberând o mare cantitate de energie.
Energia chimică a diferiţilor constituenţi catabolizaţi în celule nu este utilizată direct,
ci este înmagazinată sub formă de legături fosfat-macroergice (legături esterice între acidul
fosforic şi anumiţi compuşi organici), care se desfac cu uşurinţă eliberând o mare cantitate de
energie. Dintre compuşii fosfat-macroergici, cel mai răspândit este ATP-ul, un acumulator
energetic prezent în toate celulele, care eliberează, prin hidroliză, energia necesară contracţiei
musculare, secreţiei glandulare, transportului activ prin membrane, diferitelor sinteze etc.
Totalitatea transformărilor suferite în organism de diferiţi constituenţi de provenienţă
exogenă sau endogenă până la produşi finali nematabolizabili poartă denumirea de
metabolism intermediar.
160
Lucaciu Anca Maria
Metabolismul intermediar protidic
Proteinele îndeplinesc roluri importante în organism, fiecare ţesut sau celulă fiind
caracterizat printr-un anumit tip structural de proteină care intră în constituţia citoplasmei,
organitelor şi membranei celulare. Pe lângă rolul structural, proteinele au şi roluri funcţionale,
catalizând procese biochimice (proteinele-enzime), reglând diferite activităţi (hormonii
proteici) sau exercitând acţiuni de importanţă biologică majoră ca, de exemplu, transportul
gazelor respiratorii (hemoglobina), apărarea antimicrobiană şi antivirală (anticorpii),
coagularea sângelui (factorii plasmatici ai coagulării) etc. De asemenea, în carenţele
alimentare, proteinele sunt utilizate şi ca material energetic, catabolismul a 1g de proteine
furnizând 4,1 kcalorii.
Proteinele alimentare sunt scindate hidrolitic până la aminoacizi, sub acţiunea
enzimelor proteolitice din sucurile digestive. Aminoacizii rezultaţi sunt resorbiţi din intestin
şi, pe cale portală, ajung în ficat, unde sunt metabolizaţi în proporţii variabile între 20-80%,
restul străbat ficatul şi ajung în circulaţia sistemică, de unde sunt extraşi şi utilizaţi de ţesuturi.
Ficatul deţine rolul principal în metabolismul aminoacizilor de provenienţă alimentară,
şi a celor de origine tisulară, care împreună constituie un fond metabolic comun. O parte din
aminoacizi sunt utilizaţi de ficat pentru sinteza şi remanierea proteinelor proprii structurale, o
parte pentru sinteza unor proteine funcţionale necesare întregului organism (albumine
plasmatice, factori ai coagulării, anticorpi, enzime etc.) şi o anumită parte de aminoacizi este
descărcată în circulaţia sistemică, menţinând concentraţia plasmatică totală a aminoacizilor la
valori cuprinse între 35-65 mg/100 ml.
Catabolismul aminoacizilor constă în special în dezaminare, proces care se poate
realiza pe mai multe căi, cea mai importantă fiind dezaminarea oxidativă, care are loc în ficat.
Rezultatul dezaminării este un cetoacid şi amoniacul.
Cetoacidul rezultat poate urma mai multe căi metabolice:
- Sinteza de noi aminoacizi prin procesul de transaminare, adică de transfer al grupării
aminice desprinsă de pe un aminoacid pe un alt cetoacid, proces catalizat de
transaminaze. În organism pe această cale se pot sintetiza toţi aminoacizii pentru care
există cetoacizi corespunzători, dar nu şi aminoacizii pentru care nu există asemenea
cetoacizi şi care trebuie deci să fie aduşi în organism prin alimentaţie; de aceea se
numesc aminoacizi esenţiali;
- Intrarea în ciclul Krebs şi oxidarea completă până la CO2 şi H2O, cu eliberarea
concomitentă de energie;
161
Lucaciu Anca Maria
- Intrarea în ciclul Krebs, după transformarea într-unul din constituenţii acestuia şi
parcurgerea retrogradă a reacţiilor acestui ciclu, ajungându-se la sinteza de glucoză.
Această cale, care constituie gluconeogeneza reprezintă calea de legătură dintre
metabolismul protidic şi cel glucidic şi este accesibilă aminoacizilor denumiţi
glucoformatori. Procesul de gluconeogeneză, care are loc în ficat, are o eficienţă
redusă;
- Sinteza corpilor cetonici este calea metabolică a cetoacizilor, denumiţi aminoacizi
cetogeni. Sintetizaţi în ficat, corpii cetonici sunt descărcaţi în circulaţie, de unde sunt
extraşi de celule, fiind utilizaţi ca material energetic sau pentru sinteze de acizi graşi.
Amoniacul, rezultat al dezaminării tisulare şi hepatice a aminoacizilor, precum şi cel
care rezultă din catabolismul intestinal al aminoacizilor sub acţiunea enzimelor bacteriene,
fiind o substanţă toxică, este rapid neutralizat, în special de către ficat. Cea mai mare parte a
NH3 este combinată cu CO2 la nivelul ficatului, rezultând uree (ureogeneză), produs terminal
al catabolismului proteic, care este eliminat prin urină.
În sistemul nervos sau ficat, NH3 este combinat cu acidul glutamic, rezultând
glutamina, compus netoxic, care se desface uşor, eliberând NH3 necesar diferitelor reacţii
metabolice. De asemenea, o parte din NH3 este utilizată pentru reaminarea cetoacizilor şi
sinteza de noi aminoacizi.
Aminoacizii sunt catabolizaţi şi prin decarboxilare, sub acţiunea unor enzime specifice
ale florei intestinale. Procesul are amploare mai ales atunci când ajung în colon cantităţi
crescute de proteine nedigerate generează amine, unele de importanţă biologică deosebită.
Creatina şi creatinina sunt produşi ai metabolismului protidic, creatina fiind
sintetizată în ficat şi depusă în cea mai mare parte în musculatură şi în mai mică măsură în
ţesutul nervos, iar creatinina este produsul final de catabolism al creatinei. În muşchiul
scheletic, creatina se află combinată cu acidul fosforic sub formă de fosfocreatină, datorită
energiei furnizată de ATP, iar în timpul contracţiei musculare desfacerea legăturii fosfat-
macroergice a fosfocreatinei furnizează energia necesară refacerii ATP.
Reglarea metabolismului protidic este realizată de anumiţi factori intracelulari, asupra
cărora acţionează diferiţi hormoni, unii care stimulează sinteza de proteine din aminoacizi –
hormoni anabolizanţi (somatotropul, insulina, hormonii sexuali) şi alţii care intensifică
degradarea proteinelor în aminoacizi – hormoni catabolizanţi (corticotropina, glucocorticoizii,
hormonii tiroidieni).
În organismul adultului există un echilibru dinamic între procesele de anabolism şi
catabolism protidic. În schimb, în perioada de creştere predomină procesele anabolice, ceea ce
162
Lucaciu Anca Maria
are ca rezultat acumularea de proteine, iar în perioada de bătrâneţe predomină procesele de
catabolism protidic, având ca urmare scăderea stocului de proteine.
Metabolismul intermediar glucidic

Glucidele sunt substanţe energetice , reprezentând combustibilul preferenţial al tuturor
celulelor, pentru că se oxidează total. Produşii lor finali (CO2 şi H2O) sunt netoxici şi pot fi
uşor eliminaţi din organism. Prin oxidarea lor, glucidele furnizează obişnuit peste 65% din
energia totală consumată de oraganism.
Monozaharidele (hexoze şi pentoze) se resorb din intestin în totalitate şi pe cale portală
ajung la ficat. Ficatul utilizează aceste substanţe pentru completarea rezervelor glicogenice
(glicogenogeneză), pentru sinteza de lipide (lipogeneză) sau pentru alte sinteze de compuşi cu
rol structural şi funcţional. Surplusul de glucoză este descărcat în circulaţia sistemică,
determinând creşteri uşoare şi temporare ale glicemiei – hiperglicemia postprandială.
Metabolismul intermediar al glucozei constă dintr-o serie de procese corelate: oxidarea
tisulară, depunerea excesului de glucoză ca rezerve (glicogenogeneză şi lipogeneză), iar în
cazul unui aport insuficient, sinteza de glucoză din materiale neglucidice (gluconeogeneză) şi
eliberarea glucozei prin hidroliza glicogenului (glicogenoliză).
a. Oxidarea tisulară reprezintă principala cale de metabolizare a glucozei şi se
desfăşoară în două etape:
- prima are loc în anaerobioză (glicoliza) şi are ca produs final acidul piruvic, care în condiţii
de hipoxie se transformă reversibil în acid lactic;
- cea de-a doua etapă, care are loc în prezenţa O2 , constă în oxidarea acetilcoenzimei A,
rezultată din acidul piruvic, în ciclul Krebs, până la CO2, H2O şi E.
Glucoza oxidată în celule provine fie din degradarea glicogenului propriu, fie din
sângele care perfuzează ţesutul. Degradarea anaerobă eliberează o cantitate de energie,
suficientă doar pentru sinteza a două legături fosfat-macroergice de ATP, în timp ce oxidarea
completă în cadrul ciclului Krebs eliberează o cantitate de energie din care se sintetizează 38
de legături fosfat-macroergice. Se admite că din oxidarea completă a 1 g glucoză eliberează
4,1 kcalorii.
Pe lângă această cale principală de degradare, glucoza mai poate fi metabolizată în
celule şi pe alte căi, servind la sinteza unor produşi de mare importanţă biologică.
b. Glicogenogeneza, sinteza de glicogen din glucoză (în ficat şi din fructoză şi
galactoză) serveşte la realizarea rezervelor glicogenice celulare. Ficatul sintetizează şi depune
163
Lucaciu Anca Maria
glicogen în timpul absorbţiei intestinale, iar celelalte ţesuturi, în cursul hiperglicemiei
postprandiale.
c. Glicogenoliza constă în degradarea glicogenului celular, prin desprinderea gradată a
moleculelor de glucoză, sub acţiunea unor enzime. Prin liza glicogenului, ficatul furnizează
glucoză pentru întreg organismul, în timp ce în alte celule glicogenoliza este urmată de
consumul intracelular al glucozei eliberate pentru diferite necesităţi metabolice.
d. Gluconeogeneza, sinteza de glucoză din produşi neglucidici ai metabolismului
intermediar, este caracteristică ficatului. Sinteza de glucoză se face din cetoacizii rezultaţi prin
dezaminarea aminoacizilor, acid lactic sau piruvic, glicerol etc. Acizii graşi, care nu pot fi
transformaţi direct în glucoză, prin oxidarea lor în ficat furnizează energia necesară
desfăşurării proceselor de gluconeogeneză. În condiţii de inaniţie, gluconeogeneza reprezintă
unica sursă de glucoză a organismului.
e. Lipogeneza din glucoză se produce în condiţiile unui aport glucidic exagerat şi
reprezintă cauza cea mai frecventă a obezităţii. Această cale de metabolizare a glucidelor este
posibilă, deoarece reacţiile de degradare a glucozei sunt conectate cu cele ale sintezei de
glicerol şi acizi graşi.
Concentraţia sangvină a glucozei variază între 90-120 mg/100 ml sânge şi este una
dintre principalele constante umorale. Glucoza din sânge şi lichidele interstiţiale realizează
legătura dintre ficat şi ţesuturile consumatoare de glucoză şi, ca urmare, nivelul glicemiei
reflectă echilibrul dinamic dintre cantitatea de glucoză eliberată de ficat în circulaţia sistemică
şi cantitatea utilizată de ţesuturi pentru diferitele lor activităţi. Cu toate că, în condiţii
obişnuite, cei doi parametri prezintă variaţii neconcordante, glicemia se menţine la nivel
constant datorită unor mecanisme complexe de reglare.
Variaţiile glicemiei stimulează chemoreceptorii specifici din sistemul vascular, care
transmit impulsuri la centrii glicoreglării, în special la cei hipotalamici. Centrii hipotalamici ai
glicoreglării prelucrează informaţiile şi declanşează consecutiv modificări ale activităţii
vegetative şi endocrine, care readuc la normal nivelul modificat al glicemiei. Mecanismele
vegetative şi endocrine acţionează predominant asupra ficatului, dar şi asupra celorlalte
ţesuturi, modificând adecvat raportul dintre procesele metabolismului intermediar glucidic
menţionate anterior. Ficatul are şi o acţiune homeostatică proprie, putând să-şi modifice
adecvat debitul glucozat în funcţie de nivelul glicemiei.
164
Lucaciu Anca Maria
Metabolismul intermediar al lipidelor
Lipidele îndeplinesc roluri împortante în oraganism. Trigliceridele sunt substanţele
energetice principale, oxidarea a 1 g de lipide furnizând 9,3 kcal. Lipidele intră în structura
membranelor, controlând permeabilitatea acestora. Depozitele lipidice din ţesutul celular
subcutanat formează un strat izolator care diminuează pierderile de căldură, iar grăsimea din
jurul organelor apără aceste organe de traumele mecanice. Fosfolipidele sunt constituenţi
celulari abundenţi în special în sistemul nervos, ficat, splină unde îndeplinesc roluri
metabolice. Colesterolul este precursorul hormonilor sterolici şi al acizilor biliari. Roluri
energetice şi metabolice fundamentale au şi anumiţi acizi graşi, denumiţi esenţiali, care nu pot
fi sintetizaţi în organism, ci trebuie aduşi prin alimentaţie.
Grăsimile neutre alimentare sunt degradate de lipazele digestive, în proporţie de 50%
până la acizi graşi şi glicerol, şi restul până la monogliceride - constituenţi care, formând
micelii cu sărurile biliare, se absorb din lumenul intestinal.
Colesterolul se absoarbe cu uşurinţă din intestin, dacă există bilă şi suc pancreatic,
necesari pentru emulsionarea şi solubilizarea sa. În celulele intestinale colesterolul resorbit
intră în constituţia chilomicronilor ajungând în circulaţia sistemică pe cale limfatică.
Trigliceridele, fosfolipidele şi colesterolul se află în sângele circulaţiei sistemice sub
formă de lipoproteine. În plasmă se mai află în tranzit şi mici cantităţi de acizi graşi proveniţi
din liza grăsimilor neutre de depozit sau eliberaţi de ficat şi glicerol.
Degradarea trigliceridelor din ţesutul adipos are loc sub acţiunea unei lipaze, stimulată
de adrenalină, glucagon şi alţi hormoni şi este urmată de eliberarea în circulaţie de acizi graşi
liberi şi glicerol.
Glicerolul, după transformare în alfa glicerol-fosfat, intră în lanţul de reacţii al căii
glicolitice. Acizii graşi liberi sunt extraşi din plasmă de diferite celule şi degradaţi oxidativ,
sub influenţa unor enzime mitocondriale, până la CO2, H2O şi energie. Energia eliberată prin
oxidarea unui acid gras depinde de lungimea lanţului de C al moleculei acestuia.
Acizii graşi sunt degradaţi total în proporţie de 50% în ficat şi restul în ţesuturi. Ficatul
mai poate metaboliza acizi graşi şi pe calea sintezei de corpi cetonici. Corpii cetonici nu pot fi
metabolizaţi de către ficat şi de aceea sunt descărcaţi în circulaţia sistemică, de unde sunt
extraşi de diferite celule şi utilizaţi ca material energetic. Ficatul mai utilizează acizii graşi
liberi din sânge şi pentru a forma trigliceride şi fosfolipide.
Sinteza acizilor graşi se poate realiza în mai multe ţesuturi, mai importante fiind
ficatul şi ţesutul adipos. Sinteza se realizează la nivel mitocondrial, parcurgând în sens invers
etapele degradării.
165
Lucaciu Anca Maria
Ficatul sintetizează din colesterol acizi biliari, pe care îi elimină prin bilă în intestin; de
asemenea, ficatul elimină o anumită cotă de colesterol prin bilă sub formă liberă, iar restul
este utilizat pentru formarea lipoproteinelor cu densitate foarte mică. Sub forma diferitelor
tipuri de lipoproteine, colesterolul este descărcat în circulaţie, de unde este extras şi utilizat de
diferite celule.
Reglarea metabolismului lipidic este dependentă de sistemul nervos central
(hipotalamus) şi de pancreasul endocrin, hipofiza anterioară, tiroida şi glandele sexuale.
Metabolismul energetic
Prin metabolism energetic se înţelege generarea şi utilizarea energiei necesare
desfăşurării activităţii diferitelor organe şi sisteme, energie care provine din oxidarea
intracelulară a substanţelor energetice (glucide, lipide şi uneori chiar proteine). Energia
rezultată din aceste procese este înmagazinată sub forma legăturilor fosfat-macroergice ale
unor constituenţi celulari (ATP etc.) şi va fi eliberată treptat, manifestându-se ca energie
mecanică (contracţie musculară), electrică (transmitere nervoasă), calorică etc.
Cantitatea de energie eliberată în organism prin aceste procese catabolice este egală cu
cea eliberată prin arderea acestor substanţe în bomba calorimetrică. Prin arderea diferitelor
substanţe în afara organismului toată energia eliberată apare sub formă de căldură, de aceea
metabolismul energetic al organismului se exprimă în calorii. Determinarea cantităţii totale de
căldură eliberată de organism într-o anumită perioadă de timp permite aprecierea cantitativă
a energiei consumată în aceea perioadă, dacă nu se ţine seama de energia necesară diferitelor
reacţii care se desfăşoară concomitent. Determinarea cantităţii de căldură produsă de
organism se poate face prin metode directe şi indirecte.
Calorimetria directă constă în măsurarea căldurii produsă de organism în camere
speciale închise denumite calorimetre. Această metodă necesită o aparatură complicată şi de
aceea a fost abandonată.
Calorimetria indirectă constă în determinarea, pe o anumită perioadă de timp, a
consumului de O2 şi a eliminărilor de CO2, valori care permit calcularea producerii energiei,
deci intensitatea metabolismului. Consumul de O2 este proporţional cu energia eliberată. Unui
litru îi corespund 4,82 kcal. Dar energia eliberată pe mol de O2 consumat variază cu tipul de
substanţe energetice oxidate, datorită proporţiei diferite de C, O2 şi H. Prin determinarea
coeficientului respirator, adică a raportului dintre CO2 eliberat şi O2 consumat, se poate şti ce
substanţe energetice au fost oxidate de organism sau organe, deoarece coeficientul respirator
166
Lucaciu Anca Maria
este 1 când se oxidează exclusiv glucide, 0,7 când se ard lipide şi 0,8 când se catabolizează
proteine.
Cantitatea de căldură degajată de organism este cu atât mai mare, cu cât activitatea
este mai intensă. Cheltuielile energetice ale organismului pot fi împărţite în două grupe:
- Cheltuieli minime în condiţii de repaus, necesare întreţinerii funcţiilor vitale ale
organismului – metabolismul bazal;
- Cheltuieli energetice în condiţii de activitate a organismului, care depind de tipul
activităţii prestate (activitatea musculară măreşte mult consumul energetic, iar
activitatea psihică are efecte reduse, producând creşteri de 3%).
Determinarea metabolismului bazal se face în condiţii de repaus fizic şi psihic,
alimentar, la temperatură de confort, prin metoda calorimetrică indirectă, pe o anumită
perioadă de timp (5-10 minute), măsurând consumul de O2 inspirat dintr-un spirometru.
Cunoscând cantitatea de O2 consumată pe unitatea de timp (exprimată în cm3) şi înmulţind-o
cu echivalentul caloric al O2 (4,82 kcal/l O2), se află energia calorică eliberată pe unitatea de
timp de către organismul în repaus, în stare de veghe. Exprimarea metabolismului bazal se
face pe m2 de suprafaţă corporală şi pe oră, după formula:
M.B. = numărul total kcalorii

