Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
diavolului?
Povestea decaderii celui mai puternic, mai bogat si mai influent ordin
cavaleresc medieval bantuie secolele, pe masura ce din ce in ce mai
multi istorici si cercetatori incearca sa descifreze misterele in care
este invaluita. Au fost, cu adevarat, templierii slujitorii satanei sau
complotul distrugerii lor este o masinatiune pusa la cale de regii
europeni impreuna cu papalitatea? Exista in randul Ordinului un asa-
numit Templu Negru, format dintr-un grup de mari initiati gnostici –
adevaratii conducatori ai Cavalerilor, care au continuat sa traiasca in
secret vreme de veacuri, pentru a renaste in Masonerie – sau intreaga
conspiratie a distrugerii Templului a fost savarsita din ratiuni politice
si financiare, iar povestea templierilor s-a stins odata cu arderea pe
rug a ultimului lorMare Maestru, Jacques de Molay?
De la Sarmani Cavaleri ai lui Hristos…
Cruciatii cuceresc Ierusalimul in 1099, iar 20 ani mai tarziu, doi veterani ai
primei cruciade, Hugues de Payns si Godfrey de Saint-Omer,
infiinteaza impreuna cu alti sapte cavaleri un Ordin de calugari-
razboinici a carui menire este aceea de a-i proteja pe numerosii pelerini
care incep sa soseasca in Orasul Sfant. Baudouin al II-lea de Boulogne,
regele Ierusalimului, le stabileste resedinta in moscheea Al-Asqa (foto),
ridicata pe ruinele esotericului Templu construit de Solomon in jurul anului
950 i.Hr.
Incepand cu a doua jumatate a secolului XII, armata lui Saladin devine din
ce mai puternica, iar in 1187 se produce dezastrul – Ierusalimul este
pierdut. Desi liderul arab este inimos – nu
permite comiterea niciunui abuz sau masacru,
respecta bisericile si le da crestinilor un ragaz
de 40 de zile sa paraseasca orasul, fata de
templieri – calugari-razboinici – aplica legea
razboiului sfant, a jihadului, lasandu-le sa
aleaga: ori se convertesc la Islam, ori sunt
decapitati. In treacat fie spus, Marele Maestru
de atunci, Gerard de Ridford a fost in cele din
urma eliberat, iar Saladin nu era omul
exceptiilor…
Arabii cuceresc noi teritorii, are loc invazia turca, apoi cea mongola, iar
Comandamentul Suprem al Templierilor este nevoit sa fie mutat din ce in
ce mai in nord-vest, mai aproape de Europa. Puterea militara a organizatiei
se estompeaza, iar in cruciadele care urmeaza pentru recucerirea
Ierusalimului, toate incheiate cu umilinte si esecuri usturatoare, templierii
se implica exclusiv pentru a-si urmari interesele politice si financiare,
indepartandu-se sensibil de Franta, tara de origine a Ordinului, si
apropiindu-se de Anglia si Germania.
La inceputul secolului XIII, organizatia infiintata pentru a proteja
Orasul Sfant ramane practic fara misiune in Orientul Mijlociu – ar fi
putut continua lupta in Spania si Portugalia, tari ocupate de arabi, insa cu
abilitatea diplomatica specifica evita sa mai porneasca la razboi impotriva
Islamului. Prin urmare, Ordinul se intoarce in Franta unde isi atrage rapid
oprobiul multimilor, din chiar prima zi in care Marele Maestru Jacques de
Molay isi face intrarea in Paris precum un mare sultan oriental cu 160 de
Cavaleri, sclavi negri si 12.000 de camile arhiumplute cu aur, argint si
bijuterii. Din moment ce sansele de eliberare a Ierusalimului erau nule si
cruciadele luasera sfarsit, oamenii incep sa se intrebe la ce (mai)
foloseste aceasta imensa avere Ordinului de 15.000 de cavaleri si
peste 100.000 de personal auxiliar?
