LITERATURA EDUCATORI DEFINITIVAT

SPECII LITERARE
CREAȚIA POPULARĂ
Genul Liric – lirica populară
Colinde
Proverbe, zicători, ghicitori
Folclorul copiilor (cântece formulă, recitative, numărători)
Genul epic
Basmul
Greuceanu
Prâslea cel voinic şi merele de aur
CREAŢIA CULTĂ
Genul epic
Fabula:
Jean de La Fontaine – Greierele și furnica.
Greierele si furnica
Legenda
Călin Gruia – Povestea florii-soarelui
Dimitrie Bolintineanu – Muma lui Ștefan cel Mare
Basmul cult
Mihai Eminescu - Făt-Frumos din lacrimă
Ion Creanga - Povestea lui Harap –Alb
Lyman Frank Baum – Vrăjitorul din Oz
Carlo Collodi – Pinocchio
Povești
Fata babei și fata moșneagului
Povestirea și schița
Ion Alexandru Bratescu Voinesti – Puiul
Emil Gârleanu - Caprioara
Ion Creangă – Ursul pâcălit de vulpe
Ion Creangă – Capra cu trei iezi
Barbu Ştefănescu Delavrancea - Bunicul
Barbu Ștefănescu Delavrancea – Bunica
Mihail Sadoveanu - Dumbrava minunată
I.L. Caragiale – Dl. Goe
Schiță – demonstrație
I.L. Caragiale – Vizită
IONEL-caracterizarea personajului principal
Romanul pentru copii și despre copii
Ion Creangă - Amintiri din copilărie
Genul Liric
Poezia despre copilarie
George Coșbuc - Iarna pe uliță
La oglinda – George Cosbuc
Poezia despre natură și viețuitoare
George Topârceanu – Balada unui greier mic
Elena Farago

1
Vasile Alecsandri – Pasteluri
Vasile Alecsandri – Miezul iernei
Mihai Eminescu - Revedere

Eseu „Viata micilor vietuitoare”

Eseu argumentativ pe tema „ Copilaria”
Eseu tema - anotimpurile

MODEL DE ARGUMENTARI

2
 SPECII LITERARE

BASMUL

Definitie: Basmul este o specie a genului epic in proza de intindere medie care prezinta
lupta intre bine si rau in care binele invinge intodeauna.
Particularitatile basmului cult:
-clisee compozitionale: Formule tipice (initiale, ediane, finale);
-motive narative: calatoria, lupta, victoria eroului, probele depasite, demascarea si pedepsirea
raufacatorului, casatoria si rasplata eroului;
-specificul reperelor:
- temporale (timpul fabulos, mitic);
- spatiale(taramul acesta, taramul celalalt), sunt vagi, imaginare, redate la modul cel mai general;
-stil elaborat, imbinarea naratiunii cu dialogul si cu descrierea;
-cifre magice, simbolice (3, 7, 9,12);
-obiecte miraculoase;
-intrepatrunderea planurilor real-fabulos; fabulosul este tratat in mod realist;
-conventia basmului (acceptata de cititor): acceptarea de la inceput a supranaturalului ca explicatie a
intamplarilor incredibile.
-personajele indeplinesc o serie de functii (antagonistul, ajutoarele, donatorii), ca in basmul popular,
dar sunt individualizate prin atribute exterioare si prin limbaj.
-existenta unui tipar narativ (bildungsroman) care consta in:
a) o situatie initiala de echilibru
b) un eveniment care deregleaza echilibrul initial
c) aparitia donatorilor si a ajutoarelor
d) actiunea reparatorie (trecerea probelor)
e) refacerea echilibrului si raplata eroului.

POVESTIREA

– definitie si caracteristici
Povestirea (lb.slava „povesti”) este o specie a genului epic, in care faptele sunt prezentate cu un
pronuntat caracter subiectiv, din perspectiva unui narator martor sau participant direct la intamplarile
relatate.
Printre particularitatile povestirii se numara:
- importanta acordata naratorului si actului nararii, accentul pus pe intamplari si situatii, mai putin pe
personaje (prin asta se deosebeste de nuvela);
- caracterul subiectiv - evenimentele sunt prezentate, de obicei, dintr-o perspectiva subiectiva (se
deosebeste de nuvela);
- esentiala in actul povestirii este nararea unor fapte care sa starneasca interes, urmarindu-se
spectaculosul, senzationalul. Prin urmare, in povestire observam uneori, indepartarea de unele date ale
realului (se deosebeste de nuvela);
- povestirea se caracterizeaza prin oralitate, relatia dintre narator si receptor fiind una stransa (receptor
= cititor / narator). Naratorul unei povestiri lasa de obicei impresia ca „spune”, nu ca „scrie”, iar
cititorul are impresia ca inainteaza pe firul povestii o data cu povestitorul.
- asistam adesea, in povestire, la un adevarat ceremonial: aparitia povestitorului, motivarea
imprejurarilor care declanseaza povestirea, folosirea formulei de adresare, captarea atentiei auditorului
(atunci cand in povestire povestitorul este ascultat de alte personaje). Este construita adesea o
atmosfera prielnica (spatiul protector al hanului, in „Hanul Ancutei”, unde cativa calatori se aduna in
jurul focului intr-o toamna tarzie, beau vin si deapana amintiri, istorisesc). Faptele evocate sunt
precedate adesea de o stare de tensiune. Timpul actiunii este, de regula, incert, fara repere precise
(spre deosebire de nuvela).
- povestirea se bazeaza, in primul rand, pe arta de a nara, acordandu-se mai putina importanta
elementelor descriptive (prin care se infatiseaza lumea povestita) sau celor analitice privind universul
launtric al personajelor.

3
Ca dimensiune si ca amploare a subiectului, povestirea se situeaza intre schita si roman. Adesea ea era
confundata cu nuvela (in unele limbi, de exemplu in engleza, nu exista distinctie terminologica pentru
aceste doua specii). In literatura universala, mai ales incepand cu secolele al XVIII-lea, al XIX-lea,
povestirea se va delimita mai precis de nuvela.
Povestirea in rama: una sau mai multe naratiuni de sine statatoare sunt incadrate fie in prezentarea
unei situatii de comunicare, fie intr-o alta naratiune. („Hanul Ancutei” de M. Sadoveanu). In
literatura romana maestrii povestirii sunt: Ion Creanga, Mihail Sadoveanu, Vasile Voiculescu.

NUVELA

NUVELA ISTORICA - SPECIA LITERARA

-   Specie a genului  epic,  in  proza,   de  dimensiuni  relativ reduse (se situeaza intre schita si
roman), cu un fir narativ central si o constructie epica riguroasa, cu un conflict concentrat, care
implica un numar redus de personaje.
-   Naratiunea se desfasoara liniar, cronologic, prin inlantuirea secventelor narative.
-   Se observa tendinta de obiectivare, de atenuare a prezentei naratorului care nu se implica in
subiect si se detaseaza de personaje. Intamplarile sunt relatate alert si obiectiv; naratorul intervine
relativ putin prin consideratii personale, iar descrierile sunt minime.
-  Actiunea nuvelei este mai dezvoltata decat a schitei, pusa pe seama unor personaje, ale caror
caractere se desprind dintr-un puternic conflict.
-  Relatiile temporale si spatiale sunt clar delimitate. Timpul derularii evenimentelor este precizat,
ceea ce confera verosimilitate.
-  Se acorda o importanta mai mare caracterizarii complexe a personajelor decat actiunii
propriu-zise. Personajele sunt caractere formate si se dezvaluie in desfasurarea conflictului. In functie
de rolul lor in actiune, ele sunt construite cu minutiozitate (biografia, mediul, relatiile motivate
psihologic) sau sunt portretizate succint.
-  Rolul detaliilor semnificative.
-  Specie epica, in proza, aparuta in literatura europeana in secolul al XV-lea (denumirea fr. nouvelle,
it. novella, releva noutatea, caracterul inedit al subiectelor abordate, ceea ce a devenit ulterior tendinta
de obiectivare). Ca specie moderna, nuvela are o constructie epica riguroasa.

NUVELA Comparativ cu alte specii epice in proza:

-    Prin dimensiune, nuvela si povestirea se situeaza intre schita si roman:
schita < nuvela si povestirea < romanul
-    Spre deosebire de roman, nuvela este conceputa pentru o lectura nefractionata.
Deosebiri nuvela - povestire:
Nuvela    
- tendinta spre obiectivare a nuvelei    (naratiunea la persoana a IlI-a)
- autorul nuvelei isi construieste personajul prin mai multe detalii  
- raportul cu realitatea: nuvela urmareste realizarea verosimilitatii    

 Povestire
 - caracterul subiectiv, prin situatia de transmitator a naratorului (naratiunea la persoana I)
 - autorul povestirii este mai interesat de situatia epica incare se afla personajul
 - povestirea poate  porni  de  la date mai indepartate ale realului (intamplari senzationale  sau   
insolite), dar perspectiva narativa sustine  iluzia autenticitatii

Tipuri de nuvela:
-   dupa curent literar: renascentista, romantica, realista, naturalista etc;
-   dupa tema:  istorica,  psihologica,  fantastica,  filozofica,  anecdotica, sociala.

NUVELA ISTORICA
Caracteristici:
-prezinta fapte si evenimente istorice, personajele au fost de asemenea personaje istorice;

4
-este inspirata din trecutul istoric (cronici, lucrari stiintifice, folclor, letopisete, lucrari istorice);
-nuvela istorica este o specie tipic romantica (in literatura romana nuvela istorica a aparut in perioada
pasoptista atunci cand s-a dezvoltat romantismul romanesc);
-se distanteaza de realitatea istorica prin apelul la fictiune si prin viziunea autorului;
-are ca tema evocarea artistica a unei perioade din istoria nationala, locul si timpul actiunii fiind
precizate;
-subiectul prezinta intamplari care au ca punct de plecare evenimente consemnate de istorie;
-personajele au numele, unele trasaturi si actiuni ale unor personalitati istorice, dar elaborarea lor se
realizeaza prin transfigurare artistica, in conformitate cu viziunea autorului;
-reconstituirea artistica a epocii se realizeaza si prin culoarea locala (mentalitati, comportamente,
relatii sociale, obiceiuri, vestimentatie, limbaj), conferita de arta naratiunii si a descrierii.
In literatura romana creatorul nuvelei istorice este Costache Negruzzi, cele mai cunoscute 
nuvele ale sale fiind: Alexandru Lapusneanul si Sobiescki si Romanii.

FABULA

Este o specie a genului epic, în versuri(nai rar în proză), în care sunt criticate trăsături
negative de caracter şi defecte omeneşti puse pe seama umor animale, urmărind îndreptarea
comportamentului uman.
În literatura universală au scris fabule: Esop, La Fontaine, Krâlov.
Fabula a fost cultivată în literatura română de către:
1. Grigore Alexandrescu
2. Alecu Donici
3. George Topârceanu
4. Tudor Arghezi
5. Aurel Barang
Grigore Alexandrescu aparţine generaţiei de scriitori de la 1848 şi a scris fabule valoroase
cum ar fi: „Boul şi viţelul”, „Câinele şi căţelul”, „Lupul moralist”, „Toporul şi pădurea”.

Trăsături ale fabulei

- este o creaţie epică deoarece are narator, acţiune şi personaje
- textul fabulei este alcătuit din 2 părţi:
1. poveste alegorică
2. morala: - explicită (formulată de către autor)
- implicită (desprinsă de către autor)
- acţiunea oricărei fabule este scurt , concentrată, rezumându-se la un singur aspect din
viaţa personajelor
- cadrul spaţio-temporal al unei fabule este vag conturat, intenţia autorului fiind de a da
un caracter de generalitate faptelor prezente
- universul uman este înlocuit cu universul necuvântătoarelor 8de obicei animale) pe
baza unei succesiune de personificări care se numeşte alegorie
Alegoria este o figură de stil care constă în înlocuirea unei realităţi abstracte cu o imagine
concretă pe baza unor asemănări existente între acestea. Ea se realizează printr-o succesiune de
epitete, personificări, metafore, comparaţii.
- în fabule sunt criticate: lăcomia, lenea, minciuna, îngâmfarea, aroganţa, prostia,
credulitatea / naivitatea, demagogia, parvenitism (îmbogăţirea rapidă prin mijloace necinstite,
depăşirea condiţiei materiale pe căi josnice), făţărnicia / ipocrizia.
- numărul de personaje din fabulă este întotdeauna foarte mic, acestea fiind alese în
strânsă legătură cu tipurile umane pe care le reprezintă: iepurele – omul fricos, leul – omul puternic,
lupul – omul făţarnic, vulpea – omul viclean, căţelul – omul naiv

- personajele unor fabule sunt prezentate în antiteză, acest fapt fiind evident chiar din
titlu

5
 - modurile de expunere folosite în fabule sunt: naraţiune, dialog, monologul adresat şi
descrierile (foarte rar) ocupă un spaţiu redus oferind scurte informaţii ce ajută la caracterizarea
personajelor
- atitudinea naratorului faţă de personajele înfăţişate este diferită, ironică, sarcastică la
adresa celor aflate pe o treaptă socială superioară şi compătimitoare, îngăduitoare la adresa celor aflate
în inferioritate
- fabulei au un caracter educativ evident prin ele realizându-se, pe un ton glumeţ,
amuzant, o critică virulentă la adresa societăţii omeneşti.

ROMANUL
Definitie:
Este specia genului epic, in proza, de mare intindere, cu o actiune complexa ce se poate
desfasura pe mai multe planuri, cu personaje numeroase a caror personalitate este bine individualizata
si al caror destin este determinat de trasaturile de caracter si intamplarile ce constituie subiectul operei.

-Apar indicii de timp si spatiu. Intamplarile romanului se petrec in interval mare de timp si in mai
multe locuri.Fiindca este o creatie epica are un subiect structurat pe momentele subiectului.
-In roman apar conflicte puternice: principale si secundare; exterioare si interioare.
-romanul are o structura narativa ampla;
-permite desfasurarea subiectului in planuri paralele;
-combina nuclee narative distincte;
-foloseste un numar mare de personaje, deosebite ca pondere in ansamblul epic;
-prezintă destinul unor personalitati bine individualizate sau al unor grupuri de indivizi;
- cunoaste o mare varietate de forme.

I. CREAȚIA POPULARĂ

1. Genul Liric – lirica populară

1.a Colinde

Repertoriul literaturii de ceremonial pentru sărbătorile de Crăciun cuprinde şi

colindeinspirate dInlegenda naşterii lui Iisus, precum: Cântecele de stea şi Florile dalbe. Colinda este o
specie folclorică de poezie cântată, uneori recitată,inspirată de obiceiurile calendaristice de iarnă. Ea
aparţine celor trei genuri literare: genului liric princaracterul de urare, celui epic prInnaraţiune şi celui
dramatic prinfaptul că se concretizeazăinadevărate spectacole. Funcţiile principale ale colindei
aparţinatât vremilor străvechi (magico-ritualice), cât şi timpurilor actuale (cele de urare şi felicitare).
Textul colindei cuprinde elemente creştine,incantaţii magice similare descântecului, imagini sonore
ritualice.
Din punctul de vedere al compoziţiei, epicul se desfăşoară in colindă in două
planuri, alternând intre real şi fantastic. Colinda apelează in introducere şi incheiere la formule
stereotipe aducând in prim-plan personaje fabuloase.

Sculaţi, sculaţi, boieri mari,

Florile dalbe,

Sculaţi voi Români plugari,

Florile dalbe,

Că vă vin colindători,

6
Florile dalbe,

Noaptea pe la cântători,

Florile dalbe,

Şi v-aduc un Dumnezeu,

Florile dalbe,

Să vă mântuie de rău,

Florile dalbe.

Un Dumnezeu nou născut,

Florile dalbe,

Cu flori de crin in văscut,

Florile dalbe

1.b Proverbe, zicători, ghicitori

Literatura aforistică şi enigmistică este alcătuită din proverbe şi ghicitori. Ele constau
in mesaje de dimensiuni reduse, cu o informaţie morală concentrată.
Proverbul (numit şi „paremie”, „pildă”, „vorba ăluia”, „vorbe din bătrâni”) are o expresie
impersonală, de mare vechime, inzestrată cu autoritate şiinţelepciune. Mici opere literare in cadrate in
orizontul vieţii umane, ele descoperă defectele morale ale omului: minciuna, prostia,ingâmfarea, lenea
etc. El poate fi metaforic ori nemetaforic dinpunctul de vedere al expresiei artistice. In orice formă, fie
de enunţ propriu-zis, fie metaforă expresivă, proverbul oferă o lecţie de inţelepciune aplicată la
contexte particulare. Ele reflectă lumea, lucrurile concrete sau particulare, cu scopul de a dezvălui o
semnificaţie mai largă, o insuşire sau un raport necesar intre obiectele lumii.
Iată câteva exemple: „După faptă şi răsplată”, „Ce ţie nu-ţi place altuia nu-i face”, „Cum
îţi aşterni aşa dormi”, „Treci râul până nu vine unda”, „Laptele, până nu-l baţi, smântână nu faci” ş.a.

1.c Folclorul copiilor (cântece formulă, recitative, numărători)  

Folclorul copiilor  reprezintă o parte componentă a literaturii naționale și constituie un

gen literar de sine stătător.
 Prin cântec şi joc copilul ia contact cu mediul inconjurător, străduindu-se să-l
cunoască.Creațiile din folclorul copiilor insoţesc jocurile, dorinţele, bucuriile, supărările, impresiile
acestora. Aceste creații au multiple funcţii: psihică, educativ- formativă şi distractivă. Ele sunt creații
inproză sau in versuri, epice şi lirice și nu au o formă fixă. Aceste creații au trasaturile specifice
creației populare:
- au un caracter anonim intrucat nu se cunoaste autorul;
-au caracter oral fiind transmise pe cale orala;
-au caracter colectiv intrucat sunt creații ale mai multor persoane care au contribuit intimplător la
imbogatirea lor pana la forma actuala;
-au caracter popular intrucat au ca sursa de inspiratie intelepciunea populara si utilizeaza limbaj și
expresii caracteristice graiului popular –și caracter sincretic, adică implică simultan diferite forme de
arta: muzica, poezie, jocul mimic, dans.  Aceste creații au trasaturi specifice:
-au o notă de naivitate firească, optimism şi vioiciune
-se caracterizează prin simplitate, muzicalitate şi plasticitate
-sunt atractive, plăcute intrucat copiii preferă rimele năstruşnice, numărătorile şugubeţe , tot felul de
poezii naive, jocuri hazlii

7
 În conținutul lor regasim imagini din lumea animală şi florală și din viaţa socială şi de
familie. Cu alte cuvinte regasim lumea ce inconjoară copilul sau o lume imaginară, specifică
copilariei.Versurile sunt uneori cântate sau scandate de copiii.

2. Genul epic

2.a Basmul este o specie a genului epic de mari dimensiuni incare se narează intâmplări
fantastice ale unor personaje imaginare . El este „o creaţie literară cu o geneză specială, o oglindire a
vieţii in moduri fabuloase, un gen vast, depăşind cu mult românul, fiind mitologie, etică, ştiinţă,
observaţie morală”.
Subiectul lui exprimă o viziune străveche asupra lumii, atunci când personaje fantastice
pozitive aflate inslujba Binelui se confruntă cu forţele Răului, pe care le infrâng cu ajutorul unor fiinţe
sau obiecte cu insuşiri supranaturale.In naraţiunea fantastică Făt-Frumos şi Zmeul Zmeilor îşi dispută
iubirea Ilenei Cosânzene. Dacă in debutul confruntării dintre cele două forţe morale antagonice Zmeul
pare invingător, pe măsură ce depăşeşte obstacolele din cale nehotărâtul şi prea tânărul Făt-Frumos
capătă experienţă, inţelepciune.
Din punctul de vedere al conţinutului basmul se caracterizează prin fantasticul de
esenţă miraculoasă şi prin stereotipii constând in formule iniţiale, mediane, finale. În funcţie de
subiect, basmul popular se poate clasifica in: fantastic (dominat de elemente fantastice), nuvelistic
(relatează intâmplări şi personaje recognoscibile istoric), animalier (are ca protagonişti animale). În
basmul popular perspectiva narativă aparţine rapsodului care comunică direct cu auditoriul său prin
intermediul unor formule de adresare, specifice vorbirii directe.
Modelul structural al basmului cuprinde o situaţie iniţială de echilibru, un eveniment sau
o secvenţă de evenimente care dereglează acest echilibru, acţiunea reparatorie marcată printr-o
aventură eroică urmată de refacerea echilibrului şi răsplătirea eroului.
De obicei acţiunea basmului are o desfăşurare biografică, prezentând eroul de la naştere
până la punctul culminant al existenţei: căsătoria şi investirea ca împărat. Finalul basmului este
intotdeauna fericit, celebrând infrângerea forţelor Răului şi împlinirea sufletească şi materială a
personajelor, reprezentante ale Binelui. Conflictul basmului este exterior, fiind generat de opoziţii
morale.
Acţiunea basmului este proiectată intr-un timp ireal, fabulos, iar spaţiul derulării faptelor
este dincolo de orizontul vieţii omeneşti. Personajele basmului sunt tipice (părinţii – împăratul,
împărăteasa, baba, moşul, copiii – mezinul, copilul sărac, viteazul, fata cea cuminte şi harnică) sau cu
roluri bine definite (răufăcătorul, adjuvantul, persoana căutată, eroul). Ajutoarele desemnează
personaje năzdrăvane care se află la dispoziţia eroului pozitiv, iar donatorii sunt personaje intâlnite
intâmplător, ce oferă obiecte cuinsuşiri magice protagonistului pentru a-şi infrânge duşmanii.
În basmul popular fantasticul este antropomorfizat, personajele fabuloase se comportă ca
oamenii umanizarea lor fiind convenţională iar obiectele şi numerele au valoare simbolică. De
exemplu podul semnifică trecerea in lumea cealaltă, de la un model de existenţă la altul, de la
imaturitate la maturitate. Peştera este un loc al renaşterii şi al regenerării. Coborârea in infern permite
eroului să experimenteze moartea iniţiatică şi reluarea vieţii. Cele mai cunoscute teme ale basmului
sunt: gemenii ucişi de mama vitregă, părinţii fără copii, dorinţa neîmplinită, dragostea pentru o fiinţă
nepotrivită ş.a. Dintre motivele desintâlnite enumerăm: călătoria, probele iniţiatice, catastrofa naturală,
metamorfoza ş.a.
Între marile colecţii de basme ale lumii se numără Panchantantra, Sindipa, 1001 de nopţi,
Gesta Românorum (secolul XII), Poveştile lui Charles Perrault (1695), cele ale fraţilor Grimm (1812-
1815) ş.a. Dintrecele 741 de subiecte tip inventariate in basmele lumii de Aarne şi Thompson, in
naraţiunile fantastice româneşti au fost identificate 270, şi anume 140 tipuri comune altor popoare şi
130 autohtone. Cel mai frecvent folosite sunt: lupta împotriva unui asupritor (zmeu, diavol, balaur,
împărat lacom, boier cârcotaş), impunerea de către bogat ca săracul să împlinească sarcini
primejdioase pentru a-i lua un bun de preţ (copii, soţie), soţia nedreptăţită, fata oropsită, modestia
răsplătită.
Basmele româneşti au fost antologate şi publicate incepând cu 1845, Petre Ispirescu
(1830-1887) fiind primul mare culegător autohton de basme dInjurul Bucureştilor auzite „infamilie, de
la părinţi şi de la rude apropiate” şi a cărui activitate a fost elogiată de B. P. Hasdeu şi de Vasile

8
Alecsandri. În volumul Legende sau basmele adunate din gura poporului din anul 1882 el a strâns 36
de titluri originale dintre care cel mai cunoscut este Tinereţe fără bătrâneţe şi viaţă fără de moarte.
Acest basm a fost considerat un „basm legendă” (Silviu Angelescu), un „mit disimulat” (N.
Constantinescu), „un dar nesperat al culturii noastre folclorice adus umanităţii” (C. Noica).
Basmul este o specie a epicii populare (de regula in proza) și culte, cu o raspandire
mondiala,in care se nareaza intamplari fantastice ale unor personaje imaginare (feti frumosi, zane,
animale nazdravane etc.) aflate in lupta cu forte nefaste ale naturii sau ale societatii, simbolizate prin
balauri, zmei, vrajitoare etc, pe care ajung a le birui incele din urma ". (Dictionar de termeni literari,
Bucuresti, E.A., 1976, p.49). Completam aceasta definitie cu cele spuse de G. Calinescu in prefata
la Estetica basmului:,, Basmul este o opera de creație literara cu o geneza speciala, o oglindire in
orice caz a vietii in moduri fabuloase. Basmul e un gen vast, depasind cu mult românul, fiind
mitologie, etica, stiinta, observatie morala etc. Caracteristica lui este ca eroii nu sunt numai oameni, ci
și fiinte himerice, animale ".

Particularitățile basmului cult:

Definiție: Basmul este o specie a genului epic in proză de intindere medie care prezintă
lupta intre bine și rău in care binele invinge intodeauna.
-clișee compoziționale: Formule tipice (inițiale, ediane, finale);
-motive narative: călătoria, lupta, victoria eroului, probele depășite, demascarea și pedepsirea
răufăcătorului, căsătoria și răsplata eroului;
-specificul reperelor:
- temporale (timpul fabulos, mitic);
- spațiale(tărâmul acesta, tărâmul celălalt), sunt vagi, imaginare, redate la modul cel mai general;
-stil elaborat, îmbinarea narațiunii cu dialogul și cu descrierea;
-cifre magice, simbolice (3, 7, 9,12);
-obiecte miraculoase;
-intrepătrunderea planurilor real-fabulos; fabulosul este tratatinmod realist;
-convenția basmului (acceptată de cititor): acceptarea de lainceput a supranaturalului că explicație
aintâmplărilor incredibile.
-personajele indeplinesc o serie de funcții (antagonistul, ajutoarele, donatorii), ca in basmul popular,
dar sunt individualizate prin atribute exterioare și prin limbaj.
-existentă unui tipar narativ (bildungsroman) care constă in:
a) o situație inițială de echilibru
b) un eveniment care dereglează echilibrul inițial
c) apariția donatorilor și a ajutoarelor
d) acțiunea reparatorie (trecerea probelor)
e) refacerea echilibrului și raplata eroului.

