Cititorul din peşteră

de Rui Zink

„- Într-o zi, tinere și descreierat amic, vei învăța că lucrurile cele mai importante
în viață sunt cele care nu servesc la nimic.” (p.67)

 Romanul „Cititorul din peşteră” de Rui Zink a apărut în anul 2006,

marcând Ziua Mondială a Lecturii. Alături de câteva personaje interesante,
lectorul (cu tot cu animalul din el) are prilejul de a intra în contact cu scrieri
ale lui Pessoa, Bocage, Alberto Pimenta, Melville, Tolstoi, Philip Roth,
Augusto Monterroso, Proust, Saramago și alții. Intertextualitatea, fantezia,
imaginația creatoare, inițierea, relațiile interumane, transformările,
singurătatea, mediocritatea, lașitatea, culpabilitatea, dar mai presus de toate,
prietenia și plăcerea de lectură sunt elementele care definesc în mod
categoric acest roman. 
     Cărțile sunt principalele „obiecte” aici. Dar romanul nu abordează doar
plăcerea sau neplăcerea de a citi. Principala temă e conflictul dintre cel care
gândește și „gură-cască”. În acest fel, romanul dezbate rolul pe care cartea îl
joacă într-o lume guvernată de oamenii dependenți de comoditatea oferită de
televizor și internet.
Romanul „Cititorul din peşteră”, de Rui Zink, prezintă în ansamblu
experienţa unui adolescent tipic oricărei epoci şi oricărui timp,
neindividualizat prin nume, în căutare de „paranghelii”, cu o viaţă de familie
dificilă, părinţii fiind pe punctul de a divorţa.
Cum afirma şi autorul, viaţa noastră este ca „o miniatură într-o sferă de
sticlă... dacă nu o scuturăm, nu se întâmplă nimic niciodată” (p.8). Şi iată că
mâna destinului nu întârzie, iar băiatul se ascunde de gărzile regale, ce erau
în căutarea unui hoţ, într-o corabie a unor piraţi.
Băiatul este descoperit de echipaj în cele din urmă, dar viaţa îi este
cruţată, căpitanul afirmând că „în alte vremuri, te-am fi aruncat la rechini”.
(p.15)
Astfel, romanul ne introduce într-o lume aparent medievală, cu gărzi
regale, piraţi, „epoca aceea”.
Căpitanul vasului este un „alter ego” al căpitanului Ahab („Moby Dick”):
„se sprijinea într-o cârjă, semn de picior rănit – sau poate chiar amputat”;
„fusese smuls de o balenă albă”. De altfel, detaliile selectate în portret

1
creează intertextualitatea, caracteristică a acestei opere postmoderniste,
opera conţinând „semne” care trimit la alte opere un cititor avizat.
După doar câteva zile, băiatul se obişnuieşte cu echipajul, însă o
întrebare persistă în gândurile sale „Încotro mergem?”. Răspunsul alcătuit
sub formă de avertisment al căpitanului a fost „mai degrabă in iad”.
Ulterior, băiatul descoperă în cală o mulţime de cărţi. Întrebându-l pe
Keequog, de care era cel mai apropiat din echipaj, despre cărţi, acesta devine
ezitant, însă în cele din urmă îi răspunde că sunt pentru a-l atrage pe
Anibalector. „E vorba de un animal pe cât de fantastic, pe atât de feroce”.
Analizând semnele de suprafaţă ale convorbirii dintre cei doi, ne schimbăm
radical punctele importante de analiză şi de interpretare ale romanului.
Apariţia lui Anibalector, un animal ce este atras de cărţi, dă un nou sens
romanului, configurând un orizont de aşteptare pentru noi, cititorii, şi pentru
personajul-narator. Fizionomia şi felul de a fi al acestui animal straniu şi,
aparent, cultivat sunt curiozităţi ce ne vor configura o stare de aşteptare şi
impacienţă până la finalul primului capitol, intitulat – „Călătoria”. Echipajul
se arată reticent în descrierea acestei vietăţi. Cu toate acestea, imaginea lui
Anibalector este profilată vag într-o hartă ce descrie această făptură stranie
într-o portugheză neaşezată din punct de vedere literar. Harta „scrijelită pe
piele de om” creează portretul monstrului „Anibal Lector e un anibal
îngrozidor care are drept brincibală galitate viciul giditului... Gideşte mult,
numai viciul giditului a debăşit abeditul lui Anibal Lector. Inzula se află la o
sută douăzeci de bile...”
Informaţia cartografică furnizează situarea exactă a monstrului,un mini-
portret realizat de către cel care l–a întâlnit pe Anibal şi, de asemenea, cea
mai importantă şi curioasă informaţie: faptul că animalul este marcat de
viciul lecturii, nărav ce-l face interesant, chiar spectaculos, şi ademenitor.