suprafaţă corp (m2)
Valoarea obţinută este comparată cu valorile standard ale metabolismului bazal şi se exprimă
procentual faţă de acestea. Deviaţiile metabolismului bazal cuprinse între +15 şi -5% faţă de
valorile standard sunt considerate în limite normale.
Valorile metabolismului energetic sunt influenţate de factori fiziologici (vârstă, sex,
starea de activitate, ingestia de alimente, temperatură etc.), stări patologice sau disfuncţiile
unor glande endocrine (hiperfuncţiile hipofizei, medulosuprarenalei, tiroidei, determinând
creşteri, în timp ce hipofuncţiile tiroidiene şi anumite boli produc scăderi ale acestuia).
Pentru menţinerea organismului în stare de echilibru metabolic este necesar ca
alimentaţia să aducă zilnic cantitatea de calorii echivalentă cu consumul energetic. Dacă
alimentaţia realizează un aport caloric inferior consumului energetic, bilanţul energetic al
organismului devine negativ şi se utilizează substanţele de rezervă (glicogen, lipide) şi chiar
proteine structurale. Când aportul caloric alimentar depăşeşte necesităţile energetice, plusul se
depune sub formă de rezerve lipidice.
167
Lucaciu Anca Maria
Termoreglarea
Temperatura corpului uman este menţinută constantă, cu mici variaţii, independent de
modificările temperaturii mediului.
Menţinerea unui nivel termic constant se realizează printr-un mecanism de
termoreglare, care menţine permanent echilibrul dinamic între producerea şi pierderea de
căldură din organism.
Producerea de căldură – termogeneza – este rezultatul reacţiilor metabolice energogenetice
care au loc neîncetat în toate celulele organismului. Sursa cea mai importantă de căldură este
activitatea ţesutului muscular striat. Când temperatura scăzută a mediului înconjurător tinde să
diminueze temperatura corpului, creşte tonusul muscular, iar când temperatura sângelui a
scăzut cu mai mult de 0,60 C, apare frisonul, caracterizat prin contracţii involuntare ale
musculaturii striate, care determină o creştere considerabilă a termogenezei.
Pierderea de căldură – termoliza – este rezultatul unor procese fizice (radiaţia,
conducţia, convecţia şi evaporarea apei), a căror intensitate este reglată, în mare măsură, prin
mecanisme fiziologice. Termoliza se realizează predominant la nivelul tegumentelor, pe
această cale pierzându-se 85% din căldura organismului şi accesoriu pe calea mucoaselor
respiratorii şi prin eliminările de urină şi fecale.
Menţinerea constantă a temperaturii corpului implică intervenţia adecvată a unor
modificări funcţionale complexe (metabolice, circulatorii, musculare, hidroelectrolitice,
endocrine etc.), controlate de centrii hipotalamici.
Cercetările experimentale au precizat existenţa în hipotalamus a doi centrii ai
termoreglării, aflaţi în interrelaţie, unul controlând termoliza şi celălalt termogeneza.
Centrii hipotalamici ai termoreglării posedă strânse conexiuni funcţionale cu centrii
foamei şi ai saţietăţii, ceea ce explică faptul că scăderea temperaturii sângelui intracranian
excită centrul foamei (inhibând centrul saţietăţii), în timp ce creşterea temperaturii sângelui
excită centrul saţietăţii (inhibă centrul foamei) şi face ca alimentarea să participe la
termoreglare (foame la frig, anorexie la cald). Centrii hipotalamici au conexiuni şi cu centrii
respiratori, secretori, salivari etc., ceea ce explică modificările respiraţiei şi salivaţiei din
cursul termoreglării.
Raţia alimentară
O alimentaţie sănătoasă trebuie să fie variată şi echilibrată.
Prin raţie alimentară se înţelege aportul de alimente care satisface calitativ şi cantitativ
toate cerinţele organismului pe parcursul a 24 de ore.
168
Lucaciu Anca Maria
Ea variază cu vârsta, anotimpul, tipul de activitate, starea de boală sau de sănătate; există deci
mai multe tipuri de raţie alimentară:
- de creştere, caz în care aportul de proteine trebuie să fie mai mare;
- de întreţinere, caz în care, adultul nemaifiind în creştere, poate consuma mai puţine
proteine decât copiii;
- dietetică, caracterizată prin interzicerea consumului unor alimente, atunci când diferite
organe sunt bolnave.
Principii:
- ingerarea unei cantităţi de alimente corespunzătoare nevoilor;
- calcularea raţiei calorice în funcţie de metabolismul bazal şi de intensitatea efortului;
- respectarea obiectivelor nutriţionale în structura raţiei, stabilite de OMS (sunt
precizate aportul minim necesar pentru prevenirea deficienţelor nutriţionale, precum şi
nivelul maxim până la care aportul este compatibil cu prevenirea bolilor cronice).
Lipide totale: 15-30% din Energie/zi;
Acizi graşi saturaţi: 0-10% din Energie/zi;
Acizi graşi polinesaturaţi: 3-7% din Energie/zi;
Colesterol alimentar: 0-300 mg/zi;
Glucide totale: 55-75% din Energie/zi;
Dulciuri complexe: 50-75 din Energie/zi;
Fibre alimentare: 27-40 g/zi;
Dulciuri rafinate: 0-10% din Energie/zi;
Proteine: 10-15% din Energie/zi;
Sare: 0-6 g/zi.
Se selectează alimente calitativ şi cantitativ, cu respectarea acestor recomandări
(piramida alimentară):
Pâine, cereale, orez, paste făinoase, mămăligă = 6-11 porţii/zi
 1 porţie = 1 felie pâine, ½ cană cereale, orez sau paste făinoase fierte, 1 biscuit.
Legume, zarzavaturi, cartofi = 3-5 porţii/zi
 1 porţie = ½ cană vegetale proaspete sau fierte, 1 cană legume frunze fierte, ½
cană zarzavaturi fierte, ¾ cană suc de roşii, 1 cartof mijlociu
169
Lucaciu Anca Maria
Fig. 112 – Piramida alimentelor
Fructe = 2-4 porţii/zi

 1 porţie = 1 fruct mediu (măr, banană, portocală), ½ grapefruit, ¾ cană suc, ½
cană de cireşe, 1 felie medie de pepene, 1 ciorchine mijlociu de strugure
Carne, peşte, fasole boabe, ouă şi fructe oleaginoase = 2-3 porţii/zi
 1 porţie = 100 g carne gătită, 1 ou, ½ cană legume uscate fierte
Lapte, iaurt, brânză = 2-3 porţii/zi
 1 porţie = 1 cană de lapte sau iaurt, ½ cană brânză de vacă, 50 g telemea
Grăsimi, uleiuri şi dulciuri = se consumă moderat, rar
 1 porţie = 1 linguriţă de ulei, margarină, unt sau zahăr.
Kcalorii 1600 2000 2800
Pâine, cereale, orez, paste 6 porţii 9 porţii 11 porţii
făinoase, mămăligă (porţii)
Legume, zarzavaturi, cartofi 3 porţii 4 porţii 5 porţii
(porţii)
Fructe 2 porţii 3 porţii 5 porţii
Lapte, iaurt, brânză (porţii) 2-3 porţii 2-3 porţii 2-3 porţii
Carne, peşte, fasole boabe, ouă 2 porţii 3 ½ porţii 3 porţii
şi fructe oleaginoase (porţii)
Grăsimi totale (porţii) 53 porţii 73 porţii 93 porţii
Zahăr total (porţii) 6 porţii 12 porţii 18 porţii
 1600 kcal – femei sedentare, unii adulţi în vârstă

 2000 kcal – copii, fete tinere, femei active, bărbaţi sedentari
 2800 kcal – băieţi tineri, bărbaţi activi.
170
Lucaciu Anca Maria
Se indică un comportament alimentar normal care presupune: servirea a 3 mese principale/zi
şi 2-3 gustări. Este contraindicat a nu se lua micul dejun, a se „ciuguli” între mese. Noaptea se
face repaus alimentar. Ritmul de alimentare va fi lent, alimentele vor fi bine mestecate. Nu se
bea apă în timpul meselor. Bea apă (circa 1,5 l/zi), după ce ai mâncat; nu-ţi dilua sucurile
digestive, bând apă înainte de masă. În timpul meselor atmosfera va fi relaxată.
Fig. 113 – Tabel raport între înălţime şi greutate
Factori de risc pentru sănătate:

 Subnutriţia: când nevoile organismului nu sunt asigurate corespunzător pentru o
perioadă îndelungată; în situaţii limită, organismul îşi consumă propriile
substanţe;
 Malnutriţia: o alimentaţie neechilibrată şi fără respectarea regililor de igienă.
Metabolismul unor substanţe minerale

Mineralele sunt elementele chimice necesare organismelor vii, altele decât cele patru
elemente de bază (carbon, hidrogen, azot și oxigen) prezente în molecule organice comune.
Mineralele sunt elemente nutritive necesare organismului pentru a funcționa corespunzător și
pentru a se menține puternic. Un număr mare de persoane consideră că vitaminele și
mineralele sunt unul și același lucru, însă nu este așa.
171
Lucaciu Anca Maria
Mineralele sunt substanțe anorganice, fără valoare calorică. Cele 16 minerale se împart
în două categorii: macroelemente/macrominerale (prezente în cantități mari în organism) și
oligoelemente/oligominerale (prezente în cantități foarte mici în organism).
De obicei, mineralele necesare organismului sunt furnizate dintr-un regim alimentar
variat format din fructe, legume și oleaginoase.
Necesarul zilnic de elemente minerale esenţiale şi oligoelemente este asigurat de
majoritatea alimentelor aflate în dieta zilnică. Surse deosebit de bogate sunt: boabele
cerealelor, fructele şi legumele. Produsele lactate, carnea şi peştele conţin cantităţi mai reduse
de elemente minerale. Trebuie subliniat faptul că aportul alimentar de substanţe minerale nu
se reflectă întotdeauna în nivelul concentraţiei lor în sânge şi depinde de măsura în care are
loc absorbţia şi excreţia elementului respectiv. La rândul lor, aceste procese sunt dependente
de alţi factori favorizanţi sau inhibitori. Cu toate acestea cunoaşterea concentraţiei
elementelor minerale în sângele circulant este foarte utilă deoarece ea reflectă echilibrul
existent între cantităţile de elemente minerale absorbite, utilizate de către organism, depozitate
şi excretate. O altă trăsătură desprinsă din metabolismul general al elementelor minerale se
referă la deficitul şi excesul acestor elemente în organism. Astfel, un aport alimentar deficitar
în elemente minerale conduce la instalarea unor sindroame clinice specifice, bine definite, şi
despre care se cunoaşte că apar ca urmare a unor tulburări de absorbţie, sau a unor pierderi
excesive pe diferite căi metabolice.
Mineralele sunt esențiale pentru funcționarea corectă a organismului, majoritatea fiind
implicate în metabolizare, echilibrul apei din organism și sănătatea sistemului osos.
Minerale esențiale (macrominerale, macroelemente):
Se recomandă asimilarea a 100 mg de minerale esențiale din alimentație, zilnic. Din
această grupă fac parte: calciul, magneziul, sodiul, potasiul, fosforul și clorul. Aceste minerale
se regăsesc în aproximativ toate celulele organismului și sunt implicate în menținerea
homeostazei generale (proces de reglare prin care organismul își menține diferitele constante
ale mediului interior între limitele valorilor normale) și funcționarea normală a organismului.
Dezechilibrele acute ale acestor minerale pot avea potențial letal.
Microminerale (oligoelementele):
Sunt micronutrienți - elemente chimice - necesari organismului uman în cantități foarte
mici (mai puțin de 100 mg/zi), spre deosebire de macrominerale. Din această categorie fac
parte: fierul, cobaltul, cuprul, iodul, manganul, seleniul, zincul și molibdenul.
Mineralele sunt elemente chimice inactive, dar în organism sunt necesare pentru
construirea țesuturilor, pentru declanșarea contracțiilor musculare, reacțiilor nervoase sau
172
Lucaciu Anca Maria
pentru coagularea sângelui. De asemenea, mineralele ajută la menținerea echilibrului acido-
bazic care păstrează pH-ul organismului neutru.
Beneficii:
 calciul și fosforul susțin creșterea structurii osoase;
 potasiul și sodiul mențin echilibrul electrolitic;
 fierul contribuie la oxigenarea celulelor;
 cromul contribuie la eliminarea glucozei din
sânge și convertește grăsimile, carbohidrații și
proteinele în energie;
 cuprul ajută la folosirea fierului în organism;
 iodul contribuie la buna dezvoltare fizică și
mentală;
 magneziul menține sănătatea și funcționalitatea
mușchilor, nervilor și oaselor;
 manganul produce enzime cu rol în
metabolizarea proteinelor și grăsimilor;
 molibdenul este cofactor pentru o serie de
enzime care catalizează importante transformări
chimice ale ciclurilor de carbon, azot și sulf.
Fig. 114 – Minerale esențiale
- cantitatea necesară
organismului
Fundamentul unei administrări adecvate de minerale ar trebui să fie o dietă sănătoasă
și echilibrată care ar permite organismului să-și îndeplinească toate funcțiile la un nivel optim.
Din păcate, nu este întotdeauna posibilă obținerea tuturor mineralelor de care avem nevoie din
dieta noastră, iar suplimentele minerale ajută să ofere ceea ce lipsește în dieta modernă.
Absența lor poate provoca complicații medicale grave.
173
Lucaciu Anca Maria
II.11. APARATUL REPRODUCĂTOR
Reproducerea este rezultatul fecundării gametului feminin (ovulul) de către gametul

masculin (spermatozoidul). Oul sau zigotul rezultat se adăpostește în cavitatea uterină, unde
crește și se dezvoltă până ce fătul, devenit viabil, este expulzat prin actul nașterii.
Gonadele (glande mixte) au două funcții importante:
 produc gameții (ovulul și spermatozoidul);
 secretă hormoni sexuali (androgeni și ovarieni).
Aparatele de reproducere sunt reprezentate de aparatul genital feminin şi aparatul
genital masculin.
1. Aparatul genital masculin
Alcătuirea aparatului genital masculin este următoarea:
a. testicule (glandele genitale masculine);
b. căile excretoare (epididimul, ductele deferente, ductele ejaculatoare, uretra);
c. glandele anexe (veziculele seminale, prostata, glandele bulbo-uretrale);
d. organul copulator (penisul).
Fig. 115 – Aparatul genital masculin
174
Lucaciu Anca Maria
a. Testiculele sunt în număr de două, adăpostite în scrot (alcătuit dintr-o pungă
tegumentară, care are un sistem muscular complex ce îi permite o mare mobilitate). Se
dezvoltă în regiunea lombară a cavității abdominale și din a treia lună a vieții intrauterine
încep să coboare, străbat peretele anterior al abdomenului în regiunea inghinală și la naștere
ajung în scrot.
Testiculul este învelit într-o membrană
conjunctivă albă-sidefie, fibroasă, numită
albuginee. La partea superioară a albugineei se
prezintă mediastinul testiculului, străbătut de
canalele excretoare, vasele și nervii testiculari. Din
aceste îngroșări pornesc spre interior septuri
conjunctive care împart testiculul în 200-300 de
lobuli, de formă piramidală, cu baza spre albuginee
și vârful spre mediastin.
Fig. 116 – Secţiune prin testicul
Fiecare lobul testicular conține 1- 4 tubi seminiferi contorți, în interiorul cărora se

formează gameții masculini (spermatozoizii). Tubii sunt separați între ei prin țesut conjunctiv
interstițial, în care se găsesc vase și nervi, precum și celulele interstițiale Leydig, care secretă
hormonii androgeni. Tubii seminiferi contorți conțin în pereți celulele seminale. Toți tubii
unui lobul se unesc spre mediastinul testiculului într-un colector comun tubul drept.
Tubii drepți se deschid într-o rețea de canale neregulate și apoi se colectează în 10 -12
canale eferente care se îndreaptă spre epididim.
b. Căile excretoare
Epididimul stochează sperma și în final aici are loc maturarea spermatozoizilor. Acesta
este situat în partea superioară și posterioară a testiculului și are formă de virgulă. Canalul
epididimar rezultă prin unirea canalelor eferente și se continuă cu canalul deferent, care urcă
în abdomen. Acesta se continuă cu canalul ejaculator și, după ce se unește cu canalul de
excreție al veziculei seminale, străbate prostata și se deschide în uretră.
Veziculele seminale au rolul de a secreta un lichid care se elimină în canalul ejaculator,
servind ca vehicul și mediu nutritiv pentru spermatozoizi.
c. Glandele anexe
Veziculele seminale sunt organe pereche, cu formă de pară aşezată cu vârful în jos,
alcătuind un rezervor în care se adună sperma, pe măsură ce este produsă de testicul. Sunt
175
Lucaciu Anca Maria
organele care produc cea mai mare parte a lichidului spermatic. Porţiunea lor mai subţiată,
unindu-se cu terminaţia canalului deferent, formează canalul ejaculator.
Prostata este o glandă voluminoasă situată în pelvis, sub vezica urinară, înconjurând
porțiunea inițială a uretrei. Prostata secretă un lichid care intră în constituția spermei, la fel ca
și glandele bulbo-uretrale.
Glandele bulbo-uretrale se găsesc înapoia şi deasupra bulbului uretrei. Sunt glande
tubuloacinoase, ale căror canale se deschid în uretra peniană. Secretă un lichid vâscos, de
culoare alb-gălbuie, care participă la alcătuirea lichidului spermatic.
d. Penisul este organul copulator la bărbat. Este alcătuit din doi corpi cavernoși și un
corp spongios, care acoperă uretra. La extremitatea distală se află glandul.
Funcțiile testiculului
Testiculele sunt glande mixte, fiind legate de spermatogeneză (formarea
spermatozoizilor) și de secreția hormonilor androgeni.
Spermatozoizii sunt secretați de celulele seminale din tubii seminiferi contorți, iar
hormonii androgeni - de către celulele Leydig, aflate în
țesutul care separă tubii seminiferi între ei. Spermatozoidul,
gametul masculin, determină sexul produsului de concepție.
Este o celulă alcătuită din cap, gât și flagel. La partea
anterioară prezintă un corpuscul ascuţit – acrozomul, care
conţine o enzimă ce facilitează pătrunderea
spermatozoidului în ovul, în timpul procesului de
fecundaţie. Piesa intermediară (gâtul) conţine o mare
cantitate de glicogen, necesar ca material energetic pentru
mişcările spermatozoidului.
Fig. 117 – Spermatozoidul
Coada, prin mişcări helicoidale, asigură mobilitatea spermatozoidului. Acesta se

deplasează cu o viteză de 2-3 mm/oră. Are o lungime de 50 -70 µ şi determină sexul
produsului de concepţie. Trăieşte aproximativ 48-72 ore.
Spermatogeneza este rezultatul unor procese complexe de diviziune şi maturare a
celulelor germinale primitive – spermatogonii, care se găsesc pe membrana bazală a tubulor
seminiferi. Procesul începe la pubertate şi continuă neîntrerupt tot timpul vieţii, diminuând
progresiv la bătrâneţe. Spermatogoniile se divid de mai multe ori prin mitoză, rezultând
spermatocite de ordinul I, care conţin un număr complet de cromozomi (44 cromozomi
somatici şi 2 cromozomi sexuali). După ce cresc, spermatocitele primare se divid meiotic,
176
Lucaciu Anca Maria
formând spermatocitele de ordinul II,
care au jumătate din numărul de
cromozomi. Spermatocitele II se divid
rapid, rezultând spermatidele care au tot
jumătate din numărul de cromozomi şi
acestea se transformă direct, fără
diviziuni în spermatozoizi.
Fig. 118 – Spermatogeneza

şi ovogeneza
Secreția de hormoni androgeni se datorează celulelor interstițiale Leydig.

