DINAMICA ŞI

ELEMENTE DE INGINERIE
SEISMICĂ

(CURS)

1
 ASPECTE FUNDAMENTALE IN DINAMICA STRUCTURILOR

Dinamica structurilor este aceea ramura a Mecanicii aplicate care studiaza starea de eforturi si
deplasari a structurilor de rezistenta ale masinilor, utilajelor si constructiilor supuse la vibratii, socuri
sau alte miscari mecanice.

Relatia Actiune – Sistem – Raspuns

Starea de eforturi si deplasari a unui sistem sub actiunea unei incarcari oarecare se numeste
stare de solicitare.
Solicitarile pot fi:
- statice, la care eforturile si deformatiile sunt constante in timp;
- variabile, la care eforturile si deformatiile variaza in tim.
Solicitarile variabile sunt date fie de miscarea elementelor sistemului, fie de variatia intensitatii
sarcinilor care solicita elementele sistemului. Sarcinile a caror intensitate variaza in timp se numesc
sarcini dinamice. Starea de eforturi si deplasari produse de sarcinile dinamice constituie o actiune
sau o solicitare dinamica.

ACTIUNI DINAMICE
In Statica constructiilor se determina raspunsul structurii la actiuni cu valori precizate. Rezulta
diagrame de eforturi de tip M, T si N. In Dinamica structurilor, actiunile sunt functii de timp si
diagramele de eforturi sectionale rezulta de forma M(t), T(t) si N(t).
Deplasarile structurilor vor fi de asemenea functii de timp d t   xt  si vor fi insotite de forte de
inertie Fi t   mxt  (m reprezinta masa). Daca fortele de inertie sunt neglijabile in raport cu celelalte
forte atunci se poate considera ca actiunile nu mai sunt dinamice, ci actiuni statice variabile in timp.

Clasificarea actiunilor dinamice:

 Dupa natura lor:

o Actiuni naturale, independente de activitatile umane, provin in general din
miscarile seismice, presiunile vantului in rafale etc.
o Actiuni artificiale, proprii activitatilor umane, provin din procesele tehnologice
industriale, din trafic (rutier, feroviar), din explozii etc.

 Dupa modul de transmitere:

o Actiuni directe, se aplica direct elementelor portante ale sistemului structural.
o Actiuni indirecte, sunt acele actiuni care se transmit structurilor prin diverse
medii de propagare (explozii subterane, actiuni seismice).

2
  Dupa reprezentarea matematica:
o Actiuni deterministe, se caracterizeaza printr-o variatie complet definita in timp.
o Actiuni aleatoare, (intamplatoare, cauzale sau random) sunt acele actiuni a caror
variatie nu este pe deplin definita in timp si care pot fi caracterizate numai pe
baze statistice.

 Dupa durata:
o Actiuni permanente, se exercita un timp indelungat asupra sistemului structural.
o Actiuni tranzitorii, sunt actiuni de durata scurta, impulsive (socuri produse de
echipamente si agragate industriale, vant in rafale, actiuni seismice bruste,
explozii).

 Dupa modul de variatie al acceleratiilor:

o Actiuni dinamice datorate miscarilor cu acceleratie constanta (cazul miscarii de
translatie uniforma sau al miscarii de rotatie uniforma)
o Actiuni dinamice datorate miscarilor cu acceleratie variabila in timp; cand
variatia acceleratiei este periodica, se produc vibratii;
o Actiuni dinamice prin soc, sunt actiuni caracterizate prin varitii foarte rapide ale
acceleratiilor.

SISTEM DINAMIC
In Statica constructiilor sistemul dinamic are o singura caracteristica si anume: caracteristica de
deformabilitate ( = flexibilitate sau r = rigiditate). Mai general, sistemul este caracterizat de matricea
de flexibilitate [] sau de matricea de rigiditate [r].
In Dinamica structurilor sistemul are 3 caracteristici:
 Caracteristica de deformabilitate care este reprezentata de matricea de flexibilitate dinamica
[D] sau de matricea de rigiditate dinamica [R]. Ambele matrice se exprima in sistemul de axe
de coordonate dinamice.
 Caracteristica de amortizare. Vom considera amortizarea vascoasa, fortele de amortizare fiind
proportionale cu vitezele. Caracteristica de amortizare este reprezentata de matricea de
amortizare, notata [C].
 Caracteristica inertiala este reprezentata de matricea maselor, notata [M]. Aceasta matrice se
mai numeste si matrice de inertie.
RASPUNSUL DINAMIC
In general raspunsul dinamic se exprima prin marimi cinematice fundamentale, adica prin: acceleratii,
viteze si deplasari instantanee, pe baza carora se calculeaza orice alta marime rezultanta. Aceste
marimi pot fi: eforturile sectionale M, T si N, deformatiile specifice, energia de deformatie, energia
cinetica etc.

Modelarea sistemului dinamic

In general prin sistem dinamic se intelege asocierea, in anumite conditii de compatibilitate a miscarii,
a unor caracteristici inertiale, disipative si elastice. Toate aceste caracteristici, care trebuie sa fie
identice proprietatilor reale de comportare ale unei structuri, urmeaza a fi modelate, pe baza teoretica
sau experimentala.
MODELARE INERTIALA. COORDONATE DINAMICE

3
Pozitia unui sistem dinamic, in orice moment al miscarii va fi determinata printr-o infinitate de
parametri independenti sau coordonate dinamice, numite si grade de libertate dinamice (GLD).
Coordonate dinamice sau Grade de Libertate Dinamică – parametrii independenţi necesari
pentru a preciza complet poziţia unui sistem dinamic în orice moment al mişcării sau numărul minim
de legături simple necesare pentru a fixa sistemul dinamic în poziţia de repaus.
Pentru studiul oscilaţiilor unui element structural, se face ipoteza simplificatoare potrivit căreia
secţiunile transversale ale elementului nu se deformează în timpul mişcării. Astfel, fiecărei
secţiuni transversale a elementului i se asociază şase deplasări distincte în spaţiu: trei translaţii şi trei
rotaţii. Pentru a descrie mişcarea considerând distribuţia continuă a maselor în element, este necesar un
număr infinit de parametri de poziţie independenţi – sistemul are o infinitate de grade de libertate
dinamică.
În calculul dinamic se acceptă un model simplificat, în care masa continuă este concentrată într-un
număr finit de puncte, ceea ce conduce la un model de calcul cu un număr finit de grade de libertate
dinamică.
Modelele de calcul dinamic pot fi:
 modele cu 1GLD (figura 1)
 modele cu nGLD (figura 2)
 modele cu  3)
Această clasificare este convenţională. Cu cât numărul gradelor de libertate dinamică este mai
mare, cu atât rezultatul calculului dinamic va fi mai apropiat de cel exact. De aici se vede că la
proiectarea sau verificarea unei structuri se dispune de o anumită libertate în stabilirea numărului
gradelor de libertate dinamică, deci în calculul dinamic este vorba de o acordare a numărului gradelor
de libertate dinamică (spre deosebire de calculul static unde se pune problema determinării numărului
gradelor de libertate cinematico-elastice).

Fig.1

4
 Fig.2

Fig.3

Deplasarile pe directia coordonatelor dinamice reprezinta necunoscutele fundamentale in dinamica

structurilor. Rezulta, deci, ca numarul necunoscutelor dinamice este egal cu numarul minim de
legaturi simple (blocaje) necesare pentru a fixa sistemul dinamic in pozitie de repaus. Un exemplu
elementar de discretizare a unei structuri plane este prezentat in figura urmatoare. Prin fragmentarea
acesteia se obtine concentrarea maselor, structura avand doar rol de suport elastic.Un exemplu
elementar de discretizare a unei structuri plane este prezentat in figura urmatoare. Prin fragmentarea
acesteia se obtine concentrarea maselor, structura avand doar rol de suport elastic.

m m m m m m

GLD 2
GLD 3

m m m m m m
GLD 1

In vederea simplificarii operatiilor de analiza numerica, matricea maselor poate fi diagonalizata prin
unele procedee specifice. Diagonalizarea matricei maselor corespunde unui decuplaj inertial cand toti
coeficientii secundari devin zero, adica mjk=0, iar mjj=mj (j=1..n).
 m11 m12 m13  m11 0 0  3 0 0
M   m21 m22 m23  diagonaliz
 are
 M    0 m22 0   m 0 3 0

m31 m32 m33   0 0 m33  0 0 1

Stabilirea gradelor de libertate

Grade1e de libertate ale unei structuri reprezinta parametrii independenti cu ajutorul carora se poate
preciza pozitia maselor sistemului in orice moment.
Astfel, pozitia unei particule materiale, obligata sa se deplaseze intr-un plan este perfect determinata
prin coordonatele x(t), y(t), ceea ce arata ca poseda doua grade de libertate. Pentru precizarea miscarii
unui corp in spatiu sunt necesari 6 parametri (trei translatii si trei rotatii), deci sistemul are 6 grade de
libertate.
5
Modul cel mai simplu de a stabili numarul gradelor de libertate consta in introducerea de penduli
(legaturi simple care comporta o singura necunoscuta), astfel incat toate masele sistemului sa fie
imobilizate. Numarul pendulilor cu ajutorul carora se imobilizeaza complet masele unui sistem
reprezinta numarul gradelor de libertate ale sistemului respectiv.

Fig. 4
MODELARE DISIPATIVA. AMORTIZARE INTERNA
Disiparea energiei induse in sistemele dinamice, de surse perturbatoare exterioare, depinde in general
de mai multi factori dintre care pot fi considerati definitorii urmatorii: capacitatea de amortizare
interna a materialului, tipul sistemului structural, conxiunile dintre elementele de rezistenta
componenete si conexiunile cu mediul de fixare.
In analiza dinamica a sistemelor liniare, disiparea de energie este subtituita de fortele rezistente, care
se opun miscarii. Forma de amortizare considerata in acest curs este cea de tip vascos, model ce
genereaza forte proportionale cu viteza instantanee a sistemului. In domeniul liniar de comportare se
va considera un coeficient de proportionalitate c a carui valoare nu se modifica pe durata miscarii
libere sau fortate a sistemului dinamic.
In rezolvarile practice este mai sugestiv sa se foloseasca notiunea de fractiune din amortizarea critica,
notata cu ν, care se exprima prin raportul adimensional dintre coeficientul efectiv de amortizare
vascoasa c si coeficientul de amortizare critica ccr, adica   c / ccr 0    1 . Coeficientul de
amortizare critica reprezinta o cantitate limitata de amortizare vascoasa care elimina complet vibratia
sistemului, conducand la o vibratie aperiodica. Pentru structurile reale, capacitatea naturala de
amortizare vascoasa este destul de redusa, conducand la valori ale fractiunii din amortizarea critica
cuprinse in intervalul 0.01    0.15 .
In cazul sistemelor dinamice cu n GLD, expresia matricei de amortizare vascoasa, exprimate in
coordonate dinamice are forma:
 c11 c12 c13 
C   c21 c22 c23 
c31 c32 c33 

unde coeficientii de tipul c jk reprezinta forta de amortizare generalizata care se manifesta pe directia
coordonatei j, datorita unei viteze generalizate unitare imprimata pe directia coordonatei k.
In baza teoremei de reciprocitate Maxwell-Betti, rezulta ca c jk  ckj si deci matricea de amortizare
vascoasa este simetrica, adica: C   C  .
T

6
Coeficientii secundari de tipul c jk pun in evidenta existenta unui cuplaj disipativ. Problema decuplarii
disipative, implicit a diagonalizarii matricei de amortizare, se pune in aceeasi maniera ca in cazul
decuplarii inertiale.
In conformitate cu modelul propus de Rayleigh, forma generala a matricei de amortizare vascoasa,
exprimata prin caracteristicile inertiale si elastice ale sistemului cu n GLD, are forma:
C   M   K 
unde  si  sunt constante de proportionalitate, M  reprezinta matricea de inertie, iar K  reprezinta
matricea de rigiditate a sistemului exprimata in coordonate dinamice.
MODELARE ELASTICA. FLEXIBILITATE – RIGIDITATE
Modelarea elastica a sistemelor dinamice se refera la evaluarea proprietatilor de flexibilitate si de
rigiditate in raport cu coordonatele dinamice. Aceste proprietati fundamentale atat in statica
constructiilor cat si in dinamica structurilor caracterizeaza deformabilitatea sistemelor.
In Dinamica structurilor coeficientii de rigiditate si de flexibilitate se definesc in raport cu
coordonatele dinamice (GLD) ale sistemului.
Coeficientii de flexibilitate se definesc, in general, ca fiind efecte generalizate produse de cauze
generalizate egale cu unitatea. Atat efectele cat si cauzele se manifesta pe directiile GLD. Pentru
sistemul dinamic prezentat anterior matricea de flexibilitate dinamica va avea forma:
11 12 13 
D   21  22  23 
 31  32  33 

unde  jk reprezinta deplasarea generalizata pe directia coordonatei j, cand pe directia coordonatei k

actioneaza o forta generalizata egala cu unitatea. Intrucat  jk   kj rezulata ca matricea D este o
matrice simetrica si se poate scrie relatia: D  D .
T

Coeficientii de rigiditate, prin definitie reprezinta cauze generalizate care produc efecte generalizate
egale cu unitatea pe directia coordonatelor dinamice ale sistemului (GLD). Forma generala a matricei
de rigiditate pentru un sistemul dinamic prezentat este:
 k11 k12 k13 
K   k21 k22 k 23 
k31 k32 k33 

unde k jk reprezinta forta generalizata aplicata pe directia coordonatei j astfel incat sa produca pe
directia coordonatei generalizate k o deplasare generalizata egala cu unitatea, iar pe directia celorlalte
coordonate deplasari nule. Matricea de rigiditate este simetrica si se poate scrie relatia: K   K  .
T

SCHEMATIZĂRI ADMISE IN CALCUL

Schematizările admise în calcul se referă la:

- încărcări;
- legăturile interioare;
- legăturile exterioare;
- alcătuirea structurii de rezistenţă;
- comportarea materialelor de construcţii;
7
- comportarea structurilor de rezistenţă.

a. Schematizarea încărcărilor

Încărcările ce acţionează asupra construcţiilor sunt extrem de variate. Ele sunt: forţe, variaţii
de termperatură, deplasări (cedări) de reazeme.
În ceea ce priveşte modul de reprezentarea forţelor, acestea se împart în:
- forţe sau momente concentrate (fig. 1.3, a şi b),
- forţe uniform distribuite (fig. 1.3,c),
- forţe cu distribuţie liniară (fig. 1.3,d),

Fig. 5

Încărcările pot fi aplicate static, respectiv intensităţile lor cresc progresiv de la valoarea zero
la valoarea reală şi rămân constante în timp, sau aplicate dinamic, respectiv intensităţile
variază rapid şi imprimă o anumită acceleraţie structurii.
De asemenea, încărcările pot avea o poziţie fixă sau mobilă (acţiunea vehiculelor pe un
pod).

b. Schematizarea legăturilor

Pentru structurile plane, încărcate în planul lor, legăturile existente între elementele
componente sau cu baza de sprijinire pot fi schematizate prin: reazemul simplu, articulaţia
plană şi încastrarea plană. Aceste legături se caracterizează prin faptul că împiedică –
parţial sau total – deplasările faţă de punctul de rezemare.
Pentru a defini caracteristicile legăturilor, se reaminteşte faptul că un un corp în plan
are trei grade de libertate: două translaţii şi o rotire.
Reazemul simplu (fig. 6, a) este o legătură care suprimă translaţia pe o direcţie
perpendiculară pe planul de rezemare şi permite translaţia liberă pe o direcţie cuprinsă în
planul de rezemare şi rotirea în jurul axei normale pe plan în punctul de rezemare.
Echivalentul mecanic al reazemului simplu este o forţă care are punctul de aplicaţie şi
direcţia cunoscute, dar nu i se cunoaşte mărimea (fig. 1.4,a). Reazemul simplu este un
reazem mobil şi reprezintă o legătură simplă.
Articulaţia plană (fig. 6, b) este o legătură care suprimă translaţia pe orice direcţie şi lasă
liberă numai rotirea în jurul unei axe normale pe plan în punctul de rezemare. Astfel,
articulaţia reprezintă un reazem fix la translaţie. Echivalentul mecanic al unei articulaţii plane
este o forţă cu punct de aplicaţie cunoscut, având direcţia (unghiul α) şi mărimea (R)
necunoscute. În calculul practic necunoscutele R şi α se înlocuiesc cu proiecţiile reacţiunii pe
două direcţii normale (H şi V). Articulaţia este echivalentă cu două legături simple.

8
 Fig. 6

Încastrarea plană (fig. 6, c) este o legătură care suprimă atât translaţiile pe orice direcţie, cât
şi rotirea în raport cu o axă normală pe plan în punctul de rezemare. Echivalentul mecanic al
unei încastrări plane este o forţă căreia nu i se cunoaşte nici punctul de aplicaţie (distanţa d
până la centrul de greutate al secţiunii de încastrare), nici mărimea (R) şi nici direcţia (unghiul
α); în calculul practic forţa se reduce în raport cu centrul de greutate al secţiunii din încastrare,
obţinând o forţă de mărime şi direcţie necunoscută (R, α ) şi un moment M. Deoarece forţa R
se poate descompune în cele două componente H şi V, rezultă că cele trei necunoscute
utilizate în calculul practic sunt H, V şi M. Încastrarea este echivalentă cu trei legături simple.

c. Schematizarea elementelor şi structurilor de rezistenţă

Elementele şi structurile de rezistenţă, care fac obiectul Staticii Construcţiilor, sunt formate
din bare drepte sau curbe. Barele se schematizează prin axa lor. Axa unei bare reprezintă
succesiunea centrelor de greutate ale secţiunilor transversale.
Ţinând cont de configuraţia lor geometrică, structurile plane se împart în: grinzi, cadre plane,
grinzi cu zăbrele şi arce.
Grinzile sunt bare drepte supuse în general încărcărilor normale pe axa lor. Grinzile pot fi
grinzi simplu rezemate (fig.7, a), grinzi în consolă (fig.7, b), grinzi Gerber sau compuse (fig.7,
c) şi grinzi continue (fig.7, d).

Fig. 7
Cadrele plane (fig. 8) sunt structuri formate din bare drepte dispuse în două sau mai multe
direcţii şi conectate între ele în noduri rigide sau articulate.

9
 Fig. 8
Grinzile cu zăbrele (fig. 9, a, b) sunt structuri realizate din bare drepte conectate între ele
prin noduri articulate. Grinzile cu zăbrele sunt încărcate numai cu forţe aplicate în noduri.

Fig. 9

Arcele sunt bare sau sisteme de bare curbe încărcate în planul lor. In figura 10, a. este
prezentat un arc triplu articulat, iar în figura 10, b un arc dublu încastrat.

a b
Fig. 10

d. Schematizarea comportării materialelor

Studiul modului de comportare a materialelor de construcţii se realizează prin încercări

experimentale. Pe baza acestor încercări se determină caracterisiticile fizico-mecanice şi
curba caracteristică, ca elemente specifice fiecărui material. În vederea utilizării proprietăţilor
fizico-mecanice ale materialului, în calculul structurilor, curbele caracteristice reale se
schematizează.
În figura 11 se prezintă schematizările cele mai frecvent utillizate în practică ale curbelor
caracteristice. Aceste curbe reprezintă relaţia tensiune-deformaţie specifică şi descriu
comportarea materialului la o anumită solicitare.
Astfel pot fi schematizate comportări ale materialelor elastice (liniar elastice în figura 11, a şi
neliniar elastică în figura 11, b), elasto-plastice (fig. 11, c) sau ideal elasto-plastice (fig. 11, d).

10
 Fig. 11

Materialele pot avea o comportare elastică până la o valoare limită a efortului unitar.
Structurile de rezistenţă care lucrează în aceste limite sunt sisteme conservative.
O schematizare mai corectă a comportării materialelor este cea elastoplastică.
In cazul solicitărilor la un nivel corespunzător comportării elasto-plastice a materialului, o
parte din energia acumulată de structură este disipată prin curgerea materialului. în această
situaţie structurile reprezintă sisteme neoconservative (disipatoare de energie).

e. Schematizarea comportării elementelor şi structurilor de rezistenţă

Sub acţiunea încărcărilor exterioare, structurile de rezistenţă se deformeză, iar în material iau
naştere eforturi. Structurile pot avea o comportare elastică sau neelastică, după răspunsul pe
care-l dau la acţiunea încărcărilor. Astfel, dacă după înlăturarea încărcărilor aplicate pe
structuri, acestea revin la poziţia iniţială, structurile au o comportare elastică şi deformaţia
structurilor este elastică, iar dacă, după înlăturarea încărcărilor de pe structuri, acestea nu
revin la poziţia iniţială, în structuri se păstrează unele deformaţii remanente, structurile se află
în domeniul elasto-plastic, iar deformaţiile remanente sunt deformaţii plastice.
Comportarea structurilor depinde de natura materialului folosit la realizarea lor. Între forţele
exterioare şi deplasările pe direcţiile lor, precum şi între eforturile secţionale şi deplasările pe
direcţiile lor există o anumită relaţie de legătură. Această relaţie se poate schematiza în mai
multe moduri. Pentru structurile curent utilizate în construcţii, la care comportarea
materialului a fost schematizată în figura 11, relaţia forţă-deplasare se poate schematiza ca
în figura 12.

Fig. 12

11
IPOTEZE SIMPLIFICATOARE

Admiterea unei anumite combinaţii de relaţii efort unitar - deformaţie specifică şi forţă-
deplasare conduce la obţinerea unui anumit tip de calcul al structurilor.
În calculul de ordinul I, liniar elastic se admit următoarele ipoteze simplificatoare:

1. - materialul este continuu, omogen şi izotrop. Aceste proprietăţi sunt invariabile în timp;

2. - materialul are o comportare liniar elasticã (fig. 1.9, a), adică se admite
proporţionalitatea între eforturi unitare şi deformaţii specifice (legea lui Hooke, ζ=Eε şi/sau
=Gγ);

3. - relaţia forţă-deplasare este o relaţie liniară (fig. 1.10, a);

4. - relaţia deformaţie specifică - deplasare este o relaţie liniară. Admiţând că ux şi vx

sunt deplasările pe direcţia axei barei şi pe normala la axa barei ale unui punct, relaţia
deformaţie specifică-deplasare este:

- pentru bare solicitate axial: ;

- pentru bare solicitate la incovoiere: ;

- pentru bare solicitate la incovoiere cu forta axiala:

5. - forţele sunt aplicate dinamic..

6. - deplasările şi deformaţiile sunt mici, astfel încât schimbările geometriei structurii

după deformare nu influenţeză mărimea efortului unitar.

Dacă se admit aceste ipoteze simplificatoare, rezultă o serie de consecinţe foarte

importante:
1. - deoarece relaţia forţă-deplasare este liniară şi deplasările sunt foarte mici, se poate
admite principiul suprapunerii efectelor, adică efectul unei forţe asupra structurii nu este
influenţat de efectul altor forţe aplicate concomitent pe structură, ceea ce revine la a
determina efectul total prin însumarea efectelor parţiale.
2. - Sistemul dinamic este un sistem conservativ sau nu, după cum modelul său mathematic
neglijează sau ia în considerare efectul amortizării.
3. - deoarece relaţia forţă-deplasare este liniară (fig. 1.11), se poate scrie:
sau Pi = KΔi

unde K reprezintă rigiditatea structurii, adică valoarea forţei Pi pentru o deplasare Δi = 1

De asemenea se poate scrie:
sau Δi = FPi

unde F reprezintă flexibilitatea structurii, adică valoarea deplasării Δi pentru o forţă Pi=1.
Din relaţiile de mai sus se poate deduce că F = 1/K sau K = 1/F

12
 Fig. 13

Din figura 13 se poate constata că tgβ şi tgγ sunt constante, ele nedepinzând de valoarea
forţelor, ci numai de caracteristicile structurii, deci rigiditatea şi flexilbilitatea sunt caracteristici
propri ale structurii în calculul de ordinul I.

13
 DINAMICA SISTEMELOR CU 1 GLD. VIBRATII LIBERE FARA AMORTIZARE

Necesitatea studiului acestor sisteme

Aspectele fenomenologice rezultate din analiza sistemelor cu 1 GLD constituie cazul cel mai
elementar de initiere in dinamica structurilor, intrucat fundamenteaza conceptele necesare abordarii
unor situatii mai complexe.
Un sistem dinamic cu 1 GLD, in miscare de translatie, reprezinta o asociere a celor trei caracteristici
unice care definesc modelul dinamic: caracteristica inertiala (prin masa m), caracteristica disipativa
(prin coeficientul de amortizare) si caracteristica elastica (prin coeficientii de rigiditate si/sau de
flexibilitate).
Majoritatea fenomenelor dinamice pot fi puse in evidenta cu claritate prin studiul sistemelor cu 1 GLD.
Pentru sistemele dinamice cu comportare liniara, studiul celor cu n GLD poate fi redus la studiul a n
sisteme fiecare cu 1 GLD.

m m m m m
GLD GLD
orizontal orizontal 90o
GLD
GLD
vertical
oblic

Exemple de structuri avand 1 GLD

Ecuatia miscarii si valorile proprii

Actiunile care se manifesta asupra sistemului cu 1 GLD pot fi de doua categorii si anume: (i) directe,
care se manifesta prin forte exterioare aplicate structurii; (ii) indirecte, care se manifesta prin miscari
transmise bazei de sprijinire.
Ecuatiile de conditie care guverneaza miscarea sistemului cu 1 GLD se obtin prin exprimarea
echilibrului dinamic instantaneu, cu mentiunea ca echilibrul dinamic se raporteaza la pozitia de
echilibru static a sistemelor sub actiunea incarcarilor gravitationale.

x(t) x(t) x(t)

m
m k
k
F(t) F(t)
kx(t )
mx(t ) F(t)
k m k
F(t) cx (t )
m
c c
c c

Schematizarea sistemului dinamic cu 1 GLD Schematizarea fortelor ce actioneaza asupra sistemului

dinamic cu 1 GLD

In cazul actiunilor dinamice directe, fortele care participa la echilibrul dinamic instantaneu sunt
urmatoarele: (i) forta de inertie, Fi t   mxt  ; (ii) forta de amortizare, Fa t   cx t  ; (iii) forta elastica,
Fe t   kxt  ; (iv) forta perturbatoare, F t  . Ecuatia de miscare va fi de forma:
F t 
Fi t   Fa t   Fe t   F t  sau mxt   cxt   kxt   F t  sau xt   x t   xt  
c k
m m m
Relatiile anterioare corespund unei ecuatii diferentiale ordinare, de ordinul II, cu coeficienti constanti
(m, c si k). Forma finala a ecuatiei de miscare se va obtine introducand notatiile:
14
 F t 
xt   2x t    2 xt  
c k
2  si  2  
m m m
Constantele pe care le contine ecuatia anterioara au semnificatii fizice precise. Astfel, β reprezinta un
factor de amortizare, iar  reprezinta pulsatia proprie a sistemului dinamic (neinflunetata de prezenta
amortizarii).

In cazul actiunilor dinamice indirecte, fortele care participa la echilibrul dinamic instantaneu sunt
urmatoarele: (i) forta de inertie, Fi t   mxt t  ; (ii) forta de amortizare, Fa t   cx t  ; (iii) forta
elastica, Fe t   kxt  . Ecuatia de miscare va fi de forma:
Fi t   Fa t   Fe t   0 sau mxt t   cx t   kxt   0 sau mut   xt   cxt   kxt   0 sau
mut 
mxt   cxt   kxt   mut  sau xt  
x t   xt   
c k
m m m
Forma integrabila a ecuatiei de miscare devine: xt   2x t    xt   ut 
2

Actiunile de tip indirect u(t), fiind specifice miscarilor seismice, vor fi tratate mai pe larg in partea a
IIa a cursului. Prin integrarea ecuatiilor de miscare se obtine raspunsul structurii exprimat prin
deplasari, care din punct de vedere matematic reprezinta solutia generala a ecuatiilor de miscare.
Solutia generala (raspunsul total) se exprima prin suma dintre solutia ecuatiei omogene si o solutie
particulara care satisface intreaga ecuatie (inclusiv termenul din partea dreapta). Solutia ecuatiei
omogene, care reprezinta miscarea libera a sistemului deoarece F t   0 , caracterizeaza raspunsul liber
al sistemului si se va nota cu xL t   0 . Solutia particulara care presupune permanenta fortei
perturbatoare asupra sistemului, reprezinta miscarea fortata deoarece F t   0 si va caracteriza
raspunsul fortat al sistemului, fiind notat cu xF t   0 . In aceasta situatie raspunsul total rezulta egal
cu: xt   xL t   xF t  .
Vibratiile fortate sunt acele vibratii care au loc pe durata de actiune a fortei perturbatoare F t  . Din
punct de vedere energetic sistemul dinamic primeste energie pe durata vibratiei. Vibratiile libere sunt
acele vibratii care au loc dupa ce sursa a incetat sa mai actioneze. Sistemul primeste energie doar
initial, dupa care vibreaza liber. Se pot distinge urmatoarele tipuri de vibratii:
 Vibratii libere fara amortizare Fi t   Fe t   0 ;

 Vibratii libere cu amortizare Fi t   Fa t   Fe t   0 ;

 Vibratii fortate fara amortizare Fi t   Fe t   F t  ;

 Vibratii fortate cu amortizare Fi t   Fa t   Fe t   F t  .