Greuceanu

Acest basm popular fantastic a fost cules de Petre Ispirescu in 1876 și publicat in
1882 in volumul Legende sau basmele românilor.
Tema este comuna basmelor populare, adică lupta dintre bine și rau din care iese invingator
intotdeauna binele, dreptatea, cinstea etc,caracteristici esentiale ale optimismului uman.
Titlul este numele personajului principal. Eroului nu i se dezvaluie originea, cum se
intampla in alte basme.Se precizeaza doar ca Pe vremea aceea, se afla un viteaz pe nume Greuceanu".
Nu este nici fiu de imparat, nici mezinul unei familii modeste, ci un viteaz care iși lua inima in dinti",
incumetandu-se sa-și ofere imparatului Rosu slujba pentru a elibera Soarele și Luna din captivitatea
zmeilor, acesti impielitati vrasmași ai omenirii".
Subiectul acestei opere literare este simplu și reprezintăo impletire de fapte și situatii reale
cu altele fantastice sau miraculoase intre care nu exista hotare. Ca in orice basm, predominante sunt
situatiile supranaturale fata de cele realiste, spre deosebire de povesteincare domina realul. Formula
introductiva de la inceput A fost odata ca niciodata" proiecteaza actiunea intr-un spatiu nelimitat și
intr-un timp nedeterminat. Imparatul Rosu era foarte mahnit ca niste zmei au furat de pe cer Soarele și
Luna. Dadu de stire ca viteazul care le va aduce va primi pe fata lui de sotie și jumatate din imparatie,
9
iar cine nu va izbuti va fi pedepsit prin taierea capului. Deși imparatul se dovedeste drept și ferm in
hotararea de a pedepsi eventuala neizbanda, Greuceanu este cu atat mai hotarat: -Fie, marite imparate,
chiar de-as sti ca voi pieri, tot nu ma voi lasa pana nu voi duce la capat bun sarcina ce imi iau de
bunavoia mea." Pe Greuceanu insa, in primul rand, il determina sa riste dragostea de oameni, care,
fara soare (simbol al vietii, al luminii, al cunoasteriI) și fara luna (simbol al linistii, al pacii și al
poezieI) nu puteau trai. Însotit de fratele sau, Greuceanu ajunse la Faurul Pamantului, un personaj cu
virtuti supranaturale. Un sfat de trei zile și trei nopti cu acesta il pregateste sa infrunte vicleniile
zmeilor. Dupa plecarea lui Greuceanu, Faurul Pamantului face din fier chipul lui Greuceanu, apoi
porunci sa arda cusnita ziua și noaptea". La o rascruce de drumuri, cei doi frati se despart. Un cutit
infipt in pamant și cate o basma purtata de fiecare va avea menirea de a da de stire unuia despre soarta
celuilalt. Întors mai devreme, fratele Greuceanului constata ca e curat cutitul, iar Soarele și Luna au
revenit pe cer. În acest timp, Greuceanu, prefacut mai intai in porumbel și apoi in musca, afla de la
zmeoaice cand se intorc zmeii de la vanatoare din Codrul Verde. Codrul Verde apare ca un taram al
interdictiei pentru oameni, stapanit de zmei, aici aflandu-se locul tainic unde erau Soarele și Luna in
captivitate. Greuceanu se lupta cu zmeii. Dupa ce-invinse pe zmeul cel mic și pe fratele acestuia, el se
lua la lupta cu tatal zmeilor;un tartor catranit". Lui i se adreseaza curajos Greuceanu:,,Vino sa ne
batem, in sabii sa ne taiem, in suliti sa ne lovim, ori inlupta sa ne luptam". Lupta cu tartorul zmeilor
este descrisa cu mult dinamism: Sosi zmeul și se luara la bataie:in sabii se batura ce se batura și se
rupsera sabiile;in suliti se lovira ce se lovira și se rupsera sulitele; apoi se luara la lupta: se zguduiau
unul pe altul de se cutremura pamantul. Asa lupta nici ca s-a mai vazut!". Cu ajutorul miraculos al
corbului care-i aduce lui Greuceanu un cioc de apa dulce și acesta se inzdraveni, il vârî pe zmeu pana
la gat in pamant si, dupa ce afla unde se gasesc Soarele și Luna, ii reteza capul. Cu degetul mic de la
mana dreapta a zmeului - drept cheie- deschide cula", eliberand Soarele și Luna. Gestul eroului capata
dimensiuni titanice:Lua in mana dreapta soarele și incea stanga luna, le arunca pe cer și se bucura cu
bucurie mare". Gestul nobil al lui Greuceanu a fost bine primit de colectivitate: Oamenii, cand vazura
iarași soarele și luna pe cer, se veselira și laudara pe Dumnezeu ca a dat atata tarie lui Greuceanu de a
izbandit impotriva impielitatilor vrajmași ai omenirii".

Prâslea cel voinic şi merele de aur

Publicat in anul 1862 in două reviste bucureştene cu orientări politice divergente,

„Ţăranul român” şi „Unirea”, basmul a fos intitulat mai intâi Cele trei mere de aur. Acţiunea lui se
derulează in jurul a două motive: cel al iniţierii in viaţa adultă a feciorului unuí crai şi cel al trădării de
frate.
Subiectul basmului. Acţiunea se petreceintr-un loc şi timp nedeterminat şi este declanşată de
supărarea împăratului căruia i se fură merele de aur, exactintimpul coacerii. El vesteşte o răsplată
substanţială pentru cei care îi vor aduce merele şi îl vor prinde pe hoţ. Între vitejii care îşi incearcă
norocul se află şi cei doi feciori mai mari ai împăratului. Toţi adorm in mod misterios chiar in noaptea
când merele se coc şi când un hoţ le fură. Spre surpriza tuturor numai feciorul cel mic, Prâslea,
reuşeşte să aducă tătălui merele de aur. După ce află secretul vrăjii care îi împiedica pe ceilalţi viteji să
vegheze toată noaptea, el îşi confecţionează ţepuşe care să nu-l lasă să adoarmă. Plecat in urmărirea
hoţului împreună cu fraţii său, el ajunge pe celălalt tărâm unde se luptă cu zmeii, eliberează trei fete
surori şi le transformă palatele in mere de aramă, argint şi aur. După aceste isprăvi care îi probează
vitejia şiinţelepciunea, Prâslea este trădat şi părăsit pe tărâmul zmeilor de fraţii săi,invidioşi. Revenit
printre oameni cu ajutorul unui zgripţor căruia îi salvează copiii, el află că fraţii s-au căsătorit cu fetele
salvate de pe tărâmul zmeilor şi că cea mai mică dintre ele refuză a-şi alege de bărbat vreun
pretendent. Pentru a amâna căsătoria nedorită, tânăra femeie cerea să i se aducă trei obiecte cu valoare
simbolică: o furcă cu caierul şi fusul cu totul de aur, o cloşcă cu puii de aur, un măr de aur. Prâslea
oferă fetei obiectele solicitate şi face astfel posibilă recunoaşterea sa. Fraţii sunt pedepsiţi iar el se
căsătoreşte cu fata care l-a aşteptat cu fidelitate.
Din punctul de vedere al construcţiei literare naraţiunea lui Petre Ispirescu împleteşte două
conflicte: prinderea şi pedepsirea hoţului din grădina cu mere de aur a împăratului şi pedepsirea
fraţilor trădători. Dacă pe zmei îi omoară Prâslea, pe fraţii trădători îi pedepseşte Dumnezeu, ei
devenind victimele justiţiei divine nedepăşind proba săgeţilor inălţate in cer, ce se infig in capetele
adevăraţilor vinovaţi.
10
 Protagonistul. Prâslea este un erou justiţiar, care pe parcursul naraţiunii se transformă dintr-
un fecior nevârstnicintr-un om matur, capabil a intemeia o nouă familie şi a conduce o împărăţie. Seria
probelor pe care le traversează protagonistul pentru a ajunge la vârsta bărbăţiei este deschisă de mitul
mărului Afroditei. El este exemplificat in probele depăşite mai intâi in grădina tatălui, apoi pe tărâmul
zmeilor şiincele din urmă printre oameni, când revine printreai săi. Eroul infruntă cu isteţime şi curaj
diversele intrupări ale răului: hoţi, fiinţe fantastice, fraţi trădători şiinvidioşi. El traversează două serii
deiniţieri: cea de fiu respectuos şi loial familiei sale şi apoi pe aceea de bărbat plecat in căutarea soţiei
ideale. Pe tărâmul celălalt elinfruntă zmeii şi se salvează datorită calităţilor morale deosebite:
generozitate şi curaj.
Motive şi simboluri literare. Basmul lui Ispirescu apelează la mai multe mituri, devenite
motive literare, precum: mărul oferit Afroditei de Paris pentru a o desemna mai frumoasă decât Atena
şi Hera, mitul nupţial al câştigării soţiei dorite şi de alţi bărbaţi, mitul celor trei vârste ale umanităţii
(de aramă, de argint, aur), mitul fratelui trădător (al lui CaInşi Abel), mitul femeii virtuoase şi al
peţitorilor ei (după modelul soţiei lui Ulise, Penelopa), mitul păsării salvatoare (vultur, corb, zgripţor).
El valorifică simboluri ritualice ce desemnează atribuţiile femeii in familie şi ingospodărie: fusul,
furca şi cloşca cu puii de aur.
Realizări artistice.În afara naraţiunii fantastice constând in serii de probe pe care
protagonitul le depăşeşte cu succes, proza lui Petre Ispirescu inserează dialoguri revelatoare pentru
condiţia morală a eroilor. Cu ajutorul lor sunt aduse in scenă personajele şi se declanşează noi
secvenţe narative.Dialogurile fiilor de împărat cu tatăl lor ori al lui Prâslea cu fetele de împărat au
valoare dramatică. Iată dialogul prin intermediul căruia este adus in prim-plan protagonistul naraţiunii:
„Timpul veni, merele incepură a se pârgui; atunci fiul său cel mijlociu păzi şi el; dară păţi ca şi frate-
său cel mare. Tată-său, deznădăjduit, pusese in gând să-l taie; dar fiul său cel mic, Prâslea, veni cu
rugăciune către tată-său, şi-i zise:
– Tată, atâţia ani l-ai ţinut, ai suferit atâtea necazuri după urma acestui pom. Mai lasă-l, rogu-te, şi anul
acesta, să-mi incerc şi eu norocul.
– Fugi d-aci, nesocotitule, zise împăratul. Fraţii tăi mai mari, atâţi şi atâţi oameni voinici şi deprinşi cu
nevoile n-au putut face nimic, şi tocmai tu, un mucos ca tine să izbutească? N-auzi tu ce prăpăstii spun
fraţii tăi? Aici trebuie să fie ceva vrăji.
– Eu nu mă incumet, zise Prâslea, a prinde pe hoţi, ci zic că o incercare de voi face şi eu, nu poate să-ţi
aducă nici un rău.
Împăratul se induplecă şi mai lăsă pomul netăiat incă un an” .
O altă trăsătură stilistică proprie lui Petre Ispirescu o constituie proza ritmată, folosită
pentru a conferi mai multă expresivitate unor situaţii epice, in esenţă convenţionale: „Şi se luptară/ şi
se luptară,/ zi de vară/ până seara”, „o bucată de batoc,/ ş-un picior de iepure şchiop”.

II. CREAŢIA CULTĂ

1. Genul epic

1.a Fabula:

Jean de La Fontaine – Greierele și furnica.

Greierașul din fabula "Greierele și furnica" de Jean de La Fontaine (1621-1695) a ajuns, de

la scrierea acestei capodopere a genului, un simbol al leneșului, al omului neprevăzător, cunoscut
pretutindeni, iar partenera sa dInfabulă, furnica, reprezentanta celor harnici, care își văd de treabă,
pregătindu-se prin muncă pentru vremurile grele. Fabula este un gen literar foarte indrăgit, fiind
accesibil - desigur, la niveluri diferite de ințelegere - atât copiilor, cât și adulților.
Fabula - care este parte a genului epic - aduce lumea animalelor in lumea oamenilor,
făcându-le prin talentul scriitorului să ia caracteristici omenești, năravuri, deprinderi, mentalități, care
ajung astfel satirizate, dându-ne posibilitatea să ne vedem mai bine pe noi inșine, cu defectele noastre.
De obicei, in cadrul fabulei interacționează două personaje, unul superior și altul inferior,
11
cel puțin aparent, această situație ducând la posibilitatea de a elibera o morală la finalul ei, o soluție
neașteptată, plină de ințelepciune. Ne amintim de tertipul corbului din fabula lui La Fontaine „Vulpea
și corbul”, când a determinat-o pe vulpe să scape din gură o bucată de caș, ațâțându-i orgoliul de a
demonstra că are glas frumos.

Încă dinaintea erei noastre,in Mesopotamia se scriau fabule. Au fost găsite de arheologi
tăblițe de lut provenind din bibliotecile acelor vremuri,in care animale au caracteristici și năravuri
omenești și chiar dacă morala lor nu este una explicită, ca fabulele de mai târziu, se poate considera că
intenția era una de tip moralizator, ele semănând cu proverbele din vremea noastră. Un exemplu este
una dintre aceste inscripții inc are se spune: „Nu vorbești despre ceea ce găsești; dar despre ce ai
pierdut zici la toată lumea“. În vechea Indie, prin intermediul antologiei Pañchatantra, redactată in
limba sanscrită intre anii 570 î.Hr. și 300 î.Hr., animale precum măgarul, leul, maimuța, șarpele
vorbesc de fapt despre moravurile omenești,influențând Occidentul prin versiunea tradusă in limba
arabă, circulând prin Persia, cu titlul Kalîla wa Dimna (Kalila și Dimna).
Hesiod, cel mai vechi, după Homer, scriitor al Greciei,incă din secolul al VIII-lea a scris fabula
„Privighetoarea și eretele”, din care desprinde o morală care ține de noțiunea de dreptate. După aceea
fabula se dezvoltă prin Esop (620-560 î.Hr.), cel despre care se crede că a fost un sclav filozof și
fabulist, atât de talentat incât stăpânul său îi acorda uneori perioade de libertate, datorită sfaturilor
bune pe care le primea de la sclav. Esop scria anecdote și fabule in stil epic, iar Socrate a pus scrierile
sale in versuri.

Din Grecia, fabula ajunge la Roma, unde in secolul al IV-lea poetul roman Avinius a scris
patruzeci de fabule, acest tip de creație literară fiind tot mai indrăgit. În Evul Mediu, tot mai mulți
autori, unii chiar din mediul clerical, scriau fabule sub pseudonime, amendând diverse moravuri.
Prima poetă franceză, Marie de France, la finalul secolului al XII-lea, a publicat o culegere de 63 de
fabule, pe care le-a prezentat in fața regelui Henric al II-lea.

Greierele si furnica

In poezia Greierul si furnica, Alecu Donici reia un subiect initiat de parintele fabulei, Esop, si
abordat de o pleiada de scriitori, in frunte cu La Fontaine. Donici s-a remarcat printr-un ascutit simt al
observatiei, descriind in fabulele sale, sub masca unor animale, moravurile si proastele deprinderi ale
societatii din secolul al XIX-lea.
Acest comentariu face referire la argumentare (demonstratie) a fabulei, moduri de expunere, structura
compozitionala, morala, prozodie, limbajul artistic si figurile de stil din poezia "Greierul si furnica".
Tema fabulei lui Alecu Donici este satirizarea defectelor de caracter sau frivolitatii oamenilor
lipsiti de prevedere, avand inclinarea de a se lasa in voia placerilor vietii, ignorand consecintele
faptelor lor, necesitatile viitoare si chiar destinul lor personal.
Titlul poeziei "Greierul si furnica" este enuntiativ, constand din numirea celor doua personaje ale
fabulei, dar, implicit, si a relatiei dintre ele, avand in vedere caracteristicile definitorii ale celor doua
insecte.1
Principalele moduri de expunere sunt naratiunea la persoana a III-a, avand scopul de a reliefa
obiectivitatea naratorului, si dialogul, sub forma unei scenete a celor doua personaje.
Morala fabulei este subinteleasa, putand insa a fi cu usurinta deslusita din povestirea alegorica. Este
vorba despre nesocotinta oamenilor care nu isi planifica viata, ci o vad doar ca o distractie, "o
desfatare", fara a se pregati pentru vremurile vitrege ("iarna") ce ii pot astepta. Daca unii - reprezentati
de furnica- muncesc din greu pentru a-si asigura existenta si a se pune la adapost de eventuale
evenimente nefaste, altii -intruchipati de greier- nu fac decat sa huzureasca, sa traiasca de azi pe
maine, fara a avea intelepciunea de a pune ceva deoparte sau, cum se spune intr-o expresie populara, "
a strange bani albi pentru zile negre". Intr-o singura fraza, morala acestei fabule ar putea fi:
"Prevederea este mama intelepciunii".
Compozitional, naratiunea este formata din doua parti: o expozitiune, in care se explica
statutul personajelor si imprejurarea ce le face sa interactioneze, si un dialog purtat intre greier si
furnica.

12
 In expozitiune se precizeaza ca greierul si-a petrecut intreaga vara cantand si distrandu-se, iar
viscolul prevestitor de iarna l-a luat prin surprindere, intrucat nu isi adunase nici un pic de mancare
pentru anotimpul rece. Pentru a scapa de spectrul foamei, el alearga cu lacrimi in ochi la furnica,
rugand-o sa ii imprumute niste bucate pana la primavara.
Dialogul dintre personaje este scurt, dar revelator. Furnica ii readuce aminte greierului ca, in timpul
verii, pe cand ea muncea, el nu facea decat sa petreaca si sa cante. Replica finala a furnicii este
ironica, chiar sarcastica: "Ai cantat? Imi pare bine / Acum joaca, daca poti, / Iar la vara fa ca mine."
Prozodia fabulei "Greierul si furnica" se conformeaza acestei specii epice, nefiind foarte riguroasa in
realizarea ritmului si masurii. Versurile sunt compuse din 7-8 silabe, sau chiar 3-4 in conversatia
dintre personaje. Rima este imperecheata in prima secventa narativa (avem aici si o rima imbratisata)
si incrucisata in secventa dialogului (existand exceptia versului fara rima "Tu ce faceai?").
Limbajul artistic se remarca prin simplitate, oralitate si stil colocvial. Oralitatea este subliniata
in cea de-a doua parte a poeziei de modalitatea populara de acord al predicatului cu subiectul. Verbele
sunt puse la plural, desi subiectul este la singular ("Furnica l-au ascultat", "l-au intrebat").
Figurile de stil sunt reduse, o trasatura specifica oricarei creatii epice. Principalul procedeu artistic
este personificarea, in fabula avand loc un dialog sugestiv mai ales in dezvaluirea atitudinii si
caracterului furnicii.
In concluzia argumentarii, "Greierul si furnica" este o fabula intrucat este o poezie a genului
epic in versuri, avand ca moduri de expunere naratiunea si dialogul, cuprinzand personajele greierul si
furnica implicate in actiunea de dialog cerere-refuz, si ingloband figuri de stil sarace, reprezentate mai
cu seama de personificare.

1.b Legenda

Legenda este o naraţiunea de mai mică intindere care descifrează cauzele unor fenomene sau
care evocă sentimente şi personaje supranaturale, biblice sau istorice. Ea conţine viziuni populare,
naive, asupra lumii şiinsistă asupra aspectelor tragice ale condiţiei umane.Originea şi insuşirile fizice
ale unor plante şi animale, acţiunea spiritelor naturii sunt subiectele preferate pentru legendele
etiologice.Viaţa personajelor biblice, descrierea unor sărbători, practici şi obiceiuri creştine sunt
subiecte pentru legendele religioase.Cele istorice conţin adevăruri bazate pe amănunte reale sau
fictive despre evenimente şi oameni consemnate in documente.

Călin Gruia – Povestea florii-soarelui 

Dintre legende, cele etiologice sunt cele mai accesibile pentru şcolari şi preşcolari.
Legendele păsărilor şi plantelor îşi au locul lor in operele unor scriitori care s-au inspirat din creaţia
populară: Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu, Mihail Sadoveanu, CălinGruia,Alexandru Mitru
etc. Aceştia dau viaţă şi prospeţime unor adevăruri ştiinţifice, adevăruri transfigurate prin modalităţi
artisitice originale, bogate in resurse morale.
Semnificativă e legenda Povestea florii – soarelui, de CălinGruia, cu o structură complexă,
asemănătoare basmului,in care sunt folosite modalităţi artistice variate pentru a explica originea şi
trăsăturile plantei. Din punct de vedere ideatic, legenda transfigurează, prin alegorie, destinul tragic al
“fetei luiŞtefan-Vodă”, al omului afectat de lupta forţelor opuse. Ţesătura metaforică şi hiperbolică a
motivelor muţeniei, blestemului, predestinării, Soarelui şi Lunei, din perspective reală
şisupranaturală, reprezintă un pretext pentru a nuanţa,in reverberaţii lirice şi dramatice, trăsături
general – umane opuse: bine –rău, viaţă – moarte, bunătate – răutate, lumină –intuneric.
Compoziţia. Povestea florii-soarelui de CălinGruia, este organizată in episoade narative,
intretăiate de pasaje descriptive. Acţiunea e structurată pe două planuri ce seintrepătrund: planul
concret şi cel transfigurat, care păstrează datele existenţiale. Evenimentele sunt circumstanţiale in
“spaţiul acestui pământ”, folosindu-se timpul trecut (“pre vremea lui Ştefan cel Mare”). Naraţiunea
legendei Povestea florii-soarelui incepe firesc, aducând in prim plan imaginea “fetei lui Ştefan –
Vodă”. Fata, deşi este de o frumuseţe unică, e mută, fapt ce provoacă o tristeţe copleşitoare
voievodului. Acesta caută leac, sfătuindu-se cu cărturarii şi vracii cei mai vestiţi ai timpului, dar fără
rezultat. Într-un târziu, o bătrână aude de necazul domnului şi se prezintă in faţa acestuia cu gând să-l
ajute. De la episodul venirii bătrânei la domnul intristat, intriga se nuanţează. Bătrâna îl povăţuieşte pe

13
Ştefan să cheme Soarele la un ospăţ, unde odrasla sa “avea să prindă grai, dacă îl va săruta pe alesul
invitat”. Acest moment determină imprevizibilul intâmplărilor şi al episoadelor. Sfatul bătrânei
părea, pentru moment, că adduce o rază de speranţă insufletul voievodului. Dar Piază-Rea, personaj
malefic, forţă a răului, simbol al intrigii şi vicleniei, prin vorbe meşteşugite incurcă şi zădărniceşte
dezlegarea fetei de “blestem”, anunţând Luna de “necredinţa Soarelui”

Dimitrie Bolintineanu – Muma lui Ștefan cel Mare

Muma lui Ştefan cel Mare, de Dimitrie Bolintineanu, este o legendă, scrisă in 1847, despre
mama lui Ştefan cel Mare care refuză să primească noaptea la castel pe Ştefan, fiul său, dacă nu este
invingător in luptă cu turcii. Respins, Ştefan se intoarce, adună oastea sa zdrobită şi luptă cu duşmanii,
invingându-i.
Dezvoltând, repetând aceste idei, Bolintineanu pune in mişcare un aparat de comparaţii,
repetiţii, alegorii care să susţină discursul. Discursul uzează de o scenografie simplă şi eficace.
Dovadă că poetul o foloseşte in mai toate piesele. Modelul cel mai pur îl aflăm in Muma lui Ştefan cel
Mare. Primul tablou in făţişează atmosfera care precede evenimentul: peisajul, timpul, poziţia astrelor.
O descripţie (evocare) cu elemente luate din recuzita romantică: castelul fixat pe o stâncă neagră,
peştera unui sihastru sub o râpă stearpă, o mănăstire...in această descriere intră şi preciziuni de ordin
temporal, climateric («vânturile negre,intr-a lor turbare», «noaptea-i furtunoasă», «noaptea se intinde
şi din geana sa», «ca un glob de aur luna strălucea» etc.). Luna este, de regulă, sursa de lumină pentru
decoruri.
Urmează al doilea moment (tablou), cu o mică notă de mister («Un orologiu sună noaptea
jumătate /in castel in poartă oare cine bate?»), risipit repede de un dialog sever in care apare evidentă
ireductibilitatea poziţiilor. Dialogul (un monolog fragmentat, reinnodat printr-o replică necesară
demonstraţiei) constituie esenţa poemului. Aici Bolintineanu, priceput in genul declamator, dezvoltă
dialectica lui celebră despre datorie şi eroism. Retorică, adesea, goală, imagini ce au făcut o lungă
carieră in ironie («De eşti tu acela, nu-ţi sunt mamă eu»),insă ceva rămâne din această rostogolire de
silabe cântătoare: muzica exterioară, adevărul elementar al propoziţiilor...
Urmează partea a treia care prezintă efectele lecţiei morale dinainte. Este o ilustrare a
vitejiei, cu unele momente de descripţie (urmărirea, bătălia) care deviază de la obişnuita retorică
seacă. Aceasta este schema. În interiorul ei poetul schimbă, uneori, ordinea, pune evocarea la urmă sau
renunţă pur şi simplu la cadru,intrând direct in subiect (discursul moral şi patriotic). Este inutil să
căutăm, in poemele acestea făcute să îmbărbăteze inimile şi să seducă urechea, un peisaj, o formă de
sensibilitate faţă de lucruri, pentru simplul fapt că universul material dispare pur şi simplu din poem.
Stânca neagră, râul spumegos, râpa stearpă, luna ce se retrage după deal constituie un nevinovat
repertoriu de regie. Discursul este aproape alb, imaginile - puţine - sunt stereotipe. Imposibil de
surprins o mişcare mai originală a imaginaţiei. Bolintineanu nu renunţă, nici aici, la unele obsesii.
Dalbul îl urmăreşte («dalbe lupte», «dalb mormând», «vorbe dalbe»), dulcele este, oricând, gata să
innobileze o propoziţie.

1.c Basmul cult

Mihai Eminescu - Făt-Frumos din lacrimă

Basmul este o specie literara a genului epic, ,,o oglindire [.] a vietii in moduri
fabuloase"(Calinescu). Este o opera narativa de obicei in proza, de intindere mica sau mijlocie, in care
intamplarile povestite sunt fantastice, iar personajele sunt supranaturale și poarta valori
simbolice.Bogat reprezentant in creatia populara, basmul poate sa aiba și autor cunoscut, dar sursa lui
ramane tot folclorica.. Publicat in 1870, in revista ,,Convorbiri literare", basmul in discutie respecta,in
linii generale, schema epica a prototipului popular.
Astfel, ,,Fãt-Frumos din lacrima" incepe cu o situatie initiala repetabila, fixata intr-un timp
indepartat și neprecizat:in vremea veche, un cuplu imparatesc iși traia zilele in durere, din pricina ca
soarta refuza sa-i daruiasca un urmas; acesta ar fi motivul imparatului fara succesor, pe care l-am
intalnit și in,,Tinerete fara batranete și viata fara de moarte" ori in alte creații folclorice.