Principalul hormon androgen este testosteronul, sintetizat din colesterol. Hormonii androgeni
stimulează creșterea și dezvoltarea organelor genitale masculine, asigură dezvoltarea și
menținerea caracterelor sexuale secundare: anumite particularități somatice, vocea,
pilozitatea, dezvoltarea musculaturii și a scheletului, distribuția grăsimii de rezervă.
Activitatea testiculară este reglată de către hormonii gonadotropi ai hipofizei
anterioare: FSH menţine funcţia spermatogenetică şi LH stimulează secreţia de testosteron.
Secreţia hormonilor hipofizari este reglată printr-un mecanism de feedback de către nivelul
testosteronului plasmatic, care acţionează atât asupra unor nuclei hipotalamici cât şi asupra
hipofizei.
2. Aparatul genital feminin

Alcătuirea aparatului genital feminin este următoarea:
a. glandele genitale feminine (ovarele);
b. căile genitale reprezentate de: trompele uterine, uter, vagin;
c. organele genitale externe (vulva);
d. glandele anexe (glandele mamare).
177
Lucaciu Anca Maria
Fig. 119 – Aparatul genital feminin
a. Ovarele sunt în număr de două și sunt glande sexuale cu creștere mixtă, situate în
pelvis, de o parte și de alta a uterului, produc gameții feminini (ovulele) și secretă hormonii
sexuali feminini. Ovarele au o formă ovoidă, turtită, acoperite cu un epiteliu germinativ care
secretă foliculii ovarieni.
Țesutul ovarelor se diferențiază în două zone:
- zona medulară;
- zona corticală.
În partea centrală (zona medulară) ovarul este alcătuit din țesut conjunctiv lax, cu vase
sanguine și limfatice și fibre nervoase.
Zona corticală
prezintă la suprafață un
epiteliu de acoperire și sub
el, foliculii ovarieni,
formațiuni rotunde, pline
sau cavitare, după stadiul
evolutiv. La naștere există la
ambele ovare 400000-
500000 foliculi ovarieni
primordiali. Cea mai mare
parte a acestor foliculi

Fig. 120 – Schema structurii ovarului
178
Lucaciu Anca Maria
degenerează și numai 300-400 foliculi se vor matura în perioada de fertilitate a femeii,
formând gameții feminini (ovulele). Foliculii ovarieni se găsesc în diferite stadii de evoluție:
primordiali (plini), cavitari, maturi.
b. Căile genitale
Tuba uterină (trompa uterină, salpinge) este un conduct care face legătura între ovar și
uter și are lungimea de aproximativ 10-12 centimetri. Extremitatea dinspre ovar (infundibulul)
are formă de pâlnie și prezintă numeroase franjuri, având rolul de a capta și conduce spre uter
ovulul expulzat.
Uterul este un organ cavitar, nepereche, situat între vezică și rect. Are formă de pară
turtită orientată cu vârful în jos, iar pe extremitatea sa inferioară se inseră, vaginul. Conține
musculatură netedă și un epiteliu simplu formând mucoasa uterină (endometrul) la interior,
miometrul (la mijloc) și perimetrul (la exterior).
În perioada de fertilitate a femeii mucoasa uterină suferă, sub influenţa hormonilor
ovarieni, modificări ciclice care se desfăşoară în cursul a 28 de zile (ciclul menstrual) şi trec
prin următoarele trei faze:
- faza menstruală, cu durata de 2-3 zile, în care stratul superficial al mucoasei uterine
distruse se elimină în vagin, împreună cu o anumită hemoragie;
- faza proliferativă, între a 4-a şi a 14-a zi, caracterizată prin proliferarea şi îngroşarea
mucoasei;
- faza secretorie care durează de la a 15-a zi până la o nouă menstruaţie, în cazul când
nu a avut loc fecundarea ovulului.
Aceste modificări ale mucoasei uterine crează condiţii optime pentru grefarea oului fecundat.
Vaginul, organ tubular și cavitar, continuă colul uterin și reprezintă organul copulator
al femeii. La exterior, orificiul vaginal este înconjurat de labiile mici și mari. Extremitatea
inferioară a vaginului se deschide în vestibulul vaginal (vulva). La acest nivel, femeia virgină
prezintă o membrană transversală, semilunară sau inelară, numită himen.
c. Vulva cuprinde labiile (două perechi de cute tegumentare) și clitorisul (organul
erectil al vulvei).
d. Glandele mamare sunt organe a căror dezvoltare constituie unul din caracterele
sexuale secundare ale femeii. Sunt glande perechi, așezate în partea anterioară a toracelui.
Glanda mamară este alcătuită din lobi care se deschid, prin canalele galactofore, la nivelul
mamelonului. Între lobi se găsește țesut conjunctiv de tip adipos.
179
Lucaciu Anca Maria
În timpul sarcinii, parenchimul glandular proliferează, iar țesutul adipos dispare aproape
complet. În stadiile tardive ale sarcinii și în alăptare volumul mamelei crește prin acumulare
de colostru, apoi de lapte.
Funcțiile ovariene
Ovarul, gonada feminină, are funcția de a forma și elibera în fiecare lună un ovul prin
ovogeneză și de a secreta hormoni care favorizează fecundarea ovulului și pregătesc
organismul feminin pentru starea de graviditate. Ovulul fecundabil ajunge în trompele uterine
și dacă nu este fecundat, este eliminat odată cu secrețiile uterine. După ovulație, foliculul se
transformă în corpul galben care secretă hormonii feminini: progesteronul și estrogenii. Dacă
ovulul este fecundat, corpul galben persistă și are o activitate hormonală intensă în primul
trimestru de sarcină. Dacă nu a fost fecundat ovulul, în a 24-a zi a ciclului corpul galben
începe să degenereze și să se cicatrizeze, rezultând corpul albicans. Dacă ovulul a fost
fecundat, corpul galben persistă, având o activitate endocrină intensă în primul trimestru al
sarcinii.
Ovogeneza constă dintr-o serie de transformări pe care le suferă celula germinativă
(primordială) până la stadiul de ovul matur. Celula germinativă primordială are un număr
complet (diploid) de cromozomi. Ea se divide formând ovogonii, iar prin diviziunea mitotică a
acestora rezultă ovocitele de ordinul I.
În momentul ovulaţiei se produce prima diviziune meiotică din care rezultă: o celulă
mare, ovocitul II şi primul globul polar. Ovocitul II este expulzat, prin ruperea foliculului, în
trompa uterină unde are loc a doua diviziune mitotică, rezultând preovulul care nu se mai
divide şi devine ovul fecundabil, cu numărul redus la jumătate de cromozomi şi al II-lea
globul polar.
Ovulul ajunge prin trompele uterine în uter
şi, dacă nu a fost fecundat, este eliminat cu secreţiile
uterine.
Ovulul este o celulă mult mai mare decât
spermatozoidul, având un diametru de 0,200 mm.
Prezintă la suprafaţa membranei mai multe straturi
de celule dispuse radiar, care formează o „coroană”
în jurul său. Are o viaţă scurtă, de numai 24 de ore;
Fig. 121 – Ovulul
180
Lucaciu Anca Maria
citoplasma lui este bogată în substanţe nutritive, care îi vor servi ca hrană în drumul său spre
uter.
Secreția de hormoni ovarieni constă în producerea de estrogeni și progesteron.
Hormonii estrogeni sunt sintetizați de celulele foliculare în timpul maturării foliculului, de
celulele corpului galben, iar în timpul sarcinii de placentă. Estrogenii acționează în primul
rând asupra organelor genitale feminine, stimulând proliferarea mucoasei și musculaturii
uterine, dezvoltarea glandelor mamare și a caracterelor secundare feminine. Progesteronul
este secretat de celulele corpului galben, iar în timpul sarcinii de către placentă. Acțiunile sale
constau în modificarea secretorie a mucoasei uterine.
Secreţia hormonală ovariană este controlată de către hormonii gonadotropi hipofizari.
FSH-ul controlează maturaţia foliculară şi respectiv secreţia de estrogeni ovarieni, iar LH-ul
provoacă ovulaţia şi controlează activitatea corpului galben şi secreţia de progesteron.
Secreţia hormonilor gonadotropi hipofizari este controlată de hipotalamus prin intermediul
unor neurosecreţii care ajung la hipofiza anterioară pe calea sistemului port-hipofizar. Secreţia
hipotalamică este controlată printr-un mecanism de feedback negativ de către concentraţia
sangvină a hormonilor ovarieni.
Fecundația
Fecundația este procesul de fuziune a spermatozoidului cu ovulul. Capul
spermatozoidului penetrează peretele ovulului şi are loc formarea oului (zigotului) urmată de
dezvoltarea acestuia. Spermatozoizii depuși în vagin vor trebui să străbată glera cervicală,
cavitatea uterină și trompa până în treimea externă pentru a întâlni ovulul. În acest timp, el își
finalizează maturarea, suferind procesul de capacitație. Glera cervicală reprezintă un lichid
vâscos și transparent secretat de celulele colului uterin sub acțiunea estrogenilor. Glera
cervicală poate conține substanțe care, în urma modificării compoziției, se opun trecerii
spermatozoizilor.
După ovulație, ovulul este aspirat de franjurii tubari (infundibul) și condus spre
cavitatea tubară.
Fecundația are loc, în majoritatea cazurilor, în treimea externă a trompei, mai exact în
ampula tubară, la cotitura trompelor uterine.
181
Lucaciu Anca Maria
III. FACTORII PERTURBATORI AI ECHILIBRULUI ORGANISMULUI
Factorii perturbatori ai echilibrului organismului se clasifică astfel:

1. Factori externi: vremea; calitatea şi cantitatea alimentelor şi a apei; calitatea şi
compozitia aerului şi solului; microorganismele patogene şi paraziţii; drogurile etc.
2. Factori interni: hipoxia; dezechilibre hidro-electrolitice, metabolice etc.
Factori externi
a. Vremea
Acţiunea complexă a vremii asupra organismului uman poate fi de următoarele tipuri:
optimă, excitantă şi acută.
Vremea optimă este considerată aceea care influenţează favorabil, producând buna
dispoziţie şi are o acţiune menajantă asupra organismului. Asemenea tip de vreme se
caracterizează prin menţinerea relativ uniformă a elementelor meteorologice: umiditate
moderată, viteza relativ mică de mişcare a aerului, zile senine, când temperatura medie diurnă
nu oscileaza cu mai mult de 2 grade C, iar presiunea - cu mai mult de 4 milibari.
Vremea excitantă cuprinde complexul vremii în care unul sau mai multe din
elementele meteorologice deviază de la valorile optime. Această vreme, deşi este în fond
însorită, are adeseori un cer mohorât, timpul e uscat, umiditatea ridicându-se până la 90%
umiditate relativă, oscilaţia temperaturii medii a zilei poate fi până la 4 grade C, a presiunii
barometrice pana la 8 milibari, iar mişcarea aerului până la 9 m/sec.
Vremea acută reprezintă complexul vremii cu modificări accentuate ale elementelor
meteorologice, când oscilaţiile termice depăşesc 4 grade C, ale presiunii atmosferice - 8
milibari, iar viteza de mişcare a aerului e mai mare de 9 m/sec.
Specialiştii deosebesc în prezent patru tipuri de meteosensibilitate:
 Meteoadaptabilii nu au nici un fel de dificultate cu schimbările bruşte. Ei se
acomodează uşor cu orice fluctuaţii.
 La meteodependenţi, influenţele atmosferice se repercutează direct asupra
echilibrului psihic şi a stării de sănătate. Ei reacţionează cu irascibilitate, dureri
de cap, indispoziţii şi tendinţe depresive.
 Anticipativii presimt modificarea vremii chiar şi cu 48 de ore în avans, de pildă
sub forma durerilor apărute într-o cicatrice.
 Meteosensibililor le sunt activate boli deja existente, ca reumatismul sau
dereglările sistemului neurovegetativ.
182
Lucaciu Anca Maria
Temperatura, precipitaţiile, umiditatea aerului, dar mai ales presiunea atmosferică
influenţează în mod negativ un mare număr de oameni. Meteorosensibilitatea reprezintă, de
fapt, amplificarea simptomatologiei unor boli la variaţiile atmosferice, în sensul amplificării
expresiei clinice a bolii ce poate evolua după o primă etapă de adaptare spre situaţii de
decompensare agravante. Ea doar accentuează anumite suferinţe latente, pe care le avem
deja.
Potrivit psihologilor, schimbările de climă, diferenţele bruşte de temperatură şi
deviaţiile de presiune atmosferică pot influenţa energia care circulă prin corpul nostru.
În timp ce vremea călduroasă îi binedispune pe cei mai mulţi dintre noi, ploaia se răsfrânge
negativ şi ne provoacă indispoziţie. Atunci când afară e foarte frig sau excesiv de cald, dar şi
în perioadele de tranziţie, bolile latente, de care suferă unii dintre noi, se pot acutiza.
Milioane de oameni reacţionează la fel la scăderea presiunii, îndeosebi primăvara,
atunci când fronturile atmosferice se gonesc din urmă unele pe altele, întregul organism (în
primul rând sistemul circulator) oboseşte repede. Trecerea de la un front atmosferic la altul
poate doar declanşa ori accentua anumite suferinţe latente. Simptomele tipice sunt durerile de
cap, migrenele, sufocările, ameţelile, starea de slăbiciune, irascibilitatea sau transpiraţiile
excesive, creşterea tensiunii arteriale, palpitaţii, senzaţie de greutate din piept, dureri
reumatice şi de articulaţii.
Când barometrul urcă, organismul produce mai multă adrenalină, colicile şi crampele
se manifestă mai frecvent.
Schimbările de presiune atmosferică produc modificări la nivelul celulelor şi-al
ţesuturilor, creând disconfort în funcţionarea organismului. Când valorile acesteia nu sunt în
limite normale, persoanele cu hipertensiune arterială au dureri de cap, palpitaţii, senzaţie de
greutate în piept. Presiunea atmosferică scăzută duce la tahicardie şi la creşterea tensiunii.
Masele de aer reci cresc tensiunea arterială, îngreunează gândirea şi provoacă apatie.
Aerul foarte uscat este dăunător aparatului respirator, iar cel umed favorizează nefritele şi
bolile infecto-contagioase. Vremea închisă este un factor de agravare a depresiilor, mai ales
din cauza faptului că oamenii petrec mai mult timp în casă.
Toamna se produce un dezechilibru energetic. Organismul se pregăteşte pentru iarnă,
luminozitatea descreşte, ambientul devine din ce în ce mai puţin vesel. Frigul reprezintă un
stres şi, din această cauză, bolnavii de inimă sunt foarte afectaţi, în special în anotimpurile de
trecere, adică toamna şi primăvara. În aceste perioade, manifestările cardiace cresc. Din
cauza temperaturii scăzute, se înregistrează şi multe crize de angina pectorală, astm bronşic şi
183
Lucaciu Anca Maria
chiar infarct miocardic acut. De asemenea, pot apărea disfuncţii sexuale, sindromuri
endocrine cu manifestări în zona afectivităţii.
Inhalarea aerului rece poate întreţine crizele de astm. Specialiştii atenţionează că
influenţele atmosferice se repercutează asupra echilibrului psihic al meteodependenţilor.
Cerul gri, bacovian, şi ceaţa sunt surse de anxietate, deprimare şi melancolie.
Căldurile excesive cresc relativ brusc valorile tensiunii arteriale şi precipită dureri
anginoase.
Când un front atmosferic cu aer cald şi umed se abate asupra noastră, foarte mulţi
oameni se plâng de migrene, astm, depresii, probleme de circulaţie, dereglări de somn sau
infecţii. Bătăturile şi dinţii încep să doară, coagularea sângelui are de suferit şi apare pericolul
trombozelor.
Fronturile de aer umed agravează diferitele forme de reumatism cronic degenerativ.
Vântul rece declanşează crize de angină pectorală, zilele cu vânt persistent de primăvară şi
vară activează alergii la polen.
Erupţiile solare intensifică stările depresive şi cresc rata tentativelor de sinucidere.
Climatul marin agravează nevrozele, iar climatul de mare altitudine determină un
travaliu intens de adaptare cardiacă.
Studii privind impactul vremii asupra sănătăţii
Organismul sănătos se descurcă bine cu variaţiile climaterice şi suportă fără probleme
diferenţele mari de temperatură.
O altă treime sunt afectaţi uşor, adică se simt puţin mai obosiţi, iar ultima treime au
probleme de sănătate importante. Doar în cazul lor se poate vorbi de sensibilitate la
schimbările de vreme. La loc de frunte între factorii meteo negativi se află presiunea
atmosferică.
Un studiu efectuat în Franţa arată că atunci când temperatura zilei scădea cu 10 grade,
numărul infarcturilor creştea cu 13 procente. Iar când presiunea atmosferică se modifica cu 10
milibari, rata infarctului creştea cu până la 12%. În mod evident, odată cu vremea se modifică
şi tensiunea arterială a pacienţilor.
Unii cercetători presupun că instabilitatea presiunii atmosferice dereglează cantitatea
de lichid şi organul de echilibru existent în urechea internă, influenţând astfel tensiunea
arterială şi coagularea sângelui.
Alţii suspectează electricitatea atmosferică: s-ar părea că mai ales pe furtună, ionii
invizibili “răpăie” pe creierul nostru, afectând producerea serotoninei. În acest caz, devenim
depresivi, suntem mai sensibili la durere sau avem probleme cu stomacul, intestinul şi
184
Lucaciu Anca Maria
digestia.
b. Calitatea şi cantitatea alimentelor şi a apei
Alimentaţia nesănătoasă este cea care cuprinde cantităţi mari de sare, condimente,
zahăr, grăsimi trans, saturate, etc.
Alimentaţia sănătoasă este aceea care oferă cantitatea optimă de nutrienţi pentru
organism şi energie potrivit necesităţilor fiziologice ale acestuia. Ea este parte a unui stil de
viaţă sănătos şi trebuie respectată de fiecare om pentru a se menţine sănătos. Astfel, se asigură
creşterea şi dezvoltarea normală a corpului, se îmbunătăţeşte nivelul de sănătate, se reface
organismul (mai ales dacă este slăbit sau în stare de convalescenţă), se creşte longevitatea, se
protejează organismul de factorii externi din mediu, se reduce riscul de îmbolnăvire, de a
dezvolta boli metabolice, boli netransmisibile, se stimulează vindecarea, se previne apariţia
recidivelor şi se consolidează imunitatea organismului.
Cercetătorii au descoperit o legătură între alimentaţie şi prevenirea bolilor
cardiovasculare, obezităţii, diabetului, cancerului, hipertensiunii arteriale, în general a bolilor
cronice. Principalele cauze ale acestor boli sunt lipsa de activitate fizică şi dieta nesănătoasă.
Un regim alimentar sănătos este cel care are la bază produse de origine vegetală şi nu de
natură animală. De asemenea, calitatea alimentelor care se consumă trebuie să fie înaltă
pentru a preveni îmbolnăvirea organismului. Menţinerea greutăţii corporale în limitele
normale şi prevenirea obezităţii reprezintă condiţii importante în menţinerea sănătăţii
deoarece excesul de greutate şi diferitele grade de obezitate indică existenţa unor probleme
nutriţionale grave. Acestea trebuie să fie luate în calcul deoarece au fost asociate de medici cu
scăderea speranţei de viaţă, cu dezvoltarea unor boli cronice, a cancerului, diabetului şi a
bolilor cardiovasculare.
Dietele cu alimente bogate în carbohidraţi pot avea un indice glicemic ridicat ceea ce
reprezintă un factor de risc pentru bolile coronariene, diabet şi anumite forme de cancer.
Astfel de alimente cu indice glicemic mare sunt clătitele, pizza, produsele fast-food şi care
sunt consumate frecvent de mulţi oameni. Acestea trebuie să fie înlocuite cu cereale integrale,
cu fructe şi legume proaspete. Cantitatea de zahăr trebuie mult diminuată, indiferent că este
vorba de zahăr alb sau brun. Pentru un aport bun de proteine sunt indicate alimente variate:
peşte, ouă, carne albă slabă, nuci, produse lactate cu conţinut redus de grăsimi. Laptele
integral trebuie să fie înlocuit cu lapte degresat natural. Carnea roşie nu este recomandată
deoarece are grăsimi saturate. La fel, nu sunt indicate nici preparatele din carne: salam, tobă,
etc. Grăsimile saturate sunt conţinute în brânzeturi, îngheţate şi altele. O dată pe săptămână
este bine să se consume peşte de mare gras deoarece are acizi graşi polinesaturaţi Omega-3.
185
Lucaciu Anca Maria
Specialiștii recomandă de mult timp, pentru a ne menține organismul în formă, trebuie
să consumăm multe lichide - în principal apă.
Cei doi litri de apă recomandați sunt de fapt o convenție – o cantitate medie la care au
ajuns cercetătorii calculând diversele nevoi ale organismului și beneficii. De pildă, consumul
a doi litri de apă pe zi ne ajută să ardem cu 96 de calorii mai mult față de câte calorii
consumăm în medie, într-o zi normală.
Consumul de apă, dincolo de satisfacerea nevoii naturale – a setei – are multiple
beneficii pentru organism, iar introducerea unor obiceiuri de consum de apă poate avea efecte
particulare, „țintite” către un scop anume, de la slăbit la hidratarea pielii.
Apa consumată cu regularitate, este cea mai importantă în hidratarea pielii. Asta
pentru că apa „împinge” celulele către epidermă, ceea ce mai „nivelează” ridurile și alte
semne ale trecerii timpului de pe piele.
Dacă se bea două pahare de apă cu, maximum o jumătate de oră înainte de masă, omul
va mânca mai puțin, pentru că apa „fură” din senzația de foame. În plus, apa accelerează
metabolismul.
Nu putem trăi fără apă. Dacă suntem în deșert fără apă și fără hrană murim mai întâi
de deshidratare, nu de malnutriție. Printre altele, pentru că este esențială în pomparea
sângelui către inimă și în transportul oxigenului în organism.
Creierul nostru înseamnă aproape 80% apă, conectată la restul apei din organism.
Când ne deshidratăm se împuținează și apa din creier – iar asta ne face mai sensibili la stres.
Consumul de apă regulat de-a lungul zilei menține, așadar, creierul hidratat, iar acesta ne
răsplătește rezistând mai bine stresului.
Consumul intens și regulat de apă este una dintre cele mai eficiente metode de a ne
întări sistemul imunitar. Asta pentru că apa funcționează ca „vidanjorul” organismului și ea e
cea care duce substanțele toxice către ficat și rinichi pentru a fi neutralizate și eliminate.
Consumul regulat de apă ajută organismul să lupte cu toxinele și să nu le permită să se
„așeze”.
O altă influenţă directă a apei asupra sănătăţii se produce prin calităţile sale, respectiv
prin compoziţia sa. O serie întreagă de boli netransmisibile sunt considerate astăzi ca fiind
determinate sau favorizate de compoziţia chimică a apei: guşa endemică; caria dentară;
afecţiunile cardiovasculare; methemoglobinemia; intoxicaţiile cu plumb; intoxicaţiile cu
cadmiu.
Duritatea apei cu concentraţii mai mari de 15 mg/dm3 înlesneşte, apariţia
osteoartrozelor, osteopatiilor, renolitiazelor, colelitiazelor.
186
Lucaciu Anca Maria
În ultimul timp, maladiile cardiovasculare sunt generate parţial de mineralizarea apei.
Investigaţiile statistice din diferite ţări au semnalat existenţa unei relaţii inverse între duritatea
apei şi decesele provocate de bolile cardiovasculare. S-a constatat că numărul deceselor
cauzate de aceste afecţiuni este mai mare în localităţile în care apa este moale şi că acest
număr scade proporţional cu creşterea durităţii apei. Rolul calciului este bine cunoscut, iar
carenţa de calciu duce la apariţia aritmiilor.
Concentraţia nitraţilor (NO3-) în apa potabilă peste limitele admisibile constituie o
problemă majoră. Azotaţii sunt propriu-zis nocivi numai la concentraţii foarte mari, care
rareori sunt atinse în apă. Nitriţii (NO2- ) rezultă din nitraţi fie înaintea consumului (reducere
în fântâni), fie în lumenul tubului digestiv, în cazul migrării, în diverse împrejurări, spre
stomac şi intestinul subţire a elementelor reducătoare din biocenoza intestinală.
Consumul unor cantităţi mari cu nitraţi poate provoca methemoglobinemia.
Declanşarea maladiei are la bază transformarea nitraţilor în nitriţi, aceştia din urmă fiind
implicaţi în producerea bolii. Nitriţii se combină cu hemoglobina, transformând-o în
methemoglobină ce blochează transportul oxigenului în ţesuturi. Astfel, hemoglobina îşi
pierde funcţia de a lega şi transporta oxigenul producând hipoxie.
Carenţa de iod poate produce distrofia endemică tireopată (guşa endemică). Apa este o
sursă relativ minoră de iod (majoritatea provenind din alimente), dar carenţa este indusă nu
doar de cantitatea insuficientă ingerată, ci şi de interferarea absorbţiei iodului de către
cantităţile prea ridicate de Ca, F sau Mn.
Carenţa de fluor favorizează caria dentară, fluorul poate contracara şi efectele
methemoglobinizante ale nitraţilor. Această leziune a dinţilor apare de la o concentraţie a
fluorului din apă sub 0,5 mg/dm3 , devenind mai gravă sub nivelul de 0,3 mg/dm3 .
Arsenul (As) a fost semnalat în apă în concentraţii uneori semnificativ peste normele
admise. În formă metalică e puţin toxic. Are şi un rol biologic în organism, de aceea nici
absenţa totală nu e dezirabilă. El poate da intoxicaţii acute sau hipercheratoză,
hiperpigmentaţie şi cancer al pielii.
Seleniul (Se) este prezent uneori în concentraţii crescute în anumite surse de apă. Este
element esenţial pentru om, necesarul fiind de 0,05-0,2 mg/zi. Deficitul afectează sănătatea
(de exemplu, boala Keshan). În doze excesive produce afecţiuni dermatologice,
gastroduodenale, respiratorii.
Cadmiul (Cd) a generat boala Itai-Itai, care a făcut în Toyama (Japonia) peste 200 de
victime. Limitele admise se depăşesc frecvent. Bioacumularea este puternică. Organul afectat
187
Lucaciu Anca Maria
în principal la om este rinichiul. O sursă de contaminare a apei sunt ţevile de zinc în care se
găseşte ca impuritate cadmiul. Este şi el suspectat pentru posibilele efecte cancerigene.
Plumbul (Pb) este frecvent întâlnit printre poluanţi şi poate genera intoxicaţii, mai ales
cronice, din cauza fenomenului de bioacumulare. Multe conducte de apă mai sunt încă din
plumb. Apa, dacă stagnează sau are anumite caractere fizico-chimice, poate dizolva plumbul
şi duce la intoxicaţii. De asemenea, este suspectat pentru efecte cancerigene.
Cromul (Cr) este un element esenţial pentru viaţă, în cantităţi de 0,05-0,2 mg/zi pentru
om. În concentraţii mari are efecte toxice. Forma metalică nu este toxică, dar sărurile sunt
toxice. Cromul se acumulează în organismele vii, rezultând riscuri sporite.
Cuprul (Cu) în concentraţii prea ridicate în apă e toxic. El nu se bioacumulează în
organismul uman. Poate proveni din ţevile de cupru, care sunt atacate de apele moi sau acide.
Cianurile sunt săruri ale acidului cianhidric. Şi acidul, şi sărurile sale (cianurile, mai
ales cele de sodiu, potasiu) sunt deosebit de toxice pentru om şi animale. Acţiunea este acută,
prin blocarea respiraţiei la nivel biochimic, celular. Doza letală pentru om este de 0,57-1 mg/
kilogram corp.
Aluminiul (Al) în cantitate crescută este toxic pentru sistemul nervos central. În
organismul uman există circa 300 mg aluminiu. Rolul şi metabolismul lui nu este complet
cunoscut.
Nichelul (Ni) se pare că are şi el rol biologic, dar în cantităţi mai mari este toxic.
Sărurile de nichel pot provoca alergii şi chiar cancer.
Azbestul este un grup de minerale de silicaţi cu structură filamentară, care se folosesc
la fabricarea materialelor rezistente la foc şi căldură, a foilor şi conductelor de azbociment,
multe folosite pentru apă. În foarte multe ţări utilizarea azbestului este interzisă, deoarece
fibrele de azbest sunt cancerigene. Ajunge în apă din mineralele de pe sol şi subsol, din
poluări diverse şi din conductele de azbociment dacă apa are duritate redusă, fapt ce a
determinat renunţarea la utilizarea de conducte de azbociment pentru apa potabilă.
Există şi compuşi toxici organici naturali, cum sunt toxinele cianobacteriilor, care pot
fi hepatotoxice, neurotoxice sau iritante cutanate şi care au fost găsite chiar şi în conducte de
alimentare cu apă potabilă. Acţiunea unor poluanţi organici este mai puţin cunoscută,
majoritatea producând modificări organoleptice evidente, ceea ce duce la limitarea utilizării
apei, mai ales ca apă de băut. Dintre aceşti poluanţi sunt consideraţi ca principali: pesticidele,
dintre care cele organoclorurate ocupă primul loc datorită degradării lor biologice încete şi
persistenţei în apă. Acţiunea lor este complexă şi se manifestă: asupra ficatului, sistemului
188
Lucaciu Anca Maria
nervos, a unor glande endocrine (sexuale), unor enzime. Se presupune că ar avea acţiune
cancerigenă şi asupra descendenţilor.
c. Calitatea şi compozitia aerului şi solului
Compoziţia aerului
În compoziţia chimică a aerului, se remarcă două categorii de elemente: unele care se
află în mod constant şi altele care se găsesc numai în mod accidental. Elementele constante
ale aerului, oxigen (20,95%), dioxid de carbon (0,03%), şi azot (78,09%), se găsesc în
proporţii aproape fixe, pe când ozonul (1-2 mg la 100 m3), vaporii de apă, gazele rare (heliu,
argon, neon, xenon etc.), amoniacul, oxidul de carbon (1-15 mg la m3) se găsesc în proporţii
variabile.
La acestea se adaugă fumul şi particulele fine de praf, care au efecte iritative,
traumatice ale mucoasei tractului respirator, putând oficia în acelaşi timp rolul de vehiculant
al diverşilor germeni patogeni. Omul poate supravieţui câteva săptămâni fără hrană, câteva
zile fără apă, însă numai câteva minute fără aer.
Aerul este esenţial pentru viaţă. Cinci minute fără aer provoacă leziuni ireversibile la
nivelul celulelor nervoase, cu consecinţe grave asupra sănătăţii, ameninţând viaţa. Aerul este
important pentru că el conţine oxigen. Când inspirăm aerul în plămâni, oxigenul este
transferat în globulele roşii ale sângelui, care îl vor duce mai departe la toate celulele
organismului.
La nivelul acestora, au loc reacţii chimice vitale. În urma lor, rezultă dioxid de
carbon, pe care tot globulele roşii îl transportă la plămâni, care-l vor da afara din corp prin
expiraţie, căci este un produs rezidual. Zilnic, prin plămânii noştri trec 10.000 de litri de aer.
Aerul conţine, pe lângă oxigen şi hidrogen, azot şi, uneori, elemente nocive datorită poluării
atmosferei. Aerul conţine şi praf. Nasul poate filtra acest praf, de aceea este bine să respirăm
pe nas şi să-l ferim de infecţii.
Cel mai bun aer se afla în apropierea zonelor verzi, a pădurilor, lângă mări şi oceane.
Acest aer conţine din abundenţă oxigen şi ioni negativi.
Duşmanul modern cel mai aprig al aerului din încăperi este fumul de tutun. Este
periculos atât fumatul activ, cât şi contaminarea celor nefumatori din jurul nostru.
Ozonul, gaz albăstrui cu miros înţepător, exercită influenţe benefice asupra
organismului omenesc. Concentraţia acestui gaz în atmosferă variază cu altitudinea, în zonele
muntoase găsindu-se mari cantităţi de ozon, în comparaţie cu zonele de şes. Aerul bogat în
ozon, din zona muntoasă, exercită un efect stimulant asupra organismului, crescându-i
rezistenţa la frig şi la acţiunea substanţelor toxice, şi avand efecte oxidative şi bactericide,
189
Lucaciu Anca Maria
argumente ce pledează pentru cura de aer din zona alpină în tratarea diverselor
afecţiuni ale aparatului respirator, cardio-vascular şi nervos.
În natură, aerul se ionizează sub acţiunea radiaţiilor cosmice, a radioactivităţii din sol,