EU(Anibalector)
↕
CEILALŢI

↓MARINARII + BĂIATUL
(=călătorii în largurile vieţii, iniţiaţii, (=novice, naiv, neexperimentat)
oamenii cu experienţă, „lupii de mare”)

Prin informaţia din primul capitol se creează un portret virtual al lui

Anibalector, constituit mai mult din atitudinile celorlalţi, dominând orizontul

2
aşteptării. Ca o concluzie generală a oamenilor, căpitanul afirmă „Trebuie să
fie un soi de maimuţă uriaşă cu o slăbiciune pentru cărţi. Poate mirosul
hârtiei, foşnetul foilor... că de citit ar fi absurd. De citit, practic nu mai
citeşte nimeni, nici măcar oamenii, ştiu doar de televiziune, de internet”
(p.26). Iată deci un paragraf de o importanţă foarte mare prin faptul că
neclaritate cu privire la coordonata temporală a romanului dispare, acţiunea
petrecâmdu-se în contemporaneitate.
Realitatea, încă necunoscută, a celor ce vor sa-l vadă şi să-l vâneze se
defineşte prin două substantive: animal şi monstru. Ca personaj fantastic,
Anibalector evoluează sub semnul misterului, al tainei şi al istoriilor
imaginate. Dar „monstrul” are şi semnificaţia sinelui care trebuie învins,
într-o confruntare lăuntrică, pentru ca eul mai fragil, dar superior în ordine
spirituală, să se poată dezvolta. Apare aici o întrebare evidentă, şi totuşi
ambiguă: De ce marinarii sunt aşa de înfricoşaţi de un animal care îi obligă
pe oameni să citească? Apare, astfel, o ipoteză intereseantă şi probabil
motivul creări acestui roman: Oare în secolul nostru lectura a ajuns să fie
percepută ca o pedeapsă? Noi ne îndoim de sensurile culturale şi educative
ale lecturii?
Într-adevăr, romanul nu urmăreşte pătrunderea noastră într-o aventură
incredibilă de descoperire a unui monstru şi de vânare a acestuia, cum ne
este sugerat de către echipaj, ci implică distrugerea monstrului interior al
comodităţii ce ne împiedică să savurăm aventura vieţii noastre.
Putem spune că romanul este o dezbatere cu privire la un subiect de
actualitate: lectura cu argumentele pro şi contra de rigoare. Anibalector este
imaginea culturii şi a iubirii pentru cărţi, fiind lectorul avizat, model,
empiric. Oasele sunt semnul celor care refuză lectura, viaţa lor devenind
neînsemnată, iar băiatul este imaginea cititorului neavizat, derutat, neiniţiat.
Ipoteza se confirmă în cel de-al doilea capitol al romanului – „Insula”.
Adevăratul portret al lui Anibalector se va developa cu ajutorul unei singure
instanţe, şi anume personajul-narator. O cascadă de substantive („cocoaşă,
stâncă, animalul, monstrul, Dumnezeu, colosul, nemernicul”) subliniază
trăsăturile de portret: dimensiunile personajului, unicitate figurii ciudatei
fiinţe. Interogaţia hiperbolică „Tu eşti Dumnezeu?” sugerează ideea de
putere toatală, oferită de cultura şi cunoştiinţele pe care le deţine personajul,
dar şi forţa modelatoare. Se remarcă un motiv interesant, „lumea pe dos”,
Anibal fiind o fiinţă diformă fizic, dar desăvârşită spiritual „Tu eşti
Dumnezeu?”, amintind de personajele din „Povestea lui Harap-Alb” de Ion
Creangă.