14
 Într-o zi,in timp ce in durerata imparateasa se ruga la icoana Maicii Domnului, acesta din
urma, induiosata, a lacrimat; lacrima fiind supta de tanara craiasa, la timpul sorocit, ea va naste un
print pe care l-a numit Fãt-Frumos din lacrima (motivul nasterii miraculoase). Conform schemei
narative a basmului popular, Fãt-Frumos creste intr-o luna cat altii intr-un an, iar cand ajunge la varsta
barbatiei, pleaca in lume(motivul calatoriei initiatice).
Evenimentul care tulbura echilibrul initial este vrajba dintre tatal lui Fãt-Frumos și un
imparat vecin, conflict care dura de cincizeci de ani; acesta este cauza plecarii eroului hotarat sa se
lupte cu urmasul imparatului vrajmas.
Ajungand insa la palatul acestuia, Fãt-Frumos este primit cu bucurie și tinerii devin frati de
cruce. În virtutea acestui legamant, Fãt-Frumos il izbaveste pe imparatul vecin de Mama Padurilor
(care cerea jertfa de copii și pe care o invinge, in lupta, dupa ce inversase cele doua buti pline cu apa
si, respectiv, cu putere).Se pastreaza astfel eternul conflict dintre Bine și Rau (prezent in basme), cu
victoria celui dintai. Ca rasplata a vitejiei, Fãt-Frumos o primeste pe Ileana (fiica Mamei Padurilor)
care-i va deveni, mai tarziu, mireasa.
Sirul probelor initiatice pe care trebuie sa le treaca eroul nu se incheiase inca. Rugat de
tanarul imparat vecins a i-o aduca pe fata Genarului, Fãt-Frumos va fi supus și la alte incercari: se
tocmeste sluga la o baba, careia ii paste iepele, scapand de moartea fagaduita cu ajutorul imparatului
tantarilor și al imparatului racilor (motivul animalelor/vietuitoarelor nazdravane); la capatul timpului
juruit, iși alege un cal (din cei sapte), drept plata a muncii sale. Ca și inbasmul popular, calul ales este
slabanog, dar baba pusese in el sapte inimi; cu ajutorul lui, fata Genarului este rapita și adusa la cel
care o iubea. Între timp , Ileana orbise din pricina lacrimilor varsate de dorul lui Fãt-
Frumos.Intoarcerea acestuia ii aduce insanatosirea, iar nunta va constitui finalul compensator.
Se poate observa astfel ca multe dintre functiile basmului (cum le numeste V. Propp) sunt
respectate: situatia initiala , plecarea eroului de acasa, paguba (lipsa) adusa de un raufacator,
incercarile prin care trece personajul pozitiv, lupta lui cu raufacatorul, victoria eroului benefic,
intoarcerea acasa și nunta. Fireste, intamplarile sunt plasmuite de imaginatie, nu exista in realitate
(sunt fantastice).
,, Fãt-Frumos din lacrima" prezinta insa și unele deosebiri care ii confera caracterul de
basm cult: a) Formulaintroductiva (,,In vremea veche, pa cand oamenii, cum sunt ei azi, nu erau decat
germenii viitorului") pastreaza timpul indefinit a lui ,,A fost odata", dar ii lipseste nota de unicitate
(,,ca niciodata") și proiectia in fabulos a basmului folcloric (,,pe cand se potcoveau purecii.");
inschimb autorul ii imprima o tenta filozofica, oamenii fiind priviti ca potentia (posibilitatea),in
termenii lui Aristotel.
b) Daca in basmul popular portretele lipsesc, de data aceasta, fiecare personaj este bogat zugravit cu
ajutorul unor figuri de stil tipic eminesciene: imparatul era ,,intunecat și ganditor ca miazanoaptea",
imparateasa are fata alba ,,ca o marmura vie", Mama Padurilor este o aparitie inspaimantatoare in stil
romantic: ,,Ochii ei - doua nopti turburi, gura ei - un hãu cascat, dintii ei - siruri de pietre de mori".
c) Eminesciene sunt și pasajele descriptive in care luna, lacul, noaptea, bogatia coloristica și multimea
florara amintesc de lirica marelui poet.
d) Epitetele (,,marmora lucie și alba", ,,cerul cernit"), comparatiile originale(,,fata . dulce ca visele
marii"), hiperbolele care tind spre colosal, toate sunt ale Poetului etern.
e) Fãt-Frumos din acest basm porneste in lume ,,horind" și doinind din fluier, fapt care ii confera
atributele lui Orfeu (personaj mitologic des intalnit in opera eminesciana).
Inconcluzie: ,, Fãt-Frumos dInlacrima" de M. Eminescu este un basm cult, intrucat autorul
imbogateste schema narativa folclorica și o completeaza cu elemente specifice creație i sale.

Ion Creanga - Povestea lui Harap –Alb

Tema și viziunea despre lume

Basmul cult este specia genului epic,inproza, deintindere medie, cu o acțiune desfașurată pe
un singur plan narativ, cu un număr mare de personaje, reprezentând valori morale și incare este
prezentă luptă dintrebine și râu.
Reprezentant de seama al generației de scriitori ai secolului al XIX-lea - alături de Ioan
Slavici, I.L.Caragiale și Mihai Eminescu- Ion Creanga este cunoscut in literatura română atât prin

15
„Amintiri dIncopilărie”, cat și prin poveștile și povestirile sale. Una dintre cele mai importante opere
ale sale rămâne basmul „Povestea lui Harap-Alb”.
Opera se incadrează in specia literară basm cult, prin caracteristicile acestei specii literare. O
primă trăsătură a basmului cult este prezentă formulelor specifice. Formula inițială, „Amu cică era
odată”, are rolul de a introduce cititorul in lumea fabulosului, cea mediană, „Și merseră și merseră”
menține trează atenția cititorului și îi suscită interesul, iar formula finală, „Cine are bani, pe la noi, bea
și mănâncă, cine nu, stă și se uită”, scoate cititorul din lumea fictionala.
O a doua trăsătură a basmului cult este prezentă cifrelor magice,in„Povestea lui Harap-
Alb”cifra magică fiind 3: sunt 3 frați la curtea Craiului, 3 surori la curtea lui Verde Împărat, calul vine
să mănânce jăratic de 3 ori, se da de 3 ori peste cap, îlinalță la cer de 3ori pe Harap- Alb, acesta se
intâlnește de 3 ori cu Spânul, la curtea lui Verde Împărat este supus la 3 probe.
Patru dintre elementele de construcție importante in acesta opera sunt: tema, relații spațiale
și temporale, acțiunea, relația dintre inceput și final.
Tema basmului este luptă dintre bine și râu, prezentă in orice basm. În plus, in aceasta
opera, Creanga evidențiază formarea unui adolescent, care, plecând intr-o călătorie presărată cu
numeroase probe, se va maturiza. Reprezentativi pentru forțele binelui sunt Harap-Alb și toți cei care
îl ajută (Sfântă Duminica, Gerila, Flămânzilă, Setila, Pasări-Lați-Lungila, Ochila, calul, regina
albinelor, regina furnicilor), iar reprezentativi pentru forțele râului sunt Spânul și Împăratul Roșu,
exact cei de care tatăl eroului îi spusese să se ferească in călătoria să. În final, ca in aproape toate
basmele culte, râul este invins.
Relațiile spațiale și temporale sunt vagi, imprecise, ca in orice basm, fiind împinse mult
spre trecut: „Amu cică era odată intr-o tara”. Este evident că reperele de timp neprecizate fac că
cititorul să fie introdus intr-un timp al fabulosului, contribuind la crearea unei atmosfere specifice.
Spațiul in care se desfășoară acțiunea este un târâm al fantasticului, pentru că include ființe fabuloase:
Gerila, Flămânzilă, Setila, Pasări-Lați-Lungila, Ochila, ființe care se metamorfozează: calul, Sfântă
Duminica, fata Împăratului Roșu, dar și animale vorbitoare: calul, regina albinelor, regina furnicilor.
Acțiunea se desfășoară după un tipar specific basmelor: o situație inițială de echilibru,
dereglarea echilibrului, plecarea la drum a eroului in incercarea de restabilire a echilibrului și
revenirea la echilibrul inițial. Astfel, se precizează că intr-o tara un crai care avea trei feciori, primește
o scrisoare, de la fratele sau, Împăratul Verde, prIncare îi cerea să-i trimită pe unul dintre fii pentru a-i
moșteni împărăția și a se urcă pe tron. Primii doi frați eșuează in incercarea la care îi supune tatăl lor,
pentru a vedea dacă sunt vrednici că pornească la drum. Cel mic reușește și pleacă, având cu sine un
cal năzdrăvan care îl va ajută pemanent pe parcursul călătoriei sale. Naivitatea și lipsa de experiență a
mezinului îl vor determina să accepte tovarășia Spânului, cu care se intâlnește in timp ce se rătăcise
intr-o pădure. El incalcă astfel porunca tatălui sau de a se feri de omul spân și de omul ros. Este păcălit
și devine rob al Spânului, acesta din urma dându-se drept nepotul craiului, odată ce sosesc la curtea lui
Verde Împărat. Fiul craiului, ce primise numele de Harap-Alb, pentru a marca statutul de sluga, este
supus de către Spân la 3 probe: să aducă salate din Gradina Ursului, să aducă dintr-o pădure capul plin
de nestemate al unui cerb și să o aducă pe fata Împăratului Roșu. El reușește să treacă atât de primele
două probe, cat și de ultimă, deși, la curtea Împăratului Roșu este supus altor probe. Toate sunt trecute
cu bine datorită prietenilor pe care eroul și-i face pe drum: Gerila, Flămânzilă, Setila, Pasări-Lați-
Lungila, Ochila, Sfântă Duminica, regina albinelor, regina furnicilor.
Conflictul este reprezentat de luptă dintre bine și râu. Se observă că Spânul, personajul
negativ al basmului, reprezentativ pentru forțele râului, joacă un rol aparte in viata eroului. El îi este
chiar de ajutor acestuia, deoarece, la sfârșitul tuturor probelor la care îl supune pe Harap-Alb,
adolescentul devine adult. Chiar calul îi atrage atenția stăpânului sau cu privire la necesitatea că
Spânul să existe in viata lui Harap-Alb: „Și unii că aceștia sunt trebuitori pe lume câteodată, pentru că
fac pe oameni să prindă la minte...”
In acest basm există o relație de simetrie intre inceput și final. Începutul este reprezentat de
formula inițială: „Amu cică era odată”. Aceasta are rolul de a introduce cititorul in lumea fictionala și
de a-l determina să accepte convenția conform căreia, odată intrat in aceasta lume, va ințelege că
ființele fabuloase și intâmplările neobișnuite vor popula acțiunea. Acest inceput coincide cu fixarea
reperelor spatio-temporale, care sunt vagi, imprecise. Finalul are rolul de a scoate cititorul dInlumea
fictionala, readucându-l in lumea reală: „Cine are bani, pe la noi, bea și mănâncă, cine nu, stă și se
uită.” Finalul inchide basmul, împreună cu începutul ca intr-o rimă.

16
 Statutul social al personajului principal Harap-Alb, poate fi cu ușurință identificat in numele
sau. Astfel, se sugerează prin termenul „alb”, statutul inițial al eroului, acela de fiu de crai, iar prin
termenul „harap”, care inseamnă om cu pielea neagră, sclav, se sugerează statutul de rob, de sluga a
Spânului, după ce acesta l-a inșelat.
Statutul psihologic subliniază un caracter incă in formare, având in vedere că fiul de crai
era la vârstă adolescentei și nu avea niciun fel de experiență a vieții.
Statutul moral pune in evidentă calitățile și defectele eroului. Astfel, bunătatea și
milostenia îi aduc foloase, pentru că, miluind o bătrână in curtea palatului, dobândește sfaturi prețioase
de la aceasta, atât inainte de plecarea la drum, cat și in timpul probelor la care a fost supus.
Generozitatea și lipsa de prejudecata îi aduc alături cinci prieteni, care dovedesc că nu infățișarea
contează, ci modul in care pot ajută la nevoie. Eroul are insă și defecte, precum: naivitatea, lipsa de
incredere in forțele proprii.
Trăsătură dominantă de caracter este naivitatea, generată de vârstă fragedă, de lipsa de
experiență și de neascultarea sfatului părințesc. O scena semnificativă pentru ilustrarea acestei
trăsături o constituie intâlnirea din curtea palatului cu bătrâna cerșetoare. Nicio clipa eroul nu își pune
problema să o intrebe pe aceasta cum a ajuns acolo, de vreme ce palatul era păzit cu grija. De
asemenea, nu se intreabă de unde știe aceasta atâtea amănunte despre el, din moment ce nu o mai
intâlnise niciodată. O alta scena semnificativă este intâlnirea cu Spânul. Eroul nu numai că nu își da
seama că Spânul se deghizează de fiecare dată când îi apare pe drum eroului, că să pară că sunt 3
Spâni, nu unul singur, dar nici nu bănuiește că acesta îi intinde o capcana, când îl invită să coboare in
fântână. Naivitatea in acest caz a avut drept consecință schimbarea statutului, din fiu de crai in sluga.
In relație cu Spânul, in scena primei intâlniri cu acesta, se dovedește lipsa de maturitate a
lui Harap-Alb, care primește o adevărată lecție de viată. Deși calul ar fi putut să îl ajute, el îl lasă pe
erou să hotărască ce ar trebui făcut, îl lasă să greșească tocmai pentru a invața din experiență și a
ințelege că aparentele pot inșela. Pentru fiul de crai, prezenta Spânului inseamnă invățarea lecției
umilinței, a ascultării și astfel, a maturizării, atât de necesare in devenirea lui că împărat.
In relație cu calul sau, Harap-Alb se dovedește a fi un adolescent care are mare nevoie de
un prieten, de un sfătuitor, de cineva care să îl indrume și să-i poarte de grija. Și aceasta intâlnire cu
calul îi demonstrează fiului de crai că aparentele insala și că nu infățișarea este importantă, ci calitățile
și modul cum iți oferi celor dInjur ajutorul.
In opinia mea, viziunea despre lume și viată a autorului in acest basm este magistral
subliniată, atât prin tema, cat și prin construcția personajelor. Creanga nu dorește să urmeze tiparul
basmelor populare in care eroul este un Făt-Frumos cu multiple calități, precum: vitejie, echilibru,
frumusețe, dorință de afirmare. Harap-Alb nu are niciuna dintre aceste calități. El reușește să treacă
probele la care este supus cu ajutorul prietenilor săi, a sfătuitorilor precum calul și Sfântă Duminica.
Mai presus insă de probele pe care le trece, fiul de crai se maturizează, dobândind experiență, intenția
autorului fiind de a prezentă acest drum al maturizării eroului prin crearea unui bildungsroman (roman
al maturizării unui tânăr).
Astfel, opera „Povestea lui Harap-Alb” rămâne una dintre cele mai reprezentative scrieri ale
autorului Ion Creanga, despre care Barbu Fundoianu afirmă: „A fost greșită opinia că scrisul lui
Creanga e pentru copii. Creanga e făcut să existe numai pentru adulți sau deloc.”

Vrăjitorul din Oz – Lyman Frank Baum

Potrivit autorului, cartea de fașă a fost scrisă sub semnul unei imaginații fericite, replică la
cruzimea basmelor clasice pentru copii, ale fraților grimm sau ale lui Andersen.
Narațiunea este simplă, progresivă și are un dublu sens: de acsă în necunoscut și înapoi.
Locul ce urmează să fie părăsit este ternul Kansas, unde orfana Dorothea trăiește alături de unchiul
henry și mătușa Em, într-o lume a nonevenimentului (tot ce se poate întâmpla aici este un ciclon). Eul
are senzația copleșitoare a solitudinii iar viața abia pâlpâie sub un soare dogoritor și într-un peisaj tern,
cenușiu. Astfel, expediția fetei va fi una de cucerire a culorilor (verdele – culoarea vieții!) din țara lui
Oz.
Cuplul parental se confundă cu peisajul cameleonic, lipsit de culoare și trist. Doar cățelușul
Toto o împiedică pe fată să devină și ea cenușie. El este duioșia, veselia, culoarea din viața ei.

17
Elementul care aruncă în aer situația ternă este ciclonul. El este cauza regresiunii care o aduce pe
dorothea la începutul vieții sale, fetița născându-se încă o dată. Ca în Pinocchio, dispariția ei este o
moarte simbolică, una inițiatică urmată de o nouă naștere (călătoria în țara miraculoasă). Revenirea în
Kansas va fi a unei ființe metamorfozată, conștientă de sine.
La celalalt tărâm se poate ajunge numai pe calea văzduhului, iar topografia ei e completă și
polară: orașul Oz în centru, mărginit pe verticală de țările vrăjitoarelo bune iar pe orizontală de cele
ale vrăjitoarelor rele.
Tema vrăjitoarelor este tema mamei bune și a celei rele. Vrăjitoarea cea rea este anihilată
prin apa purificatoare ce are puterea unui botez ritualic.
Pe drumul său fata întâlnește imaginile individualizate ale ei înseși: Sperietoarea, Omul de
tinichea, Leul, care cumulate, devenite un întreg, duc la reușită. Astfel, Dorothea descoperă că natura
umană se compune din inimă, creier și curajul de a înfrumuseța cenușiul vieții. Mai mult, Sperietoarea
e umanitatea nouă fără minte (experiență), Omul de tinichea este umanitatea care a recurs la artificial
iar Leul ar fi animalitatea retrogradată.
Ideea de unificare a bucăților subzistă în grupul celor patru prieteni, aceștia formând un grup
complementar funcțional. Se va dovedi în final că lipsa organelor este iluzorie: Sperietoarea are creier
(găsește mereu soluții ingenioase), Omul de Tinichea are prea multă inimă, fiind chiar un sentimental
(lacrimile îl fac să ruginească), Leul are curaj (înfruntă de la început pericolul), iar Dorothea deține de
la început mijlocul de întoarcere în Kansas: pantofii de argint. Ceea ce lipsește este, deci, conștiința
existenței organelor aparent lipsă. Cât pentru Dorothea, a ajunge acasă înseamnă, în planul simbolic
al acestui basm-alegori, tot un traseu prin conștiință, a ajunge la tine însuți, a deveni conștient de tine,
de ceea ce dispui și de ceea ce îți lipsește, de ce poți face cu atuurile de care dispui.
Așadar, scopul călătoriei nu este achiziția ci conștientizarea a ceea ce este sădit în tine.
Totuși, drumul nu este o pierdere de vreme ci este o descoperire și, mai ales, autodescoperire.
Prin figura vrăjitorului-farseur (un simplu om, care în loc să dea cere) povestea transmite un
adevăr: fiecare poate găsi soluția tuturor problemelo în sine. Terapia propusă de vrăjitor nu este decât
o parodie cu ,,efect placebo,,.
Drumul fetei este este drumul vieții, pentru care autorul formulează o rețetă a succesului, a
reușitei, în care intră mai multe ingrediente: inimă, încredere în sine, minte, prieteni.
Nici un loc nu este ca acasă, spune Dorothea la final, numai că, de multe ori, îndepărtarea,
călătoria, este cea mai bună cale de a apreci acest ACASĂ.
Dintr-un alt punct de vedere, opera lui Frank Baum a fost privită ca o alegorie a vieții social-
politice americane: omul de paie – agricultorii, omul de tinichea – muncitorii din industrie, leul –
puterea politică, iar Dorothea – imaginea americanului de rând. Maimuțele zburătoare, care au fost
cândva ,,un popor liber ce trăia fericit în pădurea mare,,, semnificativ situată undeva în Vestul sălbatic,
sunt amerindienii aduși în stare de sclavie de către coloniștii albi. Însăși lumea lui Oz ar fi ,,un Eden
utopic pentru o conștiință americană în criză,, .

Pinocchio – Carlo Collodi

Povestea lui Pinocchio este istoria evoluției umanității de la natură la cultură, aici de la
nașterea artificială, dintr-o bucată de lemn, la transfigurarea ce capătă, la propriu, aspectul unei
încarnări.
Cum se naște Pinocchio și ce fel de copil era el?
Pinocchio este prevăzut de la început ca un copil-afacere, o marionetă docilă care să-i aducă o
oarecare bunăstare tatălui său. Numai că păpușa nu se lasă manevrată, anunțând chiar de pe masa de
lucru un copil rebel, iar după realizarea sa ajunge să fie abandonat și să-l facă pe bietul Geppetto (tatăl
adoptiv) să fie arestat. E imun la sfaturi și își omoară binevoitorul, pe Greierașul-vorbitor, conștiința sa
morală.
Conflictul cu școala și mirajul banilor.
Gândul de a învăța este abandonat în fața tentației de a intra în Teatrul de păpuși. Își vinde
abecedarul pentru un bilet de intrare. Provoacă un tărăboi fantastic printre păpuși și scapă de mânia
păpușarului Mănâncăfoc la auzul poveștii sale triste. Banii primiți de la păpușar pentru a-i duce tatălui
său Pinocchio îi pierde în încercarea de a-i spori în Țara Nătărăilor unde este escrocat de Cotoi și

18
Vulpoi. Aceștia își repetă escrocheria și jefuirea lui Pinocchio, lăsându-l pe acesta fără bani. Pinocchio
ajunge chiar la închisoare dar este grațiat de împărat.
Între bine și rău. Cum poate crește o păpușă de lemn?
Aventurile continuă după modelul romanului picaresc, prin radiografierea altor medii: scapă de
șarpele care moare de râs, fură struguri și este prins și obligat să păzească găini dar este eliberat pentru
fapta bună de a-i fi dat în vileag pe hoți. Fuge din nou spre căsuța zânei dar îi găsește doar lespedea de
mormânt. Încercând să-și salveze tatăl care îl căuta și era în pericol pe mare, ajunge accidental pe
insula Albinelor Harnice – societate utopică a muncii la superlativ - unde o întâlnește pe zâna care
devenise femeie. În oglinda evoluției acesteia ar vrea să crească și el, dar pentru asta ar trebui să
devină un băiețel adevărat. Pentru asta hotărăște să se schimbe, se duce din nou la școală, dar
miracolul nu ține mult: se încaieră cu colegii și ajunge chiar să fie acuzat – pe nedrept – de rănirea
unui polițist. Ca să scape de câinele Alidor ajunge să se arunce în mare, este pescuit și gata să fie gătit
dar este salvat tot de Alidor.
Măgarul și copilul adevărat
Pinocchio revine la casa zânei unde, după o scurtă penitență, i se promite că va deveni un
băiat adevărat. Transformat, nu rezistă mult, deoarece fuge în Țara Distracțiilor unde încep să-i creacă
urechile de măgar și chiar se transformă în măgar. Până la urmă, aruncat în mare de un țăran redevine
o păpușă de lemn și este înghițit de o balenă în interiorul căreia își regăsește tatăl, scapă și ajung pe
uscat. Pinocchio se angajează, este iertat și se transformă într-un copil adevărat.
Inițierea picaroului. Umplerea unei forme goale.
Structural, basmul se înscrie în schema prozei picarești: un erou obscur care străbate medii suspecte,
satiră socială, încălcare moralei și o structură serială care ar putea prelungi aventura la infinit. Acest
picaro de lemn este imaginea anarhiei și a bunului plac. E o expresie a funcțiilor naturale, a
instinctelor, numai că acest picaro nu este rău la suflet, nu ar vrea să-și supere protectorii, numai că
impulsurile externe îl dezechilibrează. În basm apar două figuri parentale: Geppetto, tatăl adoptiv, și
Zâna, dublu ipostaziată: ca soră și ca mamă. În fragilitatea ei trebuie să vedem proiecția
fantasmagorică a purtării inconsecventei păpuși de lemn. Momentele ei de slăbiciune omenească sunt
desolidarizări fașă de o pupilă nemerituoasă care regresează până la stadiul rușinos de animalitate.
Pinocchio, marioneta, este ,,simbolul ființelor lipsite de consistență proprie care ascultă de
orice impulsie exterioară,, sau al unei persoane ,,ușuratice și frivole, lipsite de caracter și principii,,.
Problema lui Pinocchio este interioritatea goală, forma fără fond. Marioneta este un triumf al iluziei și
al aparenței, al superficialului. Aventura din basm are drept scop descoperirea profunzimilor și a
esențelor.
Dansul între ce sunt și ce aș pute fi se încheie în momentul claustrării în burta peștelui,
simbolic un regressus in utero care pregătește încarnarea.Ca toate basmele culte, și acesta conservă,
conștient sau nu, numeroase urme culturale, evocând mituri, teme, motive care au devenit locuri
comune în literatură:
- balena din Iona, din Mori și devino al lui Goethe
- țara distracțiilor este teritoriul morții, un fel de insulă a lui Circe din Odiseea
- rădvanul tras de doisprezece măgăruși are pe capră o figură a Hadesului, un Charon, luntrșul de
pe Styx.
- Circul și teatrul sunt simulacrele vieții reale, replici caraghioase ale ei
- Somnul în timpul căruia se transformă Pinocchio amintește de Morfeu, fratele morții
De la ieșirea din burta balenei firul epic intră în linie dreaptă. În burta balenie, Pinocchio își
regăsește simbolic conștiința de sine care fuseses omorâtă simbolic odată cu Greierul-vorbitor. Iar
regăsirea conștiinței este de fapt regăsirea identități, marea temă a cărții. Astfel, Pinocchio ajunge
ființa responsabilă care se vede pusă în situația să ia inițiative și pentru alții, pentru cei cărora prostia
sa le-a provocat suferință: tatăl agonic și zâna bolnavă. Basmul marchează momentul în care
Pinocchio își răspunde la întrebarea Cine sunt? Într-un mod obiectivat, prin Sunt altfel, sunt altcineva,
un om, o ființă în carne și oase. Transformarea psihică e semnalată prin reflexul ei exterior, o
transfigurare ce are valoarea unei recompense pedagogice.