a descărcărilor electrice din atmosferă, sub influenţa cărora moleculele diferitelor substanţe
din aer devin ioni negativi sau pozitivi. Efectul benefic al ionilor negativi asupra organismului
rezidă în facilitarea procesului de hematoză la nivelul membranei alveolo-capilare, în
influenţa favorabilă exercitată asupra metabolismului celulei nervoase facilitând somnul şi
relaxarea, contribuind astfel la recuperarea şi consolidarea sănătăţii fizice şi psihice.
În contextul civilizaţiei moderne de astăzi, omul petrece mai mult de jumătate din
viaţă în spaţii închise, iar mijloacele şi căile de acces ale aerului spre aceste spaţii altereaza
mult din proprietăţile terapeutice ale aerului proaspăt.
Calitatea aerului
Oxizii de azot provin în principal din arderea combustibililor solizi, lichizi şi gazoşi în
diferite instalaţii industriale, rezidenţiale, comerciale, instituţionale şi din transportul rutier.
Oxizii de azot au efect eutrofizant asupra ecosistemelor şi efect de acidifiere asupra multor
componente ale mediului, cum sunt solul, apele, ecosistemele terestre sau acvatice, dar şi
construcţiile şi monumentele. NO2 este un gaz ce se transportă la lungă distanţă şi are un rol
important în chimia atmosferei, inclusiv în formarea ozonului troposferic. Expunerea la dioxid
de azot în concentraţii mari determină inflamaţii ale căilor respiratorii şi reduce funcţiile
pulmonare, crescând riscul de afecţiuni respiratorii şi agravând astmul bronşic.
Pulberile în suspensie din atmosferă sunt poluanţi ce se transportă pe distanţe lungi,
proveniţi din cauze naturale, ca de exemplu antrenarea particulelor de la suprafaţa solului de
către vânt, erupţii vulcanice etc. sau din surse antropice precum: arderile din sectorul
energetic, procesele de producţie (industria metalurgică, industria chimică etc.), şantierele de
construcţii, transportul rutier, haldele şi depozitele de deşeuri industriale şi municipale,
sisteme de încălzire individuale, îndeosebi cele care utilizează combustibili solizi etc.
Natura acestor pulberi este foarte diversă. Astfel, ele pot conţine particule de carbon
(funingine), metale grele (plumb, cadmiu, crom, mangan etc.), oxizi de fier, sulfaţi, dar şi alte
noxe toxice, unele dintre acestea având efecte cancerigene.
Fracţiunea de particule fine reprezintă o problemă specială de sănătate, datorită
faptului că acestea pot penetra sistemul respirator profund şi pot fi absorbite în sânge.
Benzenul este o substanţă toxică, cu potenţial cancerigen, provenită în principal din
traficul rutier şi din depozitarea, încărcarea/descărcarea benzinei (depozite, terminale, staţii de
distribuţie carburanţi), dar şi din diferite alte activităţi cu produse pe bază de solvenţi (lacuri,
190
Lucaciu Anca Maria
vopsele etc.), arderea combustibililor fosili, a lemnului şi deşeurilor lemnoase, controlată sau
în aer liber.
Metalele grele sunt emise ca rezultat al diferitelor procese de combustie şi a unor
activităţi industriale, putand fi incluse sau ataşate de particulele de pulberi emise. Ele se pot
depune pe sol sau în apele de suprafaţă, acumulandu-se astfel în sol sau sedimente. Metalele
grele sunt toxice şi pot afecta numeroase funcţii ale organismului. Pot avea efecte pe termen
lung prin capacitatea lor de acumulare în ţesuturi.
Calitatea și compoziția solului ca factor perturbator al echilibrului organismului
uman
Solurile determină producţia agricolă şi starea pădurilor, condiţionează învelişul
vegetal, ca şi calitatea apei râurilor, lacurilor şi apelor subterane, reglează scurgerea lichidă şi
solidă în bazinele hidrografice şi acţionează ca o geomembrană pentru diminuarea poluării
aerului şi a apei, prin reţinerea, reciclarea şi neutralizarea poluanţilor, cum sunt substanţele
chimice folosite în agricultură, deşeurile şi reziduurile organice şi alte substanţe chimice.
Solul este locul de întâlnire a poluanţilor: pulberile din aer şi gazele toxice dizolvate
de ploaie în atmosferă se întorc în sol. Apele de infiltraţie impregnează solul cu poluanţi
antrenându-i spre adâncime, râurile poluate infectează suprafeţele inundate sau irigate,
aproape toate reziduurile solide sunt depozitate prin aglomerare sau numai aruncate la
întâmplare pe sol. De la mucul de ţigară sau biletul de tramvai, până la automobilul
abandonat, la picătura de ulei scursă din tractorul care circulă pe câmp, toate sunt poluări
directe ale solului.
În agricultură, în vederea realizării unor producţii cantitative şi calitative superioare
atât marii producători cât şi micii producători agricoli au executat şi lucrări de fertilizare a
terenurilor, utilizând atât îngrăşăminte organice, cât şi îngraşăminte chimice. Folosite timp
îndelungat, îngrăşămintele chimice pot opri reciclarea substanţelor organice din solurile
cultivate, ameninţând grav fertilitatea lor. Creşterea cantităţilor de îngrăşăminte chimice
reduce tot mai mult componentele organice şi humusul din sol. Aceasta are drept efect
deteriorarea structurii pedologice, contribuind astfel la declinul complexului absorbant argilo-
humic din sol.
Dezvoltarea agriculturii intensive a fost legată de utilizarea îngrăşămintelor, în special
a celor cu potasiu, azot şi fosfor. Efectul poluant derivă din două elemente : conţin multe
impurităţi toxice şi sunt folosite în cantităţi excesive. Efectul poluant cel mai intens îl
determină utilizarea în exces a azotaţilor.
191
Lucaciu Anca Maria
Produsele fitosanitare (erbicide, insecticide, fungicide) sunt substanşe chimice
destinate protecţiei culturilor agricole şi datorită structurii lor chimice, acestea au efecte
nedorite asupra sănătăţii oamenilor şi a mediului după cum urmează:
- penetrează în lanţurile trofice şi mediul înconjurător;
- sunt mutagene, teratogene şi cancerigene;
- produc efecte secundare necunoscute cauzate de interacţiunea dintre ele şi metaboliţii
plantelor;
- distrug echilibrele naturale, pentru că în afara organismelor dăunătoare sunt distruse şi
cele utile;
- remanenţa în alimente, putând dăuna sănătăţii umane.
Excesul de pesticide prezent în sol poate afecta sănătatea umană prin intermediul
contaminarii apelor, solului, alimentelor şi a aerului. Pesticidele administrate pe sol sunt
treptat dispersate în mediu, sau translocate în plante, unele însă putând persista în sol mulţi ani
de la aplicare.
Efectele acute au fost primele asupra cărora s-au facut observaţii privind influenţa
poluării mediului asupra sănătăţii populaţiei. Ele se datoresc unor concentraţii deosebit de
mari ale poluanţilor din mediu care au repercursiuni puternice asupra organismului uman:
marile epidemii de la Hamburg şi Petersburg, de la sfârşitul secolului trecut, datorate poluării
apei cu virusul holerei, iar mai recent, Londra, 1952, când, datorită poluării cu pulberi şi
dioxid de sulf s-au înregistrat peste 4000 decese.
Efectele cronice reprezintă formele de manifestare cele mai frecvente ale acţiunii
poluării mediului asupra sănătăţii umane. În mod obişnuit, diverşii poluanţi existenţi în mediu
nu ating nivele foarte ridicate pentru a produce efecte acute, dar prezenţa lor continuă, chiar în
concentraţii mai scăzute nu este lipsită de efecte nedorite. Influenţa solului poluat asupra
sănătăţii umane se exercită, în primul rând, ca urmare a poluării sale biologice,
caracterizată prin: contaminarea solului cu reziduurile cu germeni patogeni care pot fi:
excretaţi de om şi transmişi prin sol (bacilii tific, dizenteric, virusurile holerei, poliomielitei,
hepatitei, etc.) sau eliminaţi de animale şi transmişi prin sol (bacilii tetanic, antracic, etc).
d. Microorganismele patogene şi paraziţii
Virusurile sunt entităţile infecţioase cele mai frecvente. In dezvoltarea lor, depind
integral de gazdă, adică organismul uman. Virusurile nu se pot multiplica decât în
interiorul unei celule vii. Ele pătrund în mecanismul unei celule sănătoase şi modifică
programul celular, pentru a se reproduce şi a infecta alte celule.
192
Lucaciu Anca Maria
Virusurile sunt responsabile de apariţia unor boli relativ uşoare, cum ar fi răcelile şi
gripele, precum şi afecţiuni ca rinofaringitele, hepatita sau gastroenteritele. Tot aceste
entităţi sunt responsabile de apariţia bolilor copilăriei: rujeola, varicela, rubeola etc. Pentru
unele dintre aceste boli (gripa), individul se poate proteja cu ajutorul unui vaccin. Boli
grave ca SIDA sau Ebola nu pot fi însă prevenite prin această metodă şi nici nu se bucură
încă de tratamente ce au ca efect vindecarea.
Prima armă în lupta cu virusurile de orice tip este sistemul imunitar natural al
organismului. Uneori, această formă de apărare este insuficientă, iar individul trebuie să
apeleze la un vaccin ţintit. Un fel de „vaccin natural” este chiar suportarea bolii în sine. De
îndată ce o persoană dezvoltă una dintre bolile copilăriei, riscurile ca ea să mai dezvolte
boala mai târziu sunt minime. Alte virusuri, precum cele responsabile de apariţia gripelor
sezoniere necesită vaccinare anuală. Acestea suferă modificări constante, iar noile generaţii
de vaccinuri trebuie să se muleze acestor schimbări.
În încercarea sa de a evolua şi de a rezista în mediu, virusul uman se combină
uneori cu alte tulpini care afecteaza animalele. Aşa au stat lucrurile cu gripa aviară şi la fel
se întâmplă şi în cazul gripei porcine. În 1918, societatea s-a confruntat cu gripa spaniolă
care a facut mai mult de 20 de milioane de victime. Acea gripă a fost rezultatul unei
mutaţii între virusul uman şi un virus dezvoltat la păsări. Între timp însă, odată cu evoluţia
ştiinţei, posibilitatile de prevenire şi tratament în aceste cazuri au devenit din ce în ce mai
eficiente. Virusurile pot fi tratate cu antivirale. Antibioticele sunt ineficiente.
O mare parte dintre bacteriile existente sunt inofensive. Ba mai mult, ele fac parte
din bariera de protecţie a organismului. Altele se dovedesc a fi însă destul de periculoase.
Bacteriile sunt microorganisme unicelulare care sunt mult mai dezvoltate ca virusurile.
Bacteriile pot supravieţui în absenţa unei gazde, se pot mişca, respira şi reproduce
autonom. Ceea ce le face periculoase este marea viteza de înmulţire în mediile propice. Un
alt pericol îl reprezintă toxinele pe care le eliberează (de exemplu botulismul, care
afectează sistemul nervos).
Bacteriile se fac responsabile de apariţia unor infecţii comune ale pielii, precum
acneea, otitele, furunculoza etc. Ele se află de asemenea la baza unor infecţii alimentare
(salmoneloza) ce se pot dovedi destul de grave dacă nu sunt tratate corespunzător. Tot
bacteriile sunt însă responsabile de boli grave precum pneumonia, holera sau ciuma.
Ca şi în cazul virusurilor, există vaccinuri care ne pot proteja de o parte dintre
aceste infecţii: tetanos, tuberculoză etc. În cazul în care infectarea se produce, atunci se
apelează la tratamentul cu antibiotice. Acestea fie omoară bacteriile, fie le împiedică
193
Lucaciu Anca Maria
dezvoltarea. Unele bacterii sunt foarte rezistente la antibiotice, producând enzime care
distrug substanţele utilizate în schema de tratament. Un alt aspect neplăcut este acela că le
ajută să fie din ce în ce mai rezistente.
Paraziţii sunt organisme care folosesc alte corpuri care au viaţă pentru a se hrăni şi a
supravieţui. Există trei tipuri de paraziţi care cauzează boli la oameni:
- protozoare - organisme unicelulare;
- helminţii sau viermi intestinali - organisme pluricelulare;
- ectoparaziţi - paraziţii externi care trăiesc pe suprafaţa pielii.
Deoarece protozoarele se pot multiplica în organismul uman, este suficient doar un
singur invadator pentru a se declanşa o infecţie gravă. Paraziţii pot supravieui la om în: sânge,
ţesut, intestine, sistemul limfatic.
De asemenea, paraziţii pot cauza o reacţie la nivelul pielii, sub forma unei erupţii cutanate.
Paraziţii se pot transmite de la o persoană la alta prin: alimente, fecale, apă, animale,
muşcături de insecte, transfuzie de sânge.
Listă scurtă a paraziţilor umani care provoacă boli, infecţii şi alte tipuri de neplăceri:
acarieni, giardia lamblia (infecţia se numeşte giardioză), oxiuri (infecţia se numeşte oxiuroză),
tenia (infecţia se numeşte teniază), trichuris trichiura sau viermele bici, entamoeba histolytica
amoeba (infecţia se numeşte amoebiasis sau amebiază), trichinella (infecţia se
numeşte trichineloza), babesioze (infecţia se numeşte babesioză), limbrici sau ascaris
lumbricoides (infecţia se numeşte ascaridioză), toxoplasma gondi (infecţia se
numeşte toxoplasmoza), păduchi, scabie etc.
Manifestările frecvent întâlnite ale prezenţei paraziţilor la oameni sunt:
- Constipaţie - unii viermi, din cauza formei şi dimeniunii lor pot bloca anumite organe.
Infecţiile grave cu viermi pot obstrucţiona coledocul şi tractul intestinal, iar din această cauză
scaunul va fi eliminat inconstant şi cu dificultate.
- Diaree - anumiţi paraziţi (mai ales protozoare) - pot produce prostaglandine (substanţe
hormonale care se găsesc în diverse ţesuturi umane) care determină scăderea cantităţii de
sodiu şi clor din organism. Una dintre consecinţe sunt scaunele apoase şi frecvente. Diareea
nu este neaparat un simptom al unei infecţii parazitare cât o modalitate prin care organismul
încearcă să se debaraseze de parazitul care a provocat infecţia.
- Balonare - unii paraziţi trăiesc în partea superioară a intestinului subţire unde inflamaţia pe
care aceştia o produc determină apariţia balonării. Situaţia poate fi amplificată când o
persoană consumă alimente greu de digerat, cum ar fi fasolea, fructe şi legume crude.
194
Lucaciu Anca Maria
Simptomele gastrointestinale pot fi de durată şi se pot manifesta cu intermitenţă, timp de mai
multe luni sau ani, dacă paraziţii nu sunt eliminaţi din organism.
- Sindromul de colon iritabil- paraziţii pot duce la inflamaţii ale celulelor peretelui intestinal,
dând naştere la o varietate de simptome gastrointestinale, sindrom de malabsorbţie al
nutrienţilor vitali, mai ales ale substanţelor grase. Sindromul de malabsorbţie se va manifesta
prin scaune voluminoase şi steatoree.
- Dureri articulare şi musculare - paraziţii migrează, sub formă de chisturi prin fluidele
organismului, iar unii din viermii care ies din chisturi pătrund în muşchi. O dată ce acest lucru
s-a produs, se va instala durerea şi adesea se consideră că este produsă de boli, cum este
artrita.
- Anemia - unele tipuri de viermi intestinali se ataşează la mucoasa intestinelor şi extrag
(pentru a supravieţui) nutrienţii de la gazda umană. Dacă sunt prezenţi în număr destul de
mare, aceştia pot determina pierderi de sânge suficiente pentru a declanşa un deficit de fier
care ar putea fi, uneori, chiar şi fatal.
- Alergie - paraziţii pot irita şi uneori perfora mucoasa intesinală, crescând permeabilitatea
intestinului subţire pentru moleculele nedigerate. Acest lcuru poate activa răspunsul imunitar
al organismului pentru a produce niveluri crescute de eozinofile, un tip de celule care are rol
de apărare a organismului. Eozinofilele pot determina inflamarea ţesuturilor corpului, ca
rezultat al unei reacţii alergice. Ca alergeni, paraziţii pot declanşa o creştere a producţiei
de imunoglobuline E (IgE).
- Afecţiuni ale pielii - viermii intestinali pot cauza urticarie, erupţii cutanate, eczeme şi alte
reacţii alergice manifestate la nivelul pielii. Ulcerele cutanate, umflăturile şi rănile, leziunile şi
dermatitele pot fi rezultatul invaziei cu protozoare.
- Granuloame - acestea sunt mase tumorale care acoperă ouăle paraziţilor. Ele se dezvoltă cel
mai adesea la nivelul colonului sau pe pereţii rectali, dar pot fi întâlnite şi în plămâni, ficat,
peritoneu sau uter.
- Nervozitate - substanţele toxice metabolice parazitare pot avea rol de iritanţi asupra
sistemului nervos central. Neliniştea şi anxietatea sunt adesea rezultatul infestării parazitare
sistemice. După încheierea unei cure naturale de dezintoxicare şi de tratare a parazitului,
bolnavul se poate schimba radical: greuteatea poate ajunge la normal, problemele pielii
dispar, iar personalitatea poate fi mult mai plăcută.
- Tulburări de somn - multe dintre trezirile în timpul nopţii, în special între ora 2 şi 3
dimineaţa sunt cauzate de încercările organismului de a elimina toxinele prin intermediul
ficatului. Potrivit medicinii chineze, aceste ore sunt cele la care ficatul funcţionează într-un
195
Lucaciu Anca Maria
mod intens. Tulburările de somn ar ptuea fi cauzate de ieşirile nocturne ale anumitor paraziţi
prin anus, fapt ce crează disconfort intens şi mâncărimi.
- Probleme ale dinţilor - bruxismul, scrâşnirea anormală a dinţilor şi încordarea maxilarului a
fost observat în cazuri de infecţii parazitare. Aceste simptome sunt observate mai ales în
timpul somnului copiilor. Bruxismul poate fi un răspuns nervos la iritanţii străini, interni.
- Oboseala cronică - însoţită de simptome asemănătoare gripei: apatie, depresie, tulburări de
concentrare şi de memorie, ar putea fi simptome fizice, emoţionale şi mentale ca urmare a
malnutriţiei rezultate din lipsa de carbohidranţi, grăsimi, vitamine (în mod special A şi B12)
din cauza prezenţei unor paraziţi în organism.
- Scăderea sistemului imunitar - paraziţii deprimă funcţia sistemului imunitar prin scăderea
secreţiei de imunoglobulină A. Prezenţa acestora stimulează incontinuu răspunsul imun al
organismului, iar în timp, acest sistem vital de apărare poate fi slabit, lăsând organismul
deschis la infecţii bacteriene şi virale.
De asemenea, şi următoarele condiţii ar putea fi semne ale unei invazii a paraziţilor:
creşterea în greutate, apetit excesiv, pierdere în greutate, gust neplăcut în gură şi respiraţie
urât mirositoare, astm, diabet, epilepsie, acnee, migrene şi chiar boli de inimă sau cancer.
e. Drogurile
Dependența de droguri este un fenomen de anvergură prin caracterul său dinamic și
schimbător care afectează toate grupele de vârstă, dar predominant pe cea a adolescenților și
tinerilor. Folosirea drogurilor a devenit în zilele noastre un fenomen de grup, atingând toate
categoriile socio-culturale, fără excepție.
În ultimii ani ai existenței noastre, traficul, consumul și fabricarea drogurilor a devenit
o problemă care transcede dincolo de limitele înguste ale gândirii individuale și colective.
Drogurile sunt substanțe create artificial de om, atât prin extracție, cât și prin sinteză chimică,
efectele lor fiind mult mai puternice decât ale plantelor de la care provin.
Consecințele nefaste ale consumului unor astfel de substanțe ori produse – afecțiuni
organice și psihice grave, depersonalizarea și degradarea omului – asociate frecvent cu
săvârșirea unor infracțiuni grave – omoruri, tâlhării, violuri, ș.a. – fac din „beția albă”, unul
din principalii factori de mortalitate.
Consumul periodic de stupefiante duce la apariția tulburărilor respiratorii, scăderea în
greutate, probleme ale constipației, iar la femei apar menstruații neregulate. Afecțiunile
psihice ce pot să apară sunt : oboseală extremă, schimbări ale stării de spirit, anxietate,
depresie, insomnie, iritabilitate, paranoia.
196
Lucaciu Anca Maria
Fumătorii de marijuana se aseamănă cu fumătorii de țigări, din punct de vedere
medical au aceleași probleme la nivel respirator, ei fiind expuși infecțiilor pulmonare, însă
riscul este mult mai mare decât al celor din a doua categorie pentru că marijuana conține un
număr mai mare de substanțe toxice, cancerigene. Studiile au arătat că consumul regulat de
marijuana și pe o perioadă îndelungată poate duce la apariția cancerului, în special la nivelul
gâtului.
Ecstasy (M.D.M.A.) un derivat metamfetaminic care a înlocuit M.D.A. (drogul
adevărului-metildioxiamfetamina) și M.D.E.A. (metildioxietilamfetamina), ultilizat în special
în cadrul „rave”-urilor datorită dezinhibiției (favorizează intimitatea) și stării euforice pe care
le produce, este considerat „drogul dragostei”, deși în realitate nu are proprietăți afrodisiace și
nici nu îmbunătățește performanța sexuală. Acest „drog de discotecă”se prezintă sub formă de
comprimate (albe sau cafenii) ori alte capsule, în care sunt frecvent incluse și alte substanțe
active (cafeina, phenciclidina etc. ).
Pe lângă efectele euforizante și dezinhibante ce urmează scurtei perioade inițiale de
dezorientare, când înlătură autocenzura socială favorizând apropierea și comunicarea cu
diverse persoane din grupul respectiv, drogul induce o stare de epuizare și de depresie cu
somnolență.
Tetrahidrocanabinolul (T.H.C.) este principalul psihoactiv conținut în cannabis sau
cânepă (cânepa Bombay, cânepa indiană, cânepa de iarbă), plantă ierbacee care poate ajunge
la 6-7 m înălțime.
Produsele obținute din cânepa indiană pot fi administrate sub diverse forme, pe cale
respiratorie: fumat - hașiș în pipe, marijuana în țigări, inhalat, prizat; digestivă: pilule,
siropuri, șerbet și determină ca element caracteristic, pe fondul stării euforice de bine general
în care subiectul se simte protejat, un râs nestăpânit, convulsiv, alternând cu stări de calm și
introspecție.
Ulterior se produce deteriorarea funcției gândirii, cu trecerea de la o idee la alta, fără a
avea legătură între ele, cresc dimensiunile tempo-spațiale (minutele devin ore, distanțele se
măresc), instinctele sunt dezinhibate, fond pe care se pot contura deliruri diverse, uneori cu
urmări grave și irepetabile. În timp se intalează o stare de pasivitate, cu reducerea instinctului