Complotul regelui ambitios
Opulenta Ordinului si
Regulamentul sau care
confera organizatiei
privilegiile unui stat in stat nu
sunt defel pe plac Regelui de
Fier, Filip cel Frumos, un
campion al suveranitatii
nationale care avusese taria
sa-si trimita cancelarul, fidelul
Guillame de Nogaret, sa-l
palmuiasca pe Papa Bonifaciu
al VIII-lea, in momentul in care
acesta ceruse regelui sa
scuteasca clerul francez de
taxe. In ciuda aversiunii pe care
o avea fata de templieri, Filip
cel Frumos se imprumuta de
trei ori de la Ordin, ajungand in
pragul anului 1307 sa fie practic inglodat in datorii. De asemenea,
incercand sa controleze cat de cat activitatile templierilor, regele isi exprima
dorinta de a intra in Ordin, dar este refuzat politicos de catre Marele
Maestru, o ofensa de neiertat. Nu in ultimul rand, la urechile lui Filip ajung
zvonuri conform carora Ordinul ar dori sa intemeieze in Franta un stat
monahal, pe modelul celui infiintat de Teutoni in Prusia. Toate aceste
aspecte fac Ordinul indezirabil in ochii regelui; Filip al IV-lea, profitand de
un papa-marioneta, Clement al V-lea, insarcinandu-l pe omul sau de
incredere – Nogaret – sa pregateasca distrugerea templierilor.
Masinatiunea este pusa in miscare de catre Esquieu de Floryan, fostul
comandant al comanderiei Templului de la Montfaucon, exclus din Ordin,
care-i furnizeaza lui Nogaret marturii scrise din care reiese ca templierii
practica in secret scabroase ritualuri profanatoare. Prevalandu-se de o
cerere a Marelui Inchizitor al Frantei, dupa ce isi pregateste indelung si
minutios armata pentru aceasta operatiune, pe 13 octombrie 1307, regele
ii aresteaza pe toti templierii de pe teritoriul regatului. Stupefiati de
ceea ce li se intampla, foarte putini templieri protesteaza, si mai putini lupta
– acestia sunt ucisi pana la ultimul.
Cei mai multi Cavaleri ajung pe mana Inchizitiei, in beciurile careia sunt
torturati sistematic, cu salbaticie si mult sadism, si recunosc toate invinuirile
aduse: l-au renegat pe Iisus, au practicat sodomia, s-au inchinat
diavolului.In paranteza fie spus, la numai 12 zile de la arestare, lasul Mare
Maestru Jacques de Molay le cere Cavalerilor sa-si marturiseasca pacatele
pentru a-si usura constiinta – apoi, revine tardiv asupra acestui ordin. Filip
al II-lea orchestraza cu multa dibacie un adevarat circ de invinuiri, procese,
torturi si retractari, Marele Maestru jucand de fiecare data in contratimp,
adoptand atitudini prostesti, neintelegand gravitatea situatiei si chiar
refuzand sa-si apere Ordinul. “Sunt un simplu cavaler analfabet”, avea sa
marturiseasca de Molay.
O luna mai tarziu, pentru a-i feri pe templieri de persecutii similare in restul
Europei, Clement al V-lea ii scoate pe invinuiti de sub jurisdictia regelui si-i
plaseaza sub cea bisericeasca, insa, in vara lui 1308, dupa ce interogase
el insusi cativa Cavaleri, revine asupra deciziei, iar torturile se reiau si
confesiunile de vinovatie curg in valuri. Este de notat faptul ca templierii
din Anglia, Portugalia, Spania si Germania nu au suferit aceste
suplicii – multi dintre ei au fost judecati si achitati de tribunalele
publice, disparand apoi, cel putin pentru cateva secole, din istorie.
In 1311, Clement al V-lea convoaca un conciliu la Vienne si aboleste
Ordinul Templului, “nu sub forma unei sentinte definitive, ci cu titlu
provizoriu”. Cu alte cuvinte, Ordinul este temporar suspendat, fara a fi
condamnat, un provizorat care tine pana in zilele noastre. De
asemenea, Papa ii judeca pe principalii demnitari ai Ordinului – Marele
Maestru Jacques de Molay, Marele Inspector Hugues de Pairaud,
preceptorul de Acvitania, Geoffroy de Gonneville, si preceptorul de
Normandia, Geoffroy de Charnay. Intrucat toti patru isi recunoscusera vina
in mod public, au fost condamnati la inchisoare pe viata, dar la pronuntarea
sentintei, primii trei isi retrag brusc si vehement acuzatiile.
“Pacatul meu este ca am tradat Ordinul pentru a-mi salva viata. Ordinul
Templului este sfant si pur! Toate acuzatiile aduse lui sunt false, la fel cum
false sunt si marturisirile templierilor!” ar fi spus intr-un necaracteristic
acces de curaj de Molay. Neavand alta solutie, judecatorii ecleziastici ii dau
pe mana regelui. Acesta convoaca consiliul si, fara sa piarda o secunda,
hotareste ca cei trei sa fie ucisi in aceeasi zi ca eretici care si-au retractat
confesiunea pacatelor. Pe 18 martie 1314, la ceas de seara, ei sunt arsi
pe rug in piata Ile de la Cite din Paris. De Molay (desen) cere sa fie legat
pe rug in pozitie de rugaciune, cu mainile impreunate si fata spre catedrala
Notre-Dame. Dupa ce focul este aprins, legenda spune ca Marele Maestru
i-a blestemat pe Filip cel Frumos si pe Clement al V-lea. Cert este ca
artizanii distrugerii templierilor aveau sa moara amandoi in acelasi an –
papa la numai cateva saptamani de la moartea Marelui Maestru, iar regele
spre sfarsitul toamnei.
Mostenirea Templului
Ordinul Templului distrus de Filip cel Frumos in 1307 nu este acelasi care a
luptat pe Pamantul Sfant timp de doua secole, si care, in cele din urma, a
fost nevoit sa renunte la misiunea sa, suferind pierderea celor mai buni
membri. Este doar umbra stralucitului Ordin, o organizatie decadenta in
cautarea unei reconvertiri pe care nu a mai fost capabila sa o duca la bun
sfarsit. Pe de alta parte, procesul intentat Templierilor este unul in acelasi
timp politic si religios, insa am gresi daca am crede ca al doilea aspect este
un simplu camuflaj pentru cel dintai. Cercetatorii Gerard si Sophie de Sede
noteaza in lucrarea L’Occultisme dans la politique:
“Ordinul insusi avea o dubla fata, aspect dezvaluit fiind chiar in
Regulamentul sau: « Din viata noastra nu vedeti decat coaja care se afla in
exterior, dar nu banuiti puternicele precepte care se afla inlauntru ».
Adevaratii sefi, in mod intentionat anonimi, ai acestei tehnocratii ocultiste
se ridicau deasupra epocii lor. Dupa cum a scris Michelet : « Ideea de
Templu, mai inalta si mai generala chiar decat aceea de Biserica, planeaza
pe deasupra oricarei religii – Biserica imbatraneste, dar Templul ramane
mereu tanar. » Tot asa precum el se situa deasupra Bisericilor,Templul se
plasa si deasupra statelor; in numele unei meta-istorii, el nutrea un
imens plan de organizare a lumii civilizate. Aceasta din urma avea
nevoie de asa ceva: Orientul si Occidentul se sfasiau reciproc; Europa era
un spatiu inchis unde se infruntau, pe de o parte, regi si feudali, pe de alta,
regii intre ei; deosebirea dintre spiritual si temporal nu mai era respectata;
Biserica intervenea in guvernarea statelor, iar acestea in modul de
organizare al Bisericii. Acestor rivalitati haotice, maestrii templieri din
umbra le opuneau ideea unei sinarhii, adica a unei ordini sociale in care
diferitele puteri, exercitandu-se fiecare in sfera sa, nu s-ar fi suprapus.
Pentru a garanta acest echilibru, ei visau la un domnitor al pamantului,
arbitru suprem al sefilor politici si religiosi, ales de catre un consiliu al
inteleptilor”.
Este greu de crezut ca la peste 700 de ani de la stingerea Ordinului,
influenta Templului ramane inca atat de puternica. Totusi, daca privim
dintr-o cheie conspirationista o anumita inlantuire de evenimente istorice –
nasterea Masoneriei in secolul XVII, izbucnirea revolutiilor de independenta
si emancipare din secolul XVIII-XIX, formarea marilor corporatii
transnationale, explozia globalizarii si a institutiilor politice si financiare
mondiale (ONU, NATO, Uniunea Europeana, Banca Mondiala, FMI etc.) in
secolul XX, ipoteza este pe cat de halucinanta, pe atat de seducatoare…