19
 1.d Povești

Fata babei și fata moșneagului - Ion Creangă

Fata bună, oropsită de mama vitregă. Acesta este motivul pe care a fost construită povestea
Fata babei şi fata moşneagului, de Ion Creangă, motiv întâlnit şi în basmele populare. Povestea scoate în
evidenţă antagonismul dintre oamenii buni, cinstiţi şi harnici, care-şi îndeplinesc munca lor cu râvnă şi
cu voie bună, şi cei clevetitori, răi la suflet şi leneşi, care dispreţuiesc munca şi o fac în silă.
Subiectul este construit pe un paralelism care urmăreşte, prin situaţii antitetice, să pună în evaluare
învăţătura morală. Fata moşneagului „era frumoasă, harnică, ascultătoare şi bună la inimă... era robace
şi răbdătoare”. Ea duce tot greul gospodăriei: „fata moşneagului la deal, fata moşneagului la vale; ea
după găteje prin pădure, ea cu tăbuieţul în spate la moară, ea, în sfârşit, în toate părţile după treabă.... În
sat la şezătoare seara, fata moşneagului nu se încurca, ci torcea într-un ciur plin de fuse”.
În contrast cu fata moşneagului apare fata babei, care „era slută, leneşă, ţâfnoasă şi rea la inimă...,
cârtitoare şi nemulţumitoare”. Deşi fata moşneagului era harnică şi ducea tot greul casei, baba o privea
ca pe o „piatră de moară în casă”. Din cauza persecuţiilor mamei vitrege „văzând că baba şi cu fiica sa
se voiesc cu orice chip s-o alunge, sărută mâna tată-său şi, cu lacrimi în ochi, porneşte în toată lumea”.
Calităţile fetei moşneagului sunt puse în evidenţă pe măsură ce se deapănă firul poveştii. Faptul că ea
este o persoană harnică şi frumoasă este remarcat de căţeluşa bolnavă, de fântână, de cuptor şi de păr
care îi cer să le îngrijească. Toate i se adresează cu aceleaşi cuvinte: „Fată frumoasă şi harnică”.

Bună la suflet şi muncitoare, fata moşneagului îngrijeşte cu drag căţeluşa bolnavă, curăţă de
mâl fântâna, lipeşte şi humuieşte cuptorul, curăţă de omizi părul, spală şi hrăneşte lighioanele Sfintei
Duminici. Fiind modestă ea se mulţumeşte cu cea mai mică şi mai simplă recompensă. Răsplata fetei
pentru însuşirile ei, arată elevilor roadele muncii sârguitoare şi conştiincioase. Munca face să rodească
mai îmbelşugat pomii produsul muncii este pâinea coaptă şi tot prin muncă se asigură un trai fericit şi
îmbelşugat, imaginat în poveste prin lada fermecată din care izvorăsc tot felul de bogăţii: „deschizând
lada... nenumărate herghelii de cai, cirezi de vite şi turme de oi ies din ea”.

Paralelismul este prezent pe tot parcursul povestirii, în contrast apare fata babei, care,
invidioasă, pleacă să aducă bogăţii mai multe decât adusese fata moşneagului. Leneşă, urâtă şi rea la
suflet, fata babei nici nu vrea să audă de rugăminţile căţeluşei, fântânei, cuptorului şi părului. Ea nu
îndeplineşte nici una din muncile pe care le dusese la bun sfârşit sora sa vitregă. Atunci când este pusă
de Sfânta Duminică să-şi aleagă una din lăzi drept răsplată, ea dă dovadă de lăcomie şi alege lada cea
mai mare şi cea mai frumoasă. Pedeapsa pe care o primeşte mama vitregă şi fata ei este binemeritată.

Citind acestă poveste, elevii înţeleg că oamenii sunt răsplătiţi după priceperea şi dragostea cu care îşi
îndeplinesc munca, după bunătatea, hărnicia şi modestia fiecăruia şi ajung să preţuiască munca, să
aprecieze rezultatele ei şi să urască lenea, lăcomia, viclenia, invidia şi răutatea.

1.e Povestirea și schița

Ion Alexandru Bratescu Voinesti - Puiul

Ioan Al. Bratescu Voinesti s-a născut la Targoviste in 1868,intr-o familie instărită cu
obiceiuri patriarhale. Va colabora, indemnat de criticul Garabet Ibraileanu, la Viată Românească cu
schițe, nuvele și povestiri. Ele vor forma substanță volumelor În lumea dreptății -1907, Întuneric și
lumina-1912, Nuvele și schițe-1903. A mai scris drama Sorana.
In schița Puiul tema și subiectul sunt luate din realitatea naturii. O prepeliță venită din
Africa își face in marginea unei pădurici un cuib,incare depune șapte ouă și scoate șapte pui. Ea crește
puii cu boabele ramase pe miriște. Puiul cel mare a fost prins de un flăcău dar acesta îi da drumul. El
nu a ascultat de mama lui și este mustrat. Puilor le cresc aripile și mama lor îi invață să zboare. Sosirea
20
unui vânător aduce o intâmplare dramatică in viata prepeliței. Ea izbutește să-l inșele pe vânător
zburând in apropierea câinelui, pentru că acesta să nu poată trage. Puiul cel mare nu ascultă de sfatul
mamei și zboară din cuib. Este rănit și cade in lăstăriș. Prepelița își da seama că el este pierdut, dar își
ascunde durerea. Finalul este anunțat subtil. Miriștea este arată, apoi este cules porumbul și cade
bruma. Pasările (cocorii, rândunelele) incep să plece. Prepelița intârzie, fiindcă nu se indură să se
despartă de puiul schilodit și disperat. Venirea crivatului o hotărăște să plece, pentru a-i salva pe
ceilalți. Puiul rămas singur la marginea lăstărișului stă zgribulit de frig. Scriitorul redă moartea puiului
imaginând-o asemeni cu a oamenilor. La inceput, din cauza frigului are dureri mari, fiindcă ingheață.
Apoi simte o piroteala și retrăiește crâmpeie din scurtă lui viată: carâmbul cizmei vânătorului, aripa
caldă a mamei, miriștea. Moare cu ghiarele împreunate schițând gestul uman al rugăciunii.
Ideea este moralizatoare, deci clasică. Copiii care nu-și ascultă părinții vor trai dramatic
experiențe triste și grave, care îi vor face să ințeleagă valoarea sfatului părintesc.
Personajele au un caracter tipic. Prepelița reprezintă tipul mamei iubitoare, puiul cel mare
tipul copilului neascultător. Vânătorul reprezintă tipul ucigașului, râul, cel care distruge și arată
raportul profund greșit dintre om și viețuitoare.
Puiul este o alegorie, adică o povestire cu personaje din lumea animalelor, plantelor,
pasărilor, cărora li se dau prin personificare calități și trairi omenești. Aceasta alegorie are in vedere
cultivarea unor comportamente sociale morale determinate de ascultarea părinților. Odată cu creșterea
lor, copiii trebuie să invețe normele de conduita socială. Ei trebuie să știe cum să se comporte in
familie,in societate,in împrejurările grele ale vieții. Prepelița este asemeni unei mame grijulii
preocupată să le dea puilor tot ceea ce este mai bun. Ea îi ocrotește sub aripile ei de soare, ploaie, frig.
își pune viatr, in primejdie, când vine vânătorul, atrăgându-l spre lăstăriș pentru a-și salva puii. ÎI
ceartă pe puiul cel mare când face primă greșeală și din neascultare este prins de un flăcău. Cea de-a
doua greșeală puiul o va plați scump. Este rănit și nu va mai putea zbura. În inima prepeliței, ca in cea
a unei mame, se da o luptă sfâșietoare. Să rămână cu puiul schilod sau să plece că să-i salveze pe
ceilalți de gerurile iernii. Scriitorul imaginează intrebări și răspunsuri umane intre prepeliță, și puiul
rănit. El atribuie celor două personaje sentimente umane sau hotărâri că acea luată de prepeliță când
pleacă cu puii sănătoși. Puiul cel mare este egoistul, care caută să scape el, fără să-i pese de ceilalți.
Pedeapsa, pe care o ia are un caracter moralizator. Cel care nu-și pune sufletul sau in primejdie, ca
prepelița pentru ceilalți, și-1 va pierde. Va rămâne singur in gerul aspru al vieții. De aceea, personajele
au un caracter general, prepelița este iubirea părintească a mamei, puiul cel mare este neascultarea
specifică tinerilor, care vor să-și arate curajul, independenta. Ei calcă porunca "Să cinstești pe tatăl și
pe mama ta" și ieșirea in afara legii are consecințe tragice.
Stilul utilizat de loan Al. Bratescu Voinesti este realist. El utilizează termeni expresivi că:
lăstăriș, cu sens de pădurice, miriște, pârloagă, preajma, piroteala, schilod, carâmb, alica, herete, a se
pitula. Pentru a ne sensibiliza și pentru a ne sugera o analogie intre viata oamenilor și cea a pasărilor
scriitorul utilizează alegoria, împrumutând prepeliței, puilor, un comportament uman exprimat și prin
dialoguri. De exemplu, când vine vânătorul prepelița le spune puilor:
,,- Eu o să zbor, voi să rămâneți nemișcați; care zboară e pierdut. Ați ințeles?"
Acest comportament rațional al prepeliței este sugerat prin felul in care zboară in apropierea
câinelui pentru că vânătorul să nu poată trage, dar că să-i indepărteze de cuib și de pui. Aceasta
îmbinare intre descriere, narațiune și dialog da textului momente de intensitate ca reproducerea
cuvintelor vânătorului: Unde fugi? Înapoi, Nero!"
Scriitorul știe să folosească construcții expresive "ca sub un cort", "ochișorii că niște
mărgele verzi", "a rămas împietrit", "aripa moartă", "puii au clipit din ochi", "fâșâitul unui caine",
"bâțâia pustii", "ca sticla", "moartă de oboseala", "au intors locul", "ger aprig", "zburând in rasul
pământului", folosind comparații, metafore, metonimii, personificări, epitete etc.
Astfel pentru a reda imaginea iernii el utilizează termenul expresiv "preajma", epitetul și
metafora "haină albă și rece a iernii , comparația și aliterația "senin ca sticla".
Simbolizarea sugerează intenționalitatea umană: "pică mort cu degetele ghiarei împreunate
că pentru inchinăciune", așa cum dedicația de la inceputul povestirii ("Sandi, să asculți pe mămică!")
arată intenția moralizatoare a autorului. Cine nu-și ascultă părinții își pierde viata și sufletul.

21
Caprioara - Emil Gârleanu

Lumea marunta a celor care nu cuvanta din opera lui Emil Garleanu nu este numai o lume
pitoreasca, de un farmec aparte sau de un umor discret, ci este si plina de neliniste si intrebari, isi are
dramele ei mute, zguduitoare uneori.
Schita este o opera epica - o naratiune – in proza, de mici dimensiuni, in care se relateaza o singura
intamplare semnificativa din viata unor personaje. Actiunea dintr-o schita se petrece intr-un interval
de timp scut, cel mult o zi, si intr-un spatiu restrans.
In schita "Caprioara", Garleanu zugraveste tocmai astfel de drama, caci caprioara, impinsa de
sentimentul sau matern se jertfeste in locul iedului ei iubit.
Scrierea se deschide prin sugerarea unei atmosfere de calm, de liniste, edenice. Intr-un astfel de
cadru, "pe muschiul gros, cald ca o blana a pamantului" se afla caprioara si iedul ei. Intr-o scena plina
de tandrete, iedul "si-a intins capul cu botul mic, catifelat si umed pe spatele mamei lui si cu ochii
inchisi se lasa dezmierdat. Caprioara il linge si limba ei subtire culca usor blana moale, matasoasa a
iedului". Acestei situatii initiale ii urmeaza cauza actiunii, caci linistea se tulbura cand in sufletul de
mama al caprioarei "incolteste un simtamant staruitor de mila", fiindca, venind vremea intarcatului,
trebuie sa se desparta de puiul ei.
Acest sentiment, acest gand si necesitatea implinirii lui constituie mobilul desfasurarii actiunii
care urmeaza. Imbarbatandu-se, caprioara porneste impreuna cu iedul spre tarcurile unde vrea sa-l lase
singur, convinsa ca "acolo, sus, e pazit si de dusmania lupului si de iscusinta vanatorului". Pana acolo
mai erau insa de strabatut locuri primejdioase si in drumul lor caprioara pune la incercare puterile
iedului, care face fata tuturor incercarilor.
In cale apare insa padurea intunecata, loc deosebit de primejdios pentru ca aici se afla lupul.
Presimtirea caprioarei devine fapt implinit si observand "ochii lupului stralucind lacomi", ea se
jertfeste pentru pui. Lupul, vazand prada mai mare, uita de ied si se repede la ea. Prabusita in sange,
caprioara nu moare pana ce puiul, inspaimantat, nu se topeste in adancul padurii. Numai atunci ea
"simte durerea, iar ochii i se turbura de apa mortii". Astfel se consuma o drama zguduitoare din lumea
celor care nu cuvanta, careia ii cade victima nevinovata caprioara. Ea apare intr-o ipostaza umanizata,
in postura unei mame iubitoare, afectuoase si grijulii. Ca orice mama, se zbuciuma ("in sufletul ei
incolteste un sentiment staruitor de mila"), traieste durerea apropiatei despartiri ("Si cum se uita, cu
ochii indurerati, din pieptul caprioarei scapa ca un muget inabusit de durere"), dar cand este cazul se
imbarbateaza si isi duce hotararea pana la capat. Ajungand in inima padurii intunecate "ca un iad" este
prevazatoare, trecand cu grija din poiana in poiana. Instinctul matern o face sa presimta primejdia si
atunci cand nu mai exista alta solutie se sacrifica pentru a salva viata iedului. Spiritul de sacrificiu
izvoraste din profunzimea sentimentului dragostei materne, manifestat permanent, constant si duios.
Textul literar este o impletire perfecta a naratiunii cu descrierea. Legatura dintre cele doua
moduri de expunere este asa de stransa, incat nu se poate vorbi de pasaje descriptive si narative,
intrucat in tesatura epica a scrierii sunt strecurate elemente descriptive ce sunt reliefate prin
intermediul comparatiilor si al epitetelor. Aceasta caracteristica a textului se observa inca din primul
fragment, cand, infatisand caprioara care isi dezmiarda iedul, autorul foloseste epitetele "muschi gros,
cald", "bot ... catifelat si umect, "blana moale, matasoasa" si comparatia "cald ca o blana".
Procedeul este folosit in tot textul, unde se mai intalnesc epitetele fiinta frageda", "salturi
indraznete" "sarituri ametitoare", "behaind vesel", "hrube adanci", "inima intunecata", "straluceau
lacomi", "zbieret adanc, sfasietor" etc. si comparatiile "se opreste ca si cum ar mirosi genunea", "se
avanta ca o sageata", "picioare subtiri ca niste lugere", "inima padurii intunecata ca un iad" s.a. prin
care sunt punctate unele elemente de cadru sau stari sufletesti ori sunt caracterizate diferite actiuni
relatate prin naratiune. Se remarca, de asemenea, lirismul covarsitor al textului, caci autorul reuseste
sa-l faca partas pe cititor la drama consumata, sa-l implice direct, mai ales afectiv, atat prin pilda de
iubire si de jertfa a caprioarei, cat si prin aducerea acestor aspecte in prim plan, reliefate prin folosirea
verbelor la indicativ-prezent: "sta", "se lasa", "linge", "culca", "deschide", "isi azvarle", "ramane", "se
topeste" etc.
Astfel, "actiunea se desfasoara dinamic, intr-o succesiune rapida de situatii", iar comunicarea
sentimentului de durere se realizeaza, de data aceasta, "printr-un stil grav, sobru".

22
TEMA SCRIERII
Autorul converteste un instinct din lumea animalelor intr-o puternica dragoste materna
capabila chiar de sacrificiul suprem.
COMPOZITIA. EXPRESIVITATEA VALORILOR ESTETICE
Creatia debuteaza intr-o atmosfera de pace care nu parea a prevesti deznodamantul tragic.
Tabloul este construit pe fondul unei naturi grandioase: „pe muschiul gros, cald, ca o blana a
pamantului, caprioara sta jos langa iedul ei. Acesta si-a intins capul, cu botul mic, catifelat si umed pe
spatele mamei lui, si cu ochii inchisi se lasa dezmierdat. Caprioara il linge si limba ei subtire aluneca
usor pe blana moale, matasoasa a iedului.”
Este o scena de familie plina de duiosie si gratie, elemente sugerate prin epitete duble, triple si
o comparatie. Armonia, linistea si impacarea sunt punctate pentru a scoate si mai bine in relief lupta
sfasietoare din sufletul de fugarnica al caprioarei, care de fapt nu mai pare sa fie un animal ci o mama
adevarata, coplesita de mila pentru „fiinta frageda careia i-a dat viata, pe care a hranit-o cu laptele ei,
dar de care trebuie sa se desparta.”
Detasat de textul schitei, acest fragment ne duce cu gandul la o fiinta umana, la mama, la
eterna noastra mama.
Acesta este momentul cand puiul de caprioara trebuie sa-si ia destinul pe cont propriu. „Un
muget inabusit de durere” puse capat framantarii launtrice, si, invingandu-si dragostea materna,
caprioara se hotari sa-si duca puiul la „tancurile de stanca din zari, unde va fi in afara de orice pericol.
Acolo, pe muchiile prapastiilor era imparatia caprelor, peste care stapaneau fara nici o grija, si acolo,
l-ar fi stiut ca langa dansa.”
Scena moale de pana aici se dinamizeaza, drumul pana la tancuri o impune, singura ei arma de
aparare o constituie miscarea rapida, fuga „fulgeratoare”, „salturile indraznete” „prin locuri pline de
primejdie” si iedul trebuie sa faca dovada ca are forta acestor miscari. Iedul, „se tine voiniceste” si „se
avanta ca o sageata” .
Amenintarea pluteste in aer, lupul sta la panda, caprioara simte „conteneste fuga, paseste
incet”. Natura salbatica, grandioasa si inspaimantatoare este descrisa admirabil, ca un drum intre viata
si moarte. De la luminozitatea poienilor – viata, se ajunge in inima intunecata ca un iad a padurii –
moartea. Intr-o grandoare impresionanta lumina se imputineaza si spatiul se ingusteaza treptat. Iesira
la un alt luminis si continuarea drumului este posibila numai pentru ied, caprioara se va sacrifica
pentru acesta.
Momentul culminant este descris cu maiestrie, dar cu economie de mijloace stilistice pentru ca
sacrificiul sa nu devina patetic. Finalul este magistral, incheind o evocare narativa prin ochii caprioarei
muribunde, in care imaginea realitatii se stinge treptat, ultima fiind aceea a iedului care „se topeste in
adancul padurii” – simbol al salvarii.
„Prabusita in sange, la pamant, sub coltul fiarei, caprioara ramane cu capul intors spre iedul ei. Si
numai cand acesta, inspaimantat, se topeste in adancul padurii, caprioara simte durerea, iar ochii i se
tulbura in apa mortii.”
Limba folosita de Emil Garleanu este cu totul potrivita fondului de idei, cu expresii plastice si
epitete sugestive. Stilul este concis si reda cu precizie ideea, fiind totusi bogat in epitete si comparatii.
Schitele lui Garleanu au o insemnata valoare instructiva si educativa. Ele constituie un mijloc de
cunoastere a unor aspecte ale vietii animalelor, pasarilor, insectelor si chiar a plantelor, redate intr-o
forma literara accesibila. Lectura acestor schite le trezeste copiilor dorinta de a observa mai atent viata
din natura si mareste interesul pentru cunoasterea vietuitoarelor, contribuind la dezvoltarea spiritului
de observatie. Prin forma lor artistica, schitele lui Garleanu contribuie si la dezvoltarea sentimentelor
estetice ale copiilor.
Pentru ca lectura operei lui Garleanu sa-si atinga scopul educativ si, in special, sa contribuie la
dezvoltarea spiritului de observatie, educatorul trebuie sa-i stimuleze pe copii, pentru a observa
amanuntele redate de scriitor si a le putea reproduce.

23
Ion Creangă – Ursul pâcălit de vulpe

Ursul păcălit de vulpe, de Ion Creangă, este o anecdotă a cărei ediţie originală a fost
publicată pentru prima oară in„Albumul macedo-român”, Bucureşti, 1880, şi retipărită in „Convorbiri
literare” nr. 11 din1 februarie 1885.
Ursul păcălit de vulpe este o povestire didactică pentru că prin această povestire Ion Creangă
scoate in evidenţă viclenia şi prostia. Este didactică deoarece a fost scrisă pentru elevii de la şcoală.
Ion Creangă a fost institutor-invăţător şi autor de manuale şcolare. La 1876 a realizat un frumos
abecedar pe care Mihai Eminescu l-a recomandat ministerului de atunci, ca fiind o carte interesantă şi
utilă. Abecedarul se numeşte Povăţuitorul la cetire prin scriere după sistema fonetică, adică să se scrie
cum se aude.
Ursul păcălit de vulpe este cea mai scurtă povestire. Tema este viclenia şi prostia.
Personajele sunt: vulpea vicleană, ursul şi un ţăran cu carul de peşte. Subiectul este simplu. Un ţăran
cu un car cu boi, incărcat cu peşte ia in drum o vulpe care s-a prefăcut că este moartă. Vulpea aruncă
din car peşte şi apoi sare din car, adună peştele şi incepe să mănânce lacom.
Un urs care a venit, cere vulpii să-i dea şi lui. Vulpea refuză şi-l sfătuieşte, pentru a căpăta
peşte să-şi bage coada intr-o băltoacă la marginea pădurii, fără a mişca până la ziuă. Ursul a ascultat
de sfatul vulpii, şi-a vârât coada in baltă. Peste noapte, balta a ingheţat iar ursul de frig, trăgând coada
din baltă, a rămas fără coadă. Vulpea care era ascunsă intr-o scorbură de copac râde de urs. Ursul nu
se poate răzbuna.
Morala povestirii este că nu trebuie să te increzi in nimeni, pentru că te poate păcăli şi să
păţeşti ce a păţit ursul sau ţăranul cu vulpea. Concluzia povestirii este că după ce ai fost păcălit nu mai
poţi face nimic. Deci: atenţie la ce veţi face in viaţă, indiferent de vârstă.

Ion Creangă – Capra cu trei iezi

Principala sursă deinspiraţie a lui Ion Creangă a constituit-o satul tradiţional românesc. Şi in
povestea Capra cu trei iezi, scriitorul povesteşte un fapt foarte asemănător cu cele ce se petrec in
lumea satului,infăţişând o intâmplare dramatică: nelegiuire comisă din lăcomie şi cruzime, ca şi
pedeapsa binemeritată spre a se răzbuna pe cel nevinovat. Motivul caprei cu iezi este cunoscut şi in
poveştile populare din alte ţări, dar şi in povestea lui Creangă apar elemente specifice ţării noastre.
In Capra cu trei iezi este recunoscută cu uşurinţă mama iubitoare, care, ingrija ei deosebită
pentru copiii rămaşi singuri acasă, le dă sfaturi inţelepte, spre a-i feri de nenorociri. După ce lupul îi
mănâncă pe cei trei iezi, capra indurerată ştie să se răzbune cu hotărâre. Cuvintele caprei, rostite atunci
când lupul a căzut in groapa cu foc, subliniază pedeapsa binemeritată dată lupului: „- Arzi, cumetre,
mori, că nici viu nu eşti bun... Moarte pentru moarte, cumetre, arsură pentru arsură”.
Capra e o „văduvă sărmană”, având trăsături de caracter specifice femeii din popor: hărnicie,
stăpânire de sine, dârzenie, sete de dreptate şi iscusinţă. Răzbunarea ei elimină din societatea fiinţelor
paşnice elementul negativ şi dăunător, care tulbură bunul trai, viaţa şi munca celor din jur. Lupul prin
fapta sa nu respectă legile coexistenţei şi solidarităţii intre animale. El este un „rău” al satului care
trebuie stârpit din rădăcină.
Apare prezentat de scriitor cu trăsături caracteristice oamenilor răi: e şiret, făţarnic, crud şi
laş. Viclean el profită de naivitatea iezilor lipsiţi de apărare şi îi atacă fără milă, răpunându-i. Apoi, cu
o ticăloasă prefăcătorie, se arată indurerat de moartea iezilor şi, in mod perfid, incearcă să arunce vina
pe seama ursului. Pe urmă, când cade in groapa cu jăratic, cere indurare fără a se gândi că imploră
mila unei fiinţe faţă de care se purtase atât de crud. Trebuia pedepsit pentru a nu mai da pildă şi altora
să comită astfel de nelegiuiri.
Iezii sunt caracterizaţi cu trăsăturile proprii copiilor. Cei doi mai mari „dau prin băţ de
obraznici”, sunt naivi, incăpăţânaţi şi ingâmfaţi. Iedul cel mare, nătâng şi neastâmpărat, nu vrea să
asculte povaţa mezinului de a nu deschide uşa. Iedul cel mic, intocmai ca şi fiul cel mic din basmul
popular, este cel mai isteţ, dar şi cel mai ascultător şi cel mai cuminte. El sfătuieşte pe fraţii săi mai
mari să nu deschidă uşa, iar când este in primejdie, ştie să se ascundă bine.
Puterea iezilor din poveste arată copiilor urmările nenorocite ale neascultării şi zburdălniciei
fără măsură. Cu deosebită artă Creangă a umanizat personajele şi a zugrăvit succint şi convingător
portretul moral al fiecăruia atât prin atitudinile şi acţiunile lor, cât şi prin limbaj. Dialogul cu replici
24
scurte contribuie la conturarea personajelor.Conciziunea naraţiunii măreşte dramatismul intâmplării
povestite.
Povestea este foarte atrăgătoare pentru elevi nu numai prin cursivitatea şi dinamismul
acţiunii, dar şi prin versurile care se repetă şi pe care elevii le urmează cu uşurinţă: „Trei iezi
cucuieţi, / Uşa mamei descuieţi”. Este accesibilă elevilor de vârstă şcolară mică, datorită naraţiunii
captivante, cu eroi luaţi din lumea animalelor şi cu un conflict uşor deinţeles. Elevii îşi insuşesc una
din noţiunile morale specifice vârstei lor: necesitatea de a fi ascultători şi de a respecta sfaturile şi
invăţăturile celor maiinvârstă şi cu mai multă experienţă decât ei.
Majoritatea poveştilor care personifică animalele au un puternic substrat etic, dar
prezentând şi unele caracteristici ale infăţişării diferitelor vieţuitoare, acest gen de lectură constituie şi
un mijloc de îmbogăţire a cunoştinţelor micilor cititori.