de conservare ( nu se alimentează, nu reacţionează în fața pericolului), insomnie, dezorientare
tempo-spațială, indiferența față de anturaj, care conduc inevitabil în cazul continuării
administrării, la degradarea psihică și fizică.
197
Lucaciu Anca Maria
Halucinogenele sunt substanțe naturale sau de sinteză care induc „o stare psihică
anormală, sub imperiul căreia individul are senzația că percepe lucruri sau situații de fapt
inexistente” (C. Gorgos) denumite halucinații.
Întrucât pe lângă halucinații, substanțele psihodisleptice generează și depersonalizare,
precum și o distorsionare a percepției binomului spațiu-timp, determinând manifestări de
intensitate psihotică asemănătoare schizofreniei, aceste substanțe fără efect terapeutic
(nemedicamentoase) au fost denumite și substanțe schizofrenomimetice.
Efectul halucinogen se produce la doze mici, ceea ce favorizează apariția intoxicațiilor
cu consecințe uneori letale. Deși nu induc dependență fizică, datorită efectului psihic marcat,
caracterizat printr-o euforie patologică, determină dependența psihică intensă, ceea ce justifică
includerea acestor substanțe în categoria drogurilor.
Analizând efectele asupra organismului ale câtorva dintre cele mai întâlnite droguri în
rândul consumatorilor tineri și foarte tineri, s-au putut observa și simptomele toxicomanilor în
funcție de stupefiantul folosit.
Când se apropie momentul injectării sau ingerării, deci nevoia de drog, la toxicomani
apar simptome ca: lăcrimări, rinoree, dureri, mâncărimi, stări de teamă, transpirații, frisoane,
dilatarea pupilelor, irascibilitate, agitație, nervozitate.
Toxicomanii aflați sub influența stupefiantelor sunt somnolenți, apatici, puțin
comunicativi, privesc în gol și se izolează pentru a „gusta plăcerea” stupefiantelor.
Diversele obiecte aflate în preajma drogatului, asupra sa ( pipe cu care s-a fumat,
resturi de țigări, fiole groase etc.) sau mirosurile specifice îi pot trăda pe cei care au consumat
stupefiante.
Urmele lăsate de instrumentele de administrare (înțepături, cruste, cicatrice etc.) pe
membrele superioare sau inferioare sunt indicii că este vorba de toxicomani, ceea ce
presupune examinarea medicală.
De asemenea, identificarea toxicomanilor este posibilă și pe baza registrelor aflate la
proprietarii de farmacii și angajaţii acestora, a rețetelor cu timbru sec onorate de policlinici,
spitale și farmacii în care, pentru aceeași persoană, sunt trecute, la intervale de timp scurte,
diagnostice diferite, care pot duce la descoperirea unor fictivități și falsuri sau prescrieri de
stupefiante fără a fi necesare. Aceste date pot fi depistate prin verificarea pe teren a datelor
înscrise în carnetele respective.
Factori interni
a. Hipoxia
198
Lucaciu Anca Maria
Hipoxia e o stare patologică care presupune un aport insuficient de oxigen în
organism. Poate apărea la nivelul întregului organism (hipoxie generalizată), sau la nivelul
unui țesut (hipoxie tisulară).
Există 4 tipuri de hipoxie:
 hipoxemie: scăderea presiunii și a cantității de oxigen de la nivelul sângelui arterial
(răul de altitudine);
 anemică: scăderea capacității de a transporta oxigenul în sânge (intoxicația
cu monoxid de carbon);
 circulatorie: reducerea fluxului sanguin (arterioscleroză, stare generală de șoc);
 histotoxică: incapacitatea celulară de a folosi oxigenul (intoxicațiile cu cianură).
Situaţii speciale:
Hipoxia la altitudine mare poate apare la ascensiuni montane din cauza
scăderii presiunii parțiale a oxigenului cu altitudinea (hipobarism). Aceasta produce
probleme respiratorii. Ca adaptare la hipoxie locuitorii de la altitudini ridicate au nivele
sanguine ridicate ale eritrocitelor.
Hipoxia la scafandri (în hiperbarism) este scăderea nivelului de oxigen dintr-
un amestec respirator. Un amestec respirator este hipoxic dacă presiunea parțială
a oxigenului din acest amestec, pO2, este mai mică de 0,17 bar.
Simptomele hipoxiei pot fi: respirație grea, dureri de cap, senzație de greață, pierderea
cunoștinței.
b. Dezechilibre hidro-electrolitice
Dezechilibrele hidro-electrolitice sunt tulburări ale volumului hidric și concentrației
electroliților din compartimentele lichidiene ale organismului.
Compartimentele lichidiene ale organismului
Apa reprezintă aproximativ 60% din greutatea totală a organismului, din care 40% este
localizată intracelular și 20% extracelular (lichid interstițial și plasmă). Apa circulă între
aceste compartimente ca răspuns la modificările osmolarității pentru a o menține constantă.
Compoziția electrolitică este diferită în funcție de compartiment, principalul ion extracelular
fiind sodiul, iar intracelular potasiul.
Elemente de fiziologie
Principalii solviți ai mediului extracelular sunt sodiul, glucoza și ureea. Sodiul este
principalul cation extracelular și este responsabil de cea mai importantă parte a forței
osmotice care menține apa în acest compartiment (osmol efectiv). Glucoza devine osmol
efectiv în condițiile deficitului de insulină (diabet zaharat). Ureea traversează liber
199
Lucaciu Anca Maria
membranele celulare, astfel încât nu are rol în mișcarea apei.
Menținerea echilibrului hidro-electrolitic implică atât balanța dintre aport (reglat prin
apariția senzației de sete care se declanșează în momentul creșterii osmolarității plasmatice) și
eliminare (renală, digestivă, repiratorie, cutanată), cât și dintre compartimentele interne, prin
intervenția mecanismelor de reglare.
Clasificarea tulburărilor hidro-electrolitice (Shires and Baxter):
-Tulburări de volum - contracție și expandare de volum;
-Tulburări de concentrație - hiponatremia, hipernatremia și alte stări hiperosmolare;
-Tulburări de compoziție - modificări ale concentrației potasiului, calciului, magneziului,
fosfatului seric și tulburări ale ionului de hidrogen (acidoza și alcaloza).
Tulburări de concentraţie şi volum
Dezechilibrele hidroelectrolitice cu sodiu seric normal
Deshidratarea izotonică (izonatremică) reprezintă deficitul proporționat de apă și
sodiu, astfel încât sodiul seric are valori normale (135-145 mEq/L), deși volumul circulant
este scăzut, producându-se o deshidratare extracelulară cu volum intracelular normal.
Cauzele sunt reprezentate de pierderi renale de sodiu (diuretice, nefropatie interstițială
cronică), pierderi digestive (vărsături, diaree, aspirații digestive), cutanate (transpirații
excesive, arsuri), pierderi în spațiul trei (peritonită, pancreatită, sindrom de compartiment),
hemoragii.
Semnele clinice sunt de intensitate variabilă în funcție de severitatea deshidratării.
Deshidratarea este ușoară când pierderea în greutate este sub 5%, moderată între 6-9%
și severă peste 10%. Semnele clinice sunt astfel reprezentate de manifestări neurologice (de la
agitație și iritabilitate la letargie sau comă), tensiunea arterială este normală în formele ușoare
până la foarte scăzută în formele severe, tahicardia apare inițial, apoi în stadii
avansate bradicardia. Alte simptome includ uscăciunea mucoaselor, setea, oliguria, polipneea.
Tratamentul este etiologic (tratarea cauzei diareei sau varsăturilor, oprirea
tratamentului diuretic) și simptomatic (administrarea de soluție de clorură de sodiu izotonă).
Hiperhidratarea izotonică (izonatremică) constă în creșterea de volum a
compartimentului extracelular, ca urmare a unei retenții egale de apă și sodiu, astfel încât
sodiul seric are valori normale.
Cauzele sunt insuficiența cardiacă, ciroza hepatică, sindromul nefrotic, enteropatii
exudative, fistule arterio-venoase, administrare de soluții izotone de clorură de sodiu.
Clinic se manifestă prin edeme periferice, revărsate seroase, edem
pulmonar, hipertensiune arterială.
200
Lucaciu Anca Maria
Tratamentul este etiologic și simptomatic prin îndepărtarea excesului lichidian cu
diuretice de ansă, tiazidice sau antialdosteronice.
Dezechilibrele hidroelectrolitice cu sodiu seric crescut
Hipernatremia reprezintă creșterea sodiului seric peste 145 mEq/L și poate fi hipo-,
izo- sau hipervolemică.
Hipernatremia hipovolemică constă în pierderi disproporționate de apă și sodiu, în
favoarea apei, astfel încât sodiul seric este peste 145 mEq/L. Hipernatremia antrenează
mișcarea apei din compartimentul intracelular spre cel extracelular, determinând astfel o
deshidratare intracelulară. În mod normal hipernatremia declanșează senzația de sete, astfel
încât aceasta se instalează doar la persoanele incapabile să se rehidrateze (sugari, imobilizați
la pat, demență, etc.).
Cauzele sunt reprezentate de pierderile renale prin poliurie hipotonă (diabet insipid)
sau osmotică (diabet zaharat, administrare de manitol), pierderi cutanate (transpirații excesive,
arsuri), respiratorii (hiperventilație) sau digestive (diaree osmotică), iatrogenic (administrare
de soluții hipertone), aport lichidian deficitar.
Clinic predomină semnele neurologice care apar ca urmare a deshidratării neuronale și
constau în agitație, confuzie, hiperreflexie, epilepsie, comă, alături de sete intensă și
uscăciunea mucoaselor.
Hipernatremia hipervolemică apare ca urmare a excesului de apă și sodiu, în favoarea
sodiului.
Cauzele sunt cel mai frecvent iatrogene ca urmare a administrării de soluții hipertonice
de clorură de sodiu sau bicarbonat, înec în apă sărată, exces de mineralocorticoizi.
Hipernatremia izovolemică apare ca urmare a pierderii de apă pură cu sodiu total
normal.
Cauzele sunt pierderile cutanate (transpirații excesive), respiratorii (polipnee), renale
(diabet insipid, hipodipsie).
Tratamentul hipernatremiei constă în tratarea cauzei (ex. tratamentul diabetului insipid
central cu Minirin sau periferic cu diuretice tiazidice) și tratament simptomatic ce constă în
rehidratare prudentă întrucât restabilirea bruscă a nivelului sodiului plasmatic poate duce la
apariția edemului cerebral. Rehidratarea se face cu apă administrată per os în formele ușoare
sau glucoză 5% soluție NaCl 4, 5% intravenos.
Dezechilibrele hidroelectrolitice cu sodiu seric scăzut
Hiponatremia reprezintă reducerea sodiului seric sub 135 mEq/L și în funcție de
valoarea serică poate fi ușoară (130-135 mEq/L), moderată (120-125 mEq/L) și severă (sub
201
Lucaciu Anca Maria
125 mEq/L), iar în funcție de perioada de instalare poate fi acută (sub 48h) sau cronică (peste
48h). În funcție de starea compartimentului hidric, poate fi izo-, hipo- sau hipervolemică.
Clinic se manifestă prin semne neurologice reprezentate de confuzie, delir, comă,
hiporeflexivitate, cefalee, convulsii, fasciculații musculare, mioclonus
și digestive reprezentate de greață, vărsături, anorexie.
Hiponatremia hipovolemică apare atunci când pierderile de sodiu depășesc pierderile
lichidiene.
Cauzele sunt reprezentate de pierderile renale (diuretice tiazidice, diuretice osmotice,
faza poliurică a insuficienței renale acute), digestive (diaree, vărsături), cutanate (arsuri,
transpirații), hemoragii etc.
Hiponatremia hipervolemică constă în retenția de apă superioară celei de sodiu.
Cauzele sunt insuficiența cardiacă congestivă, sindromul nefrotic și ciroza hepatică,
hipoproteinemiile, manifestându-se clinic prin edeme.
Hiponatremia euvolemică apare în caz de aport continuu de apă în condițiile
deficitului de excreție renală.
Cauzele sunt reprezentate de sindromul de secreție inadecvată de hormon antidiuretic,
insuficiența renală, hipotiroidism, insuficiența corticosuprarenaliană, polidipsie, dieta săracă
în solviți.
Tulburări de compoziţie
Hiperkaliemia
Cauzele majore sunt insuficiența renală, transfuzii sangvine, sindroame de
strivire, hipoaldosteronism.Manifestările clinice includ crampe abdominale, diaree, slăbiciune
musculară, tulburări de ritm sau de conducere.
Hipokaliemia
Cauzele frecvente sunt diaree, vărsături, diureză osmotică, hipomagneziemie,
hiperaldosteronism. Manifestările clinice includ constipație, ileus paralitic, parestezii,
tulburări de ritm sau de conducere.
Hipercalcemia
Cauzele principale sunt hiperparatiroidism, osteoporoză, diuretice tiazidice, sindroame
paraneoplazice. Simptomele clinice sunt reprezentate de constipație, anorexie, greață,
fatigabilitate, poliurie.
Hipocalcemia
202
Lucaciu Anca Maria
Cauzele principale sunt deficitul de vitamina D, hipoparatiroidism, hipomagneziemia,
hiperfosfatemie. Clinic se manifestă prin hiperexcitabilitate musculară, crampe musculare,
laringospasm.
Hipermagneziemia este cauzată cel mai adesea de alterarea funcției renale cu
eliminare scăzută sau aport excesiv. Se manifestă prin hipotensiune, bradicardie, letargie,
parestezii, aritmii.
Hipomagneziemia este cauzată de aport sau absorbție reduse sau excreție crescută, cel
mai frecvent ca urmare a folosirii diureticelor. Alte cauze includ alcoolism cronic,
cetoacidoza diabetică, hiperaldosteronism. Clinic, se manifestă prin hiperexcitabilitate
musculară, crampe musculare, tremor, aritmii cardiace.
c. Dezechilibre metabolice
Metabolismul uman este un sistem complex care s-a dezvoltat pentru a menţine
greutatea corpului într-o formă constantă. Şi după cum afirmă specialiştii, hrana (alături de o
serie de alţi factori esenţiali) reprezintă principala sursă de energie şi combustibil eficient
pentru toate organele şi sistemele formate în organismului nostru.
În cadrul proceselor metabolice sunt angrenate toate substanţele chimice şi naturale
care implică atât lipide, cât şi proteine şi glucide.
Aceste substanţe sunt necesare în cantităţi suficient de mari astfel încât să susţină
întregul proces al metabolismului şi funcţiile organismului. În plus, organismul are nevoie şi
de vitamine şi minerale care chiar dacă sunt vitale pentru organism, ele nu furnizează acestuia
energie sau calorii. Aşadar, în cadrul corpului uman, se poate afirma că metabolismul este
partea responsabilă cu crearea de noi celule şi implicit aprovizionarea lor cu toate substanţele
nutritive, tot el ajută la reglarea temperaturii corpului şi mai ales, eliminarea substanţelor
toxice din organism.
Bolile metabolice reprezintă tulburări ce vizează o serie de factori nutritivi,
caracterizate adesea prin reacţii chimice anormale din care pot rezulta diverse modificări ale
procesului metabolic. Aceste afecţiuni au pe de o parte factori ereditari (unele pot fi depistate
de la naştere), dar pot fi cauzate şi de boli apărute pe parcursul vieţii (fiind identificate după
apariţia unor simptome specifice).
Ca atare, totalitatea tulburărilor care apar pe diverse paliere metabolice ale principiilor
alimentare sunt grupate şi poartă denumirea de boli metabolice.
Bolile metabolice genetice sunt cauzate de lipsa enzimelor din organism, iar în cazul
nou-născuţilor (care prezintă de la naştere aceste afecţiuni) o parte foarte mică este
diagnosticată în timp util şi se poate bucura de un trai normal. Totodată trebuie ţinut cont de
203
Lucaciu Anca Maria
afecţiunile metabolice care pot fi diagnosticate de la naştere din cauza implicaţiilor pe termen
lung ale acestora.
Luând în considerare că există mai multe departamente cu principii active, există
diferite zone metabolice (astfel încât şi patalogia metabolică este diferenţiată în funcţie de
zona afectată), după cum urmează:
 Metabolismul glucidelor (avand rol energetic, în urma digestiei, glucidele ajung în
intestinul subţire sub formă de monozaharide şi se absorb).
 Metabolismul lipidelor (şi ele se absorb la nivelul intestinului subţire, dar sub formă
de acizi graşi, monogliceride, colesterol şi fosfolipide).
 Metabolismul proteinelor (cu rol atât energetic cât şi funcţional, ele se absorb în
organism sub formă de aminoacizi întâi în ficat, şi ulterior în circulaţia generală).
Diabetul
Este una dintre cele mai întâlnite tulburări metabolice. El reprezintă o afecţiune care
indică un nivel ridicat al zahărului în sânge şi apare când pancreasul nu mai secretă deloc
insulina sau produce o cantitate prea mică pentru a putea transforma glucoza din sânge în
energie. Conform specilaiştilor, diabetul a devenit o boală din ce în ce mai răspândită, cauzată
în special de alimentaţia inadecvată, foarte bogată în sare şi zahăr. Greutatea peste medie,
asociată cu un stil de viaţă nesănătos, reprezintă principalul factor de risc pentru instalarea
diabetului.
Zaharina reprezintă o alternativă de înlocuire a zahărului pentru persoanele care suferă
de diabet, dar şi pentru cei care vor să slăbeasca. Aceasta se absoarbe rapid în tractul digestiv
şi se elimină, nemodificată, aproape în totalitate prin urina în decurs de câteva ore.
Există mai multe tipuri de diabet zaharat, dar cele mai cunoscute sunt: diabetul zaharat
tip 1 şi diabetul zaharat tip 2.
Diabetul de tip 1 sau diabetul insulino-dependent apare la vârste fragede şi are ca
principală cauză atacul anticorpilor din organism asupra pancreasului.
Diabetul de tip 2 sau diabetul non-insulino-dependent este cel mai întâlnit tip cu o
frecvenţă de aproape 100% în cazul persoanelor diagnosticate. Cauza cea mai întâlnită pentru
declanşarea acestui tip de diabet o constituie obezitatea.
Obezitatea
Este cea mai frecventă boală metabolică şi este asociată adesea cu boli cronice severe
cum ar fi bolile cardiovasculare şi diabetul zaharat. Cauzele principale ale obezităţii sunt:
supraalimentarea, sedentarismul, anxietatea, stresul şi de foarte multe ori, toate acestea
asociate.
204
Lucaciu Anca Maria
Se poate spune despre o persoană că este obeză din momentul în care greutatea normală este
depăşită cu un procent de 20%. În cazuri foarte grave acest procent poate fi depăşit şi ajunge
să fie cuprins între 50 şi chiar 100%. Este foarte important de reţinut că metabolismul este
accelerat şi susţinut de mişcarea fizică.
Hipertiroidismul
Se declanşează când hormonul tiroidian deţine control asupra metabolismului şi
influenţează rata bătăilor cardiace, digestia, tonusul muscular, rezistenţa oaselor şi mai ales
nivelul colesterolului în sânge.
Dacă glanda tiroidă produce hormon tiroidian în exces, atunci persoana suspectă va
prezenta semne de hipertiroidism (transpiraţii abundente, piele umedă, păr fin care cade uşor,
scădere în greutate chiar dacă alimentaţia este corectă şi echilibrată. Majoritatea cazurilor de
hipertiroidism sunt date de o boala autoimună, numită boala Basedow-Graves.
Hipotiroidismul
Apare atunci când glanda tiroidă nu produce suficienţi hormoni ai căror funcţie, este şi
aceea de a controla maniera în care organismul consuma energia. El este caracterizat de
creşterea excesivă în greutate şi ritm cardiac lent.
De reţinut este faptul că hipotiroidismul infantil netratat poate duce la afecţiuni la
nivelul creierului, ce pot implica un retard psihic şi un retard al dezvoltării, la adolescenţi se
manifestă vizibil în sensul în care ei arată mult mai tineri decât vârsta corespunzatoare, iar
femeile pot dezvolta boala chiar şi însărcinate.
Guta
Este o boala cel mai des întâlnită în cadrul populaţiei de gen masculin şi este cauzată
de acidul uric metabolic format în organism. Când nivelul acidului uric are valori foarte mari,
acesta poate forma cristale care se depun apoi la nivelul articulaţiior.
Din păcate, boala, are factori de risc comuni cu alte afecţiuni precum: obezitatea,
hipertensiunea arterială. Aceşti factori sunt de asemenea factori de risc pentru anumite
afecţiuni, ca diabetul zaharat, bolile renale sau afecţiuni ale arterelor.
Mesele excesive dezorganizate sau la cealaltă extremă înfometarea, aportul scăzut de
alimente cu un aport nutriţonal afectează procesele de energie şi de depozitare în organism şi
au o influenţă masivă în perturbarea echilibrului general al organismului.
Alimentaţia sănătoasă este primordială pentru buna funcţionare a organismului uman.
Abordarea necorespunzatoare a rolului alimentaţiei, precum şi asocierea ei cu sedentarism,
consum de alcool, tutun, substanţe interzise pot reprezenta grave ameninţări pentru sănătate,
atât pe termen scurt dar şi lung.
205
Lucaciu Anca Maria
În ceea ce priveşte prevenirea bolilor metabolice se recomandă:
 Un rol decisiv îl are dieta, prin urmare este necesară reducerea şi controlul asupra
cantităţii de alimente bogate în grăsimi şi carbohidraţi. Ritmul de viaţă dezorganizat
alături de obiceiurile alimentare nesănătoase pot duce la apariţia unor afecţiuni grave,
printre care diverse boli metabolice precum: obezitatea, diabetul zaharat şi dislipidemia
(concentraţie mare de grăsimi în sânge). Aşadar, este important să introducem în stilul
nostru de viaţă a unei diete echilibrate, bogată în fructe şi legume, peşte, fibre, lactate (din
care corpul să îşi ia vitaminele, mineralele şi toţi nutrienţii de care are nevoie).
 Sedentarismul constituie un alt factor pentru instalarea bolilor metabolice. Indiferent de
programul cotidian, exerciţiile fizice nu trebuie să lipsească cel puţin 30 de minute pe zi.
Mişcarea trebuie adaptată în funcţie de vârstă, starea generală de sănătate, dar şi preferinţe
şi alte obiceiuri.
 Chiar dacă consumă calorii, nicotina conţinută de ţigări afectează întregul circuit al
metabolismului.
 Alcoolul este extrem de dăunător asupra ficatului şi stomacului, dar nu în ultimul rând şi
asupra sistemului nervos. Consumat în cantităţi exagerate, perioade lungi de timp, el are
efecte devastatoare asupra metabolismului, îngreunând sistemul de procesare al
enzimelor.
206
Lucaciu Anca Maria
IV. SISTEMUL IMUNITAR
Imunitatea este un mecanism de apărare al organismului care îi conferă protecție