Determinarea prin calcul a valorii proprii exprimate prin  , f sau T contribuie la identificarea
sistemului din punct de vedere dinamic.
Valorea proprie corespunzatoare unui sistem dinamic cu 1 GLD se poate exprima prin: (i) perioada
proprie de vibratie; (ii) frecventa proprie de vibratie; (iii) pulsatia proprie de vibratie.
Perioada proprie de vibratie, notata cu T si masurata in secunde, reprezinta perioada de timp in care
sistemul dinamic efectueaza o oscilatie completa.
Frecventa proprie de vibratie, notata cu f si masurata in Hz, reprezinta numarul de oscilatii complete
efectuate de sistemul dinamic intr-o secunda. Se poate scrie relatia: f  T 1 .
Pulsatia proprie de vibratie, notata cu  si masurata in rad/s, reprezinta numarul de oscilatii complete
efectuate de sistemul dinamic in 2 secunde. Se poate scrie relatia:   2f  2 / T .

Vibratii libere fara amortizare ale sistemelor dinamice cu 1 GLD

15
Fortele care participa la echilibrul dinamic instantaneu in cazul unui sistem oscilant care efectueaza o
vibratie libera sunt urmatoarele: (i) forta de inertie, Fi t   mxt  ; (ii) forta elastica, Fe t   kxt  .

x(t)
m m F(t) x(t) tgα=v0
A
α
F(t)
x0

t0 = 0 timp

-A

Vibratii Vibratie fortata Vibratie libera

Vibratii
fortate libere

Ecuatia miscarii devine de forma: xt    2 xt   0 , unde  reprezinta pulsatia structurii. Ecuatia
diferentiala anterioara are solutie unica in conditii initiale date. Se considera: x0  x0 deplasarea
initiala si v0  v0 viteza initiala a sistemului dinamic. Se propune solutia:

xt   C1 sin t  C2 cost

Rezulta: xt   C1 cost  C2 sin t
Constantele de integrare C1 si C2 se determina din conditiile initiale ale miscarii:
t  0  x  x0  x0  C1  0  C2 1  C2  x0
v0
t  0  v  v0  v0  C1 1  C2  0  C1 

Deci expresia deplasarilor dinamice instantanee ale structurii devine: xt  
v0
sin t  x0 cost

Fiecare termen al expresiei anterioare reprezinta o miscare armonica de aceeasi pulsatie  si
amplitudini v0 /  si respectiv x0 . Cele doua miscari avand aceeasi directie pot fi compuse rezultand o
miscare de forma:
xt   A sint    xt   A cost    xt    2 A sint      2 xt 
unde A reprezinta amplitudinea miscarii si  reprezinta faza initiala. Dezvoltand functia sin din relatia
anterioara se poate scrie: xt   A sint cos   A cost sin  , de unde prin indentificarea
coeficientilor termenilor rezulta: A cos   C1 si A sin   C2 . Rezulta:

 
2 2
v  v 
A2 cos2    sin2    C12  C22 adica A2  C12  C22 sau A2  x02   0   A  x02   0 
   
A sin  C 2 x0
adica tg    sau tg    tg   
C2 x0
 
A cos  C1 C1 v0 /  v0

Se observa ca vibratia libera are un caracter permanent de durata infinita datorita ipotezei facute asupra
absentei amortizarii.
Determinarea prin calcul a valorii proprii exprimata prin  , f sau T contribuie la identificarea
sistemului din punct de vedere dinamic.

16
 DINAMICA SISTEMELOR CU 1 GLD.
VIBRATII LIBERE CU AMORTIZARE. FRACTIUNE DIN AMORTIZAREA CRITICA.

In situatia in care sistemul oscilant poseda capacitate de amortizare, miscarea inceteaza dupa un
anumit interval de timp, avand deci caracterul unei vibratii tranzitorii. In ecuatia de echilibru dinamic
instantaneu care va caracteriza miscarea sistemului, intervin urmatoarele forte: (i) forta de inertie,
Fi t   mxt  ; (ii) forta de rezistenta (de amortizare vascoasa) Fa t   cx t  (iii) forta elastica,
Fe t   kxt  . Ecuatia de miscare a sistemului dinamic rezulta de forma:
xt   2x t    2 xt   0
Pentru rezolvarea acestei ecuatii diferentiale omogene de ordinul II cu coeficienti constanti se scrie
ecuatia caracteristica: r 2  2r   2  0 ale carei radacini sunt: r1, 2      2   2 . In functie de
valoarea discriminantului din relatia anterioara, se disting 3 cazuri care vor fi analizate in continuare.

AMORTIZARE CRITICA

Valoarea coeficientului de amortizare pentru care discriminantul se anuleaza se numeste coeficient de

amortizare critica si se noteaza prin ccr. Rezulta deci:
ccr
 2   2  0 , adica  cr   cum ccr  2 cr m  ccr  2m   
2m
Se constata ca, coeficientul de amortizare critica este o caracteristica proprie a sistemului oscilant,
exprimandu-se prin intermediul elementelor acestuia. Raportul dintre coeficientul de amortizare
efectiv si cel de amortizare critica se numeste fractiune din amortizarea critica si se noteaza cu ν.
2m 

c
sau  
c
     
ccr 2m 2m 
Fractiunea din amortizarea critica are o larga utilizare in Dinamica structurilor si, in special, in
Ingineria seismica. Spre deoasebire de c, fractiunea din amortizarea critica este un numar adimensional
si caracterizeaza mult mai intuitiv capacitatea de amortizare a unei structuri. Prin urmare, in cazul
amortizarii critice rezulta:
   cr   c  ccr sau   1
Intrucat r1, 2       , solutia ecuatiei de miscare va avea expresia:

x  t  Ae e  t  C 1 tC 2 
r1 t r2 t
 Bte

Constantele de integrare C1 si C2 se determina din conditiile initiale ale miscarii: xt  0  x0 si

x t  0  v0 , obtinandu-se: C 1  x 0 si C 2 v 0 x 0 si, deci: x  t e  t  x 0  v 0 x 0  t  .
Relatia anterioara arata ca miscarea corespunzatoare acestui caz este aperiodica, pierzandu-si
caracterul oscilatoriu.

AMORIZARE SUPRACRITICA

Daca coeficientul de amortizare efectiv c depaseste valoarea coeficientului de amortizare critica ccr, se
considera ca sistemul oscilant are amortizare supracritica. Deci, cand c  ccr , rezulta    si   1 ,
 
iar radacinile r1 si r2 sunt reale si negative r1, 2      2   2 . Solutia ecuatiei de miscare rezulta
de forma:

17
 t   2  2 t    t 
2 2
x  t  Ae
r1 t r2 t
 Be e  Ae  Be 
 
In baza conditiilor initiale se obtin expresiile constantelor, A si B:

A

v0  x0    2   2  si B   v  x  
0 0  2 2 
2  2 2 2  2 2
Analog cazului precedent, miscarea rezultanta nu mai este oscilatorie, ci aperiodica. Intr-o miscare
aperiodica, sistemul care a fost scos din pozitia de echilibru revine la pozitia sa initiala fara a oscila.

AMORTIZARE SUBCRITICA

Acest ultim caz intereseaza din punct de vedere practic intrucat c  ccr ,   1 si     . Radacinile
ecuatiei caracteristice vor fi de aceasta data imaginare (complexe conjugate), adica:

r1, 2     j  2   2 sau r1, 2    j *

unde  *   2   2 reprezinta pulsatia proprie a sistemului oscilant cand se tine seama de influenta
amortizarii si j   1 .
In acest caz solutia ecuatiei de miscare este de forma:

xt   Ae r1t  Be r2t  e  t Ae j t  Be  j t
* *

Dezvoltand functiile exponentiale si utilizand relatiile lui Euler, solutia de mai sus se poate scrie sub
forma:
xt   e  t C1 sin  *t  C2 cos *t 
Prin compactarea termenilor din paranteza, se obtine:

   
xt   Ae  t sin  *t   *  Ae t sin  *t   * unde: A  C12  C22 si tg * 
C2
C1
.

Constantele C1 si C2 se obtin din conditiile initiale, folosindu-se deci si expresia variatiei vitezei:
x t   e  t  *C1 cos *t   *C2 sin  *t   e  t C1 sin  *t  C2 cos *t 
v0   x0
Rezulta: C1  si C2  x0
*
Exprimarea miscarii prin intermediul relatiei xt   Ae t sin *t   *  este mult mai convenabila si
mai sugestiva. Aceasta este o miscare armonica de pulsatie  * si amplitudine Ae t care descreste in
timp. O asemenea miscare se mai numeste si pseudo-armonica.
Studiul miscarii permite identificarea completa a caracteristicilor de definire (valoare proprie,
amortizare) ale sistemului dinamic.
Pulsatia proprie a vibratiei este influentata de amortizare prin coeficientul  sau prin factorul  :

 
2

       1      1  2
* 2 2

 
Se observa ca pulsatia proprie, cand se tine cont de prezenta amortizarii, este mai mica decat in cazul
cand se neglijeaza amortizarea. In baza relatiei anterioare se pot determina urmatoarele expresii:

T* T 1 2 f *  f 1 2

18
Deoarece pentru structurile frecvent utilizate in constructiile ingineresti fractiunea din amortizarea
critica este mai mica de 20%, se poate neglija influenta amortizarii asupra valorii proprii a sistemului
dinamic, astfel incat relatiile anterioare devin:
*   T *  T f* f

20
x(t) [cm/s]

v0>0
A(t)=Aexp(-νt) x0=10
xn x(t)
10
v0=100
x0 m
0
0 tn tn+1 10 k
timp [s]
xn+1 c
-10
T*
-20

20
x(t) [cm/s]

x0=10
v0<0 A(t)=Aexp(-νt) x(t)
10
xn xn+1 v0=3
m
x0
0
0 tn tn+1 10
k
timp [s]

T* c
-10

-20

19
 DINAMICA SISTEMELOR CU 1 GLD.
VIBRATII FORTATE NEAMORTIZATE PRODUSE DE ACTIUNILE ARMONICE

In ecuatia de echilibru dinamic instantaneu care va caracteriza miscarea sistemului, intervin

urmatoarele forte: (i) forta de inertie, Fi t   mxt  ; (ii) forta elastica, Fe t   kxt  si (iii) forta
perturbatoare F t  . In continuare se va considera F t  armonica avand forma F t   F0 sint  .

F(t)
G=mg F(t) F0
k c=0
m xst

m x(t) timp
-F0
2π/θ

Ecuatia de miscare a sistemului dinamic rezulta de forma:

F t  F0
xt    2 xt    sint 
m m
Solutia acestei ecuatii diferentiale de ordinul II cu coeficienti constanti este de forma
xt   xL t   xF t  unde:
 xL t  reprezinta solutia ecuatiei omogene, care corespunde vibratiilor libere fara amortizare si
care are forma xL t   C1 sint   C2 cost  ;
 xF t  reprezinta solutia particulara, care corespunde perturbatiei armonice si reprezinta
raspunsul sistemului la excitatia F t   F0 sint  si care este de forma
xF t   M sint   N cost  .

Constantele M si N se determina din conditia ca aceasta solutie sa satisfaca ecuatia miscarii:

 M 2 sint   N 2 cost    2 M sint   N cost   0 sint 
F
m
M  2   2 sint   N  2   2 cost   0 sint 
F
m
Prin identificarea coeficientilor functiilor trigonometrice rezulta:
M  2   2   0 si N  2   2   0  M 
F F0
N  0  2  2  0
m m 2   2 
Solutia particulara devine: xF t   sint  , iar solutia generala va avea forma:
F0
m 2   2 
xt   C1 sint   C2 cost   sint 
F0
m 2   2 
Ecuatia vitezei se obtine prin derivarea expresiei anterioare:
F0
x t   C1 cost   C2 sint   cost 
m 2   2 
Constantele de integrare se determina din conditiile initiale: t  0  x0  x0 si x 0  v0 .
Introducand aceste conditii in ultimele doua relatii vom obtine:
v  F0
C1  0  si C2  x0
  m 2   2 
20
   
xt   sint   x0 cost   sint   sint 
v0 F0
2 
 m   
2
  
Daca forta perturbatoare incepe sa actioneze asupra sistemului dinamic cand acesta se afla in repaus,
adica daca la t  0 x0  x0  0 si x 0  v0  0 , rezulta ca:
  
xt   sint   sint 
F0
2 
m   
2
   
Factorul dimensional al expresiei anterioare va fi transformat cu scopul de a pune in evidenta
semnificatia sa.
F0 F0 1 F0 1 F0
   x ST   
 
x ST
2   2  
2
m  
2 2
 2 k
m  1   1 
k
1  
       
 reprezinta factorul de amplificare dinamica (FAD), iar x ST reprezinta deplasarea statica pe directia
GLD produsa de actiunea statica a fortei F0 (aplicata sistemului pe directia de actiune a fortei
perturbatoare).
4 
Zona de  Daca 0 , rezulta   0 , deci forta



amplificare
dinamica perturbatoare are caracter static,   1 ;

2  Daca   , cum   0 rezulta

   , adica   0 ;

0.8 1.2  Daca  1 , rezulta    , adica se
0 
produce fenomenul de rezonanta.
0 1 2
Rezonanta reprezinta situatia in care
pulsatia fortei perturbatoare coincide
-2 cu pulsatia proprie a sistemului
dinamic.

/
xst de raportul θ/ω.
Δst Figura 4.2 Variatia FAD functie
-4 F(t) m F0
Q=G
90o
GLD
oblic

Exemple de structuri avand 1 GLD

Cu aceste notatii expresia generala a raspunsului fortat exprimat in deplasari dinamice rezulta:
v0 
x  t  sin  t  x 0 cos  t x ST  sin  t  sin  t   ,
   
iar raspunsul stationar (permanent):

x  t  x ST  sin  t  sin  t  
  
  
Expresia  t     sint   sint  caracterizeaza un factor de amplificare dinamic variabil in timp.
  

21
 DINAMICA SISTEMELOR CU 1 GLD.
VIBRATII FORTATE AMORTIZATE PRODUSE DE ACTIUNILE ARMONICE

In ecuatia de echilibru dinamic instantaneu care va caracteriza miscarea sistemului, intervin

urmatoarele forte: (i) forta de inertie, Fi t   mxt  ; (ii) forta de amortizare, Fa t   cx t  ; (iii) forta
elastica, Fe t   kxt  ; si (iv) forta perturbatoare F t  . In continuare se va considera F t  armonica
avand forma F t   F0 sint  .

F(t)
G=mg F(t) F0
k c
m xst

m x(t) timp
-F0
2π/θ

Ecuatia de miscare a sistemului dinamic rezulta de forma:

F t  F0
xt   2x t    2 xt    sint 
m m
Solutia acestei ecuatii diferentiale de ordinul II cu coeficienti constanti este de forma
xt   xL t   xF t  unde:
 xL t  reprezinta solutia ecuatiei omogene, care corespunde vibratiilor libere cu amortizare si
care are forma deja cunoscuta xL t   e t C1 sin *t   C2 cos *t  adica se poate scrie
expresia xL t   Ae t sin *t   *  sau xL t   At sin *t   *  ;
 xF t  reprezinta solutia particulara, care corespunde perturbatiei armonice si reprezinta
raspunsul sistemului la excitatia F t   F0 sint  si care este de forma
xF t   M sint   N cost  .
Constantele M si N se determina din conditia ca aceasta solutie sa satisfaca ecuatia miscarii:

 
 M 2 sint   N 2 cost   2 M cost   N sint    2 M sint   N cost  
F0
m
sint 

M  2
   
  2  2N sint   2M  N  2   2 cost    F0
m
sint 

Prin identificarea coeficientilor functiilor trigonometrice rezulta urmatorul sistem de ecuatii:

 
M  2   2  2N 
F0
m

si 2M  N  2   2  0 
F0  2  2 F 2
 M  ; N  0 ;  2  2  0
 
m  2   2 2  2 2  
m  2   2 2  2 2

Deoarece xF t  reprezinta o suprapunere a doua oscilatii armonice de aceeasi pulsatie, aceasta se mai
poate scrie sub forma:
xF t   A sint    unde A  M 2  N 2 si tg  
N
M

22
 F0 1 2
A  ; tg 
m  2
   2 
2 2 2  2  2

F0 1 F0 1
A  sau A   ; dar m 2  k 
m 
2
2    
2 m 2 2
   2    2
 2  1     2  1       2 
  2           
 

F0 1
A  sau A x st  *
k 2
   2    2
1       2 
      
 
1 F
unde  *  ; x st  0
2 k
   2    2
1       2 
      
 
  
 2  2  2
2   
tg  2   tg 
  2   
2
  
2

 1    
2
1  
      

 * reprezinta coeficientul dinamic sau factorul de amplificare dinamica cand se tine seama de prezenta
amortizarii. Este evident ca atunci cand se face abstractie de amortizare, adica   0 , rezulta  *   .
In aceste conditii raspunsul fortat, exprimat prin deplasari relative, devine x F  t   * x st sin  t   ,
iar raspunsul total exprimat tot prin deplasari relative are forma:
    
x  t e  t C 1 sin  * t C 2 cos  * t  * x st sin  t  

Se va evalua raspunsul total considerand urmatoarele conditii initiale: t  0  x0  x0  0 si

x 0  v0  0 . Pentru determinarea constantelor C1 si C2 este mai convenabil sa se scrie astfel:

    
xt   e t C1 sin  *t  C2 cos  *t  M sint   N cost 

         
x t   C1e t  * cos  *t  sin  *t  C2e t  * sin  *t  cos  *t  M cost   N sint 

Introducand conditiile initiale in ecuatiile de mai sus se obtin cele doua constante:
 N  ;
C 1  MC2   N
* *
In final se poate scrie expresia solutiei x(t) intr-o forma simplificata:
    
x  t e t C 1 sin  * t C 2 cos  * t  * x st sin  t      t  x st

23
40
Cand actiunea fortei perturbatoare este de lunga
30 RASPUNS TOTAL durata, raspunsul liber are un caracter
RASPUNS LIBER tranzitoriu, iar raspunsul total se reduce numai la
20

10
raspunsul fortat, avand un caracter stationar.
0
1
-10
0 5 10 15 20 * 
2
   2    2
-20 1       2 
      
-30  

Variatia coeficientului dinamic  * , care pune in

6 evidenta efectul amplificarii dinamice a actiunii
*

este reprezentata grafic in figura alaturata in

functie de raportul θ/. Se observa ca in
5
niu=0 prezenta amortizarii, curbele de variatie a lui  *
niu=0,1
nu mai au salt asimptotic in rezonanta ca in
niu=0,2
4 niu=0,3
cazul vibratiilor fortate fara amortizare. Se
niu=0,4 constata ca influenta amortizarii asupra
amplitudinilor este mai pregnanta in zona
3 rezonantei. Urmarind curbele din figura
alaturata se observa ca pentru valori mici ale lui
θ valoarea lui  * tinde catre 1, iar pentru valori
mari ale lui θ , valoarea lui  * tinde catre 0.
2

0
0 1  / 2

24
 DINAMICA SISTEMELOR CU N GLD.
DETERMINAREA MODURILOR PROPRII DE VIBRATIE UTILIZAND METODA
MATRICEI DE FLEXIBILITATE DINAMICA [D]

SISTEMUL ECUATIILOR VIBRATIILOR LIBERE

Se considera sistemul dinamic cu n GLD din figura de mai jos, care vibreaza liber. Conform
principiului lui D’Alambert, deformata statica de la momentul „t” se obtine actionand static sistemul
structural cu fortele de inertie de la acelasi moment de timp. Fortele de inertie vor fi egale cu:
Fi1  t  m1 x1  t  ; Fi i  t  m i xi  t  ; Fi j  t   m j x j  t  ; Fi k  t  m k x k  t  ;
Fi n  t  m n x n  t  . Scris sub forma matriciala avem:
Pozitia de echilibru static
x1(t) xi(t) xj(t) xk(t) xn(t)

m1 mn
mi mk
Deformata dinamica mj
instantanee de la momentul “t” Pozitia de echilibru static
I1(t) Ii(t) Ij(t) Ik(t) In(t)

x1(t) xn(t)
xi(t) xj(t) xk(t)

Deformata statica produsa de incarcarea structurii

cu fortele de inertie de la momentul “t”

 Fi 1  t    m 1 0 0 0 0 0 0 0   x1  t  
              
    
 Fi i  t    0 0 m i 0 0 0 0 0   xi t  
 Fi j  t    0 0 0 m j 0 0 0 0   x j t   sau  Fi  t    M  x  t 
     
 Fi k  t    0 0 0 0 mk 0 0 0   x k t  
             
    
 Fi n1  t    0 0 0 0 0 0 m n1 0   x n1  t  
 Fi n  t    0 0 0 0 0 0 0 mn   x n  t  

in care:  Fi  t  reprezinta vectorul fortelor de inertie; M  reprezinta matricea maselor si xt 

reprezinta vectorul acceleratiilor. Daca M  este o matrice diagonala se spune ca sistemul este decuplat
inertial.
1 kN
1 i j k n

1k
11 1i 1j 1n

1 kN
1 i j k n

j1 jn
ji jj jk

1 kN
1 i j k n

1i 1j 1k 1n

11

Deplasarile se exprima in functie de fortele de inertie prin intermediul coeficientilor de flexibilitate:

x j  t  j 1 Fi1  t  ji Fi i  t  jj Fi j  t  jk Fi k  t  jn Fi n  t  sau matricial:

25
   1i 1 j  1k  1 n1  1 n  Fi  t 
 x 1  t    11
 
 
     1
         
  

  ii  ij  ik  in1  in  Fi  t  

 x i t    i1
 
 i 
 x j t     j1       jn 1  jn   Fi j  t  
  
ji jj jk
  
 x k t     k1   ki  kj  kk   k n1  k n   Fi k  t  
       
 
        
 
x
 n1  t     n11   n1 i  n1 j  n1 k   n1 n1  n1 n   Fi n1  t  
 x n  t       ni  nj  nk   nn1

 nn   Fi n  t  
 n 1
sau

 x  t  D  Fi  t 

in care: D reprezinta matricea de flexibilitate dinamica si este exprimata in sistemul axelor de
coordonate dinamice; xt  reprezinta vectorul deplasarilor; iar  Fi  t  reprezinta vectorul fortelor de
inertie.

Sistemul de ecuatii de miscare pentru cazul vibratiilor libere se obtine inlocuind fortele de inertie in
expresia deplasarilor. Se obtine astfel un sistem de ecuatii diferentiale de ordinul II, liniare avand
coeficienti constanti si omogeni.

xt   DMxt  sau xt   DMxt   0

Sistemul de ecuatii diferentiale prezentat anterior are solutie unica daca se cunosc deplasarile initiale
x0  si vitezele initiale v0  . Nu ne vom ocupa cu determinarea acestei solutii unice.
SISTEMUL DE ECUATII AL VIBRATIILOR PROPRII

Vibratiile proprii sunt un caz particular al vibratiilor libere.

 x1 t    A1 
   
     
 x i t    Ai 
   
 x j t     A j   sint    sau x t   Asint    unde
 x t    A 
 k   k 
     
 x t   A 
 n 1   n 1 
 x n t    An 

xt  reprezinta vectorul deplasarilor; A vectorul amplitudinilor. Cum sint    este cuprins intre -
1 si 1 rezulta ca xt  este cuprins intre  A, A . Deci pe parcursul unei vibratii se pastreaza forma de
vibratie. Introducem in sistemul ecuatiilor al vibratiilor libere xt    2 Asint    .

  2 DM Asint     Asint     0    2 DMA  A  0

1 1
DM A  2
A  0 , dar    DMA  A  0 sau DM  I A  0
 2
Ultima relatie reprezinta sistemul de ecuatii al vibratiilor proprii. I  reprezinta matricea unitate de
ordinul „n”. Sistemul de ecuatii al vibratiilor proprii este un sistem de „n” ecuatii algebrice liniare si
omogene. Necunoscutele sunt cele „n” componente ale vectorului A .
26
DETERMINAREA VALORILOR PROPRII

Sistemul de ecuatii algebrice find un sistem omogen, admite solutia banala A  0 . In acest caz
sistemul dinamic nu ar mai vibra deoarece toate amplitudinile ar fi nule. Pentru ca sistemul dinamic sa
vibreze trebuie ca vectorul amplitudinilor sa fie nenul, A  0 . Un sistem algebric de ecuatii omogene
admite solutii nebanale daca matricea coeficientilor necunoscutelor este singulara, adica are
determinatul egal cu zero. Se obtine relatia de calcul:
DM  I   0
Prin dezvoltarea determinantului se obtine o ecuatie de gradul „n” in  , denumita in continuare ecuatia
caracteristica. Prin rezolvarea acesteia se obtin „n” valori proprii pozitive, ordonate dupa cum
urmeaza:
1    i   j  k    n
1
1    i   j  k    n i 
i
2
T1    Ti   j  Tk    Tn Ti 
i
1
f1    fi  f j  fk    fn fi 
Ti
Un sistem dinamic cu „n” GLD are „n” pulsatii proprii de vibratie, „n” frecvente proprii de vibratie si
„n” perioade proprii de vibratie. Valorile proprii 1 , 1 , T1 si f1 reprezinta valorile proprii
fundamentale. Perioada proprie fundamentala, T1 , este cea mai mare dintre perioadele proprii de
vibratie.

DETERMINAREA VECTORILOR PROPRII

Cunoscând cele n pulsaţii proprii ale sistemului dinamic, se determină direct frecvenţa proprie
fundamentală, f1, perioada proprie fundamentală, T1 şi celelalte valori proprii de ordin superior, notate
generic, fi şi Ti.
Prin urmare, valorile proprii sunt caracteristici intrinseci ale sistemelor dinamice, deoarece depind
exclusiv de proprietăţile inerţiale şi elastice ale modelelor dinamice.
Fiecărei valori proprii îi corespunde o deformată a sistemului numită formă proprie de vibraţie
(principală, naturală).

1 Φi,1 Φj,1 Φk,1 Φn,1

Valoare proprie
m1 mn
T1, 1, f1
mi mk
Forma proprie 1 mj
MODUL PROPRIU FUNDAMENTAL

1 Φi,2 Φj,2 Φk,2

mn Φn,2
mi mk
mj Valoare proprie
m1
T2, 2, f2
Forma proprie 2 MODUL PROPRIU 2 DE VIBRATIE
Cunoscand valorile proprii din sistemul de ecuatii ale vibratiilor proprii, pot fi determinati vectorii
proprii Ai , din ecuatia: DM  i I Ai  0 unde i . Vectorul propriu Ai are „n”
componente.
27
Configuraţia geometrică a formelor proprii (vectori proprii) se determină prin introducerea succesivă a
valorilor proprii ω în sistemul de ecuaţii (6). Se obţine:
(2[D] [M] - [I])  {A}i = {0}
numită ecuaţia generală a vectorilor proprii (dimensionali).
Prin reprezentarea vectorilor proprii de vibratie se obtin formele proprii de vibratie. Modul propriu de
vibratie reprezinta ansamblul dintre vectorul propriu de vibratie si valoarea proprie de vibratie
corespunzatoare. In sens mai larg, modul propriu de vibratie include fortele de inertie din modul
respectiv, diagramele de eforturi sectionale, deformatiile specifice, etc.
Se defineşte matricea spectrală, notată [Ω], ca o matrice diagonală care cuprinde pe diagonala
principală pătratele pulsaţiile proprii de vibraţie ale unui sistem dinamic cu n GLD, iar celelalte
elemente fiind nule:

28
 SISTEME CU n GLD - VIBRATII LIBERE
METODA MATRICEI DE RIGIDITATE

Se consideră un sistem cu n GLD. Sub acţiunea unui impuls iniţial (viteză şi deplasare) sistemul va
vibra în raport cu poziţia de echilibru static, figura 1.
La momentul t al vibraţiei pe direcţia gradelor de libertate dinamică se măsoară deplasările yj(t), t =
1,…,n, figura 1.b, care alcătuiesc vectorul (matricea coloană) {y(t)}.

Fig.1

(1)
Pentru a folosi, în analiza dinamică a sistemelor, metoda matricei de rigiditate se vor bloca toate
deplasările pe direcţiile GLD, obţinând sistemul de bază dinamic. Împiedicarea deplasărilor se
realizează cu ajutorul blocajelor simple: reazeme simplu rezemate, pentru deplasări liniare şi blocaje
de nod, pentru deplasările unghiulare.
29
In vederea aplicării principiului lui d’Alembert se va acţiona, succesiv, sistemul de bază dinamic, cu
deplasările: y1(t),…,yj(t),…yn(t), aplicate pe direcţiile GLD sub formă de cedări de reazem. În figura
1.d este desenată deformata sistemului vibrant corespunzătoare cedării de reazem, yj(t). În fiecare
blocaj iau naştere reacţiunile: R1(t),…,Rj(t),…Rn(t), iar în blocajul corespunzător GLDj ia naştere şi
forţa de inerţie, notată Ij(t), datorită deplasării masei mj.
Se constituie vectorul forţelor de inerţie {Ij(t)}:

(2)
Cum însă blocajele, care au fost introduse pentru a împiedica deplasările pe direcţiile GLD, nu
există în realitate pe sistemul vibrant, rezultă că suma forţelor de inerţie şi a reacţiunilor din blocajele
GLD, corespunzătoare celor „n” deformate ce se pot realiza, de tipul celei din figura 1.d, trebuie să fie
nulă. Se obţin, astfel, „n” ecuaţii de echilibru, câte una pentru fiecare grad de libertate.
De exemplu, pentru gradul de linertate „j” se obţine ecuaţia:
(3)
Cele „n” ecuaţii de tipul celei de mai sus constituie ecuaţiile de echilibru dinamic ale sistemului
vibrant şi alcătuiesc un sistem de ecuaţii cu „n” ecuaţii şi „n” necunoscute.
Comparând deformata din figura 1.d cu cea din figura 1.f rezultă:

(4)
De asemenea, se pot scrie, şi pentru celelalte deformate, expresiile:
(5)
Introducem relaţiile (4) şi (5) în ecuaţia (3) şi se ajunge la următoarea ecuaţie:
(6)
iar pentru celelate „n” deformate de tipul celei din fig.1.d., deci prin producerea de cedări de reazeme
pe direcţia fiecărui GLD, în blocajele simple de GLD, va rezulta un sistem de ecuaţii care, scris sub
formă matriceală, arată astfel:
(7)
unde [K] reprezintă matricea de rigiditate a sistemului vibrant determinată în coordonatele dinamice
ale sistemului,

(8)
Un element al matricei de rigiditate [K], Kjj are semnificaţia unei forţe, care aplicată pe sistemul
vibrant în dreptul masei mj, produce pe direcţia GLDj o deplasare egală cu unitatea, în timp ce toate
celelate deplasări, de pe direcţia GLD, sunt blocate de forţele Krj, r = 1,..,n.
Elementele matricei de rigiditate pot fi definite şi ca reacţiuni. Astfel, Kjj reprezintă reacţiunea din
blocajul GLDj când în acest blocaj se produce o cedare de reazem egală cu unitatea, iar în celelalte
blocaje ale sistemului de bază dinamic, figura 1.c, iau naştere reacţiunile Krj, r = 1,..,n..
Substituind expresia matriceală a forţelor de inerţie, relaţia (2), în ecuaţia (7), obţinem:
30
 (9)
Ecuaţia (9) reprezintă ecuaţia generală a vibraţiilor libere ale sistemelor vibrante cu n GLD. Sistemul
este verificat de soluţiile particulare:

(10)
Introducem soluţia (10) în ecuaţia matriceală (9), care devine:

(11)
după ce am împărţit ecuaţia (matriceală) prin sin(ωt+ φ). Ecuaţia (11) este numită ecuaţia generală a
vibraţiilor proprii.
Pentru ca sistemul de ecuaţii (11) să admită soluţii diferite de zero, determinantul principal trebuie să
se anuleze:

(12)
Prin dezvoltarea determinantului (12) rezultă o ecuaţie caracteristică, numită şi ecuaţia pulsaţiilor
proprii. Rezolvând această ecuaţie se obţin cele „n” pulsaţii proprii: ω1,… , ωi, … ωn. iar cu patratele
acestor valori se constituie matricea spectrală a sistemului vibrant:

(13)
Pentru aflarea vectorilor proprii de vibraţie ai sistemului vibrant se rezolvă ecuaţia vectorilor proprii,
care are următoarea alura:

(14)
Rezolvând cele „n” sisteme de ecuaţii, obţinute prin variaţia indicelui „i”, se deduc cei „n” vectori
proprii adimensionali {y}i, cu ajutorul cărora se constituie matricea modală a sistemului vibrant:

(15)

Proprietatea de ortogonalitate a formelor proprii de vibraţie

Se demonstreaza ca, pentru doua forme proprii de vibratie {y}i si {y}r, se verifica relatiile:

,
unde [m] reprezintă matricea maselor sistemului vibrant, [C] reprezintă matricea de amortizare a
sistemului vibrant, [Δ]- matricea de flexibilitate a sistemului vibrant, [K]- matricea de rigiditate a
sistemului vibrant, fapt ce reprezinta proprietatea de ortogonalitate a celor doua forme proprii de
vibratie.

31
Aplicaţie – sistem vibrant cu 2GLD
Vom considera un sistem vibrant cu două mase, m1 şi m2, cărora li se acordă câte un grad de libertate
dinamică. Se propune determinarea modurilor proprii de vibraţie: pulsaţiile proprii, ω1 şi ω2, şi formele
proprii de vibraţie, {y}1 şi {y}2. Pentru aceasta, sunt parcurse următoarele etape de calcul:
a. Se constituie matricea maselor:

b. Se determină matricea de rigiditate a sistemului vibrant în coordonatele dinamice ale

acestuia:

c. Se scrie şi se rezolvă ecuaţia pulsaţiilor proprii:

sau

In final:

d. Formele proprii de vibraţii se calculează prin rezolvarea următoarelor două sisteme de

ecuaţii:

unde:

Fiecare dintre sistemele de mai sus cuprind câte două ecuaţii, dar cum y1,1 = 1 şi y1,2=1, atunci, din
prima ecuaţie a fiecărui sistem de ecuaţii se obţine ordonata y2,1, respectiv y2,2, iar cea de a doua
ecuaţie, a fiecărui sistem, este utilizată pentru verificarea ordonatelor calculate.

32
PROBLEME GENERALE ALE CALCULULUI STRUCTURILOR DE
REZISTENTA

1. ASPECTE GENERALE PRIVIND COMPORTAMENTUL NELINIAR AL

STRUCTURILOR

Răspunsul unei structuri la sarcinile aplicate se caracterizează cantitativ prin starea de

tensiuni şi de deformaţii a acesteia. În condiţiile depăşirii limitelor acceptabile ale solicitării se
poate ajunge în situaţia ca structura să nu-şi mai poată îndeplini rolul funcţional datorită
apariţiei unor deformaţii elastice şi/sau plastice prea mari, pierderii stabilităţii, fisurării etc.
Determinarea stărilor limită este unul dintre obiectivele calculului modern al structurilor de
rezistenţă. Prin raportarea stării de exploatare la starea limită se poate estima siguranţa în
funcţionare.
Analiza răspunsului unei structuri deformabile la acţiuni exterioare presupune modelarea
matematică a comportamentului fizic al acesteia şi, inevitabil, acceptarea unor ipoteze
simplificatoare.
Modelele de comportament liniar permit rezolvarea convenabilă a unui mare număr de
probleme de mecanica structurilor deformabile. Totuşi, există multe fenomene legate de
deformarea structurilor (deformări elasto - plastice ale materialelor, modificări geometrice ca
urmare a deformaţiilor mari, pierderea stabilităţii) pe care modelele matematice liniare nu le
pot reprezenta. În realitate, toate structurile mecanice au un comportament neliniar, mai
mult sau mai puţin pronunţat, atât în cazul solicitărilor statice, cât şi în cel al solicitărilor
dinamice.

1.1. NOŢIUNI ŞI CONCEPTE DE BAZĂ ÎN CALCULUL NELINIAR AL STRUCTURILOR

În cele ce urmează se face o scurtă trecere în revistă a principalelor probleme ale calcului
neliniar al structurilor, cu accent pe sursele comportamentului neliniar.
Un rol central în explicarea comportamentului neliniar îl are conceptul de curbă de echilibru
(se foloseşte uneori şi termenul de traiectorie de echilibru, dar acesta are şi o conotaţie
temporală), care conduce la o reprezentare grafică sub forma diagramelor de răspuns al
structurii. În general, aceste diagrame descriu o relaţie între o mărime de intrare şi alta de
ieşire sau, în termeni fizici, între ceea ce este aplicat şi ceea ce se măsoară.
Comportamentul static al majorităţii structurilor poate fi caracterizat printr-o diagramă sarcină-
săgeată sau forţă-deplasare. Alegerea acestor variabile poate fi evidentă la structuri simple
dar, în cazul structurilor complexe, unde pot fi mai multe posibilităţi, pentru reprezentarea
grafică se aleg mărimi reprezentative (Fig.1.1).
Fiecare punct al diagramei reprezintă o configuraţie sau stare a structurii. Dacă aceste
configuraţii sunt de echilibru static, atunci graficul reprezintă curba de echilibru. Dacă acest
grafic este neliniar, comportamentul structurii este neliniar.
Originea reprezentării grafice este numită stare de referinţă şi reprezintă acea configuraţie
de la care începe măsurarea sarcinii şi a deformaţiei. Uzual, se admite că în starea de
referinţă structura este nesolicitată şi nedeformată. Curba de echilibru care conţine
starea de referinţă se numeşte curbă fundamentală sau primară.
Orice curbă care nu este fundamentală dar se intersectează cu aceasta într-un punct critic
se numeşte curbă secundară.
Punctele critice sunt de două feluri:
- Puncte limită (L) – puncte în care tangenta la grafic este orizontală, paralelă cu axa
deformaţiei;
33
- Puncte de bifurcare (B) – puncte în care se intersectează două sau mai multe curbe
de echilibru.
Într-un punct critic relaţia între mărimile reprezentate nu este unică şi, din punct de vedere
fizic, comportamentul structurii devine incontrolabil. De aceea aceste puncte capătă
semnificaţii deosebite în aplicaţiile inginereşti.
Pe diagramele de răspuns al structurilor apar şi alte puncte semnificative pentru
comportamentul acestora:
Puncte de întoarcere (T) – în care tangenta la curba de echilibru este verticală (paralelă
cu ordonata). Aceste puncte sunt mai puţin importante din punct de vedere fizic, dar au
importanţă din punct de vedere matematic, deoarece pot afecta performanţele unor metode
de calcul.
Puncte de cedare (F) – puncte în care curba de echilibru se opreşte brusc, ca urmare a
cedării fizice a structurii. Fenomenul de cedare poate fi local (de exemplu cedarea unei
componente necritice, astfel încât structura poate să urmeze o nouă curbă de echilibru) sau
global (când cedarea este catastrofală sau destructivă şi structura nu poate reveni în starea
de echilibru funcţional).
O structură are un comportament liniar dacă pentru toate alegerile posibile ale
sarcinilor/forţelor şi săgeţilor/deplasărilor curba de echilibru fundamentală este liniară
(Fig.1.2).

Fig.1.1. Fig.1.2

Consecinţele unui astfel de comportament sunt:

1. O structură liniară poate susţine orice sarcină şi poate avea deplasări oricât de mari.
2. Nu există puncte critice, de întoarcere sau de cedare.
3. Răspunsul la diferite sisteme de sarcini se poate obţine aplicând principiul suprapunerii efectelor.
4. După înlăturarea tuturor sarcinilor structura revine la starea de referinţă.
Un astfel de model de comportament are la bază următoarele ipoteze:
 Elasticitate perfectă pentru orice deformaţie;
 Deformaţii infinitezimale;
 Rezistenţă infinită.
Aceste ipoteze nu numai că sunt nerealizabile din punct de vedere fizic, dar sunt şi
contradictorii. De exemplu, dacă deformaţiile trebuie să rămână infinitezimale pentru orice
sarcină, corpul ar trebui să fie mai degrabă rigid decât elastic, ceea ce contrazice prima ipoteză.
De aceea este necesar să fie îndeplinite anumite condiţii pentru validarea unui astfel de model
de calcul. În ciuda limitărilor impuse modelul liniar de calcul poate fi o bună

34
aproximare a unor porţiuni ale unui răspuns neliniar. Pentru foarte multe structuri segmentul de
pe curba fundamentală de echilibru din vecinătatea stării de referinţă este liniar (Vezi Fig.1.1.).
Deoarece, în majoritatea cazurilor, acest segment reprezintă domeniul de lucru al structurii,
modelul liniar este larg folosit în activitatea de proiectare. Principalul avantaj al acestui model
idealizat este posibilitatea aplicării principiului suprapunerii efectelor.
Tangenta la curba de echilibru, care poate fi considerată ca limita raportului dintre creşterea
forţei şi creşterea deplasării, este rigiditatea (mai precis rigiditatea tangentă) asociată unei
forţe şi deplasări reprezentative. Limita raportului invers este flexibilitatea structurii.
Semnul rigidităţii este in stransă legătură cu conceptul de stabilitate a echilibrului:
- rigiditatea negativă este asociată unui echilibru instabil;
- rigiditatea pozitivă este necesară, dar nu şi suficientă pentru un echilibru stabil al structurii.
Adesea este necesar să existe posibilitatea generalizării curbei sarcină-deplasare din Fig.1.1
sub forma unei digrame de forma celei din Fig.1.3, unde λ este un parametru de
control, iar μ (sau u) un parametru de stare. O astfel de curbă este numită curbă de răspuns
control-stare sau, pe scurt, curba de răspuns a structurii, deoarece caracterizează starea
structurii la solicitarea aplicată. Curba din figura 1.1 este un caz particular, dar cel mai des
folosit, al curbei de răspuns.

Fig.1.3

În figura 1.4 sunt prezentate mai multe exemple de curbe de răspuns:

a) Comportament liniar pană la ruperea fragilă – caracteristic cristalelor pure, materialelor
sticloase (fragile) şi unor materiale compozite de mare rezistenţă;
b) Rigidizarea (intărirea) structurii – comportament caracteristic cablurilor, structurilor
pneumatice care nu preiau decât sarcini de întindere, în general, structurilor extensibile.
Efectul de rigidizare este rezultatul adaptării geometriei structurii la sarcinile aplicate.
c) Inmuierea structurii, tip de răspuns mult mai des întâlnit decât primele două, când un
răspuns liniar este urmat de unul de înmuiere, ce se poate desfăşura lent sau rapid.
În figurile 1.4,d-g sunt prezentate alte exemple de curbe de răspuns, care sunt combinaţii ale
celor trei tipuri de bază prezentate mai sus şi conţin, pe lângă punctele limită (L) şi de cedare
(F) şi puncte de bifurcare (B) sau de întoarcere (T).
Curba de răspuns din Fig.1.4,d combină înmuierea cu rigidizarea iar pe porţiunea dintre cele
două puncte limită, pe care rigiditatea este negativă, echilibrul devine instabil. Un astfel de
comportament îl au structurile curbe zvelte.
Curba de răspuns din Fig.1.4,e este întâlnită la cupole din bare articulate, învelişuri subţiri
sau ondulate.
În Fig.1.4,f şi Fig.1.4,g prezenţa punctelor de bifurcare semnifică faptul că sunt posibile
mai multe răspunsuri. Structura va urma traseul căruia ii corespunde cea mai mică energie.
Astfel de curbe de răspuns se întâlnesc la multe structuri suficient de zvelte, supuse la

35
compresiune. De exempu, învelişurile cilindrice subţiri solicitate la compresiune axială au un
comportament descris de curba din Fig.1.4,g.

Fig.1.4

1.2. APLICAŢII INGINEREŞTI ALE ANALIZEI STRUCTURALE NELINIARE

Analiza neliniară a structurilor are ca obiectiv predicţia răspunsului structurilor neliniare pe

baza unui model de calcul simplificat. Acest model de simulare a comportamentului structurii
combină modelarea matematică cu mijloace de discretizare şi cu metode numerice de calcul.
În tabelul 1.1 se prezintă cele mai importante aplicaţii ale analizei neliniare a structurilor.

1.3.SURSE DE NELINIARIATE
Principalii factori de neliniaritate sunt:
36
- Flexibilitatea foarte mare a unor structuri, ceea ce face ca deformaţiile să fie mari şi
modificările geometrice importante;
- Comportamentul neliniar al materialelor;
- Solicitarea elasto-plastică (în zonele de concentrare a tensiunilor sau de contact între piese,
în procesele tehnologice de deformare plastică, în studiul fluajului sau al ruperii materialelor
etc.).
Pornind de la cauzele care le determină, neliniarităţile de comportament al structurilor pot fi
grupate în trei mari categorii:
I. Neliniarităţi geometrice (deformaţii specifice mari, deplasări şi rotiri mari);
II. Neliniarităţi ale comportamentului materialelor (plasticitate, hiperelasticitate,
viscoelasticitate, fluaj);
III. Neliniarităţi ale condiţiilor la limită (probleme de contact).

1.3.1 NELINIARITĂŢI GEOMETRICE

O structură are un comportament geometric neliniar dacă schimbările geometriei, ca urmare
a deformării corpului, au un efect semnificativ asupra curbei caracteristice sarcină - săgeată
(cu alte cuvinte asupra rigidităţii structurii).
Fenomenul este întâlnit la structuri zvelte, utilizate în construcţii aerospaţiale, civile şi în
ingineria mecanică (structuri extensibile, cabluri, membrane, procedee de formare a
metalelor şi materialelor plastice, precum şi toate tipurile de probleme de stabilitate).
Termenul de neliniaritate geometrică desemnează diferite aspecte fizice :
- Deformaţii specifice mari, mai mari de 5% (structuri din cauciuc: garnituri, membrane).
Aceste neliniarităţi sunt frecvent asociate cu cele de material;
- Deformaţii specifice mici şi deplasări şi/sau rotaţii finite (cabluri, arcuri, bare zvelte, plăci
subţiri);
- Deformaţii specifice şi deplasări infinitezimale până la pierderea stabilităţii (construcţii civile,
poduri).

Cauze ale neliniarităţii geometrice

 Dacă un element al unui corp îşi schimbă forma (aria, grosimea etc.), rigiditatea sa se
va schimba (Fig.2.1.,a);
 Dacă se modifică orientarea unui element (Fig.2.1,b) rigiditatea sa locală, în
coordonate globale, se va schimba;
 Dacă într-o placă se produc tensiuni de membrană (în plan - Fig.2.1,c), rigiditatea
acesteia în planul perpendicular poate fi semnificativ afectată. Pe măsură ce săgeata
uY creşte, tensiunile de membrană σx tot mai mari au ca efect un răspuns de tipul celui
din figură (caracteristică cu întărire).

c)
37
 Fig. 2.1

1.3.2. NELINIARITĂŢI ALE COMPORTAMENTULUI MATERIALELOR

Comportamentul materialului depinde de starea de deformaţie curentă şi de „istoria”
deformării. Se pot lua în calcul şi alte variabile, ca de exemplu prestrângerile, tensiunile
reziduale, temperatura, timpul etc.
Materiale cu comportament neliniar se întâlnesc mai ales în domeniul construcţiilor civile
(beton armat, soluri, oţeluri de mică rezistenţă). În domeniul ingineriei mecanice prezintă
importanţă mai ales fenomenele de plasticitate şi fluaj, frecvent în combinaţie cu efecte
termice. Neliniarităţile comportamentului materialelor pot genera fenomene complexe, ca de
exemplu histerezis, oboseală, cedare progresivă, colaps etc.
Neliniaritatea fizică sau materială se manifestă prin modificarea parametrilor curbei
caracteristice a materialului, ca urmare a creşterii nivelului de solicitare.
Pentru structurile în cadre neliniaritatea fizică se manifestă prin plastificarea locală a
secţiunilor şi a dezvoltării acestor zone plastice în lungul barelor, urmărind starea de eforturi
existentă.
Dacă în ceea ce priveşte neliniaritatea geometrică există, în principal, un singur mod unitar
de cuprindere a fenomenului, nu acelaşi lucru se poate afirma în cazul neliniarităţii fizice, în
literatura de specialitate fiind propuse un număr mare de modele de analiză care să
surprindă acest efect asupra raspunsului global al structurii. În termeni generali, aceste
modele pot fi clasificate în funcţie de complexitatea (acurateţea) analizei, în două categorii:
modelul articulaţiilor plastice (plastificare punctuală), respectiv modelul zonelor plastice
(plastificare distribuită).
Analiza elasto-plastică, care modeleaza neliniaritatea fizică utilizând conceptul de articulaţie
plastică, se bazează în principal pe următoarele simplificări:
(1) elementele structurii au o comportare perfect elastică, până la atingerea eforturilor ce
produc plastificarea integrală a unei secţiuni (apariţia articulaţiei plastice) de la capetele
elementului;
(2) sectiunile transversale ale elementelor au o comportare perfect plastică (nu se consideră
reconsolidarea materialului) după apariţia articulaţiei plastice;
(3) plasticizarea materialului intervine punctual doar în secţiunile de bară din jurul
combinaţiilor de eforturi maxime;
(4) porţiunea de bară dintre articulaţiile plastice rămâne cu comportare integral elastică.

1.3.3 NELINIARITĂŢI ALE CONDIŢIILOR LA LIMITĂ

a) Condiţii la limită exprimate in tensiuni
Forţele aplicate depind de deformaţii. Cea mai importantă aplicaţie o reprezintă sarcinile
hidrostatice precum şi sarcinile aerodinamice şi hidrodinamice cauzate de mişcarea fluidelor
(vânt, unde).
Din punct de vedere matematic, tensiunile (forţele de suprafaţă) prescrise - p şi/sau
forţele masice - f depind de valorile deplasărilor u:

p = p(u); f = f(u) . (1.1)

b) Condiţii la limită exprimate in deplasări

Deplasările impuse pe contur depind de deformaţiile structurii. Cea mai important aplicaţie în
ingineria mecanică o reprezintă problemele de contact al corpurilor.
Din punct de vedere matematic deplasările impuse û sunt funcţie de deplasările structurii u:

û = û (u) (1.2)

38
 ANALIZA COMPORTĂRII UNEI STRUCTURI ŞI DETERMINAREA
RĂSPUNSULUI ACESTEIA

Există mai multe posibilităţi de analiză a comportării unei structuri şi de determinare a

răspunsului acesteia. Astfel, pentru proiectare este obligatorie efectuarea unei analize printr-
un calcul de ordinul I liniar-elastic, care implică scrierea condiţiei de echilibru static pe
structura nedeformată (ipoteza micilor deplasări şi a micilor deformaţii), materialul având o
comportare liniar-elastică.
La unele structuri ipoteza micilor deplasări nu mai este aplicabilă, echilibrul trebuind să
fie scris pe structura deformată (neliniaritate geometrică), materialul având însă comportare
liniar-elastică. Această analiză, printr-un calcul de ordinul al II-lea liniar-elastic, este
necesară la structuri cu deplasări mari (structuri suspendate pe cabluri, structuri cu
deschideri mari, structuri înalte şi zvelte – probleme de stabilitate).
La construcţiile speciale, de importanţă deosebită, la expertizări ale construcţiilor
existente etc., pentru a stabili modul de cedare al structurii de rezistenţă, se apelează la un
calcul de ordin superior şi la analize mai sofisticate, dintre care enumerăm:
- analiza elasto-plastică prin calcul biografic, când echilibrul se scrie pe structura
nedeformată, iar materialul are comportare elasto-plastică;
- analiza elasto-plastică bazată pe identificarea directă a mecanismului de cedare prin
teoria plastică simplă;
- analiza elasto-plastică bazată pe identificarea directă a mecanismului de cedare şi luarea
în considerare a efectului forţei axiale asupra formării articulaţiei plastice.
- analiza neliniară cu luarea în considerare a ambelor tipuri de neliniaritate (geometrică şi
fizică).
Fazele principale ale modelării precum şi legăturile între parametrii implicaţi în
procesul de proiectare sau expertizare a unei construcţii se prezintă în fig. 1.

Fig.1

39
 CALCULUL POSTELASTIC AL STRUCTURILOR

1. Principii generale

Analiza comportării postelastice a structurilor supuse unor acţiuni seismice sau

climatice implică stabilirea caracteristicilor de încărcare şi a stărilor de eforturi şi de deplasări,
în vederea evaluării nivelului de degradare locală sau parţială în diferite etape ale intervalului
de adaptare elasto-plastică.
În general, analiza postelastică a structurilor urmăreşte două obiective importante:

a) Determinarea capacităţii portante a structurii raportate la starea sa ultimă, prin stabilirea

unor parametri corespunzători ai acţiunilor şi eforturilor din elementele structurale.

b) Evaluarea unor caracteristici de deformabilitate a structurii, şi anume:

- determinarea valorilor de atenţie şi de alarmă ale deplasărilor în stadiul postelastic, corelate

cu nivelul de degradare a structurii, precum şi a valorilor deplasărilor la starea ultimă;

- stabilirea factorilor de ductilitate pe elemente şi pe ansamblul structurii, pentru asigurarea

unei capacităţi suficiente de deformare postelastică, în vederea redistribuirii eforturilor şi a
disipării energiei induse în structură de acţiunile exterioare;

- verificarea (în special la structurile din beton armat) a compatibilităţii rotirilor articulaţiilor
plastice în vederea asigurării unei capacităţi suficiente de rotire a secţiunilor critice şi evitării
unor cedări locale.
Starea ultimă a unei structuri poate fi definită în raport cu capacitatea sa portantă
(corespunzătoare cedării a cel puţin unei secţiuni critice sau a unui element) sau în raport cu
starea limită a deformaţiilor, referitoare la deplasările liniare sau (în cazul structurilor din
beton armat) la rotirile din articulaţiile plastice.
Din acest punct de vedere trebuie subliniată deosebirea între noţiunea de stare
ultimă a structurilor metalice - definită de obicei prin starea premergătoare cedării printr-un
mecanism total sau parţial şi, mai rar, prin limitarea unor deplasări laterale - şi noţiunea de
stare ultimă a structurilor din beton armat, care poate fi determinată de cedări locale ale
unor secţiuni sau elemente, rezultat al deformaţiilor locale excesive, depinzând nu atât de
ductilitatea structurală, cât de cea secţională.
Referitor la structurile din beton armat, evoluţia acestora până la starea ultimă poate fi
reprezentată grafic în funcţie de un parametru de încărcare S şi nivelul Nd de degradare a
structurii, distingându-se mai multe puncte caracteristice în ceea ce priveşte parametrul S de
încărcare şi anume:
- apariţia primelor fisuri (S1);
- formarea primei sau primului grup de articulaţii (zone) plastice (S2);
- cedarea uneia sau unui grup de secţiuni (zone) critice (S3);
- starea ultimă, premergătoare cedării structurii, prin transformarea sa într-un
mecanism parţial sau total (Su).
În figura alăturată sunt indicate de asemenea şi unele puncte intermediare, corespunzătoare
stării limită de fisurare (S') şi stării limită de deformaţie (S").

40
 Fig.2

În raport cu aceste momente caracteristice din evoluţia structurii şi cu starea ei reală,

se pot stabili măsurile necesare în funcţie de nivelul degradării şi anume:
- descărcarea parţială sau totală a structurii şi refacerea degradărilor pentru
atingerea unui nivel din zona 1;
- întreruperea activităţii şi evacuarea construcţiei în vederea unor măsuri
radicale de consolidare sau refacere pentru situaţii care depăşesc nivelul 2.
Metodele de analiză a comportării postelastice a structurilor impun adoptarea unor
ipoteze de calcul.

2. Ipotezele calculului structurilor în domeniul postelastic

În dezvoltarea metodelor de calcul static peste limita elastică se admit o serie de

ipoteze referitoare la:
- caracteristicile materialului din care este alcătuită structura;
- capacitatea de rezistenţă a secţiunilor şi factorii care o influenţează;
- mărimea şi caracterul deformaţiilor secţiunilor şi structurii în ansamblu;
- modul de acţionare a încărcărilor şi limitele lor de variaţie;
- modul de comportare a îmbinărilor etc.
Ipotezele principale care stau la baza acestui calcul, ţinând cont de proprietăţile
plastice ale materialelor, sunt:

a. Materialul este ductil

- este o proprietate esenţială pentru o comportare elasto-plastică a materialului şi
structurii în ansamblu;
- reprezintă capacitatea de deformare a materialului cu producerea unor deformaţii
plastice locale mari în secţiunile în care eforturile ajung la valorile limită (de curgere), ceea ce
are ca efect redistribuirea eforturilor în structură, pe baza adaptării pe secţiune şi a
adaptării între secţiuni sau elemente.
Având în vedere că la oţelul moale palierul de deformaţii elasto-plastice este de 15-20
de ori mai mare faţă de mărimea deformaţiilor elastice şi că în mod obişnuit deformaţia
specifică la sarcina limită nu depăşeşte 1.5%, rezultă că la acest material proprietatea de
ductilitate este îndeplinită cu prisosinţă.
La betonul armat, mărimea palierului de deformaţii inelastice este determinată atât de
deformaţia specifică limită a betonului, cât şi de calităţile armăturii, elementul esenţial în
aprecierea capacităţii de adaptare fiind în cazul acestui material procentul de armare,
raportat la aşa numitul procent de armare critic (procentul pentru care armătura tinde să

41
depăşească limita de comportare elastică chiar în momentul în care fibrele extreme ale
betonului comprimat ajung la deformaţia specifică de rupere).
De remarcat că, în cazul unor procente de armare mult inferioare procentului critic,
comportarea elementelor din beton armat se apropie de cea a oţelului moale; în schimb, la
procente mari de armare adaptarea este redusă şi redistribuirea eforturilor în structură nu se
poate produce sau are loc parţial, ruperea fiind casantă.

b. Diagrame simplificate atât pentru materiale, cât şi pentru structuri

Diagrame tensiuni-deformaţii specifice

Pentru materialele ductile, diagramele de comportare (σ−ε) acceptate pentru calculul peste
limita elastică sunt variate, majoritatea tinzând spre o simplificare maximă reprezentată de
"curba" de tip elastic-ideal plastic (Prandtl) (fig. 4). Faţă de diagrama reală (fig. 3), aceasta
prezintă următoarele modificări:

- neglijează existenţa unei limite superioare a tensiunii normale de curgere (fy sau σcs);
- nu ţine cont de efectul de consolidare;
- la descărcare se consideră că revenirile sunt perfect elastice.

Diagrame moment-curbură (M-φ)

Pentru secţiunile supuse la încovoiere se adoptă diferite modele pentru diagrama (M-Φ),
principalele fiind: elastic-perfect plastic, biliniar, triliniar, biliniar cu rigiditate degradată, biliniar
cu tranziţie parabolică (fig. 5), Ramberg-Osgood (fig. 6), Bauschinger (fig. 7) etc. La baza
acestor modele stau următoarele ipoteze:
- creşterea momentului încovoietor provoacă creşterea curburii în acelaşi sens, deci:
dM/dφ≥0

- când momentul din secţiunea i atinge valoarea momentului capabil (Mpi) se

formează o articulaţie plastică în care au loc rotiri la moment constant;

- într-o secţiune i complet plasticizată este respectată condiţia de curgere plastică:

- Mp ≤ Mp ≤ +Mp

Fig.3 Fig.4

42
Fig.5

Fig. 6

43
 Fig. 7

Dacă se reprezintă momentul încovoietor în funcţie de curbura fibrei mediane a

secţiunii unei bare (fig. 8) se observă că diagrama tinde asimptotic către o valoare denumită
moment plastic. Pentru o grindă având forma secţiunii I sau H raportul Me/Mpl este 0.87-
0.90, punctul de plasticizare totală a secţiunii fiind foarte aproape de asimptotă, putându-se
face aproximaţia din fig. 9. Acest model elastoplastic se va utiliza în metoda biografică de
analiză a structurilor plane din bare.

Fig. 8 Fig. 9

Diagrame încărcare-deformaţie totală

Diagramele care reproduc comportarea structurilor (P-M, P-Δ, P-Φ etc.) sunt de
asemenea schematizate pe baza unor considerente şi ipoteze care se discută ulterior, cele
principale fiind:
- articulaţiile plastice sunt punctuale;
- pe intervalele dintre apariţia articulaţiilor plastice succesive comportarea
structurii este elastică, ceea ce corespunde unei modificări în etape a rigidităţii
structurii. Încercările experimentale confirmă valabilitatea acestor schematizări.

c. Secţiunile pot prelua un moment plastic care corespunde plasticizării totale.

44
Considerentele care stau la baza acestei ipoteze sunt:
- materialul are o comportare ideal plastică;
- se respectă ipoteza lui Bernoulli;
- deformaţiile sunt mici încât se poate neglija influenţa eforturilor normale transversale;
Astfel, momentul capabil al unei secţiuni este determinat numai de caracteristicile geometrice
ale secţiunii şi de calitatea materialului.
- secţiuni încovoiate

Mpl =Wpl  fy

unde Mpl este momentul plastic, Wpl este modulul plastic de rezistenţă, iar fy tensiunea de
curgere;
- secţiuni solicitate la forţă axială

Npl = A fy
unde Npl este forţa axială plastică şi A - aria secţiunii.

d. Se neglijează influenţa asupra momentului capabil a forţei axiale, forţei tăietoare şi a

eforturilor locale rezultate din acţiunea forţelor concentrate.

e. În secţiunile vecine celor în care valoarea momentului încovoietor devine egală cu

valoarea momentului plastic se formează, datorită ductilităţii materialului, zone cu mare
curbură care se pot considera articulaţii plastice punctuale.

f. Între articulaţiile plastice adiacente materialul lucrează în domeniul elastic.

Ipoteza articulaţiilor plastice punctuale este adoptată în rezolvarea multor probleme
ale calculului în domeniul plastic al structurilor din oţel, fără ca de fapt articulaţiile plastice
reale să prezinte toate caracteristicile unor legături ideale cu rotire liberă.
În primul rând, în secţiunile cu articulaţii plastice, plasticizarea nu este completă,
deoarece, peste o anumită limită a deformaţiilor, fibrele care au ajuns primele la curgere pot
intra în consolidare, ceea ce împiedică rotirea continuă a secţiunii.
În al doilea rând, articulaţiile plastice prezintă caracteristici care le deosebesc de
articulaţiile ideale (momentele sunt diferite de zero, fiind egale cu momentele capabile ale
secţiunilor respective).
În realitate are loc o plasticizare a unei zone din vecinătatea secţiunii în care
momentul atinge teoretic valoarea momentului capabil, impunându-se, în unele cazuri,
determinarea lungimii acestor zone, deoarece plasticizarea unor lungimi mai mari poate
modifica comportarea până la cedare, în sensul întârzierii procesului de adaptare şi eventual
al micşorării momentelor capabile ale secţiunilor critice.
În consecinţă, ipoteza articulaţiilor punctuale este acceptabilă la structuri cu rigidităţi
normale ale barelor şi îmbinărilor şi cu încărcări obişnuite.

g. Apariţia momentelor plastice nu conduce la distrugerea locală a barelor sau nodurilor,

îmbinările dintre bare fiind capabile să preia momentele plastice de pe bare.

h. Deformaţiile structurii, până la formarea ultimei articulaţii plastice, sunt suficient de mici,
încât ecuaţiile de echilibru se pot scrie pe structura nedeformată.
Acceptarea acestei ipoteze implică obligativitatea determinării mărimilor şi deplasărilor
corespunzătoare sarcinilor de exploatare şi a evaluării cel puţin a ordinului de mărime a
deplasărilor limită, pentru a ne asigura de rămânerea acestora în limitele admisibile.

i. Se presupune că toate sarcinile depind de un singur parametru, numit factor de

încărcare (λ).
45
 Aceasta ipoteză este acceptată în multe metode de calcul în domeniul plastic şi
conduce la simplificări importante întrucât se introduce în calcule o singură variabilă. În
realitate, încărcările sunt independente sau nu variază toate la fel în decursul exploatării
construcţiilor. Este raţional să se facă cel puţin diferenţierea între sarcini permanente (ce
rămân constante) şi celelalte sarcini, care pot constitui unul sau mai multe grupuri cu variaţii
prestabilite.
Considerând o structură supusă unui sistem de încărcare, astfel încât toate sarcinile
să crească proporţional ( Pi = λ Pi0 ), şi reprezentând variaţia multiplicatorului încărcării λ
funcţie de cea a uneia din deplasările structurii (δ) se obţine o diagramă de forma celei din
figura 8. Această diagramă este compusă din segmente rectilinii. Fiecare punct de inflexiune
corespunde apariţiei unei noi articulaţii plastice, structura comportându-se liniar-elastic între
fiecare pereche sau grupuri de articulaţii plastice.

Fig. 8

j. Se presupune ca probabilitatea producerii ruperii din cauza unui mare numar de

repetări ale unor încărcări variabile este mai mică decât cea care rezultă din aplicarea
celei mai defavorabile încărcări cu sarcini constante.

Evident că în cazurile în care prin analiza postelastică se constată abateri de la aceste

ipoteze de bază este necesară stabilirea măsurilor de modificare corespunzătoare a structurii
şi/sau de adaptare în consecinţă a metodei de calcul utilizate.
Aceste cazuri se referă în principal la următoarele situaţii:
- înaintea ajungerii la starea ultimă a capacităţii portante au loc deplasări mari, care
pot face ca structura să devină inutilizabilă sau care conduc la cedarea prin exces de
deformare;
- deformaţiile postelastice au drept consecinţă o modificare considerabilă a geometriei
structurii, ceea ce face ca teoria plastică simplă de ordinul I să nu mai fie valabilă, fiind
deci necesar un calcul pe schema deformată a structurii;

46
 - în articulaţiile plastice formate în primele etape ale adaptării postelastice structurale
se produc rotiri mari, care depăşesc capacitatea de rotire a secţiunilor critice
respective, impunându-se astfel modificări de alcătuire constructivă sau acceptarea
unei stări ultime corespunzătoare evitării unor cedări locale;
- cedarea prin pierderea stabilităţii.

În cazul admiterii ipotezelor prezentate, calea cea mai simplă şi acceptabilă din punct
de vedere practic de efectuare a analizei postelastice a structurilor este cea bazată pe aşa
numita metodă a articulaţiilor plastice, utilizată fără rezerve pentru structuri metalice şi cu
anumite amendamente şi particularităţi pentru structurile din beton armat. Metoda are la bază
ipoteza că în domeniul postelastic structura este alcătuită din elemente perfect elastice
cuplate între ele prin articulaţii plastice concentrate în secţiunile critice (articulaţii plastice
punctuale).
În ceea ce priveşte structurile din beton armat, particularităţile şi corecţiile necesare se
referă la la următoarele aspecte:
- degradarea progresivă a rigidităţii secţionale a elementelor structurii;
- includerea obligatorie în calcul a verificării compatibilităţii rotirii din articulaţiile plastice;
- necesitatea, în anumite cazuri, de a se ţine cont de extinderea articulaţiilor plastice şi
transformarea lor în zone plastice, ceea ce poate produce modificarea caracteristicilor
geometrice ale elementelor componente ale structurii şi deci ale caracteristicilor de rigiditate
ale barelor şi structurii în ansamblu;
- necesitatea corelării deplasărilor şi a caracteristicilor de rigiditate cu nivelul de deschidere a
fisurilor.

47
DETERMINAREA STĂRII ULTIME A STRUCTURII
1. Generalităţi
Comportarea diferitelor structuri sub acţiunea încărcărilor depinde, evident de modul
de alcătuire, de caracteristicile materialelor componente, de modul de acţionare şi
intensitatea sarcinilor, precum şi de caracterul solicitărilor care apar în elementele structurilor
respective. În metodele de calcul utilizate în practica proiectării construcţiilor se fac diverse
ipoteze în legătură cu factorii enumeraţi mai sus, referitoare la distribuţia eforturilor în
structură şi pe secţiune, efectele unor factori adiacenţi etc. Ca urmare există o mare varietate
de "evoluţii" ale structurilor pe intervalul încărcării lor până la cedare, funcţie atât de condiţiile
reale de comportare, cât şi de metodele de calcul.
Calculul în domeniul postelastic urmăreşte luarea în consideraţie a unor factori care să
apropie cât mai mult metodele de calcul de comportarea reală a materialelor şi structurilor şi
determinarea întregii evoluţii a structurii, inclusiv a stării ultime, care caracterizează
capacitatea de rezistenţă a structurii respective şi faţă de care se stabilesc sau se apreciază
valorile încărcărilor admisibile în vederea realizării unei siguranţe rezonabile de exploatare.
Starea ultimă a unei structuri este în general definită ca starea de eforturi şi
deformaţii corespunzătoare încărcărilor maxime pe care le poate prelua structura respectivă.
Starea ultimă este, prin urmare, premergătoare cedării (ieşirea din lucru a structurii).
Calculul construcţiilor ţinând cont de proprietăţile plastice ale materialelor şi de
redistribuirea eforturilor în structuri urmăreşte, în general, două obiective principale:
- evaluarea capacităţii maxime de rezistenţă a structurilor, cunoscută sub denumirea
de determinare a sarcinii portante a structurii ce permite estimarea corectă a
siguranţei de exploatare;
- proiectarea unor construcţii eficiente atât sub aspectul distribuţiei raţionale a
eforturilor în structură, cât şi al economicităţii.

Abordarea calculului în domeniul postelastic este determinată de clarificarea

problemelor referitoare la posibilităţile de cedare ale structurilor, existând, în principiu, două
moduri diferite sub care un sistem îşi poate epuiza capacitatea de rezistenţă sub acţiunea
unor sarcini progresive:
- cedare prin pierderea stabilităţii (numită şi cedare prin bifurcarea
echilibrului) şi
- cedarea prin încovoiere, caracterizată de atingerea unor valori ale
încărcărilor pentru care structura devine parţial sau în întregime un mecanism,
ca rezultat al plasticizării succesive a unor secţiuni sau elemente.
Întrucât elementele structurilor sunt supuse, în general, la solicitări compuse, cedarea
se produce de obicei prin transformarea structurii într-un mecanism local, parţial sau total.
De notat că un mecanism de cedare poate avea şi mai mult decât un singur grad de libertate
(în cazul plasticizării simultane a mai multor secţiuni sau elemente în ultima etapă a adaptării
plastice), noţiunea de "mecanism" fiind în acest caz utilizată numai ca o generalizare a
denumirii date de obicei sistemelor cu un singur grad de libertate.

2. Determinarea directă a stării ultime a structurii. Metoda combinării mecanismelor

elementare
Rezolvarea acestei probleme reclamă determinarea atât a mecanismului de cedare şi
a factorului de încărcare ultim, cât şi a deformaţiilor ultime ale structurii. Pentru stabilirea
primelor două elemente, se foloseşte de obicei metoda cinematică sub forma combinării
mecanismelor elementare.

48
 Această metodă, elaborată de către B. G. Neal şi P. S. Symonds, constă în
determinarea valorii factorului de încărcare corespunzător fiecărui mecanism de cedare
posibil, factorul de încărcare ultimo fiind - conform teoremei cinematice - cea mai mică dintre
valorile astfel obţinute.
La sistemele solicitate preponderent la încovoiere, mecanismele se formează prin
apariţia unor articulaţii plastice într-un număr suficient de "secţiuni critice" (vârfuri ale
diagramei de momente), iar valoarea factorului de încărcare pentru fiecare mecanism se
determină din relaţia de echilibru:

LF = La

unde LF este lucrul mecanic efectuat de încărcări şi La lucrul mecanic efectuat de momente
cu rotirile din articulaţiile respective, numit şi lucru mecanic absorbit.
Mecanismele posibile de cedare sunt de două tipuri: mecanisme elementare şi
mecanisme combinate.

a) Mecanismele elementare la rândul lor pot fi:

- mecanisme de bară - cazul barelor încărcate între noduri, pe care se formează cel puţin
trei articulaţii plastice;
- mecanisme de deplasare - câte unul pentru fiecare grad de libertate cinematic al structurii;
- mecanisme de nod (articulaţii în toate capetele barelor concurente în nod), posibile în
nodurile în care concură mai mult de două bare).
Numărul de mecanisme elementare se determină folosind relaţia generală:

N = X-n

în care X este numărul de secţiuni critice şi n = gradul de nedeterminare statică al

structurii.

b) Mecanismele combinate rezultă din combinarea mecanismelor elementare, ţinându-se

cont de criteriul conform căruia se fac combinări numai între mecanismele care conduc la un
nou mecanism în care lucrul mecanic absorbit este mai mic decât suma lucrurilor mecanice
absorbite ale mecanismelor intrate în combinaţie. Practic, pentru realizarea acestui deziderat
se procedează astfel:
- nu se fac, în general, combinări între mecanismele elementare de pe bare diferite;
- se fac combinări între mecanisme care au, în articulaţiile plastice din aceleaşi
secţiuni, rotiri de sensuri inverse, ceea ce poate conduce la închiderea articulaţiilor
plastice respective şi deci la reducerea lucrului mecanic absorbit;
- se utilizează mecanismele elementare de nod, ceea ce înseamnă de fapt rotirea
nodurilor respective în sens orar sau antiorar, în aşa fel încât lucrul mecanic absorbit
calculat în urma rotirii unui nod (ţinâd cont de închiderea unor articulaţii plastice şi
eventual deschiderea altora) să fie mai mic decât cel determinat înainte de această
rotire. Mai trebuie notat că, după stabilirea mecanismului de cedare, este necesară
determinarea distribuţiei totale de momente, pentru verificarea îndeplinirii condiţiilor de
siguranţă.

3. Aplicaţie

Să se determine mecanismul de cedare al cadrului din figura de mai jos aplicând

metoda combinării mecanismelor elementare.
Numărul de mecanisme elementare:
49
 N= X – n = 10 – 6 = 4
două mecanisme de bară (fig. 1.a, b), un mecanism de deplasare (fig. 1.c) şi un mecanism
de nod (fig. 1.d).

Fig.1
4. Analiza biografică a comportării postelastice a structurilor

4.1 Consideraţii generale

Determinarea evoluţiei până la cedare a unei structuri supuse unor încărcări
crescătoare permite stabilirea următoarelor elemente:
- ordinea de formare a articulaţiilor plastice,
- valorile parametrilor de încărcare,
- distribuţiile de eforturi şi
- mărimile deformaţiilor structurii în fiecare etapă caracteristică a intervalelor de
adaptare plastică (inclusiv la starea ultimă).
Este posibilă de asemenea determinarea modificărilor produse în comportarea
structurilor de către stările de autotensiuni rezultate din încărcări peste limita elastică urmate
de descărcări şi reîncărcări (sarcini variabile).
Dacă se admite valabilitatea ipotezelor teoriei plastice simple, rezolvarea acestor
probleme se poate face prin efectuarea unui calcul biografic, la o variaţie progresivă a
factorului de încărcare, adaptând în mod corespunzător oricare dintre metodele de calcul în
50
domeniul elastic. În literatura de specialitate sunt dezvoltate o serie întreagă de procedee de
efectuare a analizei comportării elastoplastice a structurilor (bazate pe utilizarea metodelor
staticii sistemelor elastice), care îşi păstrează avantajele şi dezavantajele cunoscute. În
general, aceste procedee constau în efectuarea unor etape succesive de calcul pe structura
care-şi modifică rigiditatea pe măsura apariţiei articulaţiilor plastice şi pun la dispoziţie toate
sau o parte dintre caracteristicile intervalului de adaptare plastică enumerate anterior.
În continuare se prezintă o cale generală de efectuare a analizei comportării
elastoplastice a structurilor, bazată pe utilizarea metodei matricei de rigiditate (pentru
determinarea distribuţiilor de eforturi şi a deformaţiilor structurii).

4.2 Etape de calcul

Operaţiunile principale de calcul care se efectuează într-o etapă k a unei rezolvări în
trepte succesive de încărcare, sunt:

1. Determinarea distribuţiilor de eforturi produse de o variaţie arbitrară a factorului

de încărcare.

2. Calculul valorilor sumate ale eforturilor din etapa k-1, cu variaţiile :

3. Determinarea diferenţei dintre momentele capabile ale secţiunilor critice şi valorile

absolute ale momentelor summate :

4. Stabilirea creşterii minime (sau a descreşterii maxime) a factorului de încărcare, pentru

formarea articulaţiei plastice k, prin:
- calculul coeficienţilor:

( sunt momentele determinate în etapa întâi pentru variaţia a factorului de

încărcare);
- alegerea coeficientului corespunzător etapei k pe baza criteriului:

5. Determinarea valorii factorului de încărcare la care se formează articulaţia plastică k:

6. Determinarea distribuţiilor de eforturi corespunzătoare factorului de încărcare λ(k) :

7. Calculul deformaţiilor (deplasări de noduri şi rotiri ale capetelor de bare)

corespunzătoare factorului de încărcare λ(k ) şi cumularea lor cu cele din etapa precedentă:

51
8. Verificarea condiţiilor de curgere plastică şi a condiţiilor de compatibilitate a deformaţiilor.

Adaptarea pe secţiune şi adaptarea între secţiuni

Adaptarea între secţiuni constă în creşterea progresivă a eforturilor în secţiunile sau
elementele unei structuri static nedeterminate, pe măsură ce anumite secţiuni sau elemente
au atins capacitatea maximă de rezistenţă, au ajuns la tensiunea de curgere şi nu mai pot
prelua eforturi suplimentare.
În general, adaptarea între secţiuni, numită şi adaptare statică sau adaptare pe structură
are loc până când, prin plasticizarea unui număr de (n+1) elemente sau secţiuni (n fiind
gradul de nedeterminare statică al structurii), sistemul cedează prin formarea unui mecanism.
Acest caz este caracteristic cedării totale, în afară de care se mai pot produce cedarea
parţială (transformarea în mecanism a unei porţiuni dintr-o structură, de exemplu a unei bare
puternic încărcate) sau supracedarea (cedare printr-un sistem cinematic cu mai mult decât
un grad de libertate, în cazul formării concomitente a mai multor articulaţii plastice în ultima
etapă a adaptării statice).
Rezerva de capacitate portantă rezultată din adaptarea între secţiuni este caracterizată din
punct de vedere cantitativ de coeficientul de adaptare între secţiuni :

unde Pel este încărcarea elastică limită, corespunzătoare formării primei articulaţii plastice (se
mai notează şi cu P1), Pu încărcarea ultimă corespunzătoare transformării structurii într-un
mecanism, λu factorul de încărcare ultim, iar λ1 factorul de încărcare corespunzător formării
primei articulaţii plastice.
In cazul secţiunilor supuse la încovoiere, coeficientul de adaptare pe secţiune ia forma:

unde Wpl este modulul plastic de rezistenţă şi Wel este modulul elastic de rezistenţă.

Fig. 1
Modulul plastic de rezistenţă, caracteristica geometrică ce corespunde plasticizării totale a
secţiunii (fig. 2), se determină astfel:

Wpl = S(-) + S(+)

52
unde S (− ) şi S (+ ) reprezintă momentele statice ale zonelor comprimată şi, respectiv, întinsă
ale secţiunii în raport cu axa neutră corespunzătoare plasticizării întregii secţiuni.
Poziţia axei neutre în ipoteza plasticizării întregii secţiuni se determină din condiţia de
egalitate a ariilor secţiunilor întinsă şi comprimată:

A(- ) = A( +) = A / 2

fie analitic, fie grafic şi cu notaţiile din fig. 1:

unde A este aria întregii secţiuni, iar z distanţa dintre centrele de greutate ale zonelor
comprimată şi, respectiv, întinsă, în ipoteza plasticizării întregii secţiuni.

În cazul secţiunilor simetrice S0 reprezinta momentul static al unei jumătăţi de secţiune în

raport cu axa neutră, la starea limită (de curgere) a secţiunii.

Fig. 2 – Determinarea modulului plastic de rezistenţă

Pentru principalele tipuri de secţiuni, coeficientul de adaptare pe secţiune are valorile:
- secţiuni laminate din oţel:
secţiuni I:

secţiuni U (C):

- secţiune tubulară: αs = 1.27 ;

- secţiune dreptunghiulară: αs = 1.50 ;
- secţiune circulară: αs = 1.70 ;
- secţiune rombică: αs = 2.00 ;
- secţiune triunghiulară: αs= 2.37 ;

Teoreme fundamentale, metode de calcul în domeniul postelastic

53
Starea ultimă a unei structuri este caracterizată de îndeplinirea următoarelor trei grupuri de
condiţii:

a. Condiţii de echilibru static (static admisibile) - compatibilitatea între distribuţiile de

eforturi şi acţiuni.

b. Condiţia de mecanism (cinematic admisibilă) - eforturile trebuie să aibă valorile limită

într-un număr de secţiuni sau elemente, în aşa fel încât structura să devină parţial sau în
întregime un mecanism.

c. Condiţii de siguranţă (curgere plastică) - în nici o secţiune sau element, efortul efectiv nu
trebuie să depăşească efortul limită (capabil):

Îndeplinirea simultană a celor trei grupuri de condiţii care definesc starea ultimă este
sintetizată de teorema unicităţii:

"Dacă pentru o structură acţionată de sarcini proporţionale este posibil să se

găsească pentru un factor de încărcare λ pozitiv o distribuţie de eforturi care satisface
cele trei grupuri de condiţii ale stării ultime, atunci λ respectiv este factorul de
încărcare corespunzător cedării structurii şi este imposibil să se obţină pentru un alt
factor λ pozitiv o distribuţie de eforturi care să îndeplinească cele trei grupuri de
condiţii”.
Pe lângă această teoremă, care exprimă unicitatea stării ultime, mai există două teoreme
particulare, care reunesc câte două din cele trei grupuri de condiţii ale stării ultime -
corespunzătoare cărora s-au dezvoltat două grupe de metode de calcul în domeniul
postelastic - şi anume:

I. Teorema cinematică:
"Dacă pentru o structură acţionată de un grup de sarcini proporţionale λP există o
distribuţie de eforturi static admisibilă şi care îndeplineşte condiţia de mecanism,
valoarea corespunzătoare a lui λ este mai mare sau cel puţin egală cu factorul de
proporţionalitate ultimo λu.”

În metodele cinematice de calcul în domeniul postelastic, plecând de la distribuţii de eforturi

static admisibile şi care corespund unor mecanisme posibile de cedare, se determină factorii
de încărcare corespunzători acestor mecanisme, factorul de încărcare ultim fiind cel mai mic
dintre valorile obţinute:

II. Teorema statică:

"Dacă pentru o structură şi o încărcare dată există o distribuţie de eforturi care pe

întreaga structură îndeplineşte condiţiile de siguranţă şi este static admisibilă cu
grupul de sarcini proporţionale λ P, valoarea corespunzătoare a lui λ este mai mică sau
cel mult egală cu factorul de proporţionalitate ultim λu.”
În metodele statice de calcul în domeniul postelastic se pleacă de la distribuţii de eforturi care
îndeplinesc condiţiile de echilibru static şi de curgere plastică (siguranţă) şi se ajustează
succesiv aceste distribuţii, până când se determină soluţia care satisface şi condiţia de
mecanism, factorul de încărcare ultim stabilindu-se pe baza criteriului max( k ):

54
λk reprezentând factorii de încărcare corespunzători distribuţiilor intermediare de eforturi.
Dintre metodele statice, cele mai utilizate sunt metoda inegalităţilor şi metoda distribuirii
momentelor în domeniul postelastic, tot în această grupă putându-se de asemenea încadra
o parte dintre metodele de analiză a comportării elasto-plastice ale structurilor.
În paralel au fost dezvoltate şi o serie de metode mixte în care se folosesc alternativ etape
"statice" şi etape "cinematice", determinându-se astfel limite inferioare şi, respectiv, limite
superioare pentru factorul de încărcare, astfel că:

Referitor la structurile multietajate, pentru calculul acestora se folosesc fie metodele generale
amintite mai sus, adaptate corespunzător, fie metode specifice bazate pe descompunerea în
subansambluri sau, mai nou, metode de tip „pushover”.

Aplicaţie
Sa se determine modulele de rezistenţă elastic şi, respectiv, plastic pentru o bară cu
secţiunea transversală de forma şi dimensiunile prezentate în figura 3:

Fig. 3
Se determină poziţia centrului de greutate al secţiunii şi modulul de rezistenţă elastic:

Calculul modulului de rezistenţă plastic presupune determinarea noii poziţii a axei neutre în
condiţiile de plasticizare totală a secţiunii transversale:

A(-) = A(+)  (8 + 4 + 12)  2 + (22 - zp - 2)  4 = (8 + 4 + 6)  4 + (zp - 4)  4

 48 + 80 – 4  zp = 72 + 4  zp – 16  zp = 9 cm

55
z1 = z2 =

Wpl = (18  4 + 5  4)  6.02 + (24  2 + 11  4)  8.9 = 1372 cm3

Coeficientul de adaptare pe secţiune este:

56
ANALIZA MODALA A STRUCTURILOR
Pentru a acoperi diversele cerinţe ale practicii inginereşti, sunt necesare mai multe tipuri de
analize (şi modelări) ale dinamicii pieselor şi structurilor. Cele mai importante şi mai utilizate
sunt:
- analiza modala - metoda prin care se determina toti parametrii modali ai unei
structuri(frecvente proprii, coeficienti de amortizare, forme modale proprii) suficienti pentru
formularea unui model mathematic care poate sa descrie dinamica structurii;
- analiza spectrală, denumita si analiză în frecvenţă - transformarea de la reprezentarea in
domeniul timp la reprezentarea in domeniul frecventa a marimilor dinamice ale structurii:
viteze, acceleratii, deplasari; informatiile obtinute sunt folosite la diagnosticarea comportarii
structurii (de exemplu, la rezonanta, seism) ;
- analiza armonică. Se determină răspunsul unei structuri care are încărcarea (vectorul
forţelor şi/sau al deplasărilor) variabilă după o funcţie armonică (adică trigonometrică, de
exemplu, sinusoidală), de pulsaţie ω, constantă (sau frecvenţa f).
- analiza tranzitorie - permite introducerea tuturor tipurilor de nelinearităţi, in cazul general
încărcările putand proveni şi din deplasări impuse, variabile în timp. Reprezinta cea mai
generală problemă dinamică, deoarece in acest caz {F} = {F(t)} (sau {u} = {u(t)}) este o
funcţie oarecare de timp. Soluţia unei astfel de probleme se obţine prin integrarea directă,
analitică sau numerică, a ecuaţiei de mişcare.

ANALIZA MODALA

Se consideră un model care are în vedere doar vibraţiile libere, fără amortizare (se neglijează
amortizările, adică [C] = 0 şi forţele aplicate structurii, adică {F(t)} = 0). Ecuaţia de mişcare în
aceste condiţii, devine:
Mu”Ku0. (1)
Pentru ea se alege o soluţie de forma , în care {} este o funcţie de poziţie
(forma modală) independentă de timp,  este pulsaţia proprie, iar t variabila timp. Înlocuind în
(1) se obţine:

(2)
care este o problemă generală de valori şi vectori proprii. Ea are ca soluţie n perechi de
valori proprii şi n vectori proprii corespunzători {j} .

Analiza modală a răspunsului dinamic al sistemelor cu nGLD

Se consideră un sistem cu nGLD. Analiza modală a răspunsului dinamic constă în
exprimarea ecuaţiilor de mişcare, prin intermediul unui număr de „n” ecuaţii independente,
obţinute prin decuplarea sistemului de ecuaţii de echilibru.
Ecuaţia matriceală de echilibru dinamic, prin analogie cu sistemul cu 1GLD, are forma:

(3)
unde:
[m] - reprezintă matricea maselor sau de inerţie;
[c]- matricea de amortizare;
[K]- matricea de rigiditate a sistemului vibrant;
{x(t)} - vectorul deplasărilor dinamice instantanee;

57
 {F(t)} - vectorul forţelor perturbatoare.

Etape de calcul în analiza modală a răspunsului dinamic al sistemelor cu nGLD

Pentru determinarea răspunsului seismic în eforturi se parcurg următoarele etape de
calcul:

a) Se constituie matricea maselor, [m];

b) Se calculează matricea de rigiditate, [K];

c) Se determină modurile principale de vibraţie:

a. pulsaţii proprii:

rezultă matricea spectrală [Ω];

b. forme proprii de vibraţie:

rezultă formele proprii de vibraţie: {X}i , i =1,... n.

d) Se calculează răspunsul dinamic în deplasări, prin aplicarea relaţiei.

unde :
F0,j - reprezintă amplitudinea forţei perturbatoare;
i - factorul de amplificare dinamică, calculat cu relaţia:

58
 e) Se determină amplitudinile forţelor de vibraţie:

f) Se trasează diagramele de eforturi, reprezentând răspunsul în eforturi, prin

încărcarea sistemului vibrant cu amplitudinile forţelor de inerţie, amplitudinile
forţelor perturbatoare şi forţele gravitaţionale.

Forțele transmise fundației

La proiectarea sistemelor dinamice, cunoașterea forțelor transmise fundatiei este importanta
pentru a se asigura integritatea acesteia. Relația dintre vibrația masei și forțele transmise
fundației este prezentată în figura 1.
Așa cum se arată în figura 1, forțele sunt transmise fundației prin intermediul
arcurilor. Magnitudinea acestor forțe, care variază cu timpul, este dată de

(24)

Cu toate acestea, pentru cele mai multe aplicații din inginerie, suntem interesați în a
determina magnitudinea maximă a forțelor transmise fundatiei, care apare când sin t are
valoarea 1 in ecuația (24) și este data de relatia:

(25)

FIGURA 1 Forțele transmise fundației

În domeniul vibrațiilor se obișnuiește să se definească un raport de transmisie

sau transmisibilitatea TR ca raportul dintre Fmax si magnitudinea statică F0:

59
Figura 2 prezintă relația dintre transmisibilitate și raportul frecvențelor circulare, data de
ecuația (26).

FIGURA 2 Transmisibilitatea ca functie de raportul frecvențelor circulare.

Este clar din examinarea Figurii 2 ca pe masura ce raportul de frecvență se apropie de
unitate, transmisibilitatea se apropie de valori foarte mari, care ar putea avea consecinte
catastrofale. Mai mult, Figura 2 arată că, pentru a menține transmisibilitatea scăzută,
masinile ar trebui să funcționeze la frecvențe mult mai mari decât frecvențele lor naturale.
Excitația suportului
În această secțiune vom recapitula cazul excitației suportului. Un sistem masă-arc excitat de
suportul său este prezentat în figura 3. Folosind a doua lege a lui Newton, putem formula
ecuația de guvernare a mișcarii masei oscilante, după cum urmează:

Rețineți că amplitudinea forței arcului depinde de poziția relativă a masei în raport cu

suportul său. Separand termenul excitație din răspuns, vom avea:

Impartind ambii membri ai Eq. (28) cu m, obținem:

Observam că n2Y2 = F0/m, soluția Eq. (29) devine astfel:

Pentru a obține un interpretare fizică pentru ceea ce reprezintă soluția, să ne îndreptăm

atenția spre amplitudinea masei, data de ecuația (30). Dacă vom înlocui arcul cu o tija
rigida și se excită suportul, așa cum se arată în figura 4 (a), observăm că, din cauza
rigiditatii mari k a tijei și, prin urmare, n mare, raportul frecvențelor va fi foarte mic,
/n«1și, prin urmare, amplitudinea oscilației masei va fi egala cu Y 2. Așa cum va
așteptati, masa se va misca cu aceeași amplitudine ca suportul. Acum, dacă am înlocui tija cu
60
un arc moale, cu o valoare a rigiditatii k mică (ca urmare,  mica), raportul frecvențelor
devine /n » 1. Înlocuind cu o valoare mare raportul frecvențelor în ecuația. (30), se arată
că masa va vibra cu amplitudine foarte mică și va apărea aproape staționară.

FIGURA 3 Excitația suportului

FIGURA 4 Experimentele care demonstrează relația dintre amplitudinea excitației suportului

și amplitudinea vibratiei masei.

61
Răspunsul dinamic al sistemelor cu numar finit de GLD
1. Analiza modală
Ecuaţia de mişcare a unui sistem cu numar finit de GLD amortizat acţionat de forţe dinamice este:

(1)
Vectorul {u} al deplasărilor unui sistem cu numar finit de GLD poate fi dezvoltat prin contribuţiile
modurilor proprii de vibraţie:

(2)
Înlocuind ecuaţia (2) în (1) obţinem:

(3)
Înmulţind fiecare termen al ecuaţiei (3) la stânga cu , obtinem:

(4)
Folosind proprietatea de ortogonalitate a modurilor proprii de vibraţie, în cazul amortizării clasice
(matricea de amortizare [c] simetrică), această ecuaţie se reduce la:

(5)
unde Mn, Cn şi Kn sunt date de relaţiile:

Ecuaţia (5) este valabilă pentru fiecare mod propriu n = 1, 2, …, N, iar setul de N ecuaţii poate fi scris
în formă matriceală:

(6)
Împărţind ecuaţia (5) la Mn obţinem:

(7)
unde ξ n este fracţiunea din amortizarea critică în modul propriu n, iar ω n este pulsaţia proprie de
vibraţie în modul n. În ecuaţiile (5) şi (7) mărimile Mn, Cn, Kn şi Pn(t) depind doar de modul propriu
n. Astfel, rezolvarea sistemului de N ecuaţii diferenţiale neomogene (1) a fost redusă la rezolvarea a N
ecuaţii diferenţiale neomogene (7) independente. În plus, folosind ecuaţia (7), nu este necesară
estimarea directă a matricei de amortizare [c] şi nici a elementelor matricei de amortizare modală [C].
În schimb, amortizarea se specifică direct prin fracţiunea de amortizare critică ξ n pentru fiecare mod
propriu de vibraţie. Ecuaţia de mişcare (7) are aceeaşi formă ca şi ecuaţia de mişcare a unui sistem cu
62
un singur GLD, astfel încât pot fi folosite oricare dintre metodele de rezolvare directă a ecuaţiei
diferenţiale, integrala Duhamel, metode numerice. Soluţia ecuaţiei de mişcare în modul n este
coordonata modală qn(t). După cum se poate observa din ecuaţia (2), contribuţia modului propriu n la
deplasările totale {u(t)} este:

(8)
După ce au fost determinate coordonatele modale qn(t) pentru toate modurile proprii de vibraţie,
deplasările totale se pot determina însumând contribuţiile individuale. Astfel, vectorul deplasărilor
totale este dat de relaţia:

(9)
Această metodă de analiză este cunoscută sub denumirea de analiză modală şi este valabilă numai
pentru sisteme liniar elastice şi amortizare clasică. Eforturile interne r(t) în elementele structurii la
momentul t pot fi determinate folosind deplasările {u(t)} prin două metode. În prima dintre acestea se
determină contribuţiile rn(t) din modul propriu de vibraţie n, folosind deplasările impuse {u(t)}n, după
care eforturile totale se obţin prin însumarea contribuţiilor tuturor modurilor proprii:

(10)
În cea de-a doua metodă se determină forţele statice echivalente din modul propriu de vibraţie n:

(11)
Analiza statică a structurii sub efectul acestor forţe permite calculul contribuţiilor rn(t) din modul
propriu de vibraţie n. Eforturile totale r(t) se determină folosind ecuaţia (10). În concluzie, analiza
modală a unui sistem cu un numar finit de GLD acţionat de forţele dinamice {p(t)} poate fi efectuată în
următoarea ordine:
1. Se definesc proprietăţile structural:
- matricele masei [m] şi ale rigidităţii [k]
- fracţiunea din amortizarea critică ξ n
2. Se determină pulsaţiile proprii de vibraţie ω n şi modurile proprii de vibraţie { φ }n
3. Se calculează răspunsul în fiecare mod propriu urmărind secvenţa:
- se formulează ecuaţia de mişcare (7)
- se calculează deplasările {u(t)}n folosind ecuaţia (8)
- se calculează eforturile rn(t) din modul propriu de vibraţie n ale eforturilor, folosind una dintre
metodele descrise mai sus
4. Se combină răspunsurile modale pentru a obţine răspunsul total. Deplasările totale se obţin din
ecuaţia (9), iar eforturile toatele din ecuaţia (10)
În general, doar primele câteva moduri proprii de vibraţie contribuie semnificativ la răspunsul total al
structurii. De aceea, paşii de la punctul (3) se efectuează în mod curent doar pentru primele câteva
moduri proprii de vibraţie.

2. Analiza răspunsului seismic în timp folosind analiza modală

Ecuaţia de mişcare a unui sistem cu un numar finit de GLD amortizat acţionat de mişcarea seismică
este dată de:

(12)
63
Unde:

(13)
Ţinând cont de faptul că răspunsul unui sistem cu un numar finit de GLD supus mişcării seismice la
baza structurii este identic cu răspunsul dinamic al aceluiaşi sistem cu un numar finit de GLD acţionat
de forţele efective date de ecuaţia (13), metoda de analiză modală descrisă în secţiunea 1 pentru forţe
dinamice este aplicabilă şi în cazul acţiunii seismice.
Un exemplu de sistem cu un numar finit de GLD este prezentat în Figura 1. Gradele de libertate
dinamică sunt deplasările laterale relative uj, j = 1, 2, …, N, unde N reprezintă numărul de nivele,
respectiv numărul gradelor de libertate. Matricea maselor [m] este o matrice diagonală cu elementele
mjj = mj. Distribuţia în spaţiu a forţelor efective {peff(t)} este dată de expresia {s} = [m]{1}, care este
independentă de timp. Vectorul {s} poate fi dezvoltat folosind următoarea expresie:

(14)

Fig. 1 Gradele de libertate dinamică ale unui cadru multietajat: deplasările laterale (Chopra, 2001).

Înmulţind ambele părţi ale ecuaţiei (14) cu şi folosind proprietatea de ortogonalitate a modurilor
proprii de vibraţie, obţinem:

(15)
de unde:

(16)
Astfel, se pot scrie următoarele expresii:

(17)

unde

64
φ jn reprezintă deplasarea modală pe direcţia gradului de libertate j (deplasarea laterală la nivelul j) în
modul propriu de vibraţie n. Pe baza relaţiei (14), contribuţia modului propriu de vibraţie n la [m]{1}
este dată de:

(18)
distribuţie care este independentă de modul în care sunt normalizate modurile proprii de vibraţie. În
cazul unui sistem cu un numar finit de GLD supus unei mişcări seismice, ecuaţia (7) devine:

(19)
Ecuaţia de mişcare pentru un sistem cu un singur GLD supus acţiunii seismice poate fi exprimată în
următoarea formă:

(20)
unde s-a înlocuit deplasarea u a sistemului cu un singur GLD cu notaţia Dn pentru a evidenţia relaţia
acesteia cu modul propriu de vibraţie n. În mod similar, ξ a fost înlocuită cu ξ n. Ecuaţia de mişcare
(20) poate fi rezolvată folosind metodele numerice.
Soluţia qn(t) a ecuaţiei de mişcare a sistemului cu un numar finit de GLD în modul propriu n poate fi
obţinută observând asemănarea dintre ecuaţia (19) şi ecuaţia de mişcare (20) a unui sistem cu un singur
GLD. Comparând cele două ecuaţii:

(21)
Coeficientul Γn se numeşte factor de participare modală. Totuşi, acesta nu reprezintă contribuţia
modului n la răspunsul total al unei mărimi de răspuns. În plus, valoarea factorului de participare
modală nu este independentă de metoda de normalizare a modurilor proprii de vibraţie.
Contribuţia modului propriu n la deplasarea totală {u(t)} este:

(22)
Dintre cele două metode de determinare a eforturilor în elementele structurale descrise în secţiunea 1,
de obicei se preferă metoda forţelor statice echivalente, fiind mai intuitivă. Forţele statice echivalente
din modul propriu n sunt:

unde {u(t)}n sunt determinate din relaţia (22). Folosind expresiile (18), forţele statice echivalente pot fi
exprimate prin:

(23)
Unde

Relaţia (23) indică faptul că forţele statice echivalente sunt produsul a doi factori:
(1) contribuţia {s}n a modului propriu n la distribuţia [m]{1} a forţelor efective {peff(t)} şi
(2) pseudo-acceleraţia înregistrată de un sistem cu un singur GLD corespunzător modului propriu n

sub acţiunea mişcării seismice .

Contribuţia rn(t) din modul propriu n al oricărui răspuns r(t) se determină prin analiza statică a
structurii la forţele fn(t). Folosind ecuaţia (23), mărimea rn(t) se poate exprima prin relaţia:

(24)

65
unde s-a notat prin rnst răspunsul static modal, generat de "forţele" {s}n. Se poate observa că rnst poate
lua atât valori pozitive, cât şi negative, şi nu depinde de metoda de normalizare a modurilor proprii.
Răspunsul total se obţine însumând contribuţiile răspunsului în toate modurile proprii. Astfel, folosind
expresia (22), deplasările nodale vor fi:

(25)
Folosind ecuaţia (24), răspunsul total al oricărei mărimi este dat de relaţia:

(26)
Interpretarea analizei modale
Analiza răspunsului seismic în timp folosind metoda de calcul modal începe prin a determina pulsaţiile
proprii şi modurile proprii de vibraţie. Odată acestea cunoscute, pentru fiecare mod propriu se
determină componentele modale {s}n ale distribuţiei vectorului forţelor [m]{1}, folosind relaţia (18).
Restul procedurii unei analize modale este prezentată conceptual în Figura 2. Contribuţia din modul
propriu n a răspunsului dinamic se obţine înmulţind rezultatele a două analize:
(1) o analiză statică a structurii din forţele {s}n şi
(2) o analiză dinamică a unui sistem cu un singur GLD corespunzător modului propriu n acţionat de

mişcarea seismică . Astfel, analiza modală necesită efectuarea a N analize statice din forţele
{s}n, n = 1, 2, …, N şi analize dinamice a N sisteme cu un singur GLD. Răspunsul total se obţine
combinând răspunsul în fiecare mod propriu.
Analiza răspunsului seismic în timp al unui sistem cu un n umar finit de GLD folosind metoda de
calcul modal se realizează în următoarea ordine:

1. Se defineşte numeric acceleraţia terenului la intervalul de digitizare ∆t

2. Se definesc proprietăţile structurale
- matricele masei [m] şi ale rigidităţii [k]
- fracţiunea din amortizarea critică ξ n
3. Se determină pulsaţiile proprii de vibraţie ω n şi modurile proprii de vibraţie { φ }n
4. Se determină componentele modale {s}n ale distribuţiei forţelor seismice efective
5. Se calculează răspunsul în fiecare mod propriu urmărind secvenţa de mai jos:
- se calculează răspunsul static rnst al structurii din forţele {s}n, pentru fiecare mărime de răspuns
dorită
- se calculează pseudo-acceleraţia An(t) a sistemului u un singur GLD corespunzătoare modului

propriu n sub acţiunea mişcării seismice folosind metode numerice

- se calculează eforturile rn(t) din modul propriu de vibraţie n, folosind relaţia (24)
6. Se combină contribuţiile modale rn(t) pentru a obţine răspunsul total folosind relaţia (26).

66
Figura 2. Explicarea conceptuală a analizei modale (Chopra, 2001).

Masa modală efectivă

Pentru analiza răspunsului dinamic al structurilor multietajate, este utilă introducerea noţiunii de forţă
tăietoare de bază Vb. Răspunsul static modal pentru această mărime este dat de relaţia (vezi Figura 3):

67
APLICATII

A. VIBRAŢII LIBERE NEAMORTIZATE

DETERMINAREA CARACTERISTICILOR DINAMICE ALE SD CU 1GLD
APLICAŢII

Relaţii de calcul:
- pulsaţia:

= ; (1)

- perioada:

T= ; (2)

- frecvenţa:

f= . (3)

Etape de calcul:
1. Se stabileşte modelul static.
2. Se introduce forţa unitară în dreptul masei “m”, pe direcţia GLD;
3. Se trasează diagrama de moment încovoietor M(x).
4. Se determină flexibilitatea  a sistemului dinamic.
[m/N] - deplasarea măsurată pe direcţia GLD a unui SD produsă de forţa unitară
aplicată în dreptul masei şi pe direcţia GLD; se calculează cu metoda MAXWELL-
MOHR. În cazul structurilor solicitate predominant la încovoiere:

[m/N] (4)

unde: M(x) - diagrama de moment încovoietor produs de forţa unitară aplicată în

dreptul masei şi pe direcţia GLD, [Nm];
EI - rigiditatea la încovoiere a barei, [Nm2];
E - modulul lui Young, [N/m2];
I - momentul de inerţie al secţiunii barei faţă de axa neutră, [m4].
Metoda lui Veresceaghin:

[m/N] (5)

unde: A - aria diagramei M(x);

yc - ordonata pe care o are diagrama M(x) în dreptul centrului ei de greutate.
68
5. Se determină rigiditatea k:

k = 1/ [N/m] (6)

6. Se calculează pulsaţia, perioada şi frecvenţa cu relaţiile de mai sus, respectiv, (1), (2) şi
(3).

APLICAŢIA 1
Să se determine caracteristicile dinamice proprii pentru sistemul dinamic din figură:
Se cunosc : Rigiditatea EI = 15 000 kNm2 ;
m Masa m = 2  103 kg = 2 kNs2/m
Lungimea barei l = 3 m
l Se calculează:

1 kN


yc

(2/3)l

A= ;

yc =

k = 1/ = (EI / 9) kN/m

= rad/s;

T= s;

f= s-1

69
APLICAŢIA 2

m Se cunosc : Rigiditatea EI = 36 000 kNm2 ;

Masa m = 8  103 kg = 8 kNs2/m
= =
l=6m Lungimea barei l = 6 m
1 kN Se calculează:
V1=0.5 V2=0.5 kN
kN
yc

1.5 kNm

A= ;

yc =

k = 1/ = EI / 4.5 kN/m

= rad/s;

T= s; f = s-1

Observaţii:
1. Pentru o deschidere mai mare între reazeme, de exemplu l = 12 m:

= rad/s; T = s;

Pentru o deschidere mai mică între reazeme, de exemplu l = 4 m:

70
 = rad/s;

T= s;

Rezultă că, în cazul unei grinzi cu aceeaşi masă m şi aceeaşi rigiditate EI ca grinda din
aplicaţie, dar cu deschiderea mai mare între reazeme, deci mai flexibilă, perioada vibraţiilor
libere este mai mare, iar dacă deschiderea dintre reazeme este mai mică, deci grinda este
mai rigidă, perioada vibraţiilor libere este mai mică.
2. Pentru o rigiditate mai mică, de exemplu EI = 24 000 kNm2:

; = rad/s;

T= s

Pentru o rigiditate mai mare, de exemplu EI = 48 000 kNm2:

; = rad/s;

T= s

Rezultă că, în cazul unei grinzi cu aceeaşi masă m şi aceeaşi deschidere între reazeme ca
grinda din aplicaţie, dar cu rigiditate mai mică, deci mai flexibilă, perioada vibraţiilor libere
este mai mare, iar dacă rigiditatea este mai mare, deci grinda este mai rigidă, perioada
vibraţiilor libere este mai mică.

APLICAŢIA 3

m Se cunosc : Rigiditatea EI = 12 000 kNm2 ;

Masa m = 5  103 kg = 5 kNs2/m
2l l Lungimea barei 3l = 9 m
3l = 9 m Se calculează:
mm 1 kN

V1=0.5 V2=1.5 kN
kN 3 kNm
yC1

yC2

A1 = ; A2 =

yc1 =

71
 yc2 =

k = 1/ = EI / 27

= rad/s;

T= s; f = s-1

APLICAŢIA 4

3I Se cunosc : Rigiditatea EI = 12 000 kNm2 ;

I
m Masa m = 5  103 kg = 5 kNs2/m
4l l Lungimea barei 5l = 15 m
5l = 15 m Se calculează:
mm 1 kN

V1=0.25 kN V2=1.25 kN
3 kNm
yC1

yC2

A1 = ; A2 =

yc1 =

yc2 =

k = 1/ = (EI/21)

kN/m; = rad/s;

T= s; f = s-1

72
APLICAŢIA 5

1k
N
m
4

5
5kNm

Se cunosc : Rigiditatea EI = 18 000 kNm2 ; Masa m = 3  103 kg = 3 kNs2/m

Se calculează:

k = 1/ = (3EI / 125) kN/m

= rad/s; T = s; f = s-1

73
 B. VIBRAŢII LIBERE NEAMORTIZATE
DETERMINAREA CARACTERISTICILOR DINAMICE ALE SD CU 1GLD
APLICAŢII

Să se determine caracteristicile vibraţiilor libere neamortizate pentru sistemul dinamic din

figură:
APLICAŢIA 1
Se cunosc : Rigiditatea EI = 30 000 kNm2 ;
m Masa m = 5300 kg
Se calculează:
2m

5m 1.5m

1 kN

V2=0.4 kN
V1=0.4
kN
2 2 kNm
KNm
2 kNm

k = 1/ = 3EI / 46 = 1956.52 kN/m

= rad/s;

T= s;

f= s-1

APLICAŢIA 2

74
 4m
3 3
kNm kNm

3m
5m

1 kN
m

2
kNm

Se cunosc : Rigiditatea EI = 20 000 kNm2 ;

Masa m = 7500 kg
Se calculează:

k = 1/ = 3EI / 170= kN/m

= rad/s; T = s; f = s-1

APLICAŢIA 3

H1=-0.4
kN
6m

4 4
m 1 kNm
kN 1.6k
m Nm 2.4kN
m

m
4

H2=0.4
kN
V=1
kN
Se cunosc : Rigiditatea EI = 20 000 kNm2 ; Masa m = 5000 kg
75
 Se calculează:

k = 1/ = EI / 36.26 = kN/m

= rad/s; T = s; f = s-1

APLICAŢIA 4

1
m
kN
3m

5
3 kNm
kNm
5m

3 V2=8/3
m 8
kN
kNm
H=1
kN
V1= - 8/3
kN
Se cunosc : Rigiditatea EI = 30 000 kNm2 ;
Masa m = 15000 kg
Se calculează:

76
 k = 1/ = EI / 114.66 = kN/m

= rad/s; T = s; f = s-1

C. VIBRATII LIBERE CU AMORTIZARE

1. Sa se determine caracteristicile dinamice proprii la grinda din figura, considerand ca
vibratiile sunt amortizate. Se cunosc:
3 3 2 2
m = 810 kg = 810 Ns /m = 8 kNs /m;
 = 4 s-1; l = 12 m
EI = ct = 36000 kNm2.

Pulsatia si perioada vibratiilor libere vor fi:

 = (k/m)0.5 = (m)-0.5

77
= =11.18 rad/s

T= =0.562 s

f = 1/T = 1.78 Hz
Fractiunea din amortizarea critica este:
0.358
Pulsatia si perioada vibratiilor amortizate vor fi:
10.44 rad/s
= 0.602 s
Considerand la t = 0: x(0) = x0; x’(0) = v0 = 0, se calculeaza deplasarea masei dupa o
perioada T* si dupa doua perioade (2T*):
a. T* = 0.602 s
Vom avea din ecuatia miscarii:
x(T*)=

0.09
06 x0;

b. T* = 2 x 0.602 = 1.204 s
Vom avea din ecuatia miscarii:
x(T*)=

0.00
8 x0;
Rezulta o amortizare foarte rapida

2. Sa se determine caracteristicile dinamice proprii la grinda din figura, considerand ca

vibratiile sunt amortizate. Se cunosc:
EI = ct = 60000 kNm2
L = 6 m;  = 2 s-1;
m = 12103 kg = 12 kNs2/m

78
Pulsatia si perioada vibratiilor libere vor fi:

 = (k/m)0.5 = (m)-0.5

= =8.33 rad/s

T= =0.754 s

f = 1/T = 1.32 Hz
Fractiunea din amortizarea critica este:
0.24
Pulsatia si perioada vibratiilor amortizate vor fi:
7.85 rad/s
= 0.8 s
Considerand la t = 0: x(0) = x0; x’(0) = v0 = 0, se calculeaza deplasarea masei dupa o
perioada T* si dupa doua perioade (2T*):
a. T* = 0.8 s
Vom avea din ecuatia miscarii:
*
x(T )=
0.202 x0;

b. T* = 2 x 0.8 = 1.6 s
Vom avea din ecuatia miscarii:
*
x(T )=
0.04 x0.

APLICAŢIA 3
Se cunosc : Rigiditatea EI = 30 000 kNm2 ;
Greutatea G = 53 kN;
Acceleraţia gravitaţională g = 10 m/s2;
Factorul de amortizare  = 5 s-1

Se calculează:
- caracteristicile dinamice proprii pentru vibraţii libere

79
 3m
7.5 m 2.25 m

1 kN

k = 1/ = / = 580 kN/m

V2=0.4 kN
V1=0.4 rad/s;
kN
3 3 kNm T= s;
KNm
f= s-1
3 kNm

- fracţiunea din amortizarea critică:

s-1

- pulsaţia vibraţiilor amortizate:

= rad/s
- perioada vibraţiilor amortizate:

T* = s;

- frecvenţa vibraţiilor amortizate:

f* = s-1

APLICAŢIA 4

1
m
kN
3m

5
3 kNm
kNm
5m

3m V2=8/3
kN 8
kNm
H=1
kN
V1= - 8/3
kN
Se cunosc : Rigiditatea EI = 30 000 kNm2 ;
Greutatea G = 150 kN;
Acceleraţia gravitaţională g = 10 m/s2;
Factorul de amortizare  = 1.4 s-1
80
Se calculează:

- caracteristicile dinamice proprii pentru vibraţii libere

k = 1/ = 1 / = 261.7 kN/m

rad/s;

T= s;

f= s-1

- fracţiunea din amortizarea critică:

s-1

- pulsaţia vibraţiilor amortizate:

rad/s
- perioada vibraţiilor amortizate:
T* = s;
- frecvenţa vibraţiilor amortizate:
f* = s-1

D. VIBRAŢII FORŢATE FĂRĂ AMORTIZARE

APLICAŢII

Să se determine caracteristicile dinamice proprii şi valorile extreme ale deplasării

masei pentru sistemele dinamice de mai jos:

APLICAŢIA 1

81
 x xma
m
F0sin 1 x


m
6

Mma
x

Se cunosc : Rigiditatea EI = 21 000 kNm2 ;

Masa m = 2  103 kg = 2 kNs2/m;
Amplitudinea forţei perturbatoare F0 = 15 kN;
Turaţia forţei perturbatoare n = 300 rot/min

Se calculează:

- caracteristicile dinamice proprii pentru vibraţii libere

= rad/s;

T= s;

f= s-1

- pulsaţia forţei perturbatoare:

- factorul de amplificare dinamică:

- deplasarea masei:

82
- deplasarea maximă a masei:

APLICAŢIA 2
Se cunosc : Rigiditatea EI = 36 000 kNm2 ;
F0sin( Masa m = 8  103 kg = 8 kNs2/m;
t)
m Lungimea barei l = 6 m
= =
l Amplitudinea forţei perturbatoare F0 = 20
1 kN kN;
V1=0.5 V2=0.5 kN Turaţia forţei perturbatoare n = 270 rot/min
kN
yc

Se calculează:
1.5 kNm
- caracteristicile dinamice proprii pentru vibraţii libere

rad/s;

T= s;

f= s-1

- pulsaţia forţei perturbatoare:

- factorul de amplificare dinamică:

83
 - deplasarea maximă a masei:

- deplasarea minimă a masei:

APLICAŢIA 3
Se cunosc : Rigiditatea EI = 35 000 kNm2 ;
P(t) Greutatea G = 55 kN;
Acceleraţia gravitaţională g = 10 m/s2;
3m

Forţa perturbatoare P(t) = P0 sint =

6m 2m =30sin(22t)
1 kN

Se calculează:
V2=0.5 kN - caracteristicile dinamice proprii pentru vibraţii libere
V1=-0.5 kN

3 3 kNm
KNm
3 kNm

k = 1/ = 1 / = 769 kN/m

rad/s;

T= s;

f= s-1

- factorul de amplificare dinamică:

84
 - deplasarea maximă a masei:

APLICAŢIA 4

H1=-0.83
kN
1m

2.5 2.5
m 1 kNm
m 1.67kN
kN
m 0.83kN
P(t
m

m
2

)
H2=0.83 V=1
kN kN
Se cunosc : Rigiditatea EI = 55 000 kNm2 ;
Greutatea G = 50 kN;
Acceleraţia gravitaţională g = 10 m/s2;
Forţa perturbatoare P(t) = P0 sint =75sin(20t)

Se calculează:
- caracteristicile dinamice proprii pentru vibraţii libere

k = 1/ = 1 / = 7518.8 kN/m

rad/s;

T= s;

f= s-1

- factorul de amplificare dinamică:

85
- deplasarea maximă a masei:

E. VIBRAŢII FORŢATE AMORTIZATE

APLICAŢII

APLICAŢIA 1
Să se studieze vibraţiile forţate amortizate ale sistemului dinamic din figura de mai jos:

P(t)
m

6m 2 G=m
m g
1 kN

V1=0.33 kN V2=1.33 kN
2 kNm
yC2

Se cunosc : Rigiditatea EI = 8 000 kNm2 ;

Masa m = 20  103 kg = 20 kNs2/m;
Factorul de amortizare  = 0.9 s-1
Forţa perturbatoare P(t)=P0 sint unde : P0 = 300 kN;  = 10 rad/s
Condiţii iniţiale: x(t = 0) = x0 = 0.27 m
(t = 0) = v0 = 0 m/s
Se calculează:
a) caracteristicile dinamice proprii pentru vibraţii libere:

A1 = ; A2 =

yc1 =

yc2 =

k = 1/ = 3EI / 32 = 750 kN/m

86
 = rad/s;

T= s; f = s-1

- ecuaţia mişcării:
x(t) = Asin(t+)
x(t = 0) = A sin() = x0 = 0.27 m
(t) =  A cos(t+)

(t = 0) = A cos()= v0 = 0  cos()= 0  =

A sin( ) = x0 = 0.27 m  A = 0.27 m

x(t) = 0.27 sin(6.123t + )

b) caracteristicile dinamice proprii pentru vibraţii libere amortizate:

- fracţiunea din amortizarea critică:

s-1

- pulsaţia vibraţiilor amortizate:

= rad/s
- perioada vibraţiilor amortizate:

T* = s;

- frecvenţa vibraţiilor amortizate:

f* = s-1

- legea de mişcare:

c) vibraţii forţate neamortizate:

- factorul de amplificare dinamică:

- legea de mişcare:
v0 P0 
x t   sin  t  x 0 cos  t     sin t   sin  t  
 2
m  
2  
  

87
v0 = 0 

  sin 10 t   sin  6.123t  

300 10
x  t   0.27cos  6.123t  
 2
20 6.123 10
2  
 6.123 

x  t   0.27cos 6.123t  0.236 sin 10 t  1.633sin  6.123t   [m]

c) vibraţii forţate amortizate (în condiţii iniţiale omogene, adică: x0 = 0 şi v0 = 0):
- legea de mişcare în regim stabilizat:
P0
x(t )   1  sin t  
m
 2
 
2 2
 2   2

2  20.1476.12310
unde: tg   0.288   = - 0.28 rad
2 2 2 2
  6.123 10

 sin 10 t 0.28 

300 1
x(t )  
20
6.123 2
10 
2 2
 2  0.147  6.123 10  2

x ( t )  0.235 sin 10 t 0.28  m

APLICAŢIA 2
Să se determine deplasarea maximă a masei din figura de mai jos în cazul vibraţiilor forţate
ale structurii neamortizate şi în cazul vibraţiilor forţate ale structurii amortizate
P(t) m
3m

6m
1 kN

V2=0.5 kN
V1=-0.5 kN
3
KNm
3 kNm

Se cunosc : Rigiditatea EI = 35 000 kNm2 ;

Greutatea G = mg = 35 kN;
Acceleraţia gravitaţională g = 9.81 m/s2;
Forţa perturbatoare P(t) = P0 sint = =30sin(22t)
Factorul de amortizare  = 5 s-1
Se calculează:
a) caracteristicile dinamice proprii pentru vibraţii libere:

88
k = 1/ = 1 / = 1296.3 kN/m

rad/s;

T= s;

f= s-1

b) caracteristicile dinamice proprii pentru vibraţii libere amortizate:

- fracţiunea din amortizarea critică:

s-1

- pulsaţia vibraţiilor amortizate:

rad/s
- perioada vibraţiilor amortizate:

T* = s;

- frecvenţa vibraţiilor amortizate:

f* = s-1

c) vibraţii forţate neamortizate:

- factorul de amplificare dinamică:

- deplasarea maximă a masei:

d) vibraţii forţate amortizate:

- legea de mişcare:
P0
x(t )   1  sin t  
m
 2  
2 2
 2   2
- deplasarea maximă a masei:
P0 1
x max    42  1 0.057 m
m
 2
 35
 2  2  2   2 9.81 19.06 2 15 2 2
 2  5 15  2

89
F. SISTEME DINAMICE CU n GRADE DE LIBERTATE
Sa se determine pulsatiile si formele proprii de vibratie ale sistemului dinamic din
figura. Se stie ca: m1 = 2m2 = 2m; EI = ct.

1. Constituirea matricei de inertie [m]:

Matricea de inerţie a unui sistem oscilant se constituie prin scrierea pe diagonala principală a
maselor sistemului oscilant.
[m] = kg

2. Determinarea matricei de flexibilitate []:

3. Calculul valorilor pulsatiilor proprii, j:

Ecuaţia generală a vibraţiilor proprii admite solutii diferite de zero daca determinantul
principal este nul, adica:

sau

90
unde
Introducând matricele de inerţie şi flexibilitate determinate mai sus în ecuaţia caracteristică,
aceasta devine:

Dezvoltand determinantul si notand a = , rezulta ecuatia:

a2 - 38a + 94 = 0
Se determina urmatoarele radacini:

a1 = 35.34; a2 = 2.66

Rezulta: , ;

Vom avea: ;

Se considera:
m = 10 [kg];
l = 10 [m];
E = 2.11011 [N/m2];
I = 510-5 [m4].
Rezulta:

[rad/s];

[rad/s]

Perioadele si frecventele vibratiilor libere vor fi:

Matricea spectrala va avea forma:

5. Calculul vectorilor (formelor) proprii de vibraţie, {yi}

Forma proprie de vibraţie reprezintă deformata sistemului oscilant sub acţiunea amplitudinilor
forţelor de inerţie. După aflarea valorilor proprii se calculează vectorii proprii (formele proprii
de vibraţie). Aceştia se obţin prin rezolvarea următoarelor două sisteme de ecuaţii:
- primul sistem

pentru y2,1 = 1, din prima ecuaţie a sistemului rezulta:

91
- al doilea sistem:

pentru y2,2 = 1, rezultă din prima ecuaţie a sistemului:

y1,2

Cele două forme proprii de vibraţii sunt:

{y}1 si {y}2
Adica:
{y}1=

{y}2

Fiecare dintre sistemele de mai sus cuprind câte două ecuaţii, dar cum y2,1 = 1 şi y2,2 = 1,
atunci, din prima ecuaţie a fiecărui sistem de ecuaţii se obţine ordonata y1,1, respectiv y1,2, iar
cea de a doua ecuaţie, a fiecărui sistem, este utilizată pentru verificarea ordonatelor calculate.

92
 INGINERIE SEISMICA
1. NOŢIUNI DE SEISMOLOGIE

1.1. Noţiunea de seism

Cutremurele fac parte din categoria cataclismelor naturale deosebit de periculoase pentru că nu sunt
însoţite de fenomene certe de preavizare.
Prin seism sau cutremur se înţelege mişcarea oscilatorie, bruscă, spaţială, haotică de la suprafaţa
pământului datorată unui şoc deosebit de puternic produs de cauze interne sau externe.
În momentul producerii şocului seismic se eliberează o mare cantitate de energie cinetică care se
propagă prin masa pământului sub forma unor unde elastice numite unde seismice şi care, ajungând la
suprafaţă, produc oscilaţii, deci cutremure.
Studierea mişcărilor seismice se face cu ajutorul a două ştiinţe:
Seismologia – ştiinţă geofizică care se ocupă cu studiul structurii globului terestru şi, în special, cu cel
al scoarţei terestre, cauzele cutremurelor, propagarea şi înregistrarea undelor seismice, a mecanismelor
de producere în focar a cutremurelor, zonarea seismică a terenurilor.
Ingineria seismică – parte a dinamicii structurilor care se ocupă cu proiectarea şi protecţia
antiseismică, analizând probleme ca: amplasarea localităţilor şi a obiectivelor economice, comportarea
construcţiilor la cutremure, comportarea terenului de fundare la trecerea undelor seismice, stabilirea
tipului de structuri şi de fundaţii rezistente la cutremure pentru diferite amplasamente.
Pionierul cercetărilor moderne de seismologie a fost inginerul irlandez Robert Mallet, care a întreprins
studii de teren temeinice după cutremurul din Napoli din 1857 (Italia). Acesta a explicat "masele
dislocate de piatră şi mortar" folosind termeni şi principii ale mecanicii şi a creat astfel un vocabular de
bază, conţinând termeni precum: seismologie, hipocentru, isoseismic.
Inginerii constructori sunt interesaţi de mişcările seismice puternice, care pot produce distrugeri
semnificative asupra construcţiilor. Cu toate acestea, primii 60 de ani ai secolului XX au fost marcaţi
de cercetări seismologice ale undelor seismice de la cutremure îndepărtate folosind seismografe foarte
sensibile. Aceste aparate nu erau potrivite pentru cutremure mai rare şi mai puternice, relevante pentru
practica inginerească.
Ulterior, situaţia s-a schimbat. După cutremurul San Fernando din 1971 au fost obţinute sute de
înregistrări seismice puternice pentru acest seism de magnitudine 6.5 din SUA. Cercetările privind
mişcările seismice puternice au început să avanseze rapid odată cu instalarea în zonele seismice de pe
glob a unor reţele extinse de accelerometre digitale şi obţinerea de înregistrări seismice în urma unor
cutremure majore.

1.2. Noţiuni de bază

Locul din interiorul pământului unde se produce şocul se numeşte hipocentru sau focar, punctul de la
suprafaţă pe verticala hipocentrului se numeşte epicentru. Ca efecte, cutremurele se manifestă mai
intens pe o zonă în jurul epicentrului numită zonă epicentrală.
Într-un punct oarecare de la suprafaţă au loc deplasări rapide, oscilații ale terenului.
Amplitudinile oscilaţiilor spaţiale se definesc în general prin trei componente:
• doua în plan orizontal Nord – Sud, Est – Vest;
• o componentă orientată după verticala locului.

93
Efectul acestor mişcări se transmite la fundaţia construcţiilor sub forma unor acţiuni indirecte de tipul
cedărilor de reazeme, cedări variabile în timp, oscilatorii, care au ca rezultat producerea oscilaţiilor
construcţiilor, deci apariţia pe masele în mişcare a forţelor de inerţie numite acţiuni seismice.
Manifestarea cutremurelor într-un punct de la suprafaţă este complexă.
În apropierea epicentrului apar la început mişcările pe verticală și după aceea apar oscilaţiile pe
orizontală. Cu cât ne depărtăm de epicentru, componentele distincte ale mişcărilor orizontale cresc în
raport cu cele verticale. De obicei, pentru construcţii, mişcările în plan orizontal sunt cele mai
periculoase.
Efectele cutremurelor sunt diferite de la un amplasament la altul, în funcţie de o serie de parametri:
• adâncimea focarului;
• distanţa până la epicentru;
• tăria şocului în focar;
• natura straturilor geologice prin care se propagă undele seismice;
• numărul și calitatea construcțiilor din zonă;
• gradul de populare al zonei;
• caracteristicile dinamice ale structurii analizate (perioada proprie de vibrație, fracțiunea din
amortizarea critică.
Cutremurele sunt adeseori însoţite şi de alte fenomene, cum ar fi:
• fenomene luminoase în linia orizontului datorate eliberării de energie şi modificarea câmpului
magnetic între poli sau între pământ şi atmosferă;
• zgomote puternice produse de ruperea, zdrobirea sau fracturarea masivelor de roci prin care trec
undele seismice;
• fenomene tectonice ca alunecări de mase mari de pământ, ridicarea sau coborârea nivelului scoarţei,
apariţia unor falii de suprafaţă.

1.3. Clasificarea cutremurelor

După zona în care este amplasat focarul:
• continentale – cu focar în zona continentelor;
• oceanice – cu focar în zona oceanelor. Aceste focare sunt amplasate de-a lungul dorsalelor oceanice,
adică a munţilor subacvatici; cutremurele sunt mai slabe ca intensitate şi pot fi însoţite de formarea
unor valuri mari numite tsunami (> 30 m).
După adâncimea focarului:
• crustale – superficiale, cu focarul situat la o adâncime de 0 - 30 km;
• subcrustale:
- normale, cu focarul situat la o adâncime de 30 – 60 km;
- intermediare, cu focarul situat la o adâncime de 60 – 300 km;
- de adâncime, cu focarul situat la o adâncime de 300 – 750 km
Cutremurele de suprafaţă au consecinţele cele mai devastatoare, acestea contribuind la aproximativ
75% din energia seismică totală eliberată de cutremure la nivel mondial. Exemple de zone afectate de
cutremure de suprafaţă sunt California (SUA), Turcia, Banat (România).

94
Majoritatea cutremurelor produse în partea centrală a Californiei au hipocentrul în primii 5 km de la
suprafaţă şi doar unele cutremure au focarele mai adânci, de maximum 15 kilometri. Majoritatea
cutremurelor medii şi puternice de suprafaţă sunt urmate de post-şocuri, care se pot produce la
perioade cuprinse între câteva ore şi câteva luni după şocul principal. Câteodată, post-şocurile sunt
suficient de puternice pentru a crea distrugeri construcţiilor slăbite de cutremurul principal.
Doar puţine dintre cutremure sunt precedate de ante-şocuri provenind din zona hipocentrală,
sugerându-se folosirea acestora pentru prezicerea şocurilor principale. Regiunile afectate de
cutremurele de pământ cu focare intermediare şi de adâncime includ România (sursa subcrustală
Vrancea), Marea Egee, Spania, Anzii din America de Sud, insulele Tonga, Samoa, Noile Hebride,
Marea Japoniei, Indonezia şi insulele Caraibe.
După cauze:
• cutremure datorate unor cauze externe (exogene) – sunt cele produse de impactul cu meteoriţi,
influenţa cometelor, modificarea rotaţiei pământului datorată erupţiei solare. Sunt cutremure slabe ca
intensitate şi cu efecte minore.
• cutremure datorate unor cauze interne (endogene):
a) cutremure de prăbuşire (cam 3% din numărul total de cutremure) – se produc ca urmare a
alunecării unor gheţari sau a unor masive de pământ, prăbuşirii în goluri carstice cu efecte
locale reduse, eventual bararea văilor, formarea lacurilor;
b) cutremure vulcanice (cam 7% din numărul total de cutremure) – apar în momentul formării
coşului vulcanic. Au efecte regionale moderate.
c) cutremure tectonice (cam 90% din numărul total de cutremure) – legate de dinamica
plǎcilor litosferice – pot avea efecte dezastruoase.
1.4. Cauzele cutremurelor tectonice
Dacă practicăm o secţiune prin globul pământesc şi prezentăm o parte, se poate distinge alcătuirea
acestuia.
La suprafatã se aflã Scoarta terestrã (sau Crusta) – un strat subtire si solid - care prezintã grosime
variabilã: între 10 si 30 km în zona de uscat (cu un maxim de aproximativ 100 km în zona muntilor
Himalaya si Sierra Nevada) si între 6 si 10 km în zona oceanelor.
Sub scoartã este Mantaua, alcãtuitã din douã straturi. La partea superioarã se aflã zona solidã formatã
din roci cu densitate mare (cu continut mare în fier si magneziu), zonã care prezintã fracturi, fiind în
general zona focarelor cutremurelor. Stratul superior al Mantalei împreunã cu Scoarta terestrã
alcãtuiesc Litosfera.
Sub Litosferã se aflã Astenosfera – zona moale, cu comportare plastic-vâscoasã a Mantalei, alcãtuitã
din roci cu densitate mai mare datoritã presiunii mari si a temperaturii ridicate la care se aflã.
Între Litosferã si Astenosferã existã o suprafatã de discontinuitate care permite miscarea relativã a
diferitelor plãci Litosferice. Grosimea Mantalei este de aproximativ 2900 km.
Nucleul Pământului este alcătuit din nucleul exterior (care este lichid) şi nucleul interior (care este
lichid cu comportare de solid datorită temperaturii ridicate şi a presiunii puternice la care se află fierul
şi nichelul – elementele ce alcătuiesc această zonă). Diametrul Nucleului este de circa 3470 km (mai
mare ca cel al Planetei Marte). Densitatea nucleului este de 5 ori mai mare decât densitatea Scoarţei
terestre.
La suprafaţa globului, prin înregistrări geofizice, adică înregistrări de unde seismice fie naturale, fie
provocate, s-a stabilit că Litosfera este formată din mai multe unităţi de dimensiuni geologice numite
plăci litosferice sau tectonice. Aceste plăci sunt separate prin linii de fracturi adânci până în zona
moale a Mantalei.

95
Plăcile tectonice. O placă litosferica este un fragment masiv solid de rocă, cu o formă neregulată,
alcătuit atât din crustă oceanică cât şi continentală. Lungimea plăcilor poate varia foarte mult, de la
câteva sute de kilometri la mii de kilometri (printre cele mai mari se numără placa Pacificului şi
Antartica).
Plăcile variază foarte mult şi în grosime, de la 15 km (plăcile cu litosferă oceanică tânără) până la 200
km sau chiar mai mult (plăcile litosferice vechi continentale, ex: zonele centrale ale plăcilor Americii
de Nord şi Sud).
Principala forţa ce a modelat suprafaţa Pământului, de la formare şi până în zilele noastre, este forţa ce
a dus şi la fragmentarea şi deplasarea plăcilor litosferice ce alcătuiesc învelişul extern al Pământului.
Majoritatea cutremurelor se datorează mişcărilor relative ale plăcilor litosferice ale Pământului şi se
produc predominant la limitele de separaţie dintre ele (margini de placi).
Experţii au identificat un număr de şapte până la 12 plăci majore şi un număr mai mare de subplaci.
Plăcile au primit numele de la continentele (ex: placa Eurasiatică), oceanele (Placa Pacifică) sau
regiunile geografice (Placa Arabică) pe care le înglobează.
Din rifturile oceanice datorită temperaturii şi presiunii mari din Astenosferă se ridică la suprafaţă
magmă bazică, deversează pe coastele dorsalelor oceanice, se întăreşte şi formează crustă sau Scoarţă
nouă.
Această formare de crustă nouă produce deplasarea continuă a plăcilor litosferice - fenomen înlesnit şi
de curenţii de convecţie care apar datorită transferului de căldură între Astenosferă şi Litosferă.
În dreptul foselor oceanice placa cu crustă nouă intră sub placa continentală veche, având loc
fenomenul de subducţie.
Coliziunea dintre plăcile litosferice, distrugerea marginilor plăcilor tectonice în zonele de subducţie
(zone convergente) la alunecarea unei plăci sub o altă placă sau expansiunea în zona rifturilor
oceanice (zone divergente) sunt toate mecanisme care produc tensiuni şi fracturi semnificative în
scoarţa terestră. Multe cutremure majore se datorează alunecării de-a lungul faliilor transcurente.
Cutremurele generate la marginile active ale plăcilor tectonice poartă denumirea de cutremure inter-
placă. Cele mai puternice cutremure de suprafaţă din Chile, Peru, Caraibele de Est, America Centrală,
sudul Mexicului, California, Alaska de Sud, insulele Aleute şi Kurile, Japonia, Taiwan, Filipine,
Indonezia, Noua Zeelandă, centura Alpi - Caucaz - Himalaia sunt de tipul cutremurelor inter-placă.
Câteodată se produc cutremure devastatoare în interiorul plăcilor tectonice. Acestea se numesc
cutremure intra-placă si indică faptul că plăcile litosferice nu sunt indeformabile şi că în interiorul
acestora se pot produce fracturi. Exemple ale unor astfel de cutremure sunt cele din nord-estul Iranului,
New Madrid (Missouri, SUA), Charleston (Carolina de Sud, SUA), nordul Chinei.
Datorită deplasării continue a plăcilor litosferice se poate produce un alt fenomen şi anume mişcarea
relativă între plăci la suprafaţă, generând forfecarea marginilor care se află în contact.
Când se întâlnesc plăci cu sensuri de mişcare relativă inverse (convergente), apare aşa numitul
fenomen de coliziune a plăcilor.
Toate aceste 3 fenomene: subducţia, coliziunea şi mişcarea relativă a plăcilor litosferice sunt
fenomene mecanice continui, lente, cu acumulare de tensiuni şi deformaţii. Aceste fenomene
culminează prin apariţia unor mişcări bruşte produse de eliberarea sub formă de energie cinetică a
energiei potenţile de deformaţie acumulată de-a lungul zonelor care se află în contact în masivele de
pământ. Aceste manifestări bruşte dau naştere la cutremure.
Evoluţia poziţiei plăcilor tectonice de-a lungul timpului susţinută de Teoria Tectonicii Plăcilor este
prezentată ilustrat în continuare.
Înregistrarea GPS a mişcărilor globale ale plăcilor tectonice
Falia San Andreas (California de Sud) se întinde pe o lungime de 1300 km şi marchează zona de
contact între plăcile tectonice Pacific şi Nord Americană
96
Analiza înregistrărilor seismice de la diferite observatoare seismografice permite determinarea poziţiei
cutremurelor de pământ. În acest mod, s-a obţinut o imagine de ansamblu a distribuţiei seismelor pe
pământ. Zonele cu o activitate seismică importantă sunt concentrate de-a lungul unor centuri, care
delimitează zone continentale şi oceanice întinse. În centura Circumpacifică, de exemplu, au loc
aproximativ 81% din cutremurele majore de pe Terra. Alte 17% din cutremurele majore sunt localizate
de-a lungul centurii Alpide (care se întinde de la Oceanul Atlantic până la insulele Sumatra din oceanul
Pacific şi include munţii Alpi, Carpaţii, munţii din Anatolia şi Iran, Hindu Kush, Himalaia, şi munţii
din Asia de sud-est). În interiorul zonelor continentale şi oceanice cutremurele de pământ sunt mult
mai rare, dar nu lipsesc în totalitate. Alte concentrări de activităţi seismice pot fi observate în zonele
oceanice, cum ar fi cele din mijlocul oceanului Atlantic şi al oceanului Indian. În aceste zone se află
lanţuri de munţi submarini, iar erupţiile vulcanice sunt frecvente. Concentrări masive de cutremure de
mare adâncime, de până la 680 km, pot fi observate în lanţurile de insule din oceanul Pacific şi
Caraibele de est.
Faliile sunt clasificate în funcţie de geometria acestora şi de direcţia de lunecare relativă. Panta unei
falii este unghiul pe care îl creează suprafaţa faliei cu orizontala, iar direcţia unei falii este direcţia
proiecţiei faliei pe suprafaţa terenului faţă de Nord. O falie transcurentă implică deplasarea blocurilor
de rocă paralel cu falia. Lunecarea la o falie normală are loc în plan vertical (paralel cu panta), placa
superioară a faliei înclinate deplasându-se în jos faţă de placa inferioară (falierea produce o întindere a
crustei). Lunecarea la o falie inversă are loc în plan vertical (paralel cu panta), placa superioară a faliei
înclinate deplasându-se în sus faţă de placa inferioară (falierea produce scurtarea crustei). Faliile cel
mai des întâlnite în natură sunt faliile oblice, care reprezintă o combinaţie de lunecări în plan orizontal
şi vertical.

97
1. Răspândirea geografică a cutremurelor

Prin înregistrări, focarele au fost localizate de-a lungul marginilor plăcilor litosferice
unde au loc cele trei fenomene menţionate anterior.
Învelişul exterior al Pământului este format din plăci tectonice de dimensiuni geologice.
Aceste plăci se află în continuă mişcare şi transformare, remodelând continentele,
bazinele oceanice, cauzând erupţii vulcanice, mişcări seismice, îngroşând scoarţa
terestră (formarea munţilor tineri), coborând-o (formarea văilor) sau la formarea
tranşeelor pe fundul oceanelor.
Cele mai importante plăci tectonice sunt prezentate în figura de mai jos.

1. Africană
2. Antarctică
3. Arabică
4. Australiană
5. Caraibe
6. Cocos
7. Eurasiană
8. Indiană
9. Juan de Fuca
10. Nazca
11. Nord Americană
12. Pacificului
13. Philippine
14. Scoţia
15. Somaleză
16. Sud Americană
Pe glob se înregistrează patru mari zone seismice:
98
 - Cercul sesimic care înconjoară Pacificul (Alaska, coasta de vest a SUA, Mexic,
Cile). În această zonă se înregistrează 68% din numărul total al cutremurelor
tectonice puternice care au avut loc pe glob până în prezent.
- Aliniamentul seismic mediteranean, care se prelungeşte până în Indonezia
(Spania – Munţii Atlas şi Pirinei; N. Italiei – Munţii Alpi; România – Munţii
Carpaţi; Turcia – Munţii Taurus; Caucaz; Himalaya; Riftul African; Portugalia –
Indonezia). În zonă s-au înregistrat circa 21% din numărul total al cutremurelor
tectonice puternice de pe glob.
- Zona cu fracturi geologice continentale (Estul Madagascarului, Venezuela,
Europa centrală – Valea Rinului); zonă ce înregistrează aproximativ 11% din
numărul cutremurelor tectonice importante de pe glob.
- Zona dorsalelor oceanice (de importanţă mai mică).

Există şi zone aseismice: Scutul Canadian, Platforma Antarcticii, Platforma Asiatică.

Localizarea geografică a epicentrelor cutremurelor înregistrate

în perioada 1963 – 1998 (358.214 evenimente seismice)

2. Cutremurele în istorie
Se estimează că s-au pierdut aproximativ 13.000.000 de vieţi omeneşti în timpul
cutremurelor de-a lungul timpului.
• În China (zona Sien Si) – 830.000 victime.
• 1737 - Calcutta – 300.000 victime, râul Gange a avut nivelul crescut cu 11 m.
• 1811 – Kazakstan – s-au prăbuşit munţi întregi, s-au format valuri de noroi cu înălţime
de până la 6 m, oraşul Alma-Ata a fost distrus.
• 15.12.1811 – martie 1822 Mississippi. Cutremur de 11 ani.
• 1976 – zona Tanghsan (China) – cutremur cu magnitudinea 7,4 urmat de 2 replici (la 3
ore cu magnitudinea de 5,0 şi la 15 ore cumagnitudinea de 6,5) a condus la circa
630.000 victime, 700.000 răniţi şi 75% din locuinţe distruse.
99
• 1976 Guatemala, magnitudine 7,5, peste 23.000 morţi şi mii de răniţi.
• 1985 China, magnitudine de 8,1
• 18 aprilie 1906 – San Francisco – formarea faliei San Andreas adâncă de 20 km, lungă
de 600 km, cu denivelări de 6,7 m între cele două maluri.
• 1911 – Podişul Pamir – satul Sarez a fost acoperit cu 7 miliarde m3 de stânci şi pământ,
s-a format un lac lung de 800 m şi lat de 500 m.
• 1923 – Tokyo – Yokohama – 200.000 victime, 576.000 locuinţe avariate, 8.000 vase
distruse.
• 1994 Insulele Kurile, Japonia, magnitudine 8,3.
• 1994 Bolivia, magnitudine 8,3.
• 1995 Kobe, Japonia, magnitudine 6,9.
• 26 dec 2004 – Sumatra – Andaman, magnitudine 9,1 – 9,3, tsunami, peste 285.000
victime.
• 2005 – Kashmir, 79.000 victime.
• 15 august 2007, Peru.
• 14 sept 2007 – Indonezia, magnitudine 8,4, replici cu magnitudini de 7,8 si 7,1.
• 12 mai 2008 - China - a avut o magnitudine de 7,9 grade pe scara Richter, s-au
inregistrat peste 87 000 de victime, orasele Beichuan, Dujiangyan, Wuolong, Yingxiu
au fost complet distruse.
• ianuarie 2010 - Haiti - magnitudinea 7, soldat cu cel putin 230.000 de morti.
• februarie 2010 - Chile - magnitudinea de 8,8 , provocand moartea a 524 de personae.
• martie 2011 - Japonia - magnitudinea 9,0 , urmat de tsunami. Seismul provoaca
moartea a 15.800 de persoane ;
• aprilie 2012 - in largul insulei Sumatra - magnitudinea de 8,7 , fara victime;
• februarie 2013 - Insulele Solomon - magnitudinea 8, cinci victime ;
• septembrie 2013 - Pakistan - magnitudinea de 7,7 , provoaca 350 de morti ;
• septembrie 2015 - Chile - magnitudinea de 8,3;
• mai 2015 - Nepal - magnitudinea 7,3, 8500 victime;
• aprilie 2016 - Ecuador - magnitudinea de 7,8.

3. Seismicitatea pe teritoriul României

România face parte din aliniamentul seismic mediteranean. Pentru cutremurele din
România este valabilă teoria dinamicii plăcilor litosferice.
În zona curburii Carpatice există o mişcare convergentă a 4 plăci:
• Placa Moesică – la sud de Dunăre;
• Microplaca Mării Negre;
• Platforma rusă;
• Placa intraalpină (Transilvania).
Aceste plăci sunt afectate de mişcarea plăcii arabice.
Fundamentul cristalin din Câmpia Română este fracturat prin falii în trepte, formând o
serie de microplăci.

100
Cauzele cutremurelor din România sunt mişcările plăcilor sau a microplăcilor care
formează fundamentul cristalin, înregistrându-se două mari categorii de cutremure:
• Cutremure polichinetice (se manifestă timp de câteva luni) – cazul cutremurelor
făgărăşene, cutremurelor Pontice (paralele cu litoralul), cutremurelor danubiene (Vârşeţ
– Moldova Nouă);
• Cutremurele monochinetice (pot fi însoţite de câteva replici): cazul cutremurelor
transilvane (Mureş – Târnava Mare), cutremurelor prebalcanice (Bulgaria),
cutremurelor banatice legate de tendinţa de scufundare a zonei, cutremurelor moldavice
(Curbura Carpatică sau cutremurelor vrâncene care sunt cutremure intermediare cu
adâncimea focarelor situată la aproximativ 100 – 150 km).
Cutremurele în istoria României:
• 1683 – Suceava.
• 1740 – Iaşi – S-au auzit zgomote subterane, a avut loc fisurarea solului, s-au format
fântâni arteziene.
• 1790 – Banat – S-au dărâmat casele.
• 1802- Vrancea - Cutremurul a fost devastator, la Bucureşti s-au produs
ondulaţii ale terenului, din sol au ţâşnit apă, gaze, păcură, s-a prăbuşit Turnul Colţei.
• 1838 – Vrancea.
• 1894 – Vrancea.
• 1916, iarna – cutremul de gradul 8 pe scara Mercalli, a durat mai multe luni de zile în
zona Argeş, înregistrându-se câte 5 sau 6 şocuri pe zi.
• 10 / 11 noiembrie 1940 - a avut loc un cutremur cu magnitudinea de 7,4 şi adâncimea
focarului de 150 km în timpul căruia s-a dărâmat primul bloc pe cadre din Bucureşti
(Carlton). A avut gradul 9 pe scara Mercalli la Bucureşti şi gradul 10 în zona
epicentrului (Panciu, Focşani)
• 4 martie 1977 - cutremurul a avut o magnitudine de 7,2. Pagubele au fost de 3.000
pierderi de vieţi omeneşti, dărâmarea a 83 de blocuri vechi şi a 2 blocuri noi. A fost
simţit până la Roma şi Moscova. A afectat în special aliniamentul Bucureşti – Zimnicea
– Alexandria şi Râmnicu Vâlcea –Craiova.
• 1986 - magnitudine 7,1;
• 1990, la 30 şi 31 mai, au avut loc două cutremure cu magnitudine 6,9 şi respectiv
6,4) ;
• 2004, octombrie, magnitudine 6, epicentru in Vrancea, fara pagube.
101
 Pe teritoriul ţării noastre s-au identificat 15 zone de focare seismice dintre care cel mai
activ este cel situat în zona Vrancea (în zona de curbură a Munţiilor Carpaţi).
Cutremurele cu focarul situat în zona Vrancea se manifestă pe o suprafaţă foarte mare a
României şi au intensităţi foarte mari. Mecanismul de producere a cutremurelor
vrâncene se explică prin fenomenul de subducţie prin care placa est-europeană pătrunde
sub cea carpatică.
Cutremurele vrâncene prezintă următoarele caracteristici:
- au o frecvenţă relativ redusă de apariţie (circa 3 cutremure/secol);
- se resimte pe o suprafaţă extinsă, de la Leningrad şi Moscova până în Grecia;
- focarele se găsesc la adâncimi cuprinse între 60-170 km (cel mai frecvent la 100
km);
- perioadele predominante ale oscilaţiilor seismice sunt relativ lungi (T = 1 - 1.5 s);
- prezintă o componentă verticală importantă ce se resimte până la o distanţă de circa
160 km.
Cel mai puternic cutremur vrâncean se consideră a fi cel din 26 octombrie 1802, cu
magnitudinea M=7.5-7.7. Un alt cutremur vrâncean de mare magnitudine este cel din 10
noiembrie 1940 care a avut magnitudinea de M=7.4, iar adâncimea focarului h=104-
105km.
Cutremurele cu cele mai distrugătoare efecte asupra construcţiilor şi primul cutremur
pentru care s-a obţinut o accelerogramă înregistrată în România este cel din 4 martie
1977, care a avut magnitudinea M=7.2, adâncimea focarului h = 109 km şi distanţa
epicentrală faţă de Bucureşti 105 km.
Celelalte focare seismice se găsesc în alte zone ale ţării şi anume în Banat, Crişana,
Maramureş, Bucovina, zonele Făgăraşului şi Târnavelor, Câmpia României şi Sudul
Dobrogei. Aceste cutremure sunt cutremure de suprafaţă, având focarul situat la
adâncimi cuprinse între 8-20 de km, iar perioadele proprii de vibraţii ale terenului sunt
mici, de circa 0.5s.
Mecanismul de producere a acestor cutremure este cel de faliere.

102
 Harta seismica a Romaniei, conform institutului INCERC.

Poziţionarea geografică a epicentrelor cutremurelor bănăţene în perioada 1794-2001 (Lungu

et
al, 2003).
103
 UNDE SEISMICE

1. Clasificare
Energia eliberată la producerea unui cutremur se propagă în toate direcţiile sub formă de
unde seismice care cauzează mişcarea dezordonată a scoarţei terestre.
Mediul de propagare a energiei seismice din focar inflluenţează intensitatea undelor
seismice în amplasament prin următorii factori principali:
- rocile şi straturile geologice identificate prin caracteristicile lor geologice,
mecanice şi seismice, distanţa lor focală.
- condiţiile geotehnice locale ale amplasamentului precizate prin configuraţia
geologică, proprietăţile geotehnice, mecanice şi seismice ale terenului de
fundaţie, distanţa epicentrală.
Se deosebesc două tipuri de unde:
a. unde de adâncime, care pot fi:
- unde longitudinale (primare), notate cu P;
- unde transversale (secundare), notate cu S;
b. unde de suprafaţă

a. Undele seismice de adâncime se produc în interiorul pământului şi se transmit din

focar spre suprafaţa liberă a terenului. Viteza de propagare a acestor unde depinde
caracteristicile geologice ale mediului de propagare şi creşte cu adâncimea.
i) undele primare “P”
Undele primare sunt unde elastice longitudinale caracterizate printr-o succesiune
de dilatări şi comprimări în sensul direcţiei de propagare.
Undele primare au viteza cea mai mare si sunt primele care ajung intr-un
amplasament dat. Deoarece terenul si rocile rezista relativ bine la ciclurile de
compresiune-intindere, impactul acestor unde asupra miscarii seismice dintr-un
amplasament este cel mai mic. Acest unde se pot propaga atat prin solide, cat si
prin lichide.
ii) undele secundare “S”
Undele secundare sunt unde transversale la care pulsaţia se produce perpendicular
pe direcţia de propagare. Datorită faptului că direcţia de propagare devine
aproape verticală în vecinătatea suprafeţei libere, undele secundare produc cele
mai importante efecte inerţiale asupra construcţiilor. Undele S generează
deformaţii de forfecare în materialul prin care se propagă. Aceste unde se pot
propaga doar prin materiale solide.

Pe baza măsurătorilor experimentale s-a constatat că viteza de propagare a

undelor primare este mai mare decât cea a undelor secundare :
vp = 7.8 km/s
vs = 4.5 km/s
Prin reflexie, undele îşi pot modifica sau nu tipul; astfel, o undă primară P prin
reflexie poate rămâne undă primară (PP) sau îşi poate modifica tipul devenind undă
secundară (PS).
104
b. Undele de suprafaţă rezultă din interacţiunea undelor de adâncime cu suprafaţa
terenului. Acestea pot fi:
a) unde de tip Rayleigh (R) – sunt unde de suprafaţă longitudinale care se
dezvoltă în plane perpendiculare pe suprafaţa liberă;
b) unde de tip Love (L) – unde de suprafaţă transversale la care mişcarea
particulelor materiei este paralelă cu suprafaţa liberă şi perpendiculară pe direcţia
de propagare.
Undele de suprafaţă sunt unde lungi care au viteze mici de propagare şi anume:
1.5 - 5 km/s - in terenuri tari;
0.5 - 1.5 km/s - in terenuri slabe.

Reprezentarea schematică a undelor seismice:a) unde P, b) unde S, c)unde Rayleigh, d) unde Love
(sursa: Bolt, 2004)

Propagarea undelor P şi S prin scoarţa terestră este însoţită de reflexii şi refracţii

multiple la interfaţa dintre roci de diferite tipuri (vezi figura « a »). În plus, la fiecare
interfaţă, are loc o transformare a undelor dintr-un tip în altul (vezi figura « b »). Din
punctul de vedere al unui inginer constructor, nu este foarte importantă distincţia între
cele patru tipuri de unde, ci efectul global al acestora, în termeni de intensitate a
mişcării seismice într-un amplasament. Cu toate acestea, trebuie să se recunoască faptul
că mişcarea seismică într-un amplasament este afectată în cea mai mare măsură de
undele S, iar în unele cazuri şi de undele de suprafaţă.

Reflectarea, refractia si transformarea undelor seismice (Bolt, 2001)

2. Înregistrarea mişcării seismice
Înregistrarea parametrilor unui cutremur se face în staţii seismice. Înregistrarea vizează
deplasarea, viteza sau acceleraţia locului unde se face operaţia.
105
Mişcarea terenului produsă de acţiunea cutremurului într-un anumit punct de pe
suprafaţa unui amplasament dat se determină cu aparatele de înregistrare numite
seismometre sau accelerometre. Acestea permit înregistrarea simultană a trei
componente ale mişcării: două situate în plan orizontal şi a treia pe verticală.
Înregistrarea deplasărilor unui punct de pe pâmânt pe o anumită direcţie se numeşte
seismogramă sau deplasogramă. Primul seismometru modern a fost realizat în anul
1931, iar prima înregistrare instrumentală a unei mişcări puternice a fost obţinută în
timpul cutremurului Long Beach, California (10 martie 1933). Înregistrările
seismometrice ne dau informaţii importante legate de mecanismul de producere a
cutremurelor, a localizării focarului şi epicentrului. Prezintă interes valoarea maximă a
deplasării pentru definirea intensităţii seismice pe scara Richter.
Accelerogramele redau variaţia acceleraţiilor în timp şi se obţin cu ajutorul
accelerometrelor calibrate la un anumit nivel de intensitate seismică. Acestea definesc
răspunsul structural şi comportarea construcţiilor pe timpul cutremurelor de mare
intensitate.
Prima accelerogramă semnificativă din istoria ingineriei seismice a fost înregistrată în
staţia seismică El Centro-California (18 mai 1940) în timpul cutremurului din zona
Imperial Valley.
Un aparat seismic reprezintă un sistem cu un singur grad de libertate dinamică care
înregistrează răspunsul acestuia la perturbaţiile provenite din deplasările bazei ca
urmare a mişcării terenului.

Conceptul unui seismograf (a) si un accelerometru modern(b)

3. Măsura tăriei seismice. Scări seismice

Cuantificarea severităţii unui cutremur sau tăriei unui cutremur se poate face pe baza
magnitudinii sau intensităţii. Aceste modalităţi sunt diferite deoarece mărimile care stau
la baza evaluării tăriei cutremurelor sunt complet diferite.
Intensitatea seismică pune în evidenţă prin grade de intensitate seismică efectele pe care
le are un anumit cutremur asupra oamenilor şi construcţiilor de pe o anumită zonă
geografică bine delimitată. Intensitatea seismică ţine seama de condiţiile specifice unui
106
anumit amplasament (adică distanţa epicentrală, condiţiile geologice). Ea variază de la
valori imperceptibile, sesizate doar de aparate foarte sensibile, până la valori violente cu
efecte dezastruoase asupra oamenilor, construcţiilor şi configuraţiei terenului.
Magnitudinea unui cutremur reprezintă o măsură obiectivă a energiei eliberate în focar
în momentul declanşării seismului. Ea se determină pe baza înregistrării instrumentale a
mişcării seismice şi nu depinde de efectele produse la suprafaţa liberă a terenului.
Prin definiţie, magnitudinea unui cutremur reprezintă logaritmul zecimal al
amplitudinii sesimice maxime (exprimată în microni), înregistrată de un seismograf
Wood-Anderson, având factorul de amplificare egal cu 2800, o perioadă proprie de
oscilaţie de 0.8s şi fracţiunea din amortizarea critică de 0.8, amplasat la 100 km de
epicentru în teren tare.
Pe baza mai multor înregistrări ale mişcării seismice s-a putut stabili o relaţie de
legătură între magnitudinea M şi energia radiată în focar E în timpul unui cutremur
având următoarea formă:

log E = 11.8 + 1.5M unde [E] = ergi ; 1 erg = 10-7 Joule

Scări seismice
Prima scara a intensitatii seismice a fost dezvoltata de Rossi (Italia) si Forel
(Elvetia) in 1880, cu valori ale intensitatii seismice intre I si X. O scara mai
exacta a fost inventata de vulcanologul si seismologul Italian Mercalli in 1902,
avand valori ale intensitatii cuprinse intre I si XII. Scarile de intensitate
seismica cele mai utilizate astazi sunt Mercalli modificata (MMI), Rossi-Forel
(R-F), Medvedev-Sponheur-Karnik (MSK-64), Scara Macroseismica Europeana
(EMS-98) si scara agentiei meteorologice japoneze (JMA). In Romania se
utilizeaza scara MSK.

Clasificare:
- scări bazate pe intensitate :
- scara Mercalli modificată (MM);
- scara MSK;
- scara macroseismică seismică europeană (EMS-98);
- scara japoneză (JMA);
- scări bazate pe magnitudine :
- scara Richter.

Scara Mercalli modificată

În anul 1883, Mercalli a elaborat o scară de intensitate seismică cu 12 grade care a fost
îmbunătăţită mai târziu, ultima perfecţionare a acestei scări fiind adusă în anul 1931 de
americanii Wood şi Neumann şi denumită scara Mercalli modificată (MM). Această
scară este adoptată de multe ţări situate în zone seismice (USA). Scara MM exprimă
gradul de severitate al unui cutremur prin efectele produse asupra oamenilor,
construcţiilor şi terenului. Se consideră că primele degradări superficiale corespund
gradului V şi distrugerea totală gradului XII.

107
 ▪ Gradul I – cutremurul nu este perceput decât de foarte puţine persoane aflate în
condiţii favorabile;
▪ Gradul II – se simte de către puţine persoane, în special cele aflate la etajele
superioare;
▪ Gradul III – se percepe în interiorul clădirilor, se produc vibraţii asemenea celor
cauzate de trecerea unor vehicule;
▪ Gradul IV – în timpul zilei cutremurul este simţit de multe persoane aflate în
interiorul clădirilor, în exterior este puţin perceput;
▪ Gradul V – este simţit de toţi oamenii, apar uşoare degradări ale tencuielilor, iar
unele obiecte se răstoarnă;
▪ Gradul VI – produce panică, tencuiala cade, se produc degradări la coşurile de
fum, se produc avarii neînsemnate la clădirile slab executate;
▪ Gradul VII – produce panică, oamenii îşi părăsesc locuinţele, se produc avarii
uşoare la clădirile bine proiectate şi executate, avarii mari la construcţiile
executate şi proiectate necorespunzător, coşurile se prăbuşesc;
▪ Gradul VIII – se produc avarii la construcţiile proiectate antiseismic, înclinări
ale construcţiilor bine proiectate cu structuri în cadre, apar distrugeri ale clădirilor
slab executate, dislocări ale zidăriei de umplutură, prăbuşiri ale structurilor prost
executate;
▪ Gradul IX – avarii însemnate la structurile proiectate antiseismic, apar crăpături
în pământ, conductele subterane se rup;
▪ Gradul X – majoritatea construcţiilor proiectate antiseismic se prăbuşesc şi se
distrug odată cu fundaţiile; pământul crapă puternic şi se produc alunecări de
teren;
▪ Gradul XI – puţine structuri rămân nedistruse, apar falii la suprafaţa pământului,
conductele subterane se distrug complet, se produc prăbuşiri şi alunecări de teren;
▪ Gradul XII – distrugerea este totală, se observă unde la suprafaţa terenului,
obiectele sunt aruncate ascendent în aer.
Scara de intensitate MSK
A fost propusă în anul 1963 şi acceptată în anul 1964. A fost elaborată de Medvedev,
Sponhener şi Kòrnik. Este alcătuită din 12 grade. În această scară severitatea unui
cutremur poate fi evaluată atât prin aprecierea efectelor produse asupra oamenilor,
construcţiilor şi configuraţiei terenului, cât şi instrumental prin înregistrarea
amplitudinilor deplasărilor relative ale unui pendul sferic standard, având perioada
proprie de oscilaţie de 0.25s şi decrementul logaritmic al amortizării  = 0.25.

Scara Richter (scara magnitudinilor)

Această scară se bazează pe magnitudine în ceea ce priveşte evaluarea tăriei unui
cutremur şi are la bază energia degajată în focar. Conform acestei scări cutremurele sunt
clasificate în 9 clase de magnitudine.
Datorită faptului că se bazează pe cantitatea de energie degajată în focar, încadrarea
unui cutremur pe scara Richter nu se poate face în lipsa unor înregistrări instrumentale.
Există un tabel care stabileşte legătura dintre scara Mercalli Modificata şi scara Richter:

108
4. Efectele cutremurelor
Avariile şi distrugerile care pot fi cauzate de cutremure construcţiilor se datorează
următoarele efecte ale seismelor:
- forţele de inerţie induse în structură datorită mişcării seismice;
- incendiile cauzate de cutremurele de pământ;
- modificarea proprietăţilor fizice ale terenului de fundare (tasări, lichefieri);
- deplasarea directă a faliei la nivelul terenului;
- alunecări de teren;
- schimbarea topografiei terenului;
- valuri induse de cutremure cum ar fi cele oceanice (tsunami) sau cele din bazine şi
lacuri (seişe).
Distrugerile cele mai semnificative şi cele mai răspândite se datorează vibraţiilor induse
în construcţii de mişcarea seismică.
Incendiile care se pot declanşa ca urmare a unui cutremur reprezintă de asemenea un
pericol major. În timpul cutremurului din 1906 de la San Francisco 20% din pierderile
totale s-au datorat distrugerilor directe din cauza mişcării seismice restul de 80% fiind
cauzate de incendiile care au devastat oraşul timp de 3 zile.
Distrugerile datorate comportării terenului de fundare au creat mari probleme în timpul
cutremurelor din trecut. Ca urmare a mişcării seismice multe clădiri s-au înclinat sau
răsturnat ca urmare a lichefierii terenului de fundare sau tasărilor inegale.
Deplasările directe ale faliei la nivelul terenului sunt cele mai cutremurătoare la nivel
social. Acest fenomen este întâlnit relativ rar iar distrugerile şi suprafeţele afectate sunt
minore.
Alunecările de teren induse de cutremure cu toate că reprezintă un pericol major, nu se
produc în mod frecvent.
Schimbările topografice datorate cutremurelor duc în mod direct la pierderea de vieţi
omeneşti. Cea mai importantă consecinţă a unor asemenea modificări o reprezintă
distrugerile pe care le pot suferi structuri cum sunt podurile şi barajele.
Valurile oceanice (Tsunami) generate de cutremurele de pământ pot crea distrugeri
însemnate în localităţile de coastă.
Fenomenul seişe reprezintă revărsarea apei peste marginile unui bazin sau malurile unui
lac în urma mişcării produse de un cutremur.

Reprezentarea schematică a efectului unui tsunami (a) şi seişe (b)

109
 a b
Incendii care au urmat cutremurului din 1906 din San Francisco (a) şi marelui cutremur Kanto din 1923
(b)

a b
Prăbuşirea parţială a unei structuri din b.a. în Bucureşti, cutremurul vrâncean din 4 martie 1977 (a);
Distrugerea parţială a parterului unei clădiri de birouri în timpul cutremurului din 16 ianuarie 1995 de la
Kobe, Japonia (b).

Răsturnarea unor blocuri de locuit la Kawagishi-Cho, Niigata, ca urmare a lichefierii terenului în timpul
cutremurului din 1964 (a); şine de tramvai îndoite ca urmare a deplasărilor terenului produse în timpul
cutremurului din 1906 de la San Francisco (b)

Alunecări de teren în La Conchita, California, 1995 (a); Partea de sud-est a golfului Izmit, inundat ca
urmare a subsidenţei în timpul cutremurului din 17 august 1999 din Izmit, Turcia

110
 1. Răspunsul seismic liniar al structurilor

Analiza unei structuri rezistente la cutremure puternice comportă următoarele aspecte fundamentale:
- modelarea din punct de vedere geometric, fizic, mecanic şi matematic a structurii de rezistenţă
(materiale, elemente componente etc.);
- modelarea cinematică şi parametrică a istoriei în timp a mişcării seismice;
- modelarea geologică, geotehnică şi dinamică a condiţiilor locale de teren corespunzătoare
amplasamentului construcţiei;
- estimarea prin analiză numerică a răspunsului instantaneu sau maxim descris de structură în timpul
cutremurului;
- proiectarea şi realizarea efectivă a construcţiei în limitele unui nivel de asigurare prestabilit în
concordanţă cu seismicitatea zonei, amplasamentului şi importanţa construcţiei.
Răspunsul dinamic al structurilor produs de cutremurele puternice poate fi investigat prin trei metode
şi anume:
1. Metoda fortelor seismice echivalente – este o metodã conventionalã si aproximativã fiind prevãzutã
în normativele de proiectare. Este o metodã simplificatã în care nivelul de asigurare seismicã este
prescris în functie de seismicitatea zonei, de caracteristicile dinamice proprii ale structurilor (perioade
proprii si capacitate de disipare), precum si de un anumit nivel de ductilitate acceptat.
2. Metoda spectrelor seismice de rãspuns – este o metodã aproximativã utilizatã în proiectarea
structurilor rezistente la cutremure. Spectrele seismice, pe lângã importanta pe care o prezintã în
proiectarea structurilor, furnizeazã informatii importante în legãturã cu definirea caracteristicilor
miscãrii seismice înregistrate. Astfel, pot fi identificate proprietãtiile de amplificare ale terenului,
compozitia spectralã a accelerogramelor, precum si componentele predominante ale miscãrii.
3. Metoda integrãrii directe – aceastã metodã permite reprezentarea rãspunsului seismic pe timpul
istoric al cutremurului. Metoda este laborioasã si exactã, fiind specificã analizei numerice automate.

2. Mişcarea seismică

În aplicaţiile inginereşti, cea mai uzuală reprezentare a mişcării seismice foloseşte variaţia în timp a
acceleraţiei terenului:
(t)- accelerogramă
Dacă se cunosc proprietăţile unui sistem cu un grad de libertate dinamică (masa m, rigiditatea k şi
coeficientul de amortizare c) şi cele ale mişcării seismice, se pot determina deplsarea relativă u(t),
viteza relativă (t), acceleraţia relativă (t) a sistemului de libertate dinamică, rezultând ecuaţia de
mişcare:

Înregistrarea mişcării seismice se face cu ajutorul accelerometrelor, fiecare înregistrare conţinând 3

compoenente (două orizontale şi una verticală). În cele mai multe cazuri, mişcarea seismică
înregistrată se presupune a fi independentă de răspunsul structurii, ceea ce este valabil pentru terenurile
rigide.
În cazul terenurilor flexibile, mişcarea seismică poate fi afectată de intereacţiunea teren-structură. De
aceea, accelerometrele trebuie să fie amplasate în câmp liber, la o distanţă rezonabilă de construcţiile
existente.

3. Spectre seismice de răspuns ale sistemului oscilant cu comportare elastică

Pentru reprezentarea mişcării seismice se utilizează teoria spectrelor seismice de răspuns, care se
bazează pe mişcări instrumentale ale acceleraţiei terenului în timpul cutremurului.
Noţiunea de spectru de răspuns a fost introdusă în anul 1932 de M.A.Biot, fiind astăzi un concept
central în ingineria seismică. Spectrele de răspuns reprezintă o metodă convenabilă de sintetizare a
111
răspunsului seismic al sistemului cu un grad de libertate dinamică sub acţiunea unei mişcări seismice
date.
Se consideră un sistem cu un grad de libertate dinamică, a cărui bază este supusă mişcării seismice,
caracterizată prin variaţia deplasărilor u0(t).
x(t) - deplasarea relativã pe directia gradului de libertate dinamicã.

Ecuatia diferentialã care descrie miscarea oscilatorie a sistemului cu un grad de libertate dinamicã si
amortizare vâscoasã are urmãtoarea formã generalã:

Utilizând integrala lui DUHAMEL, rãspunsul seismic al deplasãrilor relative are urmãtoarea formã
generalã:

unde s-au utilizat notaţiile:

Prin derivarea vitezei se obtine rãspunsul seismic al acceleratiei absolute:

Expresiile de mai sus, caracterizează răspunsul dinamic al unui sistem cu un grad de libertate dinamică,
supus la acţiunea unui cutremur.
Se numesc spectre seismice de răspuns ale deplasărilor relative, vitezelor relative şi acceleraţiilor
absolute reprezentarea valorilor maxime ale expresiilor de mai sus, corespunzătoare unui cutremur dat
în funcţie de perioada proprie de vibraţie şi gradul de amortizare al structurii (fracţiunea de amortizare
critică  ):
- spectrul deplasărilor relative: Sd =x(t)max ;
- spectrul vitezelor relative: Sv = (t)max ;
- spectrul acceleraţiilor absolute 0 max Sa = (t)+ (t)max.
Deoarece capacitatea de amortizare vâscoasă naturală a structurilor este relativ redusă pentru valori ale
fracţiunii de amortizare critică   0.10 (*   ;  *   ) .
Expresiile devin:
- deplasarea relativă:
112
- viteza relativă:

- acceleraţia absolută:

Reprezentările valorilor maxime ale vitezelor relative şi acceleraţiilor absolute se mai numesc şi
pseudospectre seismice de răspuns şi se notează cu Spv – pseudoviteză şi Spa – pseudoacceleraţie.
Astfel se poate arăta că există următoarea relaţii de legătură între spectrele de răspuns şi anume:

În mod practic se utilizează valorile medii ale spectrelor de răspuns care au o semnificaţie efectivă în
proiectarea structurilor rezistente la cutremure doarece pot să descrie o mişcare seismică medie care se
poate produce într-o anumită zonă.
Pe baza spectrului de răspuns al acceleraţiilor absolute se poate determina forţa de inerţie maximă ce
acţionează pe direcţia gradului de libertate dinamică.

Energia totală maximă pe care o primeşte masa m a sistemului oscilant în timpul mişcării seismice, în
funcţie de spectrul vitezelor relative, se poate exprima prin relaţia:

Deci pseudoviteza este în relaţie directă cu valoarea de vârf a energiei de deformaţie.

Spectrul de deplasare este foarte important deoarece, pe baza deformaţiilor unui sistem cu un grad de
libertate dinamică, se pot determina eforturile induse în structură.

4. Analiza răspunsului spectral pe scară logaritmică

Cele trei spectre de răspuns (spectrul de deplasare, pseudoviteză şi pseudoacceleraţie) sunt utile pentru
că fiecare are o semnificaţie distinctă.
Astfel, spectrul de deplasare indică deformaţia de vârf a unui sistem cu un grad de libertate dinamică,
spectrul de pseudoviteză este în relaţie directă cu valoarea de vârf a energiei de deformaţie a sistemului
cu un grad de libertate dinamică, iar pe baza spectrului de pseudoacceleraţie se poate obţine forţa
statică echivalentă care acţionează asupra unui sistem cu un grad de libertate dinamică supus acţiunii
seismice.
Un alt mod de reprezentare a celor trei spectre de răspuns îl constituie spectrul tripartid logaritmic
numit şi spectrul seismic trilog.
Acest spectru este un spectru compact în care se reprezintă grafic la scară logaritmică variaţia
răspunsului maxim. Un asemenea concept de reprezentare pune în evidenţă amplificarea răspunsului
dinamic al sistemelor cu un grad de libertate dinamică în raport cu caracteristicile cinematice maxime
ale mişcării seismice de la suprafaţa terenului şi anume: deplasarea maximă, viteza maximă şi
acceleraţia maximă.

113
Prin aplicarea relaţiilor de mai sus se obţine spectrul seismic trilog. Din acest spectru de răspuns se pot
determina pentru orice perioadă proprie de vibraţie Tn a unui sistem cu un grad de libertate dinamică:
pseudoviteza spectrală V ( de pe axa verticală), deplasarea de vârf D (de pe axa înclinată la + 45o) şi
pseudoacceleraţia spectrală A (de pe axa înclinată la - 45o ). Spectrele de răspuns pot fi calculate şi
reprezentate pentru câteva valori ale fracţiunii din amortizarea critică pentru a acoperi o gamă largă de
structuri inginereşti.
Concluziile rezultate pe baza analizei curbelor spectrale în coordonate logaritmice pentru cutremurul
El Centro 1940 componenta Nord-Sud, respectiv Vrancea 1977 sunt valabile la oricare alt seism.

Pentru un sistem cu o perioadã foarte micã Tn < 0.35s, pseudoacceleratia pentru toate valorile
amortizãrii este aproximativ egalã cu acceleratia terenului, iar valorile spectrale ale deplasãrii sunt
foarte mici. Aceastã tendintã are urmãtoare explicatie fizicã: un sistem rigid îsi miscã masa odatã cu
terenul, iar deformatia lui este neglijabilã; mai mult, pentru un asemenea sistem de foarte micã
perioadã, aceeleratia de vârf a masei este aproape identicã cu vârful pseudoacceleratiei.
Pentru sistemele cu perioadã foarte mare Tn >15s , valorile spectrale ale deplasãrii pentru orice factor
de amortizare sunt aproximativ egale cu deplasarea terenului, iar pseudoacceleratia este foarte micã.
Deci forta de inertie care atacã sistemul este foarte micã. Explicatia fizicã ar fi urmãtoarea: o masã
fixatã de un sistem flexibil, la miscarea bazei de rezemare rãmâne stationarã, în timp ce baza de
rezemare (adicã terenul) se miscã sub ea.
La sistemele cu perioade intermediare pseudoviteza depãseste viteza maximã a terenului.
Pe baza observatiilor de mai sus, spectrul de rãspuns poate fi divizat în trei domenii în functie de
mãrimea perioadei si anume:
114
- domeniul perioadelor lungi – care este regiunea sensibilă la deplasări, deoarece răspunsul spectral
este cel mai mult legat de deplasarea terenului;
- regiunea perioadelor scurte – care este domeniul sensibil la acceleraţie, deoarece răspunsul spectral
este cel mai mult legat de acceleraţia terenului;
- regiunea perioadelor intermediare – care este sensibilă la viteză, datorită faptului că răspunsul
spectral pare a fi mai legat de viteza terenului decât de alţi parametrii ai mişcării terenului.
Amortizarea are o influenţă hotărâtoarea asupre spectrului de răspuns seismic. Astfel, amortizarea nulă
face curba foarte neregulată, puternic dinţată, ceea ce indică un răspuns seismic foarte sensibil la
diferenţe foarte mici ale perioadei naturale. Introducerea amortizării face ca răspunsul să fie mai puţin
sensibil la perioade apropiate, curba spectrală având dinţi mai uniformi şi mai rotunjiţi.
În cazul limită, adică Tn0, amortizarea nu afectează răspunsul, deoarece sistemul se mişcă odată cu
terenul. La celălalt caz limită, Tn , amortizarea din nou nu afectează răspunsul spectral, deoarece
terenul se mişcă sub sistemul structural.
Efectul amortizării are tendinţa de a fi cel mai mare în regiunea sensibilă la viteză, depinzând de
caracteristicile mişcării terenului.
Spectrele compacte în reprezentarea logaritmică, pe lângă faptul că oferă o imagine mai clară asupra
fenomenelor de amplificare seismică, pun în evidenţă în mod sugestiv conţinutul de frecvenţă al
mişcării terenului, inclusiv perioadele predominante.

5. Spectre elastice de proiectare

Spectrele de răspuns determinate pentru mişcări seismice care au avut loc în trecut nu se prea folosesc
pentru proiectarea construcţiilor. În primul rând spectrul de răspuns al unei înregistrări individuale este

115
extrem de accidentat, o variaţie mică a perioadei proprii de vibraţie a structurii rezultând în valori
foarte diferite ale pseudoacceleraţiei şi în consecinţă a forţelor seismice de calcul. În al doilea rând
spectrele de răspuns înregistrate într-un amplasament dat variază de la un cutremur la altul şi există
teritorii pentru care nu sunt disponibile înregistrări seismice. Din aceste motive spectrele elastice de
proiectare pe baza cărora se determină forţele seismice care acţionează asupra unei structuri sunt
alcătuite din linii drepte sau din curbe netede.
Spectrele elastice de proiectare trebuie să fie reprezentative pentru mişcările seismice înregistrate în
amplasament în timpul unor evenimente seismice anterioare. În cazul în care nu există înregistrări
seismice anterioare se pot folosi înregistrări existente pentru alte amplasamente cu condiţii similare.
Spectrul elastic de proiectare se bazează pe analiza statistică a unui set de n înregistrări seismice
reprezentative pentru un amplasament dat. Fiecare accelerogramă este apoi normalizată la valoarea de
vârf a acceleraţiei terenului. După ce se calculează spectrele de răspuns pentru fiecare înregistrare
seismică şi pentru fiecare valoare a perioadei proprii de vibraţie Tn vor exista n valori ale deplasării,
pseudovitezei şi pseudoacceleraţiei spectrale. Analiza statistică oferă valoarea medie şi media plus o
abatare pentru fiecare valoare a perioadei Tn. Spectrul obţinut din valorile medii ale ordonatelor
spectrale este mult mai neted decât spectrul individual.
Procedura de construire a unui spectru de proiectare tripartit de proiectare constă din următoarele
etape:
- se reprezintă grafic valorile de vârf ale acceleraţiei terenului, vitezei terenului şi deplasării terenului;
- se obţin valorile factorilor de amplificare dinamică A, V si D , în funcţie de amortizarea dată
 ;
- se multiplică acceleraţia de vârf a terenului cu factoul de amplificarea A pentru a obţine linia ce
reprezintă domeniul de pseudoacceleraţie spectrală constant (linia b-c);
- se multiplică viteza de vârf a terenului cu factorul de amplificare V pentru a obţine domeniul de
pseudoviteză spectrală constant (linia c-d);
- se multiplică deplasarea de vârf a terenului cu factorul de amplificare D pentru a obţine domeniul de
deplasare spectrală constantă (linia d-e);
- se completează graficul cu liniile de tranziţie (linia a-b şi linia e-f).

116
 6. Răspunsul inelastic al sistemelor cu un grad de libertate dinamică

În majoritatea cazurilor, în tipul unui cutremur puternic comportarea unei structuri nu este perfect
elastică. Datorită depăşirii limitei de elasticitate energia indusă de mişcarea seismică va trebui
compensată prin deformaţii plastice ca urmare a incursiunilor postelastice pe care le efectuează
sistemul dinamic fără ca degradarea proprietăţilor sale iniţiale să conducă la fenomenul de colaps
(cedare totală).
Dacă un element de rezistenţă acţionat static sau dinamic îşi epuizează capacitatea de rezistenţă în
domeniul elastic sau până la limita de curgere se consideră că cedarea are un caracter casant (fragil)
fără ca procesul de avariere să fie însoţit de fenomene specifice de avertizare. Dacă deformaţiile cresc
în continuare peste limita de curgere până în momentul cedării totale se consideră că cedarea are un
caracter ductil, procesul de avariere fiind progresiv. Fenomenul de cedare ductilă este mai puţin
periculos datorită faptului că apariţia unor deformaţii mari însoţite de degradări superficiale constituie
un indiciu de avertizare asupra procesului de avariere.
Ductilitatea unei secţiuni sau a unui element de rezistenţă permite evaluarea globală a posibilităţii
existente de adaptare post-elastică la şocuri seismice severe. Din punct de vedere energetic
comportarea unei structuri pe timpul unui cutremur trebuie să asigure în condiţii de rezistenţă şi
stabilitate consumul întregii energii induse (cu caracter cinetic) prin energie de disipare elastică
(energia corespunzătoare deformaţiilor elastice) şi prin energie ductilă (energia corespunzătoare
deformaţiilor plastice).
Pe baza modelului simplificat de comportare elasto-plastică de tip biliniar perfect elastic – perfect
plastic (Prandtl) se poate defini factorul de ductilitate secţională sau de element.

Prin definiţie, factorul de ductilitate notat cu  reprezintă raportul dintre valoarea maximă a curburii
ΦM la limita de rupere (limita de cedare) şi valoarea corespunzătoare limitei elastice (punctul de
curgere) notat cu ΦC sau raportul dintre valoarea maximă a deplasării liniare xM la limita de rupere şi
valoarea corespunzătoare limitei elastice xC.
- factorul de ductilitate secţională
- factorul de ductilitate de element

117
Factorii de ductilitate au valori difertite de la element la element şi pot caracteriza comportarea
inelastică a unei secţiuni sau a unui element la acţiuni statice şi dinamice. Ei depind de următorii
factori principali:
- calitatea materialelor şi proprietăţile fizico-mecanice ale acestora;
- forma secţiunii transversale, geometria elementelor precum şi tipul de alcătuire al ansamblului
structural;
- conexiunile dintre elementele structurale (rezemări, îmbinări, legături) şi modul de realizare a
acestora;
- cantitatea de armătură longitudinală şi transversală în cazul elementelor din beton armat;
- eforturi dominante (de încovoiere, compresiune, forfecare);
- natura mecanismului de cedare;
- distribuţia efectivă a solicitărilor secţionale;
- modul de aplicare a acţiunilor în procesul de încărcare-descărcare.
Studiile efectuate de cercetătorii americani au permis exprimarea spectrelor seismice elasto-plastice
prin intermediul spectrelor elastice corespunzătoare aceluiaşi sistem cu un grad de libertate dinamică
în funcţie de factorul de ductilitate.
Deoarece prin deformaţii post elastice sistemul consumă o parte din energia totală indusă printr-un
efect echivalent cu cel de amortizare (adică prin disipare energetică ductilă) răspunsul seismic
corespunzător limitei elastice se va reduce în funcţie de factorul de ductilitate.
Coeficientul de reducere notat cu R se poate evalua admiţând două modele de comportare pentru
sistemele cu un grad de libertate dinamică. Primul model se bazează pe criteriul conservării deplasării
maxime sau conservării rigidităţii în stadiul elastic şi post-elastic.
În cel de al doilea model admis se aplică criteriul energetic, în care se consideră că energia totală
maximă indusă în sistem se conservă în cele două stări de comportare elastică şi post-elastică.
Factorul de ductilitate prezintă importanţă în ceea ce priveşte consumarea energiei induse de cutremur
din energie potenţială de deformaţie post-elastică.
Din analiza spectrelor seismice tripartite corespunzătoare sistemelor cu comportare post elastică
rezultă următoarele concluzii:
- în zona frecvenţelor proprii joase (perioade proprii înalte) deplasările relative ale sistemului elasto-
plastic sunt aproximativ egale cu cele ale sistemelor cu comportare elastică;
- în zona frecvenţelor proprii intermediare energia totală adsorbită este aceeaşi pentru cele două
sisteme elastic şi elasto-plastic;
- în zona frecvenţelor înalte (perioade proprii joase) acceleraţiile sistemului elasto-plastic şi elastic
inclusiv forţele de inerţie corespunzătoare celor două sisteme sunt identice.
Se constantã cã pentru frecventele proprii curente deplasãrile relative cresc iar acceleratiile absolute se
reduc în functie de mãrimea factorului de ductilitate. Pe baza raportului dintre rãspunsul seismic al
sistemului elasto-plastic si rãspunsul seismic al sistemului elastic rezultã coeficientii de modificare a
rãspunsului seismic care permit definirea spectrelor seismice ale sistemelor cu comportare inelasticã
prin intermediul spectrelor seismice cu comportare elasticã. Astfel rezultã avantajul utilizãrii
sistemelor cu comportare elasticã deoarece prin corectarea acestora cu valori acceptabile ale factorului
de ductilitate. Operatiile numerice pot fi conduse în mod identic celor din domeniul elastic.

118
 Proiectarea seismică a structurilor din beton armat

Concepte de proiectare
Structurile amplasate în zone seismice pot fi proiectate urmând două concepte principial diferite:
- comportare disipativă (ductilă) a structurii;
- comportare slab-disipativă (fragilă) a structurii.
Diferenţa între comportarea disipativă şi slab-disipativă a unei structuri este dictată de ductilitatea
acesteia.
Ductilitatea reprezintă capacitatea structurii de a se deforma în domeniul plastic fără o reducere
substanţială a capacităţii portante. În Figura 1 sunt prezentate la nivel principial relaţii forţă-deplasare
cencaracterizează structuri cu comportare ductilă şi fragilă.
În cazul unei structuri cu o comportare fragilă, după atingerea limitei elastice (care este apropiată de
forţa maximă), forţa înregistrează o degradare bruscă. Structurile cu o comportare fragilă au o
capacitate redusă de deformare în domeniul inelastic. Nomele de proiectare seismică EN 1998-1
(2004) şi P100-1 (2013) folosesc în loc de noţiunea de "comportare fragilă" termenul echivalent de
"comportare slab-disipativă".

Figura 1. Reprezentarea principială a unei comportări ductile şi fragile a structurii

În cazul unei structuri ductile, după atingerea limitei elastice, structura se deformează în domeniul
inelastic, până la atingerea forţei maxime (palier de consolidare). Structura cedează (forţa înregistrează
o scădere substanţială) numai după consumarea unor deformaţii inelastice importante. Structurile
ductile pot supraveţui unor forţe seismice ce depăşesc forţa de curgere, deoarece după atingerea limitei
elastice ele se pot deforma în domeniul inelastic fără o degradare substanţială a forţei. Nomele de
proiectare seismică EN 1998-1 (2004) şi P100-1 (2013) folosesc în loc de noţiunea de "comportare
ductilă" termenul echivalent de "comportare disipativă".
Conceptul de proiectare disipativă a structurii

In multe cazuri proiectarea structurilor pe baza conceptului de comportare slab-disipativă este

neeconomică. În aceste cazuri, încărcarea seismică de proiectare poate fi redusă substanţial faţă de cea
corespunzătoare unui răspuns elastic. Ca urmare a acestui fapt, sub acţiunea seismică de calcul
119
corespunzătoare Stării Limită Ultime (SLU) structura va depăşi limita elastică, înregistrând deformaţii
inelastice. În consecinţă, structura va fi avariată, elementele structurale suferind degradări. Totuşi,
pentru a preîntâmpina avarierea excesivă a structurii şi a respecta cerinţa fundamentală de comportare
la SLU – siguranţa vieţii (vezi secţiunea 6.1), deformaţia inelastică impusă de către acţiunea seismică
nu trebuie să depăşească capacitatea de deformare în domeniul inelastic a structurii.
Astfel, rezistenţa minimă la forţe laterale (Fy) care trebuie asigurată structurii pentru ca aceasta să nu
înregistreze avarii excesive este în relaţie directă cu capacitatea structurii de deformare în domeniul
inelastic.
Pentru un nivel dat al acţiunii seismice corespunzătoare SLU, pot fi determinate diferite combinaţii
rezistenţă/ductilitate care să asigure satisfacerea cerinţelor de proiectare la SLU (siguranţa vieţii).
În Figura 2a este prezentată relaţia principială între rezistenţa structurii la forţe laterale (Fy) şi cerinţa
de deplasare inelastică (din) impusă structurii de un nivel dat al acţiunii seismice, pentru structuri cu
perioada proprie de vibraţie T mai mare decât perioada de control TC a mişcării seismice. În acest caz
cerinţa de deplasare inelastică (din) este aproximativ egală cu cea corespunzătoare unui răspuns infinit
elastic (del), fiind valabil principiul "deplasărilor egale". După cum se poate observa din Figura 2a, cu
cât rezistenţa structurii la forţe laterale (Fy) este mai mică, cu atât cerinţa de ductilitate ( = din/dy)
impusă structurii este mai mare. Astfel, structurile care posedă o ductilitate mai mare pot fi proiectate
pentru forţe laterale mai mici şi viceversa.
În cazul structurilor a căror perioadă proprie de vibraţie T este inferioară perioadei de control TC a
mişcării seismice (vezi Figura 2b), deplasările inelastice din ale unei structuri sunt mai mari decât
deplasările del din sistemul elastic corespunzător. Concluzia anterioară asupra relaţiei între rezistenţa la
forţe laterale a structurii şi cerinţa de ductilitate se păstrează, dar din cauza cerinţelor mai ridicate de
deplasări inelastice, pentru o valoare dată a ductilităţii, va fi necesară asigurarea unei rezistenţe mai
ridicate a structurii decât în cazul T  TC.

Figura 2. Relaţia principială între rezistenţa structurii şi cerinţa de deplasare inelastică:

T TC (a) şi T < TC (b).
Normele de proiectare seismică oferă posibilitatea alegerii unor niveluri diferite de ductilitate (de
obicei trei) a structurilor, încadrându-le pe acestea din urmă în clase de ductilitate. Alegerea unei clase
de ductilitate la proiectarea unei structuri noi are două consecinţe majore în procesul de proiectare.
Prima dintre acestea o reprezintă valoarea încărcării seismice de proiectare, care este determinată pe
baza unui spectru de proiectare, redus faţă de cel elastic prin intermediul factorului de comportare q.
Structurile proiectate conform unei clase de ductilitate mai ridicate (şi care au o ductilitate mai mare)
au asociate valori mai ridicate ale factorului de comportare q, şi, în consecinţă, forţe seismice de
proiectare mai mici. Cea de-a doua consecinţă a alegerii clasei de ductilitate constă în necesitatea
asigurării unui anumit nivel de ductilitate la nivel de structură. În acest scop, normele de proiectare
seismică conţin prevederi specifice de detaliere şi proiectare pentru structurile din fiecare clasă de
ductilitate, prevederi care au menirea să asigure structurii valori ale ductilităţii în acord cu clasa de
ductilitate aleasă. Ductilitatea unei structuri se asigură pe baza unor criterii specifice diferitelor

120
materiale de construcţii (oţel, b.a., lemn, etc.) şi tipuri de structuri (cadre contravântuite şi
necontravântuite, pereţi structurali, etc.).
Verificarea directă a ductilităţii unei structuri ar fi posibilă doar dacă la proiectarea unei structuri s-ar
folosi metode de calcul neliniar (inelastic), static sau dinamic. Totuşi, calculul neliniar este considerat
în prezent prea complex şi laborios pentru proiectarea curentă a structurilor la acţiunea seismică, fiind
utilizat doar la proiectarea structurilor de importanţă ridicată. Metoda curentă de proiectare a
structurilor amplasate în zone seismice foloseşte metode de calcul elastic (calcul modal cu spectre de
răspuns sau calcul cu forţe laterale, în care forţele seismice de proiectare (FEd) se obţin prin reducerea
forţelor seismice corespunzătoare unui răspuns elastic (Fel) prin intermediul factorului de comportare q.
După cum se poate vedea din Figura 3, într-un calcul elastic, sub acţiunea forţelor seismice de
proiectare, structura va avea un răspuns elastic şi va înregistra o deplasare de. Acest model al structurii
este însă principial diferit de comportarea reală a structurii, care va înregistra deformaţii în domeniul
inelastic (din) sub efectul acţiunii seismice de calcul. De aceea, dimensionarea elementelor structurale
şi a îmbinărilor pe baza eforturilor obţinute dintr-un calcul elastic nu este suficientă pentru proiectarea
unei structuri la acţiunea seismică.
În general, nu este economică şi nici posibilă realizarea tuturor elementelor unei structuri ca şi
elemente ductile. Inevitabil o structură disipativă (ductilă) va conţine atât elemente disipative (ductile),
cât şi elemente nedisipative (fragile). Pentru a asigura o comportare disipativă (ductilă) la nivelul
întregii structuri, trebuie preîntâmpinată cedarea elementelor fragile. Aceasta se poate realiza prin
ierarhizarea rezistenţei elementelor structurale, care să conducă la plasticizarea elementelor structurale
ductile, preîntâmpinând cedarea elementelor structurale fragile. Acest principiu de proiectare se
numeşte proiectare bazată pe capacitate şi este exemplificat în Figura 4. Astfel, structura (lanţul) din
Figura 4 este supusă la încărcarea seismică de proiectare FEd. În urma unui calcul elastic, toate
elementele acestei structuri (ductile şi fragile) vor înregistra eforturi egale cu FEd. Aceste eforturi
servesc la dimensionarea elementelor structurale ductile, folosind relaţii de verificare de tipul următor:

În structura acţionată de încărcarea seismică de calcul la SLU eforturile din elementele structurale vor
fi însă în general mai mari decât FEd, fiind limitate de rezistenţa elementelor ductile (Fductil,Rd). Prin
urmare, pentru a preîntâmpina cedarea elementelor fragile, acesta trebuie dimensionate astfel încât să
posede o suprarezistenţă faţă de capacitatea elementelor ductile:

unde  este un coeficient supraunitar şi ţine cont de diversele aspecte care pot conduce la rezistenţe
ale elementelor ductile mai mari decât cele de calcul (fenomene de consolidare, rezistenţă a
materialului mai mare decât cea considerată în calcul, etc.).

Figura 3. Relaţia principială între forţele seismice corespunzătoare unui răspuns infinit elastic (Fel),
forţele seismice de proiectare (FEd) şi răspunsul inelastic al structurii.
121
 Figura 4. Principiul de proiectare bazată pe capacitate (adaptat după Paulay şi Priestley, 1992).

În concluzie, proiectarea structurilor la acţiunea seismică conform principiului de comportare

disipativă implică două faze. În prima fază se dimensionează elementele ductile (disipative) pe baza
eforturilor determinate dintr-o analiză elastică a structurii supusă forţelor seismice de proiectare. Pe
lângă rezistenţă, elementele desemnate ductile trebuie să posede şi o ductilitate corespunzătoare clasei
de ductilitate alese.
Ductilitatea se asigură prin folosirea unor detalii constructive şi principii de proiectare specifice
diferitelor materiale şi tipuri de structuri, şi sunt descrise în capitolele 7, 8 şi 9. În cea de-a doua fază –
proiectarea bazată pe capacitate – se dimensionează elementele fragile (nedisipative) pe baza unor
eforturi în acestea corespunzătoare plasticizării elementelor ductile. Această procedură de proiectare
are scopul să asigure o suprarezistenţă a elementelor fragile faţă de cele ductile, conducând la structuri
ductile per ansamblu.

Conceptul de proiectare slab-disipativă a structurii

Structurile slab-disipative (fragile) au o ductilitate neglijabilă. Deoarece după atingerea limitei elastice
forţa înregistrează o degradare bruscă, aceste structuri trebuie proiectate astfel, ca sub acţiunea
seismică corespunzătoare SLU structura să rămână în domeniul elastic. În acest scop, încărcarea
seismică de calcultrebuie determinată pe baza spectrului de răspuns elastic (vezi ecuaţia (6.1)), iar
efortul în elementul cel mai solicitat al structurii nu trebuie să depăşească efortul capabil al acelui
element.
Prima dintre aceste condiţii este echivalentă cu determinarea spectrului de proiectare folosind un factor
de comportare q = 1. Cea de-a doua condiţie implică faptul că structurile proiectate conform
conceptului de comportare slab-disipativă trebuie să aibă un răspuns preponderent elastic sub acţiunea
încărcărilor seismice de calcul, ceea ce permite proiectarea acestora conform procedurilor de calcul
folosite la proiectarea structurilor amplasate în zone neseismice. Astfel, normele de calcul seismic (de
ex. P100-1, 2013 şi EN 1998-1, 2004) se folosesc doar pentru determinarea încărcării seismice, iar
verificările structurii la SLU se efectuează conform normelor generale de calcul a structurilor (de
exemplu SR EN 1993 în cazul structurilor metalice).

Alegerea principiului de proiectare

Proiectarea unei structuri ca şi disipativă sau slab-disipativă este la latitudinea proiectantului.

Principial, orice structură poate fi proiectată conform uneia dintre cele două abordări. Alegerea
principiului de proiectare este de natură economică şi depinde de tipul structurii şi de zona seismică. În
general, detaliile constructive şi cerinţele de proiectare menite să asigure ductilitate elementelor
disipative conduc la un consum mai ridicat de materiale în structură. De aceea, dacă forţele seismice
elastice (nereduse) care acţionează asupra unei structuri sunt relativ mici (structura este dimensionată
preponderent din alte combinaţii de încărcări decât cea seismică), se poate folosi principiul de
proiectare slab-disipativă a structurii, care, prin omiterea cerinţelor de proiectare menite să asigure o
comportare globală ductilă, va simplifica procesul de proiectare şi va conduce la un consum redus de
material.
122
Totuşi, pentru multe tipuri de structuri acţiunea seismică reprezintă o solicitare foarte severă îm
comparaţie cu alte acţiuni, iar asigurarea unui răspuns elastic al structurii sub efectul acţiunii seismice
de calcul la SLU ar conduce la dimensiuni exagerate ale elementelor structurale şi la un consum
excesiv de material. În acest caz, se poate adopta principiul de proiectare disipativă a structurii,
exploatând capacitatea structurii de a se deforma în domeniul inelastic (ductilitatea) şi proiectând
structura pentru nişte forţe seismice reduse faţă de cele corespunzătoare unui răspuns elastic.
În consecinţă, principiul de proiectare slab-disipativă se dovedeşte economic în cazul unor forţe
seismice mici, iar cel de proiectare disipativă este mai economic în cazul unor forţe seismice ridicate.
Forţele seismice fiind forţe de natură inerţială, sunt generate de acceleraţia care acţionează asupra
maselor structurii ca urmare a mişcării seismice impuse bazei structurii. De aceea, forţele seismice vor
avea valori reduse în cazul unor structuri uşoare şi atunci când acţiunea seismică are o intensitate
redusă (zone cu seismicitate redusă).
Viceversa, forţele seismice au valori importante în cazul structurilor cu mase mari şi a structurilor
amplasate în zone cu seismicitate ridicată.
Un exemplu de structură uşoară, la care se pretează principiul de proiectare slab-disipativă, este
reprezentat de halele metalice parter. Acestea sunt caracterizate pe de o parte de greutăţii proprii relativ
mici şi pe de altă parte de încărcări mici din exploatare. Exemple tipice de structuri care atrag asupra
lor forţe seismice ridicate sunt structurile multietajate (metalice, din b.a. sau compuse oţel-beton).

123