Barbu Ştefănescu Delavrancea - Bunicul

De-a lungul anilor , marii noştri scriitori au creat opere rămase inpatrimoniul literaturii
pentru copii . Barbu Ştefănescu Delavrancea dedică lumii copilăriei opere nemuritoare ca : „Palatul de
cleştar” , „Poveste” , „Neghiniţă” , „Bunica” , „Bunicul” etc. El creează opere de profundă
originalitate in care propune , cu o deosebită măiestrie , modele morale de neuitat .
Din punct de vedere al speciei literare , „Bunicul” este o povestire epică , una dintre cele
mai valoroase şi mai indrăgite de cititorii de toate vârstele . Autorul îşi prezintă ideile şi îşi exprimă
sentimentele prin intermediul personajelor .
Portretele realizate de Delavrancea celor doi bunici ( Tudor şi Musa Albu ) sunt o mărturie
dintre cele mai luminoase a dragostei scriitorului faţă de intreaga ţărănime română . Chipurile celor
doi bunici l-au urmărit toată viaţa oferindu-i subiecte literare tratate cu o duioşie unică in literatura
noastră . Sugestiv este portretul bunicului din textul cu acelaşi nume , care rămâne peste ani aidoma
unei icoane dragi la care scriitorul se va inchina mereu . „Pletele lui albe şi creţe parcă sunt nişte
ciorchini de flori albe ; sprâncenele , mustăţile , barba ... peste toate au nins anii mulţi şi grei . Numai
ochii bunicului au rămas ca odinioară : blânzi şi mângâietori” .
„Bunicul” este un text despre copil şi copilărie , despre inocenţă , curiozitate , neastâmpăr .
Povestirea incepe cu fixarea temporală şi spaţială a acţiunii . Se fac precizări asupra elementelor de
timp şi de spaţiu . E primăvară . „Se scutură din salcâmi o ploaie de miresme” . „Bunicul stă pe
prispă” . Aşteaptă cu nerăbdare sosirea nepoţilor , intră in jocul lor şiinventează răspunsuri pe inţelesul
celor doi la fiecare intrebare . Trăieşte prin prezenţa nepoţilor şi inacelaşi timp se teme ca , cei mari să
nu-i indepărteze de el . Asemenea Lui Iisus repetă către fiica sa : „Lăsaţi pe copii să vie la mine !” .
Nici suferinţa fizică nu ştirbeşte dragostea bunicului pentru nepoţii săi . Are obrajii inroşiţi de palmele
primite , dar surâde liniştit .
Dialogul se împleteşte cu naraţiunea şi descrierea pentru a evidenţia insuşirile bunicului .
Acesta este simbolul inţelepciunii populare caracterizat mai ales prin felul de a vorbi şi a se comporta .
Este blând , bun ,inţelegător , răbdător şi credincios .
Naratiunea are un singur plan al desfăşurării faptelor : lumea reală . Trecerea din lumea
reală spre cea fantastică este reflectată de imaginaţia copilului . „- Tată-moşule , aş vrea să îmi
crească şi mie aripi şi să zbor sus de tot , până in slava cerului , zise băiatul netezindu-i barba” . De
asemenea , dialogul este semnificativ pentru reliefarea candorii sufletului infantil , plin de curiozitate .
Bunicul şi cei doi nepoţi sunt personajele principale , iar fiica bătrânului apare sporadic , ca
personaj secundar .
Pentru realizarea artistică , autorul foloseşte :
• epitete : „plete albe şi creţe” , „ochi blânzi şi mângâietori” , „femeie uscăţivă” , „un băietan şi o
fetiţă roşii şi bucălăi” ;
• metafore : „ploaie de miresme” , „au nins anii mulţi şi grei” ;
• comparaţii : „plete ... ca nişte ciorchini de flori albe” ;
• repetiţii : „-Ba a mea ... Ba a mea ... !” ;
• enumeraţii : „sprâncele , mustăţile , barba ...” , „şi iar incepu râsul şi jocul şi cântecul” .
Sub aspect lexical şi gramatical se remarcă folosirea unor cuvinte şi expresii populare şi
religioase : „Măi cazace , căzăcele , ce caţi noaptea prin argele ...” , „bată-vă norocul !” , „Lăsaţi pe
copii să vie la mine !” , precum şi a vocativelor pline de afecţiune : „cocoşeii moşului !” , „voinicii
moşului !” . Limbajul este organizat in propoziţii scurte , cu o structură simplă şi o topică standard .
25
Predomină construcţiile morfo-sintactice verbale la inceputul naraţiunii şi cele substantivale in cadrul
descrierii personajelor .
Opera literară „Bunicul” ,in ciuda titlului expozitiv , nu este numai un portret in proză
creionat de amintirea maturului , ci şi un poem al inocenţei , al candorii infantile.

Barbu Ștefănescu Delavrancea - Bunica

Prozator și dramaturg, eseist și publicist, Barbu Stefanescu Delavrancea (1858-1918) a

contribuit la dezvoltarea literaturii române, ca și alti scriitori, in perioada de trecere de la marii clasici
la literatura interbelica.
Cunoscut prin trilogia Moldovei ("Apus de soare", "Luceafarul", "Viforul"), dar și prin
scrieri in proza ca "Sultanica", "Hagi-Tudose", "Neghinita", "Palatul de clestar" etc., "Delavrancea a
adusin literatura româneasca viata celor multi, interesul cald pentru aceasta viata si, in scrisul
românesc, limba vie a celor care traiesc in contact cu pamântul". (G. Ibraileanu).
Opera literara "Bunica",in ciuda titlului expozitiv, nu este numai un portret in proza creionat
de amintirea maturului, ci și un poem al inocentei, al candorii infantile.
La inceput, scriitorul sugereaza prin descriere câteva insusiri ale bunicii, asa cum s-au
intiparit in mintea copilului de odinioara: "O vad ca prin vis. O vad limpede asa cum era: nalta,
uscativa, cu parul cret și alb, cu ochii caprui, cu gura strânsa și cu buza de sus crestata in dinti de
pieptene, de la nas in jos".
Bucuria revederii este mare ("Cum deschidea poarta îi saream inainte."), dublata și de
generozitatea bunicii, caci "totdeauna sânul ei era plin". Nepotul primea darul numai dupa ce ghicea ce
se ascunde acolo, ca apoi sa traiasca placerea abandonarii in lumea basmului, pe care niciodata bunica
nu-l ispravea.
In fundul gradinii, la umbra dudului printre frunzele caruia "se parea ca de sus are sa cada o
ploaie albastra", ea, torcând, își incepea basmul, iar copilul visa inainte.
El asculta — pentru a câta oara? — basmul cu împaratul care n-avea copii și pe care un
batrân mic, barbos și cocosat îl instiinteaza ca va dobândi "un cucon cu totul și cu totul de aur" numai
atunci când cei doi meri din gradina sa vor da roade. Asteptarea împaratului este zadarnica, pentru ca
merii infloreau, dar nu rodeau, chiar daca aveau apa și soare din belsug.
Intr-o zi vine la împarat "o baba batrâna, sbârcita [...] și mica" si-l sfatuieste cum sa obtina
de la zâna florilor un ulcior de lapte cu care sa ude merii pentru a da rod, asumându-și insa riscul de a
fi prefacut "in buruiana, pucioasa sau floare mirositoare".
Ascultând sfatul, împaratul porneste la drum și ajungând intr-o padure mare și intunecoasa,
pune capul pe desagii ce-i avea cu el și adoarme, "și dormi, și dormi...".
Adoarme și nepotelul care se trezeste când bunica ispravise caierul si, poate, și basmul.
Infinal, scriitorul își aminteste ca niciodata n-a putut asculta un basm intreg, stând cu capul
in poala bunicii, caci "avea o poala fermecata si-un glas si-un fus, care ma furau pe nesimtite și
adormeam fericit sub privirile și zâmbetul ei".
Povestirea bunicii este intrerupta de nenumarate ori de curiozitatea copilului in mintea
caruia lumea basmului fuzioneaza cu realitatea, replicile fiind de o candoare cuceritoare: "—Cât de
mare?", "—Bunico, e rau sa nu ai copii?", " — Cât era de mic?", " — De ce nu legasera rod, bunico?"
etc.
Alteori, dialogul produce pagini "de admirabil umor alinocentei" (Al. Sandulescu), când
copilul concluzioneaza raportând totul la propria persoana:
"—Bunico, e rau sa nu ai copii?
— Fireste ca e rau. Casa omului fara copii e casa pustie.
— Bunico, dar eu n-am copii și nu-mi pare rau." Sau
"— Cât era de mic?
— Poate sa fi fost ca tine.
— Va sa zica nu era mic de tot..."
Cu rar rafinament artistic este prezentata de Delavrancea și trecerea copilului de la starea
de veghe la cea de somn prin"acea placuta ingânare a vorbelor ce se pierd ca intr-un abia soptit
descrescendo". (Al. Sandulescu):
"— ...si-a luat o desaga cu merinde si-a plecat...

26
— ...si-aplecat...
— Și s-a dus, s-a dus, s-a dus...
— ...s-adus... s-a dus..." etc.
Dialogul este, asadar, semnificativ pentru reliefarea candorii sufletului infantil, a umorului
inocentei, dar are, inprima parte a scrierii, și ceva incântator, acaparator, prin curgerea lui rapida,
sacadata:
"—Ghici...
— Alune! -Nu.
— Stafide! -Nu!
— Naut!"etc.
Dialogul se împleteste cu naratiunea și descrierea pentru a evidentia și insusirile bunicii.
In afara de cele câteva trasaturi fizice prezentate direct prin descriere (inalta, uscativa, cu
parul cret și alb, cu ochi caprui, cu gura strânsa și cu buza de sus crestata), autorul reliefeaza prin
naratiune și dialog alte trasaturi ale acesteia. Ea traieste intens bucuria reantâlnirii cu nepotul, este
generoasa, ("totdeauna sânul ei era plin"), afectuoasa și iubitoare ("Ea îmi da parul in sus, ma saruta pe
frunte".) Fire deschisa, având harul povestirii, cu glasul ei dulce și slab îl transpune pe nepot in lumea
mirifica a basmului ("genele mi se prindeau și adormeam; ea incepea sa spuie și eu visam inainte").
Blânda și intelegatoare, bunica accepta curiozitatea copilului izvorâta din candoarea vârstei și își
manifesta cu duiosie sentimentele: "Ea lasa fusul, râdea, îmi desfacea parul cârliontat, in doua parti, și
ma saruta in crestetul capului".
Bunica apare in mintea nepotului asemenea unui personaj de basm, care exercita o
fascinatie teribila asupra lui, și de aceea poala ei îi parea fermecata, iar glasul și fusul îl furau pe
nesimtite și adormea fericit, mângâiat de privirile și zâmbetul ei blând și ingaduitor.
Portretul bunicii este creionat și cu ajutorul enumeratiei ("nalta, uscativa, cu parul cret și
alb" etc), al epitetelor ("glas dulce și slab", 'poala fermecata") și al repetitiei ("și bunica spunea,
spunea inainte, și fusul sfâr, sfar...")
Aceste procedee artistice ca și alte enumeratii ("incarcate de lene, de somn, de multumire"),
repetitii ("curge incet, incetinel, incetisor"), epitete ("ploaie albastra, nori albi"), carora li se adauga
comparatiile "ma simteam usor ca un fulg", |"și fusul sfâr, sfâr pe la urechi ca un bondar, ca o lacusta
s.a.m.d., realizeaza un ritm poematic accentuat, usor detectabil la lectura, fie ca sunt evidentiate
caracteristicile și detaliile de cadra, fie ca autorul pune in lumina starea sufleteasca a copilului.
Sub aspect lexical și gramatical se remarca prezenta unor cuvinte și expresii populare, mai
ales in basmul bunicii: "a lega rod", "cocon", "a drege", "pucioasa", "desaga", "capatâi", "pasamite"
etc., a vocativelor pline de afectiune: „"bunico", "flacaul mamei" și a interjectiilor, "ei", "sfâr", "a".
Meritul lui Delavrancea consta insa in faptul ca el adauga acestor cuvinte și expresii
"procedeele imagismului modern" (Tudor Vianu), caci "o impresie de-a lui e de o bogatie
extraordinara și de o noutate care uimeste" (Nicolae Iorga).
Daca in alte opere investigatiile analitice sunt in genere mai putin profunde, acestea sunt
insa substantiale când este vorba de evocarea unor momente autobiografice ca in"Bunica și Bunicul"

Mihail Sadoveanu - Dumbrava minunată

De mult, Mihail Sadoveanu nu mai era nici tânăr, nici vârstnic, nici bătrân, figura lui
masivă, împietrită intr-un surâs blajin, era a unei statui care stă in mijlocul unui popor, zâmbind
părinteşte generaţiilor, mereu altele, necontenit actual, venind din trecut şi păşind spre viitor.
(G. Călinescu)

Mihail Sadoveanu a trăit intre anii 1880-1961. Născut la Paşcani, oraş situat in nordul
judeţului Iaşi, ca fiu al avocatului gorjean Alexandru Sadoveanu şi al Profirei Ursache, descendenta
unei familii de răzeşi din satul Verşeni, Mihail a studiat mai intâi la Paşcani, unde a avut ca invăţător
pe celebrul D-l Trandafir, mai apoi la Fălticeni unde a urmat cursurile gimnaziului Alecu Donici
şiincele din urmă la Liceul internat din Iaşi,instutiţie de invăţământ celebră in Moldova şi Basarabia.
Despre părinţii săi prozatorul mărturisea: „Tatăl meu şi maică-mea au venit unul spre altul din două
extremităţi ale teritoriului românesc, după zigzaguri in aparenţă bizare ale inaintaşilor” .
El debutează in literatură incă de pe băncile şcolii şi se dedică acestei vocaţii fără a mai
urma cursurile vreunei instituţii de invăţământ superior. Obligat să se intreţină, Mihail Sadoveanu a
27
ocupat mai intâi funcţii modeste: funcţionar la Casa Şcoalelor, inspector al cercurilor culturale săteşti
şi al bibliotecilor populare. A avut responsabilităţi in ierarhia inaltă culturală care i-au consacrat
celebritatea: vicepreşedinte la Societatea Scriitorilor Români, director al Teatrului Naţional dInIaşi,
director al gazetelor bucureştene „Adevărul” şi „Dimineaţa”, membru al Academiei Române dIn1923.
A debutat literar in revistă in anul 1898, pentru ca 1904 să fie declarat anul Sadoveanu,
când unul dintre cele patru volume publicate acum (Şoimii, Povestiri, Crâşma lui moş Precu, Dureri
inăbuşite) a fost premiat de Academia Română. Neamul Şoimăreştilor, apărut in anul 1915,
inaugurează seria romanelor sale de inspiraţie istorică. La 50 de ani autorul elabora in câteva
săptămâni Baltagul, pentru ca intre 1935-1942 să finalizeze trilogia Fraţii Jderi, un proiect epic amplu
dedicat epocii de consolidare a domniei lui Ştefan cel Mare. După al doilea război mondial el publică
in anul 1952 Nicoară Potcoavă, ultimul său român de inspiraţie istorică.
Dintre afinităţile sale estetice reţin atenţia cele semănătoriste şi poporaniste, exprimate
intr-o manieră personală, inconfundabilă. El colaborează din anul 1903 la „Sămănătorul” lui Vlahuţă,
Coşbuc şi N. Iorga, şi din 1906 la „Viaţa românească” şi „Insemnări ieşene”. Mentorii lui spirituali,
care i-au profeţit ascensiunea şi elogiat cu sinceritate opera au fost Nicolae Iorga şi Garabet Ibrăileanu.
Viaţa intimă a lui Sadoveanu este reflectată in romanele sale istorice: o soţie fidelă şi
gospodină, numeroşi copii, o mulţime de prieteni. În locuinţa îmbelşugată din Copoul Iaşilor se
adunau la masă zilnic peste 20 de persoane. În anii tulburi ai celui de-al doilea Război Mondial cărţile
lui Sadoveanu au fost arse in pieţe publice, autorul fiind obligat să se ascundă in munţi pentru a evita
prigoana regimului legionar. Din1930, el devenise şeful Marii Loje francmasonice din România,
poziţie care nu l-a împiedicat după 1950 să devină preşedinte al Marii Adunări Naţionale.
Scriitorul mărturisea adesea că principala sa temă de creaţie a fost ţăranul român.
Asemenea marilor scriitori romântici ai Junimii, el a preferat retragerea din lumea civilizată şi
măcinată de ambiţii deşarte şi izolarea in mijlocul naturii. Pescar şi vânător pasionat, el a fost un
observator atent al lumii vieţuitoarelor, devenite personaje in cărţile sale. Prozatorul a ilustrat in opera
sa şi alte teme: natura cu infinitele ei manifestări, trecutul istoric, viaţa incremenită a târgurilor de
provincie de la inceputul secolului XX ş.a.

Dumbrava minunată
(prezentare generală)
Trebuie să fac mărturisirea de credinţă că poporul este părintele meu literar, că trecutul
pulsează in mine ca un sânge al celor dispăruţi, că mă simt ca un stejar [...] cu mii şi mii de rădăcini
infipte in pământul neamului meu. Mulţumesc Domnului Dumnezeu că am avut copilărie! (M.
Sadoveanu)

Această povestire a fost mai intâi istorisită uneia dintre copilele scriitorului. Ulterior ea a
fost transcrisă şi inclusă in volumul Neagra Şarului, apărut in anul 1922. Titlul numeşte moştenirea
eroinei principale Lizuca Vasiliu, o fetiţă de şase ani. Orfană de mamă, ea devine victima noii soţii a
tatălui său, care avidă de bani îşi propune să vândă Dumbrava din pădurea Buciumeni, singurul bun
rămas fetei după moartea mamei sale. Prozatorul împleteşte două fire narative: unul inspirat din viaţa
nefericită a fetiţei obligată a suporta răutăţile unei femei fără suflet şi un altul fantastic, in care se
evocă expediţia copilei in dumbrava bunicilor.
Cele nouă capitole ale povestirii au la rândul lor titluri sugestive. Se vede ce soi rău este
duduia Lizuca, capitolul I, parafrazează opiniile Miei Vasiliu şi ale servitoarei care ceartă şi
bruschează pe copilă in faţa oaspeţilor. Celelalte capitole evocă expediţia fetei prin dumbravă şi
intâlnirile ei cu personaje de poveste, miraculoase: Duduia Lizuca plănuieşte o expediţie indrăzneaţă,
Sfat cu Sora Soarelui, Unde s-arată sfânta Miercuri, Duduia Lizuca îşi găseşte gazdă bună in
Dumbravă, Aici s-arată cine sunt prichindeii, Povestea cu zâna inchipuirii, La hotarul împărăţiei
minunilor, Bunicii aveau livadă şi albine.
Lizuca era o fetiţă „mărunţică, voinică, plinuţă, îmbrăcat ăintr-o rochiţă de doc albastru ce îi
venea strâmb, cu botinele pline de praf şi cu şireturile desfăcute, cu colţunii căzuţi şi cu picioruşele
pârlite de soare iar cu genunchii nu tocmai curaţi”.„Nu era deloc frumuşică şi delicată duduia Lizuca.
Numai ochii căprui, umbriţi de gene negre, aveau in ei câte o mică floare de lumină”. Ea face de râs in
faţa musafirilor pe Doamna Mia, deoarece serveşte şerbetul din chesea cu degetele, refuzând linguriţa.
Dacă pentru Mia Vasiliu fetiţa este „o ruşine şi o nenorocire”, servitoarea o numeşte cu vulgaritate

28
„gângania dracului”, o ameninţă că-i „spânzură chelea pe băţ”, considerând-o „dihanie şi soi rău”.
Întristat, copilul îi mărturiseşte singurului său prieten, câinele Patrocle, că „m-au bătut şi ieri, m-au
bătut şi azi, mă bat in fiecare zi”. Ea hotărăşte să plece la bunici şi face pregătirile necesare pentru o
asemenea călătorie: fură o bucată de pâine pentru prietenul său, îşi ia o beretă şi o hăinuţă, adună
cenuşă pentru a o presăra pe drum.
Ea părăseşte casa tatălui „spre toacă”. Copil inzestrat cu o bogată imaginaţie, ea se
intâlneşte in Dumbravă cu personaje din poveştile bunicilor: cei şapte pitici care insoţesc pe o
Domniţă in jurul căreia se adună jivinele şi păsările pădurii pentru a asculta povestea tristă a lui Statu-
Palmă, morarul. De asemenea, Lizuca ascultă povestea Zânei inchipuirii, cea „subţire şi albă”, cu ochii
albaştri şi cu „părul de aur până la pământ”, de care se indrăgosteşte Făt-Frumos, căruia i se arată,
deoarece: „ai crezut in mine şi m-ai avut in sufletul tău, de aceea când m-ai chemat, eu am venit. Şi de
acum dragostea mea are să-ţi incălzească viaţa şi năcazurile tale vor avea răscumpărare, şi-ţi vor aduce
mângâieri in ceasul morţii”.
Expediţia fetiţei se incheie in casa bunicilor care aflând de plecarea ei o căută şi o găsesc
adormită intr-o scorbură de copac din pădure. Dimineaţa, mama vitregă insoţită de servitoare vin să ia
fetiţa acasă, numai că bunicii refuză să o mai lase in grija acesteia.
In povestirea lui Mihail Sadoveanu nu numai Lizuca este victima lăcomiei şi răutăţii Miei
Vasiliu, ci şi Dumbrava minunată de la Buciumeni. Fetiţa află in noaptea minunată petrecută in
pădure, de la Statu-Palmă că oamenii s-au inrăit şi nu mai protejează natura şi vietăţile ei. De
asemenea, istoria Zânei inchipuirii o invaţă că fantezia poate atribui lumii reale o imagine magică, mai
atrăgătoare şi convingătoare.
Personajele negative ale povestirii sunt mama vitregă şi servitoarea rea. Mia Vasiliu este o
femeie tânără care s-a căsătorit cu un bărbat mai invârstă cu 15 ani. Ea nu se sfieşte să cocheteze cu
tinerii ofiţeri iar pentru plăcerile ei mondene are nevoie de mulţi bani. De aceea averea Lizucăi devine
ţinta acestei femei lacome. Insensibilă la farmecul naturii, ea este pedepsită de vieţuitoarele acesteia,
devenind victima albinelor din prisaca bunicilor Lizucăi.
Pentru a sugera atmosfera dintr-un târg de provincie, prozatorul apelează la modelul
naraţiunii sentimental-romantice: un bărbat văduv şi matur se recăsătoreşte cu o femeie mult mai
tânără care ajunge să-i poruncească şi să-i nedreptăţească fata din prima căsătorie. Este schiţat aici
conflictul tradiţional al unui basm in care mama vitregă alungă din casă copiii din prima căsătorie a
soţului.
Expediţia fetiţei este evocată cu ajutorul feeriei romantice. Lizuca se refugiază in mijlocul
dumbrăvii minunate, pentru a se salva de răutatea oamenilor mari. Copila devine la rândul ei
ocrotitoarea acestui loc minunat, solidarizându-se cu bunicii care refuză să vândă pădurea in care
sălăşuiesc vieţuitoare miraculoase.
Descrierile de natură urmează modele romantice: natura este infrăţită cu omul bun şi mai
ales cu cei mici cărora le deschide porţile ei fermecate. Vieţuitoarele sunt paşnice şi protectoare,
copacii devin gazde primitoare: „Duduia Lizuca deschise ochii. Acuma vedea soborul de lângă
scorbură mai depărtat, ca printr-o sticlă fumurie. Domniţa făcu semn cu vărguţa-i subţirică. Unul din
prichindeii cărunţi se ridică şi trase de la brâu un ciocănel de argint. Apoi alese cu grabă un clopoţel cu
pai inalt şi, aşezând in cupa florii un licurici, porni repede cu făclioara aceea spre râpa pârâului.
Luminiţa luci in negura văii, apoi sui coasta dimpotrivă. Apărea şi dispărea printre tufişuri. Dumbrava
parcăi ngheţase in tăcere, ca intr-un cristal. Peste pârâu se auzi deodată limpede ciocănelul de argint,
bătând de trei ori in fereastra pământenilor. Făclioara se arăta iar in negura pârăului. Şi prichindeii
rămaşi, ridicând soborul de sub răchită, zâmbiră cu prietenie duduii Lizuca şi se traseră iar spre peştera
fermecată. Uşa tainică se deschise la apropierea lor, apoi se inchise nesimţit in urmă-le. Licuricii se
stinseră. Jivinele se traseră in intunecimea sihlei. Păsările pâlpăiră spre stele. Şi Lizuca, cu ochii
inchişi, auzi lângă ea pe Patrocle lătrând cu mânie de trei ori” .
In literatura română pentru copii povestea expediţiei Lizucăi Vasiliu şi a prietenului său
Patrocle in Dumbrava minunată este o replică autohtonă a cărţii Aventurile Alisei inŢara Minunilor,
publicate in anul 1865 de Lewis Carroll.