împotriva îmbolnăvirii acționând ca o barieră în calea agentului patogen (fie el bacterian,
viral, parazitar sau din categoria toxinelor) astfel încât organismul nu va contacta afecțiunea
pe care o induce agentul patogen respectiv.
Sistemul imunitar este reprezentat de totalitatea mecanismelor de apărare împotriva
microorganismelor patogene și a structurilor non-self.
Tipuri de imunitate:
1. Imunitatea înnăscută nespecifică este reprezentată de totalitatea structurilor și
mecanismelor cu rol protector (tegumente, mucoase, enzime secretate exocrin precum
lizozimul din salivă, sucul gastric cu pH acid) precum și de temperatura corpului, concentrația
mare a oxigenului în alveolele pulmonare (100 mmHg) care conferă protecție împotriva
colonizării tractului respirator cu organisme anaerobe, nivelul cortizolemiei care controlează
răspunsul inflamator și rezistența la infecții, macrofagele circulante, secreția de mucus și alte
structuri. Acest tip de imunitate conferă caracterul de barieră împotriva colonizării
tegumentelor, tractului respirator, digestiv, genital, urinar cu agenți patogeni nespecifici. Este
o imunitate naturală, cu care organismul respectiv se naște și este caracteristică tuturor
indivizilor aparținând respectivei specii. Mecanismele imunității înnăscute nespecifice
intervin pătrunderii, supraviețuirii și multiplicării agentului patogen în organism.
2. Imunitatea înnăscută specifică este reprezentată de rezistența organismului față de
infecția cu anumiți agenți patogeni specifici, rezistență cu care organismul respectiv se naște.
3. Imunitatea dobândită este tipul de imunitate care conferă organismului o rezistență
specifică față de un anumit agent microbian. Există mai multe tipuri de imunitate dobândită.
Tipuri de imunitate dobândită
Rezistența contra unui agent patogen poate fi căpătată activ, fiind numită imunitate
dobândită natural în mod activ, organismul căpătând rezistență față de un anumit agent
microbian după ce a dezvoltat boala și s-a vindecat prin fabricarea de anticorpi anti-agentul
microbian respectiv, anticorpi care persistă timp îndelungat prevenind o eventuală
reîmbolnăvire. Un exemplu sunt bolile copilăriei, care odată declanșate și vindecate nu vor
mai fi contactate ulterior din cauza faptului că organismul a dobândit imunitate naturală prin
fabricarea de anticorpi împotriva agenților microbieni respectivi (oreion, varicelă, rubeolă,
rujeolă etc.). Acest tip de imunitate poate funcționa timp de luni, ani sau toată viața, deoarece
207
Lucaciu Anca Maria
limfocitele devoltă o memorie imunologică și la un nou contact cu același antigen vor
reacționa având ca rezultat blocarea dezvoltării infecției.
Imunitatea dobândită natural în mod pasiv (imunitate naturală pasivă) este cea
dezvoltată prin pasajul transplacentar al anticorpilor de la mamă la făt în timpul sarcinii,
precum și de pasajul imunoglobulinei A secretorii de la mamă la făt prin laptele matern în
timpul alăptării.
Imunitatea dobândită artificial în mod activ se capătă prin vaccinare, caz în care
organismul primește o doză mică de agenți microbieni inactivați care vor declanșa un răspuns
imun finalizat prin sinteza de anticorpi specifici anti agentul patogen cu care s-a realizat
vaccinarea. Imunitatea post-vaccin se realizează lent, în 2-3 săptămâni și are o durată
variabilă, în funcție de tipul de vaccin care s-a folosit. Vaccinarea este o metodă profilactică
de provenire a anumitor infecții mai ales în anotimpurile specifice dezvoltării afecțiunilor
respective precum gripă sau în zone endemice pentru anumite afecțiuni, cum este România
pentru tuberculoză.
Imunitatea dobândită artificial în mod pasiv se numește și serumizare și constă în
administrarea unor preparate biologice numite seruri imune, care conțin anticorpi specifici
unei boli elaborați de un alt organism, anticorpi care vor fi transferați apoi organismului care
urmează să fie imunizat cu serul respectiv prelevat de la organismul care a fabricat anticorpii.
Acest tip de imunitate se instalează foarte rapid, în maximum 1-2 ore dar durează și foarte
puțin (30 de zile). Scopul folosirii serurilor imune este profilactic, la organismele cu risc mare
de infectare sau terapeutic, la organismele bolnave.
Răspunsul imun
Este modalitatea prin care sistemul imunitar reacționează împotriva agenților patogeni.
Implică obligatoriu stimularea și proliferarea limfocitelor antigen-specifice (celule ale
sistemului imunitar care reacționează împotriva unui antigen specific) și sinteza unor
molecule prin care este recunoscut antigenul, reprezentate de anticorpi și/sau receptori
membranari pentru antigen.
O anumită macromoleculă sau substanță se numește antigenică dacă declanșează un
răspuns imun și reacționează specific cu anticorpii sau receptorii membranari care apar în
timpul răspunsului imun.
Răspunsul imun are trei etape de desfășurare:
1.Selecția clonală - momentul în care sunt selectate doar limfocitele antigen-specifice,
singurele capabile să reacționeze împotriva antigenului cu care se confruntă organismul la
momentul respectiv. Populația de limfocite capabilă să recunoască numai un anumit tip de
208
Lucaciu Anca Maria
antigen datorită receptorilor pentru antigenul respectiv pe care acestea îi prezintă pe suprafața
membranei celulare se numește clonă limfocitară.
2.Activare clonală - este reprezentată de activarea metabolică a clonei limfocitare
selectate în prima etapă.
3. Expansiunea clonală - este etapa în care clona de limfocite selectate și activate
metabolic se multiplică cu creșterea numărului de limfocite antigen-specifice.
Antigenul
Imunogenitatea este capacitatea antigenului de a declanșa un răspuns imun, această
proprietate a antigenului mai fiind denumită și caracter imunogen.
Specificitatea este a doua proprietate a antigenului și reprezintă capacitatea acestuia de
a reacționa specific numai cu anticorpii solubili sau cu receptorii membranari care apar ca
urmare a stimulării sistemului imun de către substanța antigenică.
Antigenele sunt de două tipuri: antigene complete sau imunogene și antigene
incomplete sau haptene.
Imunogenele sunt antigenele care prezintă ambele proprietăți specifice unui antigen:
imunogenitatea și specificitatea. Se împart în timodependente și timoindependente.
- Antigenele complete timodependente sunt capabile să declanșeze fie răspuns imun celular,
fie răspuns imun umoral, ambele tipuri de răspuns fiind condiționate de apariția limfocitelor T
helper. Majoritatea antigenelor sunt de natură proteică și aparțin acestei categorii.
- Antigenele complete timoindependente sunt acele antigene care declanșează numai răspuns
imun umoral deoarece au efect stimulator doar asupra limfocitelor B și nu asupra limfocitelor
T helper. Limfocitele B stimulate de antigen vor produce ulterior anticorpii care vor distruge
antigenul respectiv.
Haptenele au o greutate moleculară mică sau foarte mică și prezintă doar specificitate,
nu și imunogenicitate. Ele singure nu vor declanșa niciodată un răspuns imun. Pentru ca o
haptenă să declanșeze răspunsul imun este necesar ca ea să se cupleze cu o macromoleculă
complexă și cu imunogenicitate pronunțată, care se numește purtător (carrier).
Un antigen complet este alcătuit dintr-o parte haptenică ce conferă specificitatea
antigenului. Această parte haptenică se numește determinant antigenic. A doua componentă a
antigenului complet este partea carrier care se cuplează cu haptena și determină
imunogenicitatea antigenului.
Determinanții antigenici
Din punct de vedere structural, determinanții antigenici sunt de două tipuri: liniari
(secvențiali) și conformaționali.
209
Lucaciu Anca Maria
Determinanții antigenici liniari sunt alcătuiți din lanțuri scurte de 8 până la 12
aminoacizi dispuși succesiv pe o singură catenă proteică, aceștia fiind recunoscuți doar de
limfocitele T, după ce antigenele au fost prelucrate de către celulele prezentatoare de antigen.
Determinanții antigenici conformaționali sunt alcătuiți din grupuri de 8 până la 12
aminoacizi care sunt dispuși anarhic, aparținând fie unor regiuni diferite din catena proteică
sau unor catene diferite aflate în apropiere și legate între ele prin punți de sulf sau prin legături
necovalente. Sunt recunoscuți numai de către limfocitele B și de către anticorpii produși de
limfocitele B.
Din punct de vedere conformațional, determinanții antigenici pot fi de tip efector sau
de tip imunoreglator.
Determinanții antigenici de tip efector pot fi conformaționali fiind recunoscuți doar
de către limfocitele B, declanșând răspunsul imun umoral sau secvențiali, aceștia fiind
recunoscuți doar de limfocitele T citotoxice care determină răspuns imun celular.
Determinanții antigenici de tip imunoreglator controlează intensitatea răspunsului
imun declanșat și sunt recunoscuți fie de către limfocitele T helper care amplifică răspunsul
imun, fie de limfocitele T supresoare care limitează sau opresc răspunsul imun. Astfel, pe
lângă imunogenitate și specificitate se mai descrie o a treia proprietate a antigenului care este
reprezentată de imunomodulare, proprietate prin care antigenul devine responsabil de decizia
asupra tipului de răspuns imun pe care îl produce, umoral sau celular precum și de intensitatea
răspunsului imun produs.
Limfocitele care recunosc determinanții antigenici efectori sunt foarte variate și
diverse, existând zeci de milioane de clone limfocitare diferite care recunosc tot atâtea tipuri
de anticorpi.
Pentru a induce răspunsul imun, antigenul trebuie să fie obligatoriu o substanță non-
self sau străină organismului. Cu cât structura antigenului este mai diferită, cu atât mai repede
va fi recunoscut de către celulele sistemului imun. Cel mai bine sunt recunoscute antigenele
care provin din organisme foarte îndepărtate de specia umană din punct de vedere filogenetic.
Cu cât antigenul are o structură mai complexă, cu atât va fi mai imunogen și va fi mai rapid
preluat de către celulele prezentatoare de antigen care facilitează recunoașterea antigenului de
către limfocitele antigen-specifice. Antigenul intrat în organism va interacționa fie cu
receptorii antigenici solubili, care recunosc mai ales antigenele solubile și care vor forma
complexe imune cu antigenul cu care se cuplează, complexe care vor fi distruse ulterior de
macrofagele din sistemul reticulo-endotelial, fie cu receptorii antigenici membranari situați
doar în organele limfoide secundare reprezentate de ganglionii limfatici și splină, cuplare în
210
Lucaciu Anca Maria
urma cărora se vor activa limfocitele antigen-specifice și se va declanșa fie răspuns imun
umoral, fie răspuns imun celular.
Marea majoritate a antigenelor sunt exogene fiind bacteriene, virale, parazitare,
alergeni (polen, praf, venin de albină etc.), substanțe toxice sau endogene precum
autoantigenele responsabile de declanşarea unor boli autoimune datorate apariței unui răspuns
imun aberant al organismului împotriva propriilor structuri (structurile self) sau antigenele
tumorale care determină diverse tipuri de cancere.
Traseul antigenului în organism
Antigenul care a străbătut toate barierele și a trecut de toate mecanismele naturale cu
rol protector antiinfecțios ale organismului, va ajunge în organele limfoide secundare
reprezentate în principal de splină și ganglioni limfatici. Antigenele timoindependente ajunse
într-una dintre aceste două locații vor activa în mod direct limfocitele B cu declanșarea
secreției de anticorpi specifici și activarea răspunsului imun umoral.
Antigenele timodependente sunt captate de către celulele prezentatoare de antigen
cantonate la nivelul diferitelor țesuturi. Celulele prezentatoare de antigen vor transporta apoi
antigenul pe cale limfatică spre organele limfoide secundare și vor fi prezentate limfocitelor B
sau T sub formă de epitopi (fragmente ale determinanților antigenici). Astfel se va declanșa
fie răspunsul imun umoral prin activarea limfocitelor B, fie răspunsul imun celular prin
activarea limfocitelor T, activare care se face în funcție de natura antigenului.
Situsul combinativ pentru antigen este acel receptor de pe membrana limfocitelor care
recunoaște prin complementaritate numai o anumită structură antigenică (epitop).
Caracteristicile principale ale situsului combinativ pentru antigen sunt următoarele:
- Structura unică, nerepetabilă pe toate limfocitele aparținând aceleiași clone limfocitare
selectate clonal. O clonă limfocitară conține câteva sute de limfocite.
- Situsul combinativ pentru antigen al anticorpilor este identic structural cu cel al limfocitelor
care au produs acești anticorpi.
- Are o structură constituită din două lanțuri polipeptidice asociate între ele dar diferite din
punct de vedere structural.
- Sinteza lanțurilor polipeptidice din structura situsului combinativ pentru antigen, atât ale
situsului situat pe limfocite, cât și ale situsului situat pe anticorpi se face prin recombinare
genică, acest lucru asigurând diversitatea și variabilitatea extrem de mare a receptorilor care
vor avea structuri variate fiind capabili să recunoască tipuri diverse de antigene.
Trei tipuri de gene sunt responsabile de sinteza lanțurilor unui situs combinativ pentru
211
Lucaciu Anca Maria
antigen, acestea suferind procesul de recombinare genică. Sunt gene de variabilitate, gene de
diversitate și gene de joncțiune.
Specificitatea antigenelor este întotdeauna absolută și este de asemenea determinată
genetic.
Organele sistemului imunitar
Se mai numesc și organe limfoide sau sistem limfoid. Sistemul limfoid este definit ca
fiind suportul imunității, fiind alcătuit din vase limfatice, organe limfoide, țesuturi limfoide și
celule izolate, toate având potențial imunitar. Organele limfoide sunt reprezentate de
aglomerări specifice de celule delimitate de o capsulă de țesut conjunctiv, în aceste organe
aflându-se sediul în care celulele sistemului imunitar se dezvoltă și se maturează sau sediul în
care ele își îndeplinesc funcțiile imune specifice.
Țestuturile limfoide nu sunt delimitate de o capsulă de țesut conjunctiv, ele sunt
grupări de celule dispersate inegal pe mucoasa tractului respirator, digestiv sau urogenital.
Organele limfoide sunt de două tipuri:
1. Organe limfoide primare
2. Organe limfoide secundare
Organele limfoide primare
Sunt sediul în care se generează limfocitele. La om sunt în număr de trei: timusul,
măduva osoasă și ficatul embrionar (este responsabil de sinteza de limfocite numai în timpul
vieții intrauterine).
Timusul
Este un organ limfoid primar situat în mediastinul anterior (partea anterioară a
toracelui), retrosternal. Unitatea funcțională a organului este reprezentată de lobulul timic, la
nivelul căruia se delimitează două zone distincte:
a. Zona corticală sau periferică alcătuite din celule limfoide tinere sau timocite care
provin din celulele stem;
b. Zona medulară sau centrală săracă în limfocite și bogată în celule epiteliale care
reprezintă spațiul în care limfocitele T se maturează. Celulele epiteliale care alcătuiesc
această zonă au pe suprafața lor antigene codificate de către sistemul major de
histocompatibilitate al organismului.
Corpusculii Hassal sunt celule timice specifice situate în zona medulară, care au atât
funcție secretorie cât și funcție de fagocitoză.
Mitoza este foarte ridicată la nivelul timusului, astfel că populația de timocite se
înlocuiește total odată la 4-5 zile.
212
Lucaciu Anca Maria
Precursorii limfocitelor ajung în timus și se multiplică în zona corticală a lobulului
timic urmând să se matureze apoi în zona medulară. După ce limfocitele T se maturează,
acestea pătrund în vasele sangvine ale medularei timice și ajung în circulația sistemică
îndreptându-se către zonele timodependente ale organelor limfoide secundare.
Timusul involuează la pubertate, odată cu începerea secreției de hormoni sexuali
androgeni și estrogeni și cu creșterea nivelului de corticosteroizi din suprarenală. Însă
involuția nu este completă, întrucât rămân insule de celule timice funcționale toată viața,
insule capabile să genereze noi clone limfocitare de fiecare dată când este nevoie.
Măduva osoasă
La nivelul ei există o cantitate foarte mare de precursori ai limfocitelor B și de
plasmocite, capabile să sintetizeze imunoglobuline sau anticorpi. Nu există limfocite T mature
în măduva osoasă, deoarece principala funcție a acesteia este să sintetizeze precursori ai
celulelor sangvine fiind un organ hematopoietic. Țesutul hematopoietic activ este cuprins într-
o rețea de vase sanguine și este responsabil de sinteza limfocitelor T imature și sinteza
limfocitelor B. Limfocitele T imature nu rămân niciodată în măduvă, ele migrează în timus,
fiind precursoare ale limfocitelor T mature. Limfocitele B rămân în măduvă unde se și
maturează. La vârsta a treia, funcția de hematopoieză a măduvei hematogene este mult redusă.
Organele limfoide secundare
Sunt denumite și organe limfoide periferice, fiind reprezentate de splină, ganglioni
limfatici și formațiuni limfoide asociate sistemului digestiv, respirator și aparatului urogenital.
Aceste formațiuni limfoide asociate se mai numesc și MALT (Mucosa Associated Lymphoid
Tissue). Ele reprezintă sediul în care se desfășoară răspunsul imun, fie el de tip umoral sau
celular, fiind populate cu precursorii limfocitari produși în organele limfoide primare. După
regresia organelor limfoide primare, sinteza de precursori ai limfocitelor mature se va muta în
organele limfoide secundare. Pe lângă limfocite, aceste organe conțin și alte celule precum
granulocite (leucocite cu nucleu granular reprezentate de neutrofile, eozinofile și bazofile)
plasmocite și macrofage.
Există două tipuri de limfocite, B și T, în cadrul organelor limfoide secundare
delimitându-se arii specifice fiecărui tip limfocitar, ariile rezervate limfocitelor T fiind
numite arii T-dependente, iar ariile rezervate limfocitelor B fiind numite arii B-dependente.
Între cele două arii nu există delimitare specifică, organele limfoide fiind traversate de
numeroase vase sanguine care permit schimburile de lichide și recircularea limfocitelor.
Dezvoltarea completă a organelor limfoide secundare are loc după naștere, sub
213
Lucaciu Anca Maria
influența unor stimului antigenici, stimuli care determină și proliferarea și diferențierea
limfocitelor în limfocite efectoare și limfocite de memorie.
Ganglionii limfatici
Se mai numesc și limfonoduli si sunt plasați strategic, în anumite zone ale
organismului, de-a lungul vaselor limfatice. Filtrează lichidul limfatic îndepărtând antigenele
conținute de acesta. Fiecare ganglion este delimitat de o capsulă de țesut conjunctiv din care
pornesc trabeculele care reprezintă suportul celulelor limfoide ale ganglionului, împreună cu
rețeaua formată din fibre de reticulină. Ganglionul este delimitat în trei zone diferite și anume:
- Zona corticală sau zona externă care conține limfocite grupate în foliculi limfoizi. Acești
foliculi pot fi primari și conțin limfocite aflate în stare de repaus sau secundari care conțin
limfocite care au fost stimulate antigenic și activate. În centrul fiecărui folicul limfoid se află
zona germinativă sau centrul germinativ cu limfocite B aflate în proliferare. Zona corticală a
ganglionilor limfatici este o arie B dependentă. După ce stimulul antigenic încetează, foliculii
limfoizi secundari se transformă în folicului primari. Foliculii limfoizi conțin și macrofage și
plasmocite.
- Zona paracorticală este o arie T dependentă imprecis delimitată, care este bogat
vascularizată.
- Zona medulară reprezintă centrul ganglionului și este definită ca fiind o arie B dependentă
deoarece aici predomină limfocitele B. Mai conține și macrofage, plasmocite și limfocite T.
În ganglionii limfatici celulele limfoide sunt dispuse în șiruri celulare regulate formând
cordoane printre care se răsfiră mici vase limfatice numite sinusuri medulare care colectează
limfa din ganglion și se varsă apoi în vasele limfatice eferente care părăsesc ganglionul
respectiv. Macrofagele pot prelua și prelucra orice antigen care ajunge la ganglion deoarece
circulația limfatică este foarte lentă la acest nivel.
Funcțiile ganglionilor limfatici:
- Stochează numeroase celule limfoide reprezentând și locul în care acestea proliferează;
- Conțin numeroase macrofage care distrug antigenele fără a distruge însă și epitopii care sunt
prezentați limfocitelor antigen-specifice;
- La acest nivel se realizează cele mai multe dintre cooperările celulare ale sistemului
imunitar;
- Ganglionii se modifică structural în momentul în care densitatea de antigene depășește
nivelul de prelucrare al macrofagelor. Prin urmare ganglionii se măresc de volum, își vor
crește temperatura locală și vor deveni dureroși și/sau aderenți la planurile superficiale și/sau
profunde.
214
Lucaciu Anca Maria
După eliminarea infecției sau după ce răspunsul imun se finalizează, limfonodulii revin
la dimensiunile inițiale. Mărirea de volum a ganglionilor limfatici se datorează în principal
substanțelor chimice secretate de limfocite care au efect vasodilatator și de inducere a
inflamației ca mecanism de protecție împotriva infecției.
Splina
Reprezintă organul limfoid care filtrează antigenele din sistemul sangvin, așa cum
ganglionii limfatici filtrează antigenele din sistemul limfatic. Aproape toate antigenele și toate
substanțele non-self din sânge sunt reținute la nivelul splinei, acest organ fiind în același timp
un centru important în care se desfășoară răspunsul imun. Este acoperită de o capsulă
conjunctivă care trimite trabecule în interiorul organului. Este, ca și ganglionii limfatici
delimitată în trei porțiuni diferite:
- Pulpa albă alcătuită din celule limfoide dispuse sub formă de manșon în jurul unei arteriole
centrale. Astfel se constituie tecile limfoide periarteriolare împărțite în două zone și anume
zona internă alcătuită din macrofage și celule T fiind o arie T dependentă și zona externă
bogată în limfocite B fiind o arie B-dependentă. În aria B-dependentă, limfocitele B dispuse
sub formă de conglomerate formează foliculii splenici sau corpusculii Malpighi.
- Pulpa roșie este cea mai importantă parte a splinei alcătuită din sinusuri venoase și cordoane
de celule splenice numite și cordoane Bilroth. Celulele care alcătuiesc pulpa roșie sunt
macrofagele, limfocitele B, limfocitele T și plasmocitele însă predomină net limfocitele B,
prin urmare aceasta este o arie B dependentă.
Pulpa albă este separată de pulpa roșie printr-o zonă marginală care este o arie mixtă,
conținând în proporții aproximativ egale limfocite B și limfocite T și este foarte bine
vascularizată. Aici sunt blocate cele mai multe antigene provenite din sânge.
Splina este un sediu important de sinteză a anticorpilor deoarece în ariile B dependente
se află foarte multe plasmocite care produc imunoglobuline sau anticorpi. Splina este sediul
principal în care se reține și se distruge non-selful din circulația sangvină, principala
responsabilitate în acest sens căzând în sarcina macrofagelor care sunt atât celule
prezentatoare de antigen care prezintă epitopii determinanților antigenici către limfocitele
antigen-specifice, cât și celule responsabile de fagocitoza și distrugerea antigenului.
Sistemul limfoid asociat mucoaselor (MALT)
Structurile cele mai expuse și mai vulnerabile la contactul cu antigenii reprezentați în
principal de microorganisme sunt porțiunile organismului aflate în comunicare cu mediul
extern și anume tractul respirator, tractul digestiv și tractul urogenital. Sistemul limfoid
asociat mucoaselor este responsabil de blocarea antigenelor exogene care încearcă să pătrundă
215
Lucaciu Anca Maria
în mediul intern. Acest sistem limfoid nu trebuie însă să distrugă flora microbiană saprofită
care colonizează în mod normal aceste mucoase, această floră îndeplinind numeroase funcții
biologice. Astfel se formează arii T dependente sau B dependente la nivelul mucoaselor, arii
ce constituie aglomerări de limfocite T sau B capabile să distrugă antigenele care intră în
contact cu mucoasa. În funcție de localizare, sistemul limfoid asociat mucoaselor se împarte
în:
- Sistemul limfoid asociat tubului digestiv sau GALT;
- Sistemul limfoid asociat tractului respirator sau BALT;
- Sistemul limfoid asociat tractului urogenital.
Sistemul GALT
GALT sau Gut Associated Lymphoid Tissue reprezintă o aglomerare de limfocite T și
B dispuse pe mucoasa tubului digestiv de la cavitatea bucală până la rect, alături de țesuturi
limfoide sistematizate reprezentate de amigdale și plăcile Peyer.
Amigdalele
Sunt situate la nivelul faringelui în fosa tonsilară și constituie inelul limfatic al lui
Valdeyer. Sunt alcătuite din folicului limfoizi în care predomină limfocitele B și din zone
dispersate în interiorul organului alcătuite din limfocite T și macrofage. De asemenea, conțin
și foarte multe plasmocite capabile să secrete anticorpi, amigdalele reprezentând prima poartă
de intrare pentru microbi la nivelul tractului digestiv. Se recomandă extirparea chirurgicală a
lor în momentul în care macrofagele se epuizează energetic din cauza infecțiilor repetate.
Plăcile Peyer
Sunt foliculi limfoizi dispuși pe întreaga suprafață a intestinului, concentrate mai mult
în zona lui distală. Sunt vizibile macroscopic ca zonă de culoare albă pe suprafața mucoasei,
fiind caracterizate de prezența limfocitelor și absența fibrelor musculare. Au dimensiuni între
0, 3 și 0, 5 milimetri și formă circulară sau alungită. Sub epiteliul plăcii Peyer există țesut
limfoid germinativ în care predomină limfocitele B. În spațiile dintre foliculii limfatici există
arii T dependente cu predominanța limfocitelor T.
În placa Peyer se sintetizează cu precădere molecule de Imunoglobulină A, un anticorp
care joacă un rol important în reglarea florei intestinale saprofite. În aceste zone nu există
macrofage, deoarece pH-ul nu este potrivit pentru proliferarea lor.
Sistemul BALT
BALT sau Bronchus Associated Lymphoid Tissue conține structurile limfoide situate
sub mucoasele tractului respirator sau în parenchimul pulmonar, care au rol de barare al
antigenelor externe. Foliculuii limfoizi sunt aglomerați în principal pe traiectul bronhiilor
216
Lucaciu Anca Maria
mari, pe traiectul bronhiolei terminale, la nivelul septurilor interlobulare și la nivelul pleurei.
Există asemănări de structură cu plăcile Peyer. Cu excepția limfocitelor, la acest nivel se mai
găsesc și macrofage alveolare, interstițiale și pleurale cu o activitate de fagocitoză intensă. În
bronhii se găsește de asemenea un număr important de neutrofile care însă nu există în
alveole, alveolele conținând doar macrofage specifice, alveolare.
Compartimentele sistemului imun
Organele limfoide primare și secundare sunt dispuse în compartimente astfel:
Compartimentul central este alcătuit din măduva hematogenă care este locul de
producție al limfocitelor T și de producție și maturare al limfocitelor B și din timus unde se
maturează limfocitele T.
Compartimetul periferic este alcătuit din țesutul limfoid capsulat și țesutul limfoid
necapsulat. Țesutul limfoid capsulat este reprezentat de organele limfoide secundare și anume
splina și ganglionii limfatici unde se derulează și cea mai mare parte din răspunsul imun.
Țesutul limfoid necapsulat este reprezentat de MALT, localizat la nivelul epiteliului digestiv,
respirator, urogenital și cutanat.
Ariile timodependente ale organelor limfoide secundare capsulate care sunt populate
de limfocite T sunt reprezentate de paracortexul ganglionar și stratul limfoid periarteriolar
intern al splinei.
Ariile bursodependente (timoindependente), populate de limfocite B din organele
limfoide secundare sunt reprezentate de cortexul ganglionar și stratul limfoid periarteriolar
extern al splinei.
217
Lucaciu Anca Maria
IV. BIBLIOGRAFIE
1. Biologie – Manual de clasa a XI-a – Ioana Ariniş, Mariana Manea, Adriana Vasile, Editura
Sigma, Bucureşti;
2. Biologie – Manual de clasa a XI-a – Aurora Mihail, Florica Macovei, Editura All,
Bucureşti;
3. Biologie – Manual de clasa a XI-a – Elena Huţanu Crocnan, Irina Huţanu, Editura
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;
4. Biologie – Manual de clasa a XI-a – Dan Cristescu, Cezar Th. Niculescu, Radu Cârmaciu,
Bogdan Voiculescu, Carmen Sălăvăstru, Editura Corint;
5. Biologie – Manual de clasa a XI-a –Teodorescu Exarcu, Silvia Gheorghescu, Ileana
Ciuhat, Maria Şoigan, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti;
6. Cârmaciu R., Niculescu C. TH., Torsan L., „Anatomia și Fiziologia Omului”, Editura
Didactică şi Pedagogică, 1983, Bucuresti;
7. Cezar Th. Niculescu, Radu Cârmaciu, Bogdan Voiculescu, „Anatomia și Fiziologia
Omului” Compediu, ediția a II-a, Editura Corint, 2007, București;
8. Enescu A. Longinus, Eugenia Drăghici, „Anatomia și Fiziologia Omului”, Editura Dimitrie
Cantemir, 1997, Iași;
9. Evelina Cristina Morari, Elena Mădălina Morariu, „Noţiuni de anatomia şi fiziologia
omului”, Şcoala Postliceală Sanitară de Stat “Grigore Ghica Vodă” Iaşi;
10. Groza, P., „Fiziologie Umană”, Editura Medicală, 1980, București;
11. Mihaela Vasile și Monica Moldoveanu, „Semiologie medicală pentru asistenți medicali”,
Editura ALL, 2012, București;
12. Ranga, V., Șeicaru, T., Alexe, F., „Anatomia omului”, Editura Medicală, 1961, București;
13. Roxana Maria Albu, „Anatomia și Fiziologia Omului”, ediția a II-a, Editura Corint, 1996,
București;
14. Teodorescu, Dem. și co., „Mic atlas de anatomia omului”, Editura Didactică și
Pedagocică, 1982, București;
15. Țiplic, T., Stoica, N., „Anatomia și fiziologia omului”, vol. I-II, Editura Aktis, 1998,
București;
16. Voiculescu, I., C., „Anatomia și Fiziologia Omului”, Editura Medicală, 1971, București;
17. http://www.justmed.eu
18. http://www.drogheria.ro
19. http://www.custom-arad.ro
20. http://www.ms.gov.ro
218
Lucaciu Anca Maria
Cuprins
Introducere ............................................................................................................................2
I. Alcătuirea corpului uman ………………………………………………………………....2
I.1. Topografia organelor şi sistemelor de organe ……………………………………………..2
I.2. Niveluri de organizare …………………………………………………………………….4
A. Celula ………………………………………………………………………………………4
B. Diviziunea celulară …………………………………………………………………………7
C.Ţesuturile …………………………………………………………………………………..12
II. Funcţiile de bază ale organismului uman ………………………………………………22
II.1. Sistemul nervos …………………………………………………………………………22
II.2. Anatomia şi fiziologia analizatorilor ……………………………………………………45
II.3. Glandele endocrine ……………………………………………………………………...68
II.4. Sistemul locomotor ……………………………………………………………………...75
II.5. Aparatul digestiv ………………………………………………………………………..98
II.6. Aparatul respirator ……………………………………………………………………..115
II.7. Sângele ………………………………………………………………………………...126
II.8. Aparatul cardiovascular …………………………………………………………..……135
II.9. Aparatul urinar ………………………………………………………………………...153
II.10. Metabolismul …………………………………………………………………………160
II.11. Aparatul reproducător ………………………………………………………………...174
III. Factori perturbatori ai echilibrului organismului …………………………………..182
IV. Bibliografie ……………………………………………………………………………..218
219