3
 Rui Zink construieşte axa semantică a portretului lui Anibalector
utilizând doar câteva lexeme, care semnalează evoluţia emoţiei întâlnirii
dintre băiat şi Anibalector:

Dumnezeu
∕ \
făptură făptură
∕ \
stâncă–animal– monstru colosul monstru de erudiţie
\ /
nemernicul

Monstrul-cititor este prezentat din perspectiva personajului-narator care,

aflat într-un spaţiu limită, adoptă regulile impuse de Anibalector, trăind
într-o apăsătoare panică. Frica se topeşte, cei doi izbutind să se apropie prin
intermediul unei consistente conversaţii despre literatură, cărţi, lectură care
joacă un rol foarte important în devenirea băiatului ca fiinţă completă, ca un
cititor avizat, Anibal reuşind să-l facă pe băiat să citească, iniţial de frică,
apoi mânat de curiozitate şi, în cele din urmă, animat de o adevărată plăcere.
Se stabilesc de asemenea şi raporturile dintre cei doi, Anibalector apare în
ipostaza de mentor, iar băiatul se conformează rolului de ucenic al acestuia.
„Norocul tău e că ai un profesor bun” (p.65)
Un aspect foarte interesant al lecturii semnalat de către monstru este acela
de plurivalenţă a sensurilor lecturii, şi anume, „opera deschisă”, concept al
lui Umberto Eco, care se referă la operă şi la interpretările sale.Un astfel de
exemplu se regăseşte în roman. Anibal îi spune o singură frază „Câns s-a
trezit, dinozaurul era încă acolo”, operă de Augusto Monterroso şi îl întreabă
ce părere are. Băiatul îi oferă mai multe variante de interpretare interesante:
„omul s-a trezit secolul ăsta, dar descoperă că mai există lucruri prin care
încă mai suntem în epoca de piatră”; „nu există o adevărată deosebire între
realitate şi vis, că nu sunt două lumi, doar două versiuni ale aceleiaşi lumi”;
„indiferent dacă sunt sau nu două lumi, nici una nu ar fi mai importantă
decât cealaltă”, descoperind astfel fascinația interpretării.

4
 Anibal îi mai revelă o dimensiune fascinantă a lecturii, şi anume
„ţesătura” ei, un exemplu de cum se leagă cuvintele în mintea noastră când
citim printr-un poem vizual de Ana Hatherly. „Am văzut. Sau am citit. Sau
văzut.” (p.73)

Dialogul dintre Anibalector şi personajul-narator dezvăluie o ficţiune

elaborată, cu numeroase referinţe culturale şi literare, sugerând caracterul
autodidact al aceste făpturi ce învăţase singură peste 10 limbi, printre care şi
româna, elaborând teorii despre lectura şi importanţa ei ca un critic literar. El
afirmă despre această reuşită că a fost nevoie de „timp și răbdare, ce fac cât
inteligenţa la un loc”. Dialogul nu elimină monotonia naraţiunii şi se
dovedeşte a fi instructiv şi eficient. Băiatul începe să citească, însă se pierde
în acest labitrint al culturii, al cărui ghid este Anibalector.
Anibalector îl sechestrează pe băiat în interiorul acestui dialog
hermeneutic, captivându-l, pentru a-l elibera deja iniţiat. Cu ajutorul
dialogurilor cu model platonician, monstrul-cititor protejează integritatea
vieţii spirituale, care nu poate fi cunoscută cu adevărat decât printr-o
radicală transformare lăuntrică, ceea ce i se și întâmplă personajului. Băiatul
va trebui să străbată propriul haos interior, pentru a fi atins de lumina
cunoașterii sensibile, nuanţate, a lumii şi să devină un tălmăcitor al acesteia.
Ca şi în basmele folclorice, rolul monstrului este acela de a stimula
necesitatea efortului şi nevoia de stăpânire a fricii. Astfel se identifică în text

5
ideea iniţierii, într-unBildungsroman, rezumând actul fundamental al
cunoaşterii la actul lecturii, act ce ajută la înţelegerea semnelor lumii, într-un
sens mai larg. Călăuză în labirintul lecturii este Anibalector, devenind astfel
„monstru de erudiţie”. El este şi cel care-l deturneză pe individ de la ceea ce
este rău/interzis (îl scoate pe băiat pentru totdeauna din banda de hoți).
Parafrazându-l pe W. Shakespeare, ne punem o întrebare simplă: A citi
sau a nu citi? De fapt, putem afirma că dialogul dintre cei doi se construieşte
pe baza unui sistem de opoziţii: a şti şi a nu şti, experienţa şi lipsa de
experienţă, cunoscut şi necunoscut. Cel care spulberă aceste nelămuriri este
Anibalector, care îi sugerează băiatului că viaţa se aşază în cărți, iar din
aceste cărți ai şanse să înţelegi atât viaţa ta, cât şi pe a celorlalţi.
Anibal este profund dezamăgit şi indignat de faptul că oamenii nu mai
citesc, alegând televizorul în detrimentul cărţilor: „Să vadă petrecându-se
lucuri? Păi de ce să nu faci să se întâmple lucruri? Cititul înseamnă să faci să
se întâmple lucruri ... nu să stai ca o rumegătoare să te zgâieşti la un perete
vorbitor”. E drept că o rumegătoare este mai uşor de controlat decât un om
cultivat. Este vorba deci de o nouă aluzie subtilă a lui Rui Zink cu privire la
societatea în care trăim, o societate ce se bazează pe manipulare şi control.
Anibal reuşeşte să-i impregneze băiatului aceste noi învăţături prin
intermediul unei cascade de întrebări, evocând în mod indirect, dar foarte
eficient, imaginea Sfinxului, care, interogând, aşteaptă ca celălalt să dezlege
impenetrabila enigmă a lecturii.
În plan actanţial, straniul cititor este un element perturbator, dar şi o
formă de reîntoarcere la ordine şi armonie, ajutându-l pe băiat să se împace
cu sine şi cu lumea.
Echipajul reuşeşte să-l captureze pe Anibalector la finalul celui de-al
doilea capitol. În cel de-al treilea capitol –„Insula”, se reliefează un
comportament umanizat al lui Anibalector („melancolic, cu ochii lipsiţi de
strălucire”; „mut şi liniştit”; „înţeleptul şi bunul Anibalector”). Imaginea
umanizată se impune prin intermediul vocii personajului-narator, care
trăieşte o cumplită stare de vinovăţie pentru ceea ce i se întâmplă monstrului.
Nici măcar căpitanul nu se simţea bine, împlinându-şi visul, îsi pierduse
raţiunea de a trăi. Băiatul îl ajută pe Anibal să evadeze, finisându-şi procesul
de iniţiere, fapt susţinut de către Anibalector, care i se adresează băiatului
printr-o nouă sintagmă „bărbăţelule”, relaţia ucenic-mentor este înlocuită de
una de prietenie, de egalitate: „aveam nevoie de un prieten”, Anibal
desăvârşind devenirea băiatului, nu doar în ipostaza de cititor, ci și ca om.
Pedeapsa pentru eliberarea lectorului pentru „bărbăţel” este aceea de a fi
scriitor, un fel de prizonier în libertate. O soartă grea, o condamnare fără
sfârşit în închisoarea propriului stil. Un condamnat care trebuie mereu să

6
facă ce poate, nu ce vrea. Se afirmă, de asemenea, adevărul incontestabil, şi
anume că singura eliberare şi evadare din rutină este cea prin lectură.
În cele din urmă, se sculptează personalitatea personajului-narator, ce
trece de la un băiat dintr-o gaşcă de hoţi, (o identitate dominată de banal, o
personalitate diluată de colectivitate), la cititorul care întreabă şi se întreabă,
la un scriitor ce reprezintă o conştiinţă interogativă.
Iniţiat de enunţul „Povestea asta s-a petrecut acum mai bine de treizeci de
ani”, romanul se sfârşeşte cu ideea că „poveştile sunt mai mult sau mai puţin
toate aşa: cu o piatră încep şi la o piatră se vor întoarce. Este deci momentul
să aşez o piatră pe subiect”. Situată ca între două de pietre de hotar, povestea
din roman devine pentru cititor o reprezentare a realităţilor şi a experienţelor
pe care le poate identifica în viaţă. Aceasta este importantă, nu caracterul
realist sau fantastic al unei povestiri ce trasează graniţa dintre adevăr şi
minciună în ficţiune.
Alături de monstrul cititor traversăm o aventură cognitivă, punându-ne
cele mai fireşti întrebări: Ce este lectura? Cum te descoperi pe tine însuţi
citind? Cum ajungem la adevăratul sens al unui text?
Cu ajutorul lui Anibalector, aflăm că lectura este un mod de a acţiona în
orizontul sensibilului, un mod de a părăsi inerţia prezentului într-o lume în
care ficţiunea fuzionează cu realul. Prin acţiuni ieşim din repetitivul
cotidianului în care toată lumea seamănă cu toată lumea. CITIND, trăim un
moment din destinul literaturii, care devine o realiate tangibilă şi palpabilă.
Opera „Cititorul din peşteră” poate fi privită ca un roman iniţiatic,
amuzant și captivant , dar în mare parte trist, dacă ne gândim la absenţa
lecturii din câmpul de cunoaştere al atâtor adolescenţi. La Rui Zink,
salvarea s-a putut realiza prin Anibalector, care i-a oferit noi perspective
cititorului inocent, dar pe noi cine ne va salva?