29
I.L. Caragiale – Dl. Goe
schiță – demonstrație

I.L. Caragiale, autor de opere dramatice și nuvele, s-a impus in literatura română și prin
schițele sale in care infățișează o diversitate de aspecte. Unul dintre acestea este și felul in care erau
educați copiii in familiile burgheze, ilustrat și in schița D-l Goe...
Aceasta este o opera epică de mică intindere, cu o acțiune simplă, inc are autorul infățișează
un moment semnificativ din viata unuia sau a mai multor personaje, este deci o schiță.
În primul rand, că orice schiță, D-l Goe... este o operă epică, intrucât autorul își exprimă
indirect sentimentele de dezaprobare și dispreț față de comportamentul copilului prin intermediul
faptelor și al personajelor. În al doilea rând, scrierea este de mică intindere, căci prezintă doar
momentul călătoriei lui Goe la București, împreună cu cele trei insoțitoare ale sale, iar toate năzbâtiile
săvârșite de Goe pe parcursul drumului - pierderea pălăriei, blocarea in cabina de toaleta, tragerea
semnalului de alarma - se subordonează, in plan narativ,intâmplării principale relatate de autor, ele
structurându-se in momente ale subiectului literar.
Acțiunea este simplă, lineară, căinorice schiță, existând un singur fir narativ care incepe cu
expozițiunea (așteptarea trenului), continuă cu intrigă (urcarea in tren) și cu desfășurarea acțiunii
(pierderea pălăriei, discuția cu conductorul, dispută dintre mam-mare și conductor, blocarea lui Goe in
cabina de toaleta, că apoi să culmineze cu tragerea semnalului de alarma. Odiseea aceasta se va
incheia până la urma cu sosirea la București.
Fiind o schiță, și in aceasta opera literară există puține personaje, dintre care protagonistul
este Goe, personajul titular, toate celelalte - cele trei doamne, un pasager și conductorul - acționează in
funcție de comportarea acestuia, adoptând atitudini diferite.
Ca in orice opera epică, deci și inschiță, se face simțită prezentă naratorului, care relatează
intâmplările in desfășurarea lor gradată, din momentul așteptării trenului (expozițiunea) până in clipa
sosirii in București (deznodământul). Relatarea se face obiectiv, la persoana a IlI-a, atitudinea
autorului desprinzându-se din modul in care narează și pune personajele să acționeze. Există, așadar,
cele trei elemente specifice unei opere epice: narator, acțiune, personaje. Modul de expunere
predominant este narațiunea, dar se îmbină cu dialogul, care evidențiază talentul de mare dramaturg al
lui Caragiale.
Prin dialog, dar și prin narațiune, se creionează trăsăturile personajelor, dar se degaja și un
comic savuros, izvorât din limbajul viu, colorat și natural.
Din cele prezentate mai sus se poate spune că opera literară D-l Goe... are toate notele
definitorii ale unei schițe, dar prin talentul autorului ea reprezintă în modul cel mai strălucit specia
literară pe care o ilustrează.

I.L. Caragiale - Vizită

IONEL-caracterizarea personajului principal

Ion Luca Caragiale este maestrul comicului in literatura română. El este considerat cel mai
mare dramaturg român, dar el a scris și nuvele, schițe și poezii care reprezintă valori inestimabile ale
literaturii poporului nostru.
Schiță Vizita este construită pe contrastul intre ceea ce sunt in realitate și ceea ce doresc să
pară personajele, ca și in Dl. Goe și in atâtea piese ale lui Caragiale.
Ionel Popescu este personajul principal al schiței ,,Vizita”, scrisă de către vestitul nostru
dramaturg și prozator I.L.Caragia-le. El este conturat de autor atât direct, cat și indirect. Portretul fizic
al personajului este abia schițat: Ionel Popescu
Este un copilaș foarte drăguț de vreo opt anișori”, aspectul lui exterior fiind prins doar in
câteva cuvinte: ,,l-am găsit îmbrăcat că maior de roșiori, in uniformă de mare ținută”. Pe scurt este de-
scris și mediul in care trăiește eroul: doamna Popescu,,nu se prea vede la plimbare, la teatru,la
petreceri”,deoarece este preocupată de educarea fiului ei, iar domnul Popescu-tatăl-este mare
agricultor. Familia are o servitoare,o femeie bătrână ,,cu o voce răgușită”, iar sărbătoritul se joacă
zgomotos in salon, unde ,,pe două mese, pe canapea, pe feluri și pe jos, stau grămădite fel de fel de
jucării”.

30
 Caracterizarea eroului se face prin onomastică: Ionel este un nume des intâlnit ca de altfel
Popescu. Autorul intenționează să creeze prin acest nume un tip de copil răsfățat și fără educație.
Caracterizarea indirectă a personajului se realizează prin năzdrăvăniile pe care le face , de
ziua sa onomastică, in prezenta musafirului. Limbajul personajului este și el mijloc de caracterizare
indirectă. Ionel Popescu are doar câteva replici in intreaga schiță, ceea ce dovedește că nu prea
cunoaște mijloace de expresie. Copilul e ,,mândru” pentru că-i ,,maior” de cavalerie, de aceea
comandă: ,,Inainte marș!”; joaca are o limită, iar când musafirul observă că,,tutunul e otrava”, Ionel
răspunde obraznic:,,Da’tu de ce tragi?”.
Caracterizarea făcută de către alte personaje este și ea prezenta: mama eroului incă de la
inceput îi spune autorului care este motivul pentru care nu se mai duce la petreceri:,,acu,de când s-a
făcut băiat mare, trebuie să mă ocup eu de el, trebuie să-i fac educația.”
Paradoxal, obrăznicia lui Ionel (fata de jupâneasă sau fata de oaspete) trezește admirația
mamei:,,Nu ști ce ștrengar se face …și deștept…”, singurul ei reproș fiind:,,Sărută-mă să-mi treacă și
te iert.”
Ionel își afișează proastă creștere in fiecare dintre momentele acțiunii: terorizează jupâneasa,
face dezordine in casa, nu ține cont de rugămințile mamei, dându-se om matur.
Fata de mama să, Ionel se poartă că un tiran și din manifestă-rile lui de ,,dragoste” nu
lipsește o doza de viclenie.
Ionel Popescu este și va rămâne un personaj semnificativ al creației lui Caragiale, dar și a
literaturii române.

1.f Romanul pentru copii și despre copii

Ion Creangă - Amintiri din copilărie

Memorialistica a reprezentat în secolul al XIX-lea o formă de expresie literară în opoziţie

cu fantezia romantică oferind o imagine realistă asupra existenţei umane. Ea prezintă realitatea
„sinceră” şi „adevărată” a faptului de viaţă trăit, oferind cititorilor iluzia similarităţii cu propria
existenţă. Însemnările zilnice, epistolarele, jurnalele de călătorie au trezit interesul unor creatori de
talie universală ai secolului romantic (Goethe, Fraţii Goncourt etc.) care au simţit nevoia să-şi prezinte
anii de ucenicie, ca exemple de felii de viaţă „autentică”.
Spre sfârşitul secolului al XIX-lea romanul realist se impune atenţiei cititorilor urmărind
devenirea morală şi socială a unui erou de la naştere până la împlinirea ca soţ şi părinte. De succes de
public se bucură mai ales romanele ce au ca protagonişti copii orfani care prin muncă, ambiţie şi
respect faţă de valorile autentice reuşesc a-şi înfrunta destinul potrivnic. Operele romancierilor englezi
Fielding sau Dickens îşi găsesc reflectarea târzie în romanele lui Mark Twain populate de eroi
inventivi, îndrăgostiţi de viaţă, adaptabili condiţiilor din lumea americană.
I. Creangă se alătură cu Amintiri din copilărie tendinţei generale de transfigurare a
notaţiilor intime în romane ale devenirii intelectuale ale unui erou-copil aparţinând cadrului geografic,
istoric şi economic al României din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. El creează un „roman al
copilăriei copilului universal”, cum eticheta G. Călinescu Amintirile, al cărui protagonist aparţine unei
lumi rurale, favorabile manifestării bucuriei şi dragostei de viaţă într-un cadru tradiţional de viaţă
patriarhală, ţărănească.
Geografia spirituală a Amintirilor are ca punct de plecare satul Humuleşti, evocat la
începutul fiecăruia dintre cele patru capitole ale lucrării . La începutul cărţii satul este „mare şi vesel”,
alcătuit „în trei părţi care se ţin totuna: vatra satului, Delenii şi Bejenii. [...] era un sat vechi răzăşesc,
întemeiat în toată puterea cuvântului: cu gospodari tot unul şi unul, cu flăcăi voinici şi fete mândre,
care ştiau a învârti hora, dar şi suveica, de vuia satul de vatale în toate părţile; cu biserica frumoasă şi
nişte preoţi şi dacăli şi poporeni ca aceia, de făceau mare cinste satului”. În capitolul al doilea
scriitorul evocă îndeosebi casa părintească, fraţii şi surorile, copiii şi copilele megieşilor „care erau
pururea în petrecere cu noi”. Al treilea capitol prezintă satul dintr-o largă perspectivă: „Din sus de
Humuleşti vin Vânătorii Neamţului ca să-ţi amintească pe aceia care s-au hărţuit odinioară cu
Sobieski, craiul polonilor. Şi mai sus, mănăstirile Secul şi Neamţul, altădată fala Bisericii române şi a
doua visterie a Moldovei. Din jos vin satele Boiştea şi Ghindăoanii, care înjugă numai boi ungureşti la
carele lor, unde plugurile rămân singure pe brazdă în ţarină, cu săptămânile, prisăcile fără prisăcar,
holdele fără jitar şi nime nu se atinge de ele [...]. Iar deasupra Condrenilor, pe vârful unui deal plin de
31
tihărăi se află vestita Cetatea Neamţului, îngrădită cu pustiu, acoperită cu fulger, locuită vara de vitele
fugărite de streche şi strejuită de ceucele şi vindereii care au găsit-o bună de făcut cuiburi în dânsa”.
Ultimul capitol se deschide cu lauda adusă satului natal ce a conservat peste veacuri tezaurul de
tradiţii, cântece şi obiceiuri. Vechimea aşezării de răzeşi lipsiţi de pământuri, obligaţi a practica
îndeletniciri diverse pentru întreţinerea familiilor este ilustrată de regulile patriarhale de convieţuire ce
întreţin o stare de petrecere, netulburată de griji.
Eroul principal al Amintirilor este Nică, al cărui univers este limitat mai întâi la odaia cu
„prichiciul cel humuit”, cu „stâlpul hornului şi cuptoriul” unde se jucau şi dormeau mâţele. După ce se
ridică în picioare, primul născut al Smarandei şi al lui Ştefan a Petrei descoperă casa, curtea cu
acareturile ei, uliţa şi casele vecinilor de unde fură cireşe sau pe unde fuge la scăldat. La vârsta
învăţăturii el descoperă şcoala şi biserica, în corul căreia cântă alături de băieţii de vârsta sa.
Itinerarul învăţăturii îi descoperă lui Nică vecinătăţile satului natal, localităţi cu marcă
distinctă în istoria regiunii: Broşteni, Târgu Neamţ, Fălticeni, Iaşi. Plecat din Humuleşti, Nică
descoperă spectacolul lumii în imaginea ruinelor Cetăţii Neamţului, oglindite cu tristeţe în apele
Ozanei, „cea frumos curgătoare” ori în atmosfera duhovnicească din Mănăstirea Neamţ. La Târgu
Neamţ îl întâlneşte pe domnitorul Principatelor Române, Al. I. Cuza, venit să inaugureze paraclisul
spitalului. Nică reproduce cuvintele primului domn al României moderne, întipărite în minte: „Iată,
copii, şcoala şi sfânta biserică, izvoarele mângâierii şi fericirii sufleteşti; folosiţi-vă de ele şi vă
luminaţi, şi pre Domnul lăudaţi!”.
Depărtarea de ograda părintească ameninţă să-l despartă definitiv de familie şi de sat: cu cât
cresc şansele de a deveni preot cu atât distanţa faţă de meleagurile natale pare a deveni
insurmontabilă. Dacă Nică se lasă purtat de ambiţia Smarandei de a-l face popă cu oarecare voioşie şi
inconştientă dragoste de aventură, naratorul, în general absent în acţiune, dă frâu liber nostalgiei şi
duioşei, regretului pentru copilăria pierdută: „Hai mai bine despre copilărie să povestim, căci ea
singură este veselă şi nevinovată. Şi drept vorbind, acesta-i adevărul” . El se simte solidar cu eroul
său: „Aşa eram eu la vârsta cea fericită şi aşa cred că au fost toţi copiii, de când îi lumea asta şi
pământul, măcar să zică cine ce-a zice!”.
La şcoala de catiheţi din Fălticeni, alături de alţi „băieţi doriţi de învăţătură” Nică ia în râs
atât plocoanele oferite dascălilor, „două merţe de orz şi două de ovăs” cât şi cunoştinţele asimilate de
mântuială cu condiţia ca „boii să iasă”. Aici el imortalizează chipul popei Duhu, apreciat pentru
cunoştinţele sale şi care este alergat prin biserică de Niculae Oşlobanu, care azvârle după el cu pravila
şi sfeşnicul mare de alamă. Dacă Nică nu reţine prea multe din învăţătura primită la Şcoala de catiheţi,
el are însă vie în memorie amintirea gazdei Pavel Ciubotariul şi clipele de veselie şi petrecere boemă
trăite în casa acestuia. Grupului de învăţăcei „puşi pe petrecere” se alătura şi moş Bodrângă, cel care
spunea poveşti nopţi întregi şi cânta din fluier de-i făcea pe tineri să joace până ce „asudau podelele”
şi li se „făceau ciubotele ferfeniţă”.
Un alt personaj al acestor clipe vesele de viaţă este Trăsnea, care „înaintat în vârstă, bucher
de frunte şi tâmp în felul său” nu putea memora definiţiile absurde ale Gramaticii lui Măcărescu, în
ciuda ajutorului oferit de colegul mai sprinten la minte.
Între personajele secundare ale Amintirilor părinţii lui Nică se evidenţiază prin trăsături
distincte. Ştefan a Petrei este harnic şi întreprinzător, puţin încrezător în foloasele învăţăturii şi mai
ales sceptic în ceea ce priveşte aptitudinile intelectuale ale feciorului mai mare. El acceptă cu greu
dorinţa Smarandei, atenţionându-şi băiatul că la finalul anilor de şcoală va trebui să-şi ajute, la rândul
lui, fraţii rămaşi acasă.
Smaranda este, după tată, originară din Transilvania şi tânjeşte după carte. Ea are ambiţia să-şi ajute
fiul să devină preot şi învaţă să citească o dată cu el, bucurându-se când acesta, în joaca lui
nevinovată, transformă casa şi ograda în biserică mimând ceremonialul liturgic. Bisericoasă şi
credincioasă, ea cunoaşte şi practică obiceiuri păgâne care o impun în faţa copilului ei drept o femeie
„miraculoasă” care stăpâneşte misterele naturii. Harnică, ambiţioasă, severă atunci când este necesar,
ea este zeul tutelar al copilăriei lui Nică: „Aşa era mama în vremea copilăriei mele, plină de
minunăţii, pre cât mi-aduc aminte; şi-mi aduc bine aminte, căci braţele ei m-au legănat [...] şi mă
alintam la sânu-i gângurind şi uitându-mă în ochii ei cu drag! Şi sânge din sângele ei şi carne din
carnea ei am împrumutat, şi a vorbi de la dânsa am învăţat”.
Nică se evidenţiază prin ambiţie, inteligenţă şi capacitatea de a se adapta oricăror situaţii.
Cenzurându-se ironic, autorul pare a dori să se identifice cu eroul său: „ [...] am fost şi eu în lumea

32
asta un boţ cu ochi, o bucată de humă însufleţită din Humuleşti, care nici frumos până la douăzeci de
ani, nici cuminte până la treizeci şi nici bogat până la patruzeci nu m-am făcut. Dar şi sărac ca în anul
acesta, ca în anul trecut şi ca de când sunt niciodată n-am fost!”. Nică este calificat cel mai adesea cu
ironie tandră drept un „băiet prizărit, ruşinos şi fricos şi de umbra lui”, „dorit de învăţătură”, „cel mai
bun de hârjoană şi slăvit de leneş”, „un ghibirdic şi jumătate”. Dacă opinia despre sine este plină de
ironie, şi alte personaje au rezerve faţă de viitoarele lui performanţe. Pentru Ştefan a Petrei feciorul
său era o „tigoare de băiet, cobăit şi leneş de n-are pereche”, pentru mătuşa Mărioara este un „zbănţuit
căruia nu-i scapă nimic”. Animat de o nestăvilită poftă de viaţă, Nică înfruntă atât boli cumplite
(ciumă ori râie), cât şi oameni hapsâni. Copilul este înconjurat de severa dragoste maternă cât şi de
grija autoritară a tatălui şi a bunicului. De aceea, el îşi adaptează fără nici un fel de teamă mediul
înconjurător la jocul şi plăcerile lui nevinovate: pupăza devine o găinuşă de vânzare, locuinţa Irinucăi
din Broşteni un prilej de zbenguială pe malul apelor reci ale Bistriţei, aglomeraţia din casa lui Pavel
ciubotarul o adunare de adolescenţi amatoare de cântec şi petrecere boemă.
G. Călinescu afirma că alături de opera lui Eminescu, Amintiri din copilărie reprezintă în
literatura română „cea mai de necomparat expresie a trăirii nemijlocite a vieţii ca pe o nesilită expresie
de artă şi a artei ca pe cea mai deplin recuperabilă bogăţie a vieţii prin creaţie” iar pe autorul lor îl
considera „poporul român însuşi surprins într-un moment de genială expansiune”.

2. Genul Liric
2.a Poezia despre copilarie

George Coșbuc - Iarna pe uliță

Poezia Iarna pe uliţă, de George Coşbuc, a fost scrisă în anul 1888 şi publicată pentru
prima oară în revista „Vatra” nr. 16 din 1896, Bucureşti, şi apoi inclusă în volumul Fire de tort,
Bucureşti, 1896. Este o poezie în care, într-un cadru obişnuit de iarnă, într-un sat de munte, Coşbuc a
reuşit să creeze un spectacol de o însufleţire şi puritate copilărească emoţionante; este un spectacol
într-un decor familiar, care produce o rememorare a propriei copilării, o retrăire a unor întâmplări
aşezate în tainele sufletului juvenil.
Iarna pe uliţă, foarte cunoscută şi prezentă pretutindeni în manualele şcolare sau culegeri
antologice, este un pastel care nu poate fi reţinut fragmentar, ci doar în totalitatea strofelor. „Iarna
apare în puţine locuri în lirica lui Coşbuc, uneori în aspectele ei aspre, nemiloase; aici, iarna apare într-
o viziune optimistă, veselă, încărcată de atributele pe care copilăria i le-a transmis în hârjoana
nevinovată a copiilor” (Gavril Scridon, în George Coşbuc, Opere alese, Bucureşti, 1972).
Judecată strict din punct de vedere al apartenenţei la gen şi specie literară, Iarna pe uliţă nu
este o poezie lirică şi nici nu este propriu vorbind un pastel, ci o mică baladă din lumea copiilor. Doar
primele două strofe conturează un pastel de iarnă. De aici, compoziţia poeziei e structurată într-o serie
de secvenţe, logic potrivite, într-o gradaţie echilibrată, condusă cu multă abilitate. După introducerea
descriptivă urmează un tablou - plin de viată, al copiilor care se bucură de venirea iernii. Un copil mai
mic - (portretul are note de umor, realizate mai ales prin hiperbolă) este trimis de mama sa în sat după
treburi.
Întâlnind ceata gălăgioasă de copii, el se gândeşte că ar fi bine să o ocolească, dar e prea
târziu. Copiii îl iau în derâdere, adresându-i-se cu o ironie scânteietoare. O babă care trece pe drum
vrea să îi vină în ajutor copilului, dar stârneşte şi mai mult hărmălaia copiilor. Finalul nu face decât să
sublinieze întreaga atmosferă de voioşie, de inocenţă şi fericire neumbrită. Dialogul aduce o notă de
înseninare şi îngăduinţă; „- Ce-i pe drum atâta gură? / - Nu-i nimic.Copii ştrengari. / - Eu, auzi!
Vedea-i-aş mari / Parcă trece-adunătură / De tătari”.
Este îngăduinţa înţelegerii de către cei mai că jocul este nu numai bucuria, ci şi dominanta
copilăriei. Ca la Ion Creangă, în replica paremiologică a tatălui: „Ş-apoi nu şti că este o vorbă: „Dacă-i
cal să tragă, dacă-i copil să se joace şi dacă-i popă să cetească.” Sau ca la Blaga, într-o aforistică
formulare a primei din cele Trei feţe: „Copilul râde: Înţelepciunea şi iubirea mea este jocul”. Acesta
este sensul falsei supărări din final, o supărare care ne aminteşte de Smaranda din Amintiri din
copilărie, în care sub o probozeală de formă se ascunde afecţiunea şi dragostea faţă de copii.
Constantin Dobrogeanu-Gherea observă că „Numai cine a trăit la ţară poate să judece cât mai frumos,

33
de natural, de adevărat e acest peisaj sătesc de iarnă, cu câtă grijă, observare fină şi precizie minunată
sunt zugrăvite toate amănuntele” (Studii critice, 1956).
Liviu Rebreanu îşi aminteşte că este una din poeziile care i-au încântat copilăria: „...
primele versuri care mi-au mângâiat şi mie sufletul au fost cele ale lui Coşbuc. Mi le amintesc şi
acuma, parcă le-aş auzi mereu întâia oară... Eram de vreo 5 ani, era iarna cu zăpadă multă, cum sunt
iernile totdeauna prin părţile noastre, în munţii Rodnei. Îmbondorit cu hăinuţe groase, târând după
mine o săniuţă, hoinăream toată ziulica pe uliţă, împreună cu o droaie de copii, căţărându-ne pe toate
dâmburile şi pe toate râpele, ca să descoperim lunecuşul cel mai bun. Abia când se înnopta de-a
binelea ne înduram să ne cărăbănim pe-acasă, rupţi de oboseală, îmbujoraţi de ger, prăpădiţi de
foame...”.
Într-o asemenea seară, mama lui Rebreanu i-a citit poezia lui Coşbuc Iarna pe uliţă. „Am
ascultat - îşi aminteşte romancierul - şi mi-a sărit somnul. Mi se părea că într-adevăr era vorba de noi,
doar că în locul babei din poezie, noi făceam acelaşi alai în jurul unui biet nebun al satului, Anton ...”
(Coşbuc, în volumul Amalgam, Bucureşti, 1943)

La oglinda – George Cosbuc

George Cosbuc apartine perioadei de la sfarsitul secolului al XIX-lea si inceputul secolului

al XX-lea, adica acele perioade dintre „bataliile canonice” din juimism si interbelic.
G. Cosbuc este ardelean din Bistita Nasaud, regiune care era trecuta inca de pe vremea
imparatesei Maria Teresa ca fiind de granita si ai carei locuitori se bucura de o mai mare libertate
decat ceilalti transilvaneni. de aceea, spre deosebire de O. Goga, care prezinta Ardealul ca un Rai
indoliat, Ardealul lui Cosbuc este un tinut al energiilor care sta sub lumina solara.
Asupra poetului atrage atentia criticul Titu Maiorescu dupa aparitia poeziei „Nunta
Zamfirei”. Chiar daca are si unele neimpliniri in planul creatiei patriotice, multe dintre textele sale
poetice s-au bucurat de o receptare favorabila. Putini sunt scriitorii care au surprins atat de autentic
spiritul taranului roman, cum a facut-o Cosbuc. De aceea el a si fost numit „poetul taranimii”.
Una din temele operei poetice cosbuciene este aceea a dragostei. Poezia de dragoste a
poetului ardelenesc are cateva caracteristici, adica satul este o scena pe care se desfasoara un joc al
dragostei efectuata de cei doi protagonisti. Totodata se observa ca rolul principal in a conduce acest
joc apartine fetei.
Si in poezia „La oglinda”, cea care exprima o anume realitate incadrata temei este fata.
Acest sentiment este urmarit in masura ce fazele dragostei se desfasoara de la momentul infiriparii,
pana la nunta („Nunta Zamfirei”, unde se ureaza intalnirea si la botez, finalizandu-se astfel, in spirit
biblic: impreunarea celor doi indragostiti). Poezia „La oglinda” prezinta primele simptome ale ideii ca
fata a intrat in faza nubilitatii si principalele aspecte morale ce stau la infaptuirea cuplului
indragostitilor, care trebuie sa se finalizeze prin nunta. Poezia incepe cu un vers memorabil: „Azi am
sa-mi crestez in grinda”.
Grinda este un fel de calendar al taranului unde sunt insemnate momente de mare
importanta.
Iubirea este un sentiment si firesc in viata oamenilor.
Al doilea element este cel al reflectarii realitatii fizice, o reflectare obiectiva prin oglinda.
Fata profita de faptul ca a ramas singura cu dorul si isi ia masurile asiguratorii de securitate, prin
inchiderea usii cu zavorul:
„Mama-i dusa-n sat! Cu dorul
Azi e singur puisorul,
Si-am inchis usa la tinda
Cu zavorul.”
Urmeaza o prezentare a constatarii, fata se grabeste, se impodobeste pentru a concluziona
ca e si voinica si frumoasa. Sta mereu, insa, cu teama de a nu veni mama din sat. Sentimentul acesta se
impleteste permanent cu bucuria descoperirii propriei personalitati.
Gandul merge mai departe, spre maritis. Ideea morala care dirijeaza acest joc se bazeaza
pe omenia viitorului sot:
„Cui o dau voiesc sa fie/Om odata.”

34
 Finalul se precipita dupa ce se aude vocea mamei intoarsa din sat. De data aceasta asistam
la un proces invers: de despodobire. daca la inceput propozitiile sunt exclamative, inspre final ele sunt
interogative:
„Ce sa fac? Unde-mi sta capul?...
Ce-am uitat?...”
Aceasta precipitare este marcata de sporirea propozitiilor eliptice de predicat: „Salba, jos!
Si-n cui oglinda”. Se reface ordinea initiala, dovada ca inca mai este de asteptat, fiindca altfel:
„Doamne, de-ar fi dat de mine,
Ce bataie!”
Imaginile, in general, sunt cele dinamice, marcate de folosirea unui numar mare de verbe.
In ceea ce priveste versificatia se observa ca strofa este o sixtina, avand rima imperechiata,
iar din punctul de vedere al masurii avem 8 silabe, desi la ultimul vers intalnim 4 silabe.
G. Cosbuc este un mare inovator in planul prozodiei. Din punctul de vedere al ritmului
observam ritmul trhaic.
Desi nu toate produsele sale poetice au un inalt nivel artistic, poeziile reprezentative,
inclusiv acela in care este prezentata admosfera ludica, spijina afirmatia unor critici si istorici litereari
conform caruia Cosbuc ocupa un loc important in literatura romana, atat ca autor al unor poeme
precum „Natura Zamfirei”, „Moartea lui fulger”, cat si ca traducator al unor capodopere din literatura
universala.

2.b Poezia despre natură și viețuitoare

George Topârceanu – Balada unui greier mic

În Balada unui greier mic, de George Topârceanu, subiectul de fabulă este un pretext
pentru exersarea amplelor resurse umoristice ale poetului pe o temă îndelung folosită de fabulişti în
literatura universală. Cele două personaje, greierul şi furnica, sunt simbolice pentru două ipostaze de
viaţă: primul este tipul omului petrecăreţ, fără grija zilei de mâine, ajuns în pragul iernii lipsit de
mijloace de trai, celălalt e gospodarul strângător şi cumpătat, care oferă şi o morală, o normă de viaţă:
„Ai cântat? Îmi pare bine. / Acum joacă, dacă poţi, / Iar la vară fă ca mine” (Alexandru Donici,
Grierul şi furnica).
E drept că, de-a lungul timpului, poeţii au „ameliorat” cruzimea şi atitudinea furnicii,
acordând greierului statutul firesc de artist ce îşi petrece vremea „cu cântare”, meritând, desigur, o
răsplată pe măsură: „Furnica [...], / Pricepe de ce e trist; / Fără un minut a pierde, / Aleargă l-al său
artist / Împărţind pe jumătate / Provizia cer avea: / «- Am venit să-ţi plătesc, frate, - / Zice-datoria
mea; // Cu cântarea ta duioasă / Vara mult m-ai dezmierdat; / Ascultându-te, voioasă, / Pentru doi eu
am lucrat»” (George Creţeanu, Greierile şi furnica).
Balada lui George Topârceanu pare o parodie, cu accente de tristeţe, totuşi într-un stil ironic, despre
soarta greierului la începutul toamnei, anotimp de transformări dramatice în natură, cu urmări
îndeosebi asupra fiinţelor mici. Într-un tablou mohorât, cu „dealuri zgribulite” şi „ţarini zdrenţuite”, se
profilează, printr-o amplă personificare, chipul noului anotimp, „toamna cea întunecată”, cu un portret
detaliat prin epitetul triplu, „lungă, slabă şi zăludă”. E un sezon al dezastrului total, mărit, în mod
gradat, printr-o amplă enumeraţie: „Lungă, slabă şi zăludă, / Botezând natura udă / C-un mănunchi de
ciumafai, - / Când se scutură de ciudă, / Împrejurul ei departe / Răspândeşte-n evantai / Ploi mărunte, /
Frunze moarte, / Stropi de tină, / Guturai”.
Sosirea toamnei produce, cu efecte comice, nelinişte şi spaimă în rândul plantelor şi al
vieţuitoarelor mărunte, surprinse de urgia schimbării vremii: „Şi cum vine de la munte, / Blestemând /
Şi lăcrămând, / Toţi ciulinii de pe vale / Se pitesc prin văgăuni / Iar măceşii de pe câmpuri / O
întâmpină în cale / Cu grăbite plecăciuni”. În acest spaţiu cuprins de învălmăşeală, doctul conturează,
cu duioşie şi compătimire, prin epitete, „negru, mic, muiat în tuş”, „şi pe-aripi pudrat cu brumă”,
portretul greierului, „un greieruş”, surprins „pe coastă, la urcuş”, în „căsuţa lui de humă”.
Monologul greierului, care se adresează nemilosului anotimp, început şi încheiat printr-o
imagine sonoră, prin onomatopeea „cri-cri-cri”, exprimă o dramă existenţială, de fapt un subiect de
fabulă de care artistul ar fi vrut să uite: „- Cri-cri-cri / Toamnă gri, / Nu credeam c-o să mai vii /

35
Înainte de Crăciun, / Că puteam şi eu s-adun / O grăunţă cât de mică, / Ca să nu cer împrumut / La
vecina mea furnică, / Fi’ndcă nu-mi dă niciodată, / Şi-apoi umple lumea toată / Că m-am dus şi i-am
cerut…”.
Finalul poeziei, învăluit de simpatia şi compasiunea poetului, accentuează sentimentul de
tristeţe, greierul rămânând lipsit de orice speranţă: „Dar de-acuş s-a isprăvit... // Cri-cri-cri, / Toamnă
gri / Tare-s mic şi necăjit”. Greierul devine astfel un cântăreţ al propriei sale condiţii, al imposibilităţii
de a se adăposti la venirea anotimpului rece, care semnifică, într-un plan mai larg, condiţia artistului în
societate.

Elena Farago

Elena Farago (1879-1954) s-a născut la Bârlad într-o familie numeroasă de greci, pe nume
Paximede. De la 11 ani viaţa îi este marcată de dispariţia timpurie a celor dragi: trei fraţi, mama şi la
17 ani, tatăl. Obligată a se întreţine singură, ea ajunge guvernantă în casa lui Ion Luca Caragiale,
ocupându-se de cei doi copii ai acestuia, Luki şi Tuski. Căsătorită cu Francisc Farago, director de
bancă în diverse localităţi din ţară, Constanţa, Brăila şi Craiova, ea se dedică creşterii şi educării celor
doi copii din familia sa.
Dintr-o pasionată cititoare de literatură, Elena Farago devine o poetă sensibilă, apreciată
mai întâi de cercul literar simbolist, din jurul cenaclului Literatorul al lui Al Macedonski iar în epoca
interbelică de cel modernist al Sburătorului condus de E. Lovinescu. Poezia sa de factură simbolistă a
fost recompensată cu mai multe premii naţionale şi internaţionale, între care în anul 1920 premiul
Femina atribuit de Franţa scriitoarelor emancipate. Apreciată de criticii epocii interbelice, Elena
Farago alături de Hortensia Papadat-Bengescu au desăvârşit victoria scrisului feminin în România
secolului XX.
Într-unul din volumele sale antologice, apărut în anul 1936, Elena Farago a selectat versuri
din principalele cărţi publicate până la acea dată: Versuri (1906, Budapesta), Şoapte din umbră (1907,
premiat de Academia Română), Din taina vechilor răspântii (1913), Şoaptele amurgului (1920,
premiat de Academia Română şi de societatea franceză Femina), Mi-am plecat genunchii (1926).
Pornea o barcă verde din volumul Şoaptele amurgului se înrudeşte prin armonia
incantatorie a versurilor şi retorica imaginilor simbolice cu poemele lui Ion Minulescu. Poeta apelează
la semnificaţiile simbolice ale cifrelor (trei) şi ale culorilor (verde-tinereţe, albastru-idealuri, cernit-
moarte), la motivul călătoriei luntraşului şi la metafora vieţii ca o barcă plutind în derivă pe mare:

Pe râul strâmt, din ţărmuri de brumă şi noroi,

Pornea o barcă verde spre calde ţărmuri noi ...

Pornea o barcă verde spre-albastrul unei mări,

Cânta voios luntraşul privind departe-n zări.

Plângeau pe mal trei sălcii, cernindu-şi moarte foi,

Cânta voios luntraşul căci nu privea’napoi ...

Pluteau în vânt trei frunze, trei tainice mustrări

Cânta voios luntraşul privind în depărtări ...

Dar când ajunse-n largul înşelătoarei mări,

(O volbură’nvrăjbită ce spumega în ocări),

Chemând speriat în gându-i vechi ţărmuri din înapoi,

Oftă adânc luntraşul pornit spre ţărmuri noi ...

Loveau din val stropi tulburi de înspumegat noroi

El s’apăra cu groază, uitându-se-napoi ...

El s-apăra cu groază şoptind avanei mări ...

36
O, cât păreai de-albastră acolo-n depărtări! ...

Iar când să-ntoarcă pânza şi vâslele-napoi

Zări în fundul bărcii trei putrezite foi;

Le-a strâns la piept sălbatic, le-a frânt în sărutări ...

... Şi l-a înghiţit vârtejul înşelătoarei mări ...

Pe râul strâmt spre ţărmuri de brumă şi nori,

Se’ntoarce barca verde, pustie înapoi.

Se va opri sfârmată acolo’n depărtări

O vor primi trei sălcii în bocet şi mustrări.

Se va’ngropa în ţărmii de brumă şi noroi

O vor jeli trei sălcii, cernându-şi moarte foi...
(Pornea o barcă verde)
Feminismul Elenei Farago s-a ilustrat şi prin atenţia acordată celor mici, cărora le-a
dedicat mai multe volume: Din Traista lui Moş Crăciun, Bobocica, Să nu plângem, Ziarul unui motan,
Pluguşorul jucăriilor, Să nu minţi, să nu furi etc. Dintre poemele sale pentru copii şi-au menţinut
prospeţimea artistică şi astăzi: Sfatul degetelor, Căţeluşul şchiop, Bondarul leneş, Motanul pedepsit.
În poemele pentru copii ale Elenei Farago lecţia de viaţă este însoţită de sentimente de
tandreţe şi dragoste pentru cele mai delicate şi fragile vieţuitoare, într-o incantaţie muzicală suavă,
obţinută cu ajutorul procedeelor simboliste: sinestezie, paralelism, repetiţie, enumeraţie, câmp lexical
şi context gramatical inedit, termeni cu valoare regională ori neologisme ş.a. Într-o scrisoare adresată
poetei, E. Lovinescu mărturisea: „Rândul trecut am lăsat volumul d-tale acasă. Când m-am întors, cei
trei nepoţi ai mei învăţaseră toate poeziile dintr-însul. E un zbucium în toată casa. De pretutindeni
răsună: „Cot, cot, cot/ Fac şi eu ce pot/ Cotcodac, cotcodac/ Puii să-i împac”. Am ajuns numaidecât la
aplicarea lui Pestalozzi ca să scap de povestea lui cuciu şchiop. N-ai ce zice, eşti populară în toată
casa. Şi încă ce popularitate zgomotoasă ”.
Bondarul leneş este o adaptare originală a binecunoscutei fabule a greierelui şi a furnicii
de La Fontaine, căreia i-au dat imagine românească şi alţi poeţi (de exemplu George Topârceanu şi
Ana Blandiana). Elena Farago, spre deosebire de ceilalţi confraţi imaginează un dialog dintre bondar
şi furnică, pentru a evidenţia harnicia acestei fiinţe mici care duce în spate grăunţi de mei mai mari de
trei ori decât statura ei. Miloasă, furnica dă crezare bondarului „ceapcân” când se jeleşte că nu are
noroc de stăpâni buni şi îl invită să muncească împreună. La refuzul lui, furnica îl ceartă ca o
gospodină, înşelată în buna ei credinţă:

O furnică mititică,
Cât un grăuncior de mei,
Duce-n spate o greutate,
De trei ori cât boiul ei.
Pe cărare-n jale mare
Plânge un bondar ceapcân:
– Mor de foame
Şi n-am poame
Şi-aş munci
Dar n-am stăpân! ...

– Hai şi-mi cară din povară

Şi sunt gata să-ţi plătesc.
– Cum n-aş merge! Dar pe lege
Jur că nu pot să muncesc! ...

– Vai de tine! Ce ruşine

37
 Leneşule cerşetor,
Nici de milă, nici de silă
Nu ţi-aş da un ajutor!...
(Bondarul leneş)

Scrisă în versuri scurte, dinamice, cu dialoguri redactate în expresii şi formule specifice

limbajului colocvial, poezia evocă într-un ritm alert întâlnirea dintre două caractere antagonice:
furnica cea harnică şi încrezătoare în puterile ei şi bondarul leneş, „ceapcân”, ce îşi scuză defectele
morale atribuindu-le societăţii ingrate. Simpatia poetei este îndreptată către furnică, la care munca
perseverentă şi grea nu a alterat fondul umanitar. Naivă, ea sare în ajutorul greierului propunându-i o
viaţă de muncă perseventă şi tenace, similară cu a ei. Numai că greierele este un personaj care
vorbeşte mult şi nu face nimic, refuzul descoperindu-i şiretenia şi lenea. El este un cerşetor ce
exploatează credulitatea celor ce au ghinionul să-i iasă în cale.
În Gândăcelul poeta apelează cu aceeaşi măiestrie la monologul dramatic şi la mustrarea
severă. Ea imaginează bocetele unui gândăcel prins de un băieţel, care îl sufocă în pumnul său:

– De ce m-ai prins în pumnul tău,

Copil frumos, tu nu ştii oare
Că-s mic şi eu şi că mă doare?

De ce mă strângi aşa de rău?

Copil ca tine sunt şi eu,

Şi-mi place să mă joc şi mie,
Şi milă trebuie să-ţi fie
De spaima şi de plânsul meu!

De ce să vrei să mă omori?
Că am şi eu părinţi ca tine,
Şi-ar plânge mama după mine,
Şi-ar plânge bietele surori,

Şi-ar plânge tata mult de tot,

Căci am trăit abia trei zile,
Îndură-te de ei, copile,
Şi lasă-mă, că nu mai pot!...

Aşa plângea un gândăcel

În pumnul ce-l strânge să-l rupă.
Şi l-a deschis copilul după
Ce n-a mai fost nimic de el!

A încercat să-l mai învie

Suflându-i aripile-n vânt,
Dar a căzut în ţărnă frânt
Şi-nţepenit pentru vecie!...

Scârbit de fapta ta cea rea

Degeaba plângi, acum, copile,
Ci du-te-n casă-acum şi zi-le
Părinţilor isprava ta.

Şi zi-le că de-acum ai vrea,

Să ocroteşti cu bunătate,

38
În cale-ţi, orice vietate,
Oricât de făr-de-însemnătate
Şi-oricât de mică ar fi ea!
(Gândăcelul)

Alcătuită din şapte catrene şi o cvintă finală, de câte opt şi nouă silabe, poezia împleteşte
elemente epice şi lirice. Ea evocă o întâmplare nefericită: un gândăcel este prins de un băieţel curios şi
este sufocat, din greşeală, în pumnul acestuia. Epicul poemei se transformă într-o îndurerată jelanie a
fiinţei condamnate la moarte din curiozitatea şi lipsa de prevedere a copilului. Gândăcelul îi cere
băiatului să-l elibereze, invocând similitudinile dintre destinele lor: are doar trei zile, o familie care îl
iubeşte şi îl va regreta dacă moare înainte de vreme. Rugăminţile lui sunt ascultate prea târziu: copilul
desface pumnul atunci când sărmanul gândăcel nu mai respira. Speriat de consecinţele dramatice ale
jocului său, băiatul plânge şi promite părinţilor să îngrijească de acum înainte fiinţele mici din natură.
Poema se încheie aşadar cu o morală: copiii au obligaţia să ocrotească vieţuitoarele mici din natură şi
să se bucure alături de acestea de bucuriile vârstei lor.
Şi în celelalte poezii dedicate copiilor Elena Farago imaginează situaţii dramatice
suportate de fiinţele mici, neapărate de curiozitatea şi jocul agresiv al celor mici. În Căţeluşul şchiop,
victima unui gest nesăbuit este un căţel pe care o piatră azvârlită de un băieţel l-a lovit atât de rău încât
l-a lăsat invalid. El explică celui ce i-a adus atâta suferinţă consecinţele gestului necugetat şi îi
demonstrează că fiinţa umană se dovedeşte uneori mai rea decât animalele

Vasile Alecsandri – Pasteluri

Pastelurile au fost publicate mai întâi în „Convorbiri literare”, ca răspuns al poetului la

cerinţele estetizante ale confraţilor tineri reuniţi în Junimea: „Prin luna martie 1868, îşi amintea peste
ani Iacob Negruzzi, am primit o scrisoare de la Alecsandri, împreună cu un mare pachet de poezii
intitulate Pasteluri [...]. Ele mi-au sosit spre seară, într-o vineri [...]. Nici n-am avut timpul să le cetesc
singur [...]. Pastelurile făcură un mare efect în Junimea; ele s-au cetit şi recitit de multe ori, apoi le-am
publicat în capul întâiului număr următor al Convorbirilor”.
Începând cu acest an Alecsandri creează până în 1875, anul publicării în volum al acestui
ciclu, şapte suite, în total 40 de poeme: 30 dintre acestea sunt dedicate peisajului autohton, (iernatice,
primăvăratice, calendarul natural al muncilor câmpului, natura Mirceştilor) iar celelalte unor teme
diverse, de la exoticele Mandarinul şi Pastel chinez, la Bărăganul. Pastelurile aduc în atenţie mai multe
mituri: al lui Orfeu, al reîntoarcerii eterne, al vieţii patriarhale. Ele sunt populate cu zei (iarna ca zeiţă
a morţii; primăvara ca zeitate a vieţii) şi eroi specifici toposului românesc: Rodica, simbol al eternului
feminin autohton, sămănătorii ca ideal uman agricol, Lunca de la Mirceşti şi Siretul ca elemente ale
unei matrici spirituale marcată etnic etc. Sunt ilustrate şi simboluri cu semnificaţie ritualică, precum:
bradul, zăpada, îngheţul. Fixate în marea lor majoritate în peisajul autohton, poeziile descriptive ale lui
Vasile Alecsandri au izgonit şabloanele pastorale afirmate la început de secol XIX. Ele înregistrează
rotaţia anotimpurilor, imortalizează imagini ale pământului românesc aflat într-o răspântie a climelor,
unde dulceaţa sudului se uneşte cu aspra vigoare a regiunilor boreale, ele descriu universul cu
armoniile, ritmurile şi dinamismul lui.
Pastelurile dau expresie concepţiei clasice a poetului despre artă, împrumutată din
Antichitatea greco-latină. G. Călinescu le considera „o lirică a liniştii şi a fericirii rurale, un
horaţianism. Pentru întâia oară se caută la noi intimitatea, recluziunea poetului, meditaţia la masa de
scris, fantasmele desprinzându-se din fumul ţigării [...] ele sunt de fapt un calendar al spaţiului rural şi
al muncii câmpeneşti” . Poetul însuşi mărturisea că pe malul „Siretului lumina devine mai intensă,
verdeaţa copacilor şi a ierbii se accentuează pe fondul albastru al cerului şi berzele îşi părăsesc cuibul,
descriind largi spirale în aerul călduţ”.
Stare de suflet sau artă poetică, ut pictura poesis, Alecsandri se dovedeşte un autor inspirat,
stârnind şi acum critica literară a-i descoperi sensurile ascunse, deliberat meditative şi nostalgice,
încifrate în ţesătura de chilim a versurilor lui descriptive.
Serile la Mirceşti, poemul care inaugurează ciclul publicat în anul 1875, este o artă poetică
a rapsodului peisagist. Ea ilustrează mitul inspiraţiei divine, când celui ales, Orfeu, i se înfăţişază zeiţa

39
inspiraţiei, ideal feminin întruchipat de Venus. Poezia înseamnă visare, evadare din real şi acordarea
simbolurilor lumii în simfonia divină a creaţiei: pădurile – labirint, florile – iubire, lacurile şi mările –
univers al procreaţiei, al fecundării. Alcătuită din 14 strofe cu versuri de 12-14 silabe poezia
recunoaşte în cabinetul de lucru al poetului un spaţiu intim, propice inspiraţiei şi indiferent la
capriciile vremii exterioare: „Afară plouă, ninge! Afară-i vijelie/ Şi crivăţul aleargă pe câmpul
înnegrit”. In contrast cu zbuciumul naturii poetul aşteptă în biroul său vizita unei zâne „gingaşe”,
coborâtă din cer şi visează la plaiuri pe care „dalba lună” revarsă un „văl de aur” ce „curge printre
flori”. Interiorul camerei de lucru, luminile şi umbrele acesteia, căldura focului aprins din cămin
renasc amintirile din anii trecuţi şi recunosc sursele principale ale inspiraţiei: femeia, gloria militară
românească, civilizaţiile trecute, impresii de călătorie. Rezultat al osmozei dintre real şi imaginar,
creaţia însufleţeşte himerele unei lumi posibile transcrise în poezia sa. Chiar şi în ciclul de pasteluri
iernatice se transmite starea de încântare în faţa spectacolului naturii, ce armonizează contrariile şi
exersează o retorică picturală a privirii.
În pastelurile dedicate iernii pe malurile Siretului autorul a consemnat încântarea şi groaza
în faţa frumuseţii naturii cotropite de acest anotimp al îngheţului, al zăpezii şi al frigului. Iarna, Mezul
iernei, Sania, Bradul l-au consacrat pe Alecsandri ca un neprieten al acestui anotimp, a cărui
frumuseţe îngheţată şi încremenită o admiră însă.
Pastelurile recompun un peisaj imaginar, mitologic al Mirceştilor şi al luncii Siretului, aşa
cum peste un deceniu Mihai Eminescu va imortaliza natura Ipoteştilor. Malul Siretului descrie un colţ
din natură în faptul zilei, când meditaţia poetului transfigurează peisajul cunoscut al luncii Siretului.
Curgerea apei naşte sentimentul nostalgic al trecerii vieţii, regretul după clipa de fericire pierdută. În
această trecere a timpului, singura certitudine o reprezintă viaţa, bucuria de a fi, de a exista în lume ca
parte a uriaşului mecanism al vieţii şi al morţii. Cu epitete ornante, dominate de culori luminoase (alb,
verde), reflex al stării de beatitudine, cu sugestii termice (căldura nisipului malurilor apei), cu o serie
de comparaţii care dau peisajului descris contururi fantastice („aburii uşori ai nopţii [...] ca fantasme se
ridică”, „râul se-nconvoaie [...] ca un balaur”), cu personificări (râul se-nconvoaie, apa adoarme, sapă,
gândirea furată se duce la vale, lunca clocoteşte) şi cu antiteza finală dintre şopârla nemişcată şi
clocotul luncii, dintre nisipul cald şi trupul rece al reptilei-giuvaer, Malul Siretului oferă exemplul unei
capodopere. Dominante în acest poem sunt imaginile dinamice: salcia pletoasă se înclină în apele
râului, mrena saltă în aer după o viespe, raţele sălbatice lasă urme pe luciul apei.
Meditaţia poetului referitoare la curgerea ireversibilă a timpului şi dorinţa lui de a se
contopi cu natura pe care o eternizează în creaţie sunt încifrate în tabloul naturii care pulsează de viaţă
în formele sale animale şi vegetale. Reveria poetului actualizează şi o mitologie autohtonă alcătuită
din: balauri cu solzi de aur strălucitori, fantasme ale nopţii obligate să părăsească lunca din cauza
luminii care invadează pământul, mrene care saltă în aer ş. a.

Vasile Alecsandri – Miezul iernei

Poezia "Miezul Iernei" completeaza tematic seria pastelelor inchinate anotimpului alb,
fiind publicata la 01 Februarie 1869, in revista '' Convorbiri literare ''. In intreaga poezie, Vasile
Alecsandri infatisaza imaginea unei nopti de iarna, cu un ger cumplit. Poezia este, in primul rand, un
pastel, intrucat scriitorul descrie aspectele din natura care compun peisajul hibernal. Datorita
dimensiunilor impresionante ale peisajului descris si caracterului sau unitar, Vasile Alecsandri creeaza
un tablou in versiri, prin intermedul caruia ne transmite si propriile sentimente produse de maretia
naturii.
De fapt, poetul insusi percepe aceasta descriere ca un tablou, dovada fiind exclamatia de la
inceputul strofei a treia : ''O! tabolu maret, fantastic!''
In strofa I este evocat si desc ris, mai ales prin consecintele sale, gerul ''amar, cumplit '' al
miezului de iarna. Sub influenta lui, natura se transforma complet, caci inghetul a cuprins pana si
astrele si cerul, orice urma a vegetalului a disparut fiind inlocuit de regnul mineral. Astfel, stejarii ''
trosnesc '' in paduri, stele par inghetate, cerul pare otelit si zapada cristalina a capatat consistenta si
densitatea diamantelor ''ce scartaie sub picioare ''.
In strofa a doua maretia tabloului naturii se incheaga in mintea poetului sub forma unui ''
templu maestuos '' al carui element de baza este '' bolta cerului senine '' sprijinita de '' inaltele coloane ''

40
sugerate de fumurile albe ce '' se ridica sub vazduhul scanteios ''. Aici, luna isi va aprinde '' farul tainic
de lumina '' sporind frumusetea rece si neclintita a peisajului.
In strofa urmatoare, neputandu-si retine prea plinul sufletesc si strania incantare in fata
solemnitatii naturii, poetul exclama : '' O ! tablou maret, fantastic ! '', ca apoi sa revidentieze si
celelalte minunatii ale acestui impresionant templu : miile de stele care '' ard ca vecinice faclii '',
muntii care ii sunt altare si codrii - adevarate orgi sonore - unde se aude vuetul ingrozitor al crivatului.
Senzatia de neclintire, de incremenire, de pustietate si tacere apasatoare este reliefata in
prima parte a strofei finale, ''Totul e in neclintire, fara viata, fara glas ; /Nici un zbor in atmosfera, pe
zapada nici un pas ''.
In final insa, deodata, este sugerata viata prin aparitia unui lup '' ce se alunga dupa prada-i
spaimantata ''. Tabloul se dinamizeaza astfel prin aceasta imagine motorie, insa miscarea nu rupe
armonia, granduarea si misterul peisajului.
Prin intreaga poezie, Vasile Alecsandrii evoca salbaticia iernii '' cu un simt colosal al
imensitatii cosmice '' [Mihai Dragan] pentru ca, fiind un tablou, descrierea penduleaza intre terestru si
celest, dovada fiind elementele care apartin ambelor planurii : pe deoparte padurile cu stejarii, geru,
zapada, campiile stralucitoare, fumurile caselor, muntii, codrii, crivatul, lupul, iar pe de alta parte
stelele, luna, cerul, razele, bolta cerului.
In fata acestei maretii a naturii sentimentele de uimire neretinuta, de admiratie nemarginita
ale poetului sunt exprimate direct prin propozitii enuntiatiative, exclamative si interogative, asezate pe
primul loc in structura strofelor apartinatoare : '' In padure trasnesc stejarii ! E un ger amar, cumplit ! '',
'' O !tablou maret, fantastic ! '', ''Dar ce vad?''.
Sentimentele sunt exprimate si prin diferite figuri de stil : epitete [ '' stele argintii '', ''
vecinice faclii '', '' note-ingrozitoare '' ], comparatii [ '' ard ca vecinice faclii '', '' fumuri ca inalte
coloane '' ], metafore [ '' far tainic de lumina '' ], personificari [ '' luna isi aprinde farul tainic '' ] etc.
Imaginile create sunt preponderent vizuale, insa isi fac loc si cele auditive [ '' codrii organe
sonore '', crivatul patrunde scotand note '' ] sau de miscare, in final, toate imbinandu-se armomios.
Prin aceasta unitate, prin dimensiunile peisajului descris si prin succesiunea secventelor
descriptive, poezia "Miezul Iernei" intruneste trasaturile unui tablou in versurii.

Mihai Eminescu - Revedere

Definitie:
Elegia este o specie a genului liric in care poetul iși exprima direct sentimentele de tristete
metafizica, de nostalgie, intr-o gama ascendenta mergand de la melancolie la nefericire.
Poezia "Revedere" de Mihai Eminescu (1850-1889) a fost publicata in revista "Convorbiri
Hterare", la 1 octombrie 1879, deși fusese scrisa cu cativa ani inainte.
Sursele de inspiratie sunt doinele culese de poet in peregrinarile sale prin tara, in care codrul
este simbolul universului, al regenerarii vesnice. Creație de maturitate, aceasta poezie reflecta o noua
modalitate de abordare a folclorului, ideile populare fiind imbogatite și innobilate cu profunde ganduri
filozofice.
Tema ilustreaza vremelnicia și perisabilitatea omului in contrast cu perenitatea naturii,
simbolizata de codrul vesnic, altfel spus, poezia exprima tema timpului exprimata prin conditia efemera,
de muritor a omului aflata in relatie de opozitie cu eternitatea universului. Elementul de recurenta prin
care se realizeaza tema este definit prin motivul poetic al codrului, ca imagine lirica a universului, iar ca
figura artistica de constructie se remarca antiteza.
Ideea exprima melancolia și tristetea poetului pentru viata trecatoare a omului și admiratia
pentru vesnicia naturii.
Semnificatia titlului. Titlul sugereaza bucuria reintalnirii poetului cu un prieten de care i-a
fost dor, cuvantul avand, din punct de vedere semantic, rezonante afective, implicând totodata și sensul de
scurgere a timpului.
Structura compozitionala. "Revedere" este o elegie filozofica, in care meditatia, reflectia
asupra timpului este elementul de referinta care domina intreaga poezie. Timpul filozofic are la Eminescu
doua valente, de aceea s-ar putea defini ca bivalent: timpul individual, care marcheaza prin curgerea sa
implacabila și ireversibila conditia omului muritor și timpul universal, care semnifica eternitatea, vesnicia

41
proprie numai firii, Universului.
Compozitional, poezia este structurata in forma dialogata și pe doua planuri distincte: unul
uman și celalalt al naturii și patru secvente lirice corespunzatoare celor doua intrebari și celor doua
raspunsuri, ale poetului si, respectiv, ale codrului. Începutul este reprezentat de vocativul afectuos,
sentimental -"codrule"- reluat de diminutivul "codrutule".
Secventa intai. Poezia incepe printr-o intrebare adresata direct de catre eul liric, codrului
personificat, in care se simte intimitatea tonului, sentimental de prietenie pentru acesta, precum și bucuria
revederii, concretizata prin diminutivele care sugereaza un ton familiar: "-Codrule, codrutule, / Ce mai
faci, dragutule". Ideea timpului este sugerata de sintagma metaforica "multa lume am imblat", cu sensul
scurgerii unei perioade lungi de vreme,in care poetul s-a simtit departe de cei dragi.
Urmatoarea secventa poetica reprezintă raspunsul codrului, formulat in același stil popular,
incepand cu o interjectie specifica: "- la, eu fac ce fac de mult", ideea trecerii timpului fiind sugerata aici
de succesiunea anotimpurilor principale: "Iarna viscolu-l ascult,/ [...] Vara doina mi-o ascult". Trainicia și
forta de rezistenta a naturii este data de asprimea gerului in timp de iarna -"larna viscolu-l ascult/
Crengile-mi rupandu-le,/ Apele-astupandu-le,/ Troienind cararile/ și gonind cantarile;"-, iar armonia
afectiva perfecta dintre om și natura este ilustrata prin bucuria codrului la auzul doinelor populare: "Vara
doina mi-o ascult/ [...] Implandu-și cofeile,/ Mi-o canta femeile".
Secventa lirica urmatoare este o interogatie retorica a poetului, in care conceptul filozofic al
timpului este sugerat deosebit de expresiv: "Vreme trece, vreme vine", trecerea ireversibila a timpului
insemnand pentru natura o regenerare permanenta, o continua intinerire: "Tu din tanar precum esti/ Tot
mereu intineresti". Poezia capata aici sensuri filozofice profunde, iar codrul, ca simbol pentru natura,
devine un simbol al intregului Univers.
Ultima secventa contine raspunsul codrului incare accentele filozofice se intensifica, versul "-
Ce mi-i vremea, cand de veacuri" sugerand vesnicia, eternitatea naturii. Ideea existentei trainice și perene
a codrului, ca simbol al naturii, al Universului, este argumentata prin rezistenta acestuia in fata timpului, a
carui trecere ireversibila nu-l atinge: "Ca de-i vremea rea sau buna,/ Vantu-mi bate, frunza-mi suna;/ și
de-i vremea buna, rea,/ Mie-mi curge Dunarea”.
In antiteza cu natura, omul este supus sortii, este efemer, timpul se scurge pentru el ireversibil
și implacabil: "Numai omu-i schimbator,/ Pe pamant ratacitor", pe cand firea este vesnica, eterna: "Iar noi
locului ne tinem,/ Cum am fost asa ramanem;". Finalul poeziei ilustreaza, prin cateva elemente-simbol cu
rol de metafora, alcatuirea Universului, ca ultim argument pentru faptul ca timpul codrului este
eternitatea, in care se inscriu: "Marea și cu raurile,/ Lumea cu pustiurile,/ Luna și cu soarele,/ Codrul cu
izvoarele". Acestea sunt și principalele motive romantice intalnite in majoritatea creațiilor lirice
eminesciene. Timpurile verbelor care exprima atitudinile și ideile poetului și ale codrului se afla in relatie
de opozitie. Astfel, eul poetic se proiecteaza in timpul trecut, ca simbol al efemeritatii sale prin aceasta
lume, iar codrul se exprima numai la prezentul etern, ca semn al vesniciei universului.
Procedee artistice / figuri de stil
Principala figura de stil este personificarea: raspunsul codrului, care "asculta" viscolul, doinele
și care gandeste, constientizeaza dainuirea, statornicia naturii: "Iar noi locului ne tinem,/ Cum am fost asa
ramaanem"
Limbajul popular prezent printr-o varietate de modalitati expresive:
- diminutivele - care sugereaza tonul mangaietor,intim, prietenos, dragastos al poetului pentru codru:
"codrutule", "dragutule";
- expresii specific populare, ilustrand sursa folclorica a poeziei: "la, eu fac ce fac de mult", "Iar noi
locului ne tinem";
- cuvinte cu forma populara: "Multa vreme au trecut", "am imblat", "implandu-si";
 - dativul etic, specific creațiilor populare literare': "crengile-mi", "ce mi-i vremea", "vantu-mi bate",
"frunza-mi suna";
 - "si"-ul narativ, specific popular: "Și mai fac....", "și de-i vremea...";
- structura prozodica ilustreaza forma poeziei populare: ritmul trohaic, masura de 7-8 silabe asemanatoare
cu versul scurt al doinei populare, rima imperecheata;
- motivul codrului, ca fiinta mitica, fiind un prieten apropiat, drag al omului;
Poezia culta este reprezentata de:
- prezenta ideii filozofice a timpului, care este ireversibil pentru om și etern pentru Univers;
- viziunea romantica asupra conditiei de muritor a omului in relatie cu Universul;

42
- sentimentele de tristete, de melancolie, specifice elegiei filozofice;
Influenta populara este, asadar, evidenta, intalnind și aici armonia inconfundabila intre glasul
poetului și acela al poeziei populare, fapt care face ca George Calinescu sa afirme: "Cea mai mare
insusire a lui Eminescu este de a face poezie populara fara sa imite, și cu idei culte, de a cobori la acel
sublim impersonalism poporan".

Eseu „Viata micilor vietuitoare”

Pentru elaborarea eseului cu privire la tema „Viata micilor vietuitoare” am ales sa abordez
schita „Caprioara„ de E.Garleanu.
Schita este o opera epica, o naratiune in proza de mici dimensiuni, in care se relateaza o
singura intamplare semnificativa din viata unor personaje. Actiunea se desfasoara intr un interval de
timp scurt, cel mult o zi, si intr-un spatiu restrans.
Eu consider ca modul in care viata micilor vietuitoare este descrisa in operele literare
accesibile copiilor atrage atentia asupra fragilitatii, gingasiei sentimentelor materne si instinctului de
protejare nutrit de mama fata de pui sau, jertfindu-se in locul lui. Astfel aceste texte atrag atentia
asupra vietii pline de pericole, asupra sensibilitatii acestor mici vietuitoare si asupra iubirii materne.
Lectura acestor texte le trezeste copiilor dorinta de a observa mai atent viata din natura si creste
interesul pentru conoasterea vietuitoarelor contribuind la dezvoltarea spiritului de observatie. Prin
forma lor artistica schitele lui Garleanu contribuie si la dezvoltarea sentimentelor estetice ale copiilor,
autorul convertind un instinct din lumea animalelor intr-o puternica dragoste materna capabila chiar de
sacrificiu suprem.
In primul rand, prin modurile de expunere naratiune si descriere le este prezentat copiilor
tabloul natural, calm, plin de gingasie si frumusete in care se nasc micile vietuitoare, dar si pericolele
la care sunt expuse. Tabloul este construit pe fondul unei naturi grandioase „ pe muschiul gros, cald ca
o blana a pamantului, caprioara sta jos langa iedul ei. Aceasta si-a intins capul cu botul mic , catifelat
si umed pe spatele mamei lui, si cu ochii inchisi se lasa dezmierdat. Caprioara ii linge si limba ei
subtire aluneca usor pe blana moale, matasoasa a iedului”. Este o scena a familiei plina de duiosie si
gratie, elemente sugerate prin epitete duble, triple si o comparatie. Amana linistea si impacarea pentru
a scoate si mai bine in relief lupta staruitoare din sufletul de fugarnica a caprioarei, care de fapt nu mai
pare sa fie un animal ci o mama adevarata, coplesita de mila pentru fiinta frageda careia i-a dat viata,
pe care a hranit-o cu laptele ei, cea de care trebuie sa se desparta.
Detasat de textul schitei, acest fragment ne duce cu gandul la o fiinta umana, la mama, la
eterna noastra mama.
Acesta este momentul in care puiul de caprioara trebuie sa constientizeze faptul ca de acum
inainte va trebui sa se descurce singur. „Un muget inabusit de dureri puse capat framantarii launtrice
si invingandu-si dragostea materna, caprioara se hotara sa si duca puiul la „tarcurile de stanca din zari
unde va fi in afara de orice pericol. Acolo pe muchiile prapastiilor era imparatia caprelor peste care
stapaneau fara nici o grija , si acolo l ar fi stiut langa dansa.
Atmosfera linistita de pana aici se dinamizeaza , drumul pana la tarcuri o impune, singura ei
arma de aparare o constituie miscarea rapida „fuga fulgeratoare”, „salturile indraznete” prin locuri
pline de primejdie si iedul trebuie sa faca dovada ca are forta acestor miscari. Iedul „se tine
voiniceste„ si „se avanta ca o sageata”.
In al doilea rand, prin intermediul acestor texte, copiii descopera ce inseamna iubirea unei
mame pentru puiul ei, constientizand rolul pe care aceasta il are in viata lor. Amenintarea pandeste
peste tot: lupul sta la panda, caprioara simte, „conteneste fuga, paseste incet”. Momentul culminant
este descris cu maiestrie dar cu economie de mijloace stilistice pentru ca sacrificiul sa nu devina
patetic. Finalul este magistral, incheind o evocare narativa prin ochii caprioarei muribunde, in care
imaginea realitatii se stinge treptat, ultima fiind aceea a iedului care se topeste in adancul padurii fiind
un simbolul salvarii.
„Prabusita in sange, la pamant, sub coltii fiarei, caprioara simte durerea ...”
Limbajul folosit de E. Garleanu este cu totul potrivit fondului de idei, ca expresii plastice si
epitete sugestive. Stilul este concis si reda cu precizie ideea, fiind totusi bogat in epitete si comparatii.

43
 In concluzie, aceste texte cu referire la lumea micilor vietuitoare au o insemnata valoare
instructiva si educativa. Ele constituie un mijloc de cunoastere a vietii animalelor, pasarilor, insectelor
si chiar a plantelor, redate intr-o forma literara accesibila.

Eseu argumentativ pe tema „ Copilaria”

Eu consider ca perioada copilarieei este cea mai importanta perioada din viata omului, atat
datorita faptului ca este cea in care desprindem cele mai importante invataminte ale vietii, cat si
datorita faptului ca o pastram vie pe parcursul celorlalte perioade ale vietii, neuitand-o niciodata si
pastrarea ca pe o amintire sfanta in sufletul nostru.
In primul rand, sa nu uitam ca perioada copilariei este cea in care incepem sa cunoastem
lumea, luand contact cu tot ce se afla in jurul nostru, invatam lucruri noi, reguli si tot ceea ce este
important pentru viitorul nostru. Este perioada in care ne formam personalitatea invatand care sunt
valorile vietii pe care trebuie sa le pastram in constiinta noastra, folosindu-ne de ele si incercand sa le
dezvoltam pentru ca mai tarziu la randul nostru sa le transmitem mai departe.
Ion Creanga in „Amintiri din copilarie” povesteste istoria copilariei sale, traita sau vazuta de
el pana la varsta maturitatii. Este o copilarie din mediul taranesc traita in satul Humulesti. Isi largeste
sfera de sensibilitate si intelegerea, se implica sufleteste si se formeaza ca om.
I.L.Caragiale in cele doua schite „ Vizita” si „Dl Goe” prezinta portretul copilului apartinand
unei familii instarite si urmarile unei educatii gresite, cei doi eroi fiind ridiculizati de marele
dramaturg.
Barbu Stefanescu Delavrancea, evoca si el in schitele „Bunica si Bunicul” atmosfera de basm
a copilariei prin descrieerea celor doi bunici care ne dau intotdeauna senzatia de iubire si ocrotire.
Asadar, copiii invata din aceste texte cum sa respecte reguli, cum sa devina in viitor oameni de
valoare.
In al doilea rand, prin aceste povesti si povestiri, copii descopera ca nu toti au parte de o
copilarie fericita si invata ce este dispretul, indiferenta, descurajarea, egoismul si ingamfarea care nu
fac parte din lumea copilariei.
Drama copilului sarman, intr-o societate nedreapta se ilustreaza in „Fetita cu chibriturile” de
Hans Cristian Andersen, in care eroina fara nume este reprezentativa pentru toti copiii sarmani care
traiesc intr o societatea dominanata de exploatare sociala.
In „Dumbrava minunata” a lui Mihail Sadoveanu se prezinta copilul printr-o impletire a
realului cu fantasticul. Lizuca adoarme in dumbrava din padure si se viseaza in lumea basmelor,
transferandu-si necazurile din viata reala. Toate acestea il formeaza pe micul cititor, ii dezvolta
imaginatia si gestul estetic.
In consecinta, din aceste texte, copiii invata cum sa se comporte in societate, cum sa se
comporte cu semenii lor si devin mai sensibili fata de colegii lor aflati in suferinta.
In concluzie, felul in care sunt prezentate povestile si povestirile despre copilarie de catre marii
scriitori ii fac pe copii sa invete cum sa se comporte, sa distinga binele de rau, sa se joace impreuna cu
toti copiii indiferent de rang social si de etnie.
In plus, datorita studierii textelor care au ca tema copilaria, vor invata ca desi ei cresc si devin
adulti si mai apoi batrani, spiritul si sufletul va ramane ancorat in copilarie, facandu-i sa-si doreasca in
continuare sa se joace, sa iubeasca si sa aiba trairi speciale ca cele de la varsta copilariei.

Eseu tema - anotimpurile

Eu consider ca felul in care succesiunea anotimpurilor este descrisa in operele literare

accesibile copiilor atrage atentia unui fenomen esential pentru intelegerea viziunii despre lume a
acestora referitor la trecerea timpului. Astfel, textele care au ca tematica anotimpurile ii familiarizeaza
pe copii cu perioadele referitoare la transformarile care se petrec in natura.
In primul rand, datorita limbajului figurat al textelor lirice, copiii pot reprezenta aspectele
naturii specifice fiecarui anotimp descoperind frumusetea fiecaruia dintre ele pentru fiecare etapa de
transformare. De exemplu, primavara natura se trezeste la viata, veselia fiind conturata nu doar vizual

44
ci si auditiv ca in poezia “ La Pasti” de George Cosbuc: “Prin pomi e ciripit si cant, / Vazduhu-i plin
de-un rosu soare, / Si salciile-n alba floare”. Epitetele cromatice amintesc de simbolistica martisorului
vestind victoria luminii asupra intunericului si bucuria vietii reinnoite.
Vara intreg pamantul pulseaza de viata. Pe malul raului, eul liric admira peisajul si mediteaza
la trecerea timpului (Pastelul “Malul Siretului” Vasile Alecsandri). Aceeasi apa “care se schimba-n
valurele pe prundisul lunecos ”adoarme“ la bolboace sapand malul „nisipos”, sugerand ca viata are
atat perioade mai line cat si perioade mai zbuciumate.
Toamna este descrisa si definita metaforic de George Toparceanu in Rapsodii de Toamna,
zana melopeelor, spaima florilor are o haina cu trena lunga de culoarea vantului cu care matura totul in
viata ei, sugerand distrugerea vegetatiei de ploaie, frig si vant.
Iarna aduce noi podoabe cu care infrumuseteaza lumea. Pastelul Iarna al lui Alecsandri
exprima admiratia eului liric pentru transformarile din natura. Fulgii care zboara “ca un roi de fluturi
albi” devin, ajunsi pe pamant, o haina argintie care imbraca “mandra tara”.
Asadar, constienti de transformarile din natura, specifice fiecarui anotimp pe care il observa
repetandu-se in fiecare an, copiii percep fenomenul trecerii timpului nu ca pe o pierdere, ci ca o
transfigurare: iarna devine primavara, aceasta devine vara care se ofileste si devine toamna si care
amorteste din nou iarna. Frumusetea naturii in fiecare anotimp ii va face sa inteleaga mai tarziu
frumusetea fiecarei etape a vietii.
In al doilea rand, prin aceste texte, copiii descopera activitatile umane si animaliere specifice
fiecarui anotimp, familiarizandu-se cu etapele muncii agricole si cu viata animalelor. Diminetile
zilelor de primavara folosite pentru munca campului sunt pline de farmec. Personificat, “Soarele dulce
cu lumina si caldura” apare “Pe orizontul aurit, / Sorbind roua diminetii de pe campul inverzit” pe care
oamenii muncesc. ( V. Alecsandri “ Dimineata”)
Ploaia, simbol al fertilitatii, conditioneaza vara legarea rodului si coacerea lenta bucurand eul
liric: “Vine ploaia bine face! / Spicul plin de acum se coace! / Spicului racoarea-i place! / Vine ploaia
bine face!”( G.Cosbuc “Vine ploaia!”. Nu doar oamenii muncesc toata vara din zori pana-n seara, ci
si micile vietuitoare. Albinele harnice aduna mierea, asemeni aceluia din “Iscoada“ de V. Alecsandri :
“A gasit toata gradina / Inflorita .../ Cu o fraga de dulceata”.
Furnicile descopera mereu ceva bun de dus la musuroi ca rezerva pentru iarna: “Maruntica de
faptura , / Duse harnica la gura / O farama de ceva / Care-acasa trebuia / Asezat in magazine / Pentru
iarna ce-o sa vie” (T.Arghezi “O furnica”). Toamna este anotimpul recoltelor in care primim roadele
muncii de vara: “ Mere, pere / In panere, / Prune bune / Si alune / Si gutui amarui / Cu puf galben ca
de pui”. (Demostene Botez, „Toamna”). Greierul, antropomorfizat, se ingrijoreaza ca nu si-a facut
provizii pentru vremea rea: “ Cri-cri-cri, / Toamna gri / Nu credeam c-o sa mai vii / Inainte de Craciun
/ Ca puteam si eu sa adun / o graunta cat de mica…( G.Toparceanu - “Balada unui greier mic”).
Iarna cand natura este amortita, omul cade pe ganduri langa foc si se odihneste reparandu-si
uneltele pentru primavera care va veni (V. Alecsandri). Copii se bucura de zapada la sanius (G.Cosbuc
– „Iarna pe ulita”).
In consecinta, prin aceste texte, copiii inteleg ca omul se implica in viata naturii de unde isi ia
hrana. El este, astfel, esential legat de natura pe care trebuie s-o respecte si s-o exploateze ratioanal, sa
o protejeze si s-o conserve.
In concluzie, felul in care sunt prezentate anotimpurile in literatura ii ajuta pe copii sa
inteleaga transformarile din lumea in care traiesc. Astfel, ei pot apoi sa le anticipeze si sa le adapteze
mai usor intelegand trecerea timpului ca pe o oportunitate bucurandu-se de schimbarile aduse. De
asemenea, invatand aceste poezii, copiii vor intelege depedenta omului de mediul in care traiesc si
responsabilitatea lor de a-l pastra functional. In plus, datorita expresivitatii textelor despre anotimpuri,
vor invata sa aprecieze frumusetea naturii, trezindu-le sentimente inaltatoare pentru sufletul omenesc.

45
 MODEL DE ARGUMENTARI

Argumentare – text aparținand genului dramatic 

• Genul dramatic cuprinde totalitatea creatiilor dramatice. Acesta este unul dintre cele trei genuri
literare importante (alaturi de liric si epic) in care se realizeaza obiectivarea eului creator, prin
intermediul personajelor, fiind prezente totodata actiunea si dialogul.
• Fragmentul citat face parte din opera literara ......... , de .......... si apartine genului dramatic,
deoarece aceasta este scrisa pentru a fi jucata pe scena, modul de expunere este dialogul, iar
structura operei dramatice se compune din acte, scene, tablouri.
• Precizarea „actul......”, „scena........” arata organizarea textului pe acte, diviziunile principale in
desfasurarea actiunii si scene, subdiviziuni ce marcheaza intrarea sau iesirea unui personaj.
Modul de expunere este dialogul, la inceputul fiecarei replici este pus numele personajului care
o rosteste si, ca semn de punctuatie, doua puncte.
• Personajele care apar in actul al..........., scena............sunt....…………..., care.....…..... .
• Dintre personajele prezente in fragment, se remarca, prin atitudine, limbaj si reactii.......... .
El/ea este prezentat(a) prin indicatiile scenice facute cu autor si transformate in adevarate fise
de caracterizare directa:............ . Astfel, i se precizeaza cea mai importanta trasatura de
caracter, .......................
• Personajul este caracterizat insa si indirect, prin atitudinea............fata
de.......................caruia/careia................. .
• In concluzie, acest text apartine genului dramatic, deoarece prezinta caracteristicile specifice:
organizarea in acte si scene, aparitia personajelor, dialogul, ca mod de expunere, si indicatiile
scenice.

Argumentare – text apartinand genului epic/unei opere epice.

• Fragmentul citat face parte din opera literara......, de......... si apartine genului epic, deoarece
autorul isi transmite indirect gandurile si sentimentele, prin intermediul actiunii si al
personajelor; de asemenea, sunt prezente modurile de expunere si conflictele.
• Actiunea este simpla, cuprinzand in acest fragment..............(momentul/momentele subiectului
prezent(e) in fragment). Astfel, aflam ca…………………………………..............
• Din punct de vedere spatial, cititorul poate intui imaginea unui decor rural/urban etc, ce are in
prim-plan ca reper.............. Temporal, exista cateva detalii specifice:.........../nu exista.
• Personajul / personajele prezente in fragmentul in discutie sunt:..........
• ..........este personajul principal/secundar, fiind caracterizat in mod direct (de catre narator / de
catre alte personaje / prin autocaracterizare) / indirect (prin fapte / comportament / limbaj /
vestimentatie / relatii cu alte personaje).Exemple...........
• In prezentarea epica, modurile de expunere folosite sunt: naratiunea / descrierea /dialogul /
monologul. Naratiunea are rolul de a prezenta evenimentele in ordinea cronologica a
desfasurarii lor, prin inlantuire /alternativ (prin trecerea de la o secventa narativa la alta) / prin
insertie. Dialogul da dinamism actiunii si constituie un mijloc de caracterizare indirecta.
Descrierea infatiseaza peisaje sau contureaza portrete, iar monologul prezinta trairile interioare
ale personajelor.
• Relatarea este obiectiva / subiectiva, cu marci auctoriale specifice, de persoana I / a III-a
singular / plural.

46
 • Toate acestea sunt caracteristicile unui discurs narativ obiectiv / subiectiv, fragmentul citat
valorificand atributele specifice genului epic.

Argumentare – text apartinand unei opere descriptive

• Fragmentul citat face parte din opera literara..........,scrisa de........... si este un text descriptiv,
deoarece are ca mod de expunere descrierea, infatiseaza un aspect din natura / un portret,
valorifica imagini artistice si figuri de stil si realizeaza observatii cu privire la ipostazele
prezentate.
• Textul valorifica modul de expunere descriptiv, intrucat alterneaza o suita de imagini vizuale /
auditive / olfactive etc, centrate pe verbe statice / dinamice, alternativ si pe grupuri nominale
(substantive, adjective):..........................................................................................
• De asemenea, este infatisat un aspect particular specific al...................., fragmentul devenind
un tablou al anotimpului...................si al ....................
• Sunt valorificate figuri de stil, pentru ca prezentarea sa fie cat mai sugestiva pentru cititor:
epitete(...........................) / personificari (.........................) / metafore (............................),
comparatii (............................) / enumeratii (..................) / inversiuni (.....................) etc.
• Epitetul / metafora / comparatia etc......…....este foarte sugestiv(a), redand imaginea.
…………....
• Se realizeaza observatii, reflectii, trairi cu privire la ipostazele prezentate, detaliile contribuind
la veridicitatea imaginilor surprinse:................................
• Toate aceste elemente sunt argumentele necesare pentru a considera ca fragmentul citat din
opera literara.............................,de....................este o descriere.

Caracterizare - personaj literar

• ............…...este personajul principal al acestui fragment. El este permanent prezent in

expunerea autorului, naratiunea avand ca pretext............. .
• Portretul fizic al personajului este/nu este foarte bine conturat. Astfel, prin caracterizare
directa facuta de narator/alte personaje/de catre el insusi, aflam ca.................. .

• Portretul moral reuneste caracteristici variate prezentate direct/deduse indirect din

succesiunea faptelor. Astfel, personajul este caracterizat direct de catre narator/de catre alte
personaje/de catre el insusi ca fiind..................... .

• Prin caracterizare indirecta, aflam ca.................da dovada de.....................,

deoarece................. (vezi comportament, atitudine, limbaj, relatia cu alte personaje etc.).

• Asadar,.................. este un personaj reprezentativ pentru creatia lui....................., care

doreste sa transmita si cititorului o stare de admiratie, simpatie, fata de tipul de personaj creat.

47
48