Curs de Anatomia Şi Fiziologia Omului, Lucaciu Anca Maria

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs de Anatomia Şi Fiziologia Omului, Lucaciu Anca Maria

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs de Anatomia şi fiziologia omului

Lucaciu Anca Maria

LUCACIU ANCA MARIA

CURS DE ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA OMULUI

I. ALCĂTUIREA CORPULUI UMAN

I.1. Topografia organelor şi sistemelor de organe

Este un proces unitar şi continuu ce se desfăşoară în patru faze succesive:

Fig. 5 – Etapele diviziunii celulare (mitoză)

Se desfăşoară în două etape:

Metafaza I: cromozomii sunt condensaţi la maximum şi sunt dispuşi sub formă de

Fig. 9- Ţesutul epitelial (epitelii de acoperire)

Fig. 10 – Ţesutul conjunctiv

Fig. 12 – Ţesutul muscular

C.4. Ţesutul nervos

Fig. 14 – Structură sinapsă axo-

Fig. 15 – Placă motorie

Fig. 16 – Celulă glială

C.4.3. Proprietăţile fundamentale ale neuronilor

Fig. 17 – Potenţialul consum energetic. Aceste mecanisme expulzează permanent

II.1. SISTEMUL NERVOS

Fig. 18 – Organizarea măduvei spinării

Măduva este conectată cu organele receptoare și efectoare prin cele 31 de perechi de

Fig. 19 – Nervul spinal

Fig. 20 – Arcul reflex

Receptorul reprezintă acea structură specializată în captarea unor stimuli specifici şi

- Proprioreceptor (receptorii din muşchi, articulaţii);

- Interoreceptor-visceroreceptor (receptorii din organele interne).

Fig. 21 – Reflexul rotulin

Fig. 22 – Căile sensibilităţii

Fig. 23 – Căile nervoase descendente

Fig. 24 – Componentele encefalului

Fig. 25 – Trunchiul cerebral

Fig. 26 – Secţiune prin cerebel

Substanța cenușie formează la suprafață scoarța cerebeloasă, pliată cu ajutorul

Fig. 28 - Creierul mare 36

Proiecţia corticală senzitivă

 Aria vizuală se află în lobul occipital.

b. Sistemul nervos periferic

Fig. 30 - Secţiune transversală prin nerv

II.1.2. Sistem nervos al vieţii vegetative

Fig. 31 - Arc reflex vegetativ simpatic

Fig. 32 – Sistemul nervos simpatic fibrele se distribuie musculaturii netede a

Fig. 32 – Sistemul nervos parasimpatic

La rândul lor, receptorii se pot clasifica în funcție de localizare și de natura stimulilor

- Exteroceptorii sunt localizați la suprafața corpului și recepționează stimuli din mediul

Fig. 33 – Componentele globului ocular

Fig. 34 – Structura retinei

Fig. 36 – Tulburări de vedere

Fig. 37 – Componentele urechii

Fig. 38 – Secţiune prin urechea internă

Fig. 39 – Organul Corti

Analizatorul vestibular (sau organul de simț al echilibrului) participă alături de alți

Fig. 41 – Segmentul receptor al analizatorului vestibular

Fig. 43 – Nervul olfactiv

Fig. 44 – Structura pielii

Prin receptorii pe care îi conține, pielea asigură sensibilitatea tactilă, presională și

Fig. 45 – Receptori cutanaţi

Analizatorul kinestezic (motor)

Fig. 46 – Organele tendinoase Golgi

2. Fusul neuromuscular este o formaţiune alungită, fusiformă, situată printre fibrele

Fig. 48 – Receptori kinestezici

II.3. GLANDELE ENDOCRINE

Fig. 49 – Structura glandei

Lobul anterior, cel mai voluminos, se mai numeşte adenohipofiză şi secretă: