MINISTERUL AFACERILOR INTERNE AL REPUBLICII MOLDOVA

ACADEMIA M.A.I “ŞTEFAN CEL MARE”

DIRECȚIA DEZVOLTARE PROFESIONALĂ

DISCIPLINA: “ACTIVITATEA DE URMĂRIRE PENALĂ”

PLAN CONSPECT
Noțiuni generale privind procesul penal.
Noțiuni generale privind urmărirea penală.
Circumstanțele care exclud urmărirea penală.

CHIŞINĂU – 2020
Noțiuni generale privind procesul penal. Noțiuni generale privind urmărirea
penală.

Planul lecției:
1. Reglementări generale privind procesul penal.
2. Funcțiile procesului penal.
3. Fazele procesului penal.
4. Acțiunea legii procesuale în timp, în spațiu și asupra persoanei.
5. Reglementări generale privind Urmărirea penală.
6. Începerea urmăririi penale.

Bibliografia:
1. Constituţia Republicii Moldova (29 iulie 1994);
2. Codul de procedură penală al Republicii Moldova N 122-XV din 14.03.2003;
3. Codul penal al Republici Moldova (nr.985-XV din 18 aprilie 2002).
4. Legea privind statutul ofiţerului de urmărire penală nr.333-XVI din
10.11.2006//Monitorul Oficial nr. 195-198/918 din 22.12.2006
5. Ordinul MAI nr. 138 din 11 noiembrie 2013 privind aprobarea
instrucţiunilor referitoare la organizarea activităţii de urmărire penală în cadrul
Inspectoratului General al Poliţiei al MAI.
6. Ordinul nr.121/254/286-0/95, privind evidența unică a infracțiunilor, a
cauzelor penale și a persoanelor care au săvârșit infracțiuni;
7. Osoianu T., Orîndaş V., Procedura penală (parte generală)/curs universitar,
Chişinău, 2004;
8. Iurie Odagiu, Tudor Osoianu, Anatol Andronache, Corneliu Burbulea, Ion
Caminschi. Drept procesual penal, partea generală, Chişinău, 2009;
9. Tudor OSOIANU, Anatol ANDRONACHE, Victor ORÎNDAŞ. URMĂRIREA
PENALĂ. CHIŞINĂU 2005.
 Reglementări generale privind procesul penal.

Procesul penal apare ca fiind acea activitate reglementată de lege, desfăşurată de organele abilitate,
cu participarea părţilor şi a altor persoane, în scopul constatării în mod complet a faptelor prevăzute de
legea penală, astfel încât orice persoană care a săvârşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei
sale1.
În conformitate cu prevederile art. 1 alin. (1) procesul penal reprezintă activitatea organelor de
urmărire penală şi a instanţelor judecătoreşti cu participarea părţilor în proces şi a altor persoane,
desfăşurată în conformitate cu prevederile Codului de procedură penală.
Particularităţile procesului penal
a) Procesul penal este o activitate a organelor speciale ale statului, care se desfăşoară prin
efectuarea unor acte de urmărire sau judecată, numite acţiuni procesuale sau procedurale, în atingerea
scopului urmărit.
Procesul penal este o activitate care se desfăşoară progresiv de la descoperirea infracţiunii şi pînă la
condamnarea inculpatului şi punerea în executare a hotărîrii judecătoreşti penale.
Totodată, această activitate progresivă este şi succesivă, urmînd de la o etapă la alta în funcţie de
rezultatul obţinut şi de circumstanţele stabilite.
b) Procesul penal este o activitate reglementată de lege. Desfăşurarea procesului penal are loc în
strictă corespundere cu normele juridice care reglementează expres această activitate.
În perioada modernă această activitate este amplu reglementată pentru a exclude arbitrariul,
asigurînd realizarea scopului urmărit, precum şi a drepturilor participanţilor la proces. Legea indică şi
dispune formele în care se manifestă şi se realizează activităţile procesuale. Formele reglementate de lege în
care se desfăşoară procesul penal sunt denumite „forme procesuale”. Prin intermediul legii se instituie
garanţii procesuale necesare ocrotirii drepturilor, libertăţilor şi intereselor persoanei în procesul penal.
c) Desfăşurarea procesului penal are loc într-o cauză penală. Astfel, în esenţă, procesul penal se
declanşează în legătură cu faptul săvîrşirii unei infracţiuni.
Nici un proces penal nu se poate declanşa şi realiza pe o altă bază. Fapta săvârşită sau presupusă ca
fiind săvârşită constituie obiectul material al procesului penal, iar raportul juridic de drept penal, ca
manifestare a conflictului de drept survenit, reprezintă obiectul juridic al acestuia. Obiectul material şi cel
juridic, determinînd declanşarea şi întreaga desfăşurare a procesului penal, poartă denumirea de cauză
penală.
d) În activitatea procesuală desfăşurată de organele de urmărire penală şi de instanţele de
judecată participă părţile şi alte persoane.
La soluţionarea conflictului de drept penal participă persoane fizice şi juridice titulare de drepturi şi

1
N. Jidovu, Gh. Bică, “Drept procesual penal”, Bucureşti 2007, p. 21;
obligaţii, care îşi apără interesele ce derivă din faptul săvîrşirii infracţiunii, numite în doctrină părţi. Sunt
părţi în procesul penal inculpatul şi partea vătămată, partea civilă şi partea responsabilă civilmente.
e) Procesul penal este o activitate ce limitează unele drepturi şi libertăţi fundamentale ale
omului.
Scopul procesului penal
Codul de procedară penală, în art. 1 alin. (2), prevede expres următoarele scopuri ale procesului
penal: protejarea persoanei, societăţii şi statului de infracţiuni, precum şi de faptele ilegale ale
persoanelor cu funcţii de răspundere în activitatea lor legată de descoperirea infracţiunii, astfel ca
orice persoană care a săvîrşit o infracţiune să fie pedepsită potrivit vinovăţiei sale şi nici o persoană
nevinovată să nu fie trasă la răspundere penală şi condamnată.

Funcțiile procesului penal.

În cadrul procesului penal se realizează funcţii specifice. Prin funcţii procesual penale înţelegem
acele căi, direcţii sau orientări de desfăşurare a procesului penal. Astfel, în procesul penal distingem trei
funcţii de bază:
- funcţia judecării(soluţionării cauzei penale);
-funcţia acuzării;
-funcţia apărării.

Fazele procesului penal.

Fazele procesului penal constituie diviziuni ale acestuia, în care se efectuează un complex de
activităţi desfăşurate succesiv, progresiv şi coordonat, între două momente distincte ale cauzei penale, pe
bază de raporturi juridice caracteristice în vederea realizării unor sarcini specifice de către organe oficiale.
Fiecărei faze îi sunt caracteristice:
1. sarcini proprii, ce decurg din scopul procesului penal;
2. un anumit cerc de organe şi persoane;
3. o anumită ordine de derulare;
4. raporturi specifice ce se nasc între subiecţi;
5. un act final, care cuprinde activitatea procesuală, urmat de trecerea la următoarea fază;
Convenţional, fazele procesului penal pot fi împărţite în trei categorii:
a) faza de urmărire penală (prejudiciară) - această fază constă în faptul efectuării actelor
procesuale şi de investigaţie operativă de către organele de urmărire penală în scopul stabilirii
circumstanţelor cauzei, administrării şi verificării probelor, identificării persoanelor vinovate de săvîrşirea
infracţiunii, în cazul stabilirii persoanelor vinovate şi a circumstanţelor infracţiunii se întocmeşte
rechizitoriul, care se confirmă de procuror şi cauza se transmite în judecată. Aceste activităţi se efectuează de
către procuror şi de către organele de urmărire penală. Procurorul are competenţa de a efectua personal orice
acţiune de urmărire penală şi de a coordona întreaga activitate. Urmărirea penală se efectuează, în mod
obligatoriu, de către procuror în cazul infracţiunilor cu un pericol social ridicat şi care sunt nominalizate în
mod expres în lege.
În această fază intervine în mod obligatoriu judecătorul de instrucţie, în cazurile determinate de
lege (dispunerea, înlocuirea, încetarea sau revocarea arestării preventive şi a arestării la domiciliu).
b) faza de judecată - este a doua fază a procesului penal, care începe o dată cu sesizarea
instanţei şi cuprinde toate activităţile procesuale desfăşurate de către aceasta sau în faţa ei pentru
soluţionarea fondului cauzei. Rolul principal în această fază îl are instanţa judecătorească, care potrivit
prerogativelor sale pronunţă hotărîrea judecătorească. Această fază include activitatea instanţelor
judecătoreşti (judecata în prima instanţă, judecata în cale de atac) la care participă de regulă şi procurorul.
Faza dată este recunoscută ca fiind principala în procesul penal datorită examinării de către instanţa
de judecată a probelor administrate de către părţi în condiţii de contradictorialitate, publicitate şi oralitate
soluţionând conflictul de drept penal prin constatarea vinovăţiei persoanei şi stabilirea pedepsei sau în caz
contrar reabilitarea persoanei prin sentinţa de achitare. Momentul final al fazei de judecată este pronunţarea
sentinţei ori a altui act judiciar.
c) faza de punere în executare a hotărârilor judecătoreşti (postjudiciară) este obligatorie
pentru procesul penal, care începe o dată cu rămînerea definitivă a hotărîrilor judecătoreşti şi cuprinde
activităţile instanţei de judecată de punere în aplicare a acestora, precum şi soluţionarea unor chestiuni
apărute în timpul şi după executarea pedepselor penale. Această fază a procesului penal, are menirea
traducerii în viaţă a hotărîrilor penale şi realizarea scopului legii penale şi al legii procesual penale.

Acțiunea legii procesuale în timp, în spațiu și asupra persoanei.

Aplicarea legii procesual penale înseamnă îndeplinirea dispoziţiilor legii respective. Aplicarea legii
procesual penale se raportează la timp, spaţiu şi persoane.
1. Regula generală privind timpul întrării în vigoare, a încetării sau ieşirii din vigoare a actelor
legislative este aplicabilă şi normelor procesual penale, care presupun caracterul activ al legii. Activitatea
legii presupune aplicarea din momentul intrării în vigoare şi pînă la momentul ieşirii din vigoare.
2. Respectînd suveranitatea altor state, Republica Moldova îşi exercită suveranitatea pe teritoriul său,
ceea ce implică deplina şi exclusiva aplicare a legii naţionale asupra acestui teritoriu. Legea procesuală
penală este unica pe tot teritoriul Republicii Moldova şi obligatorie pentru toate organele e urmărire penală
şi instanţele judecătoreşti, indiferent de locul săvârşirii infracţiunii. Alte modalităţi de acţiune a legii
procesuale pot fi stabilite prin tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte.
3. Conform art. 4 din CPP legea procesuală penală este unică pe tot teritoriul Republicii Moldova şi
obligatorie pentru toate instanţele judecătoreşti, procurori şi organele de urmărire penală, indiferent de locul
săvârşirii infracţiunii.
 Pe teritoriul Republicii Moldova procesul în cauzele penale privitoare la cetăţenii Republicii
Moldova, cetăţenii străini şi apatrizi se efectuează în conformitate cu prevederile Codului de procedură
penală. Procesul penal în privinţa persoanelor care beneficiază de imunitate diplomatică se efectuează în
conformitate cu prevederile Convenţiei de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice, încheiată la 18 aprilie
1961, Convenţiei de la Viena cu privire Ia relaţiile consulare, încheiată la 24 aprilie 1963, precum şi ale altor
tratate internaţionale la care Republica Moldova este parte.

Reglementări generale privind Urmărirea penală.

Urmărirea penală este prima fază a procesului penal, prevăzută în Partea specială, Titlul I din Codul
de procedură penală al Republicii Moldova, care constă în activitatea desfăşurată de organele de urmărire
penală, în limitele căreia sunt administrate şi verificate probele necesare privind existenţa infracţiunii,
identificarea făptuitorilor, stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul a se
dispune trimiterea acestora în judecată2.
Potrivit art. 252 din Codul de Procedură Penală (în continuare CPP) al Republicii Moldova:
„urmărirea penală are ca obiect colectarea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunii, la
identificarea făptuitorului, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se transmită cauza penală în
judecată în condiţiile legii şi pentru a se stabili răspunderea acestuia”.
Activitatea de colectare a probelor necesare, se referă la operaţiile de descoperire, fixare, verificare
şi apreciere a probelor prin procedeele probatorii prevăzute de CPP, precum şi prin măsurile speciale de
investigaţii prevăzute în Legea privind activitatea specială de investigaţii, pentru a se constata că sunt
suficiente temeiuri, pentru a se putea dispune trimiterea sau netrimiterea în judecată, astfel încât cauza să
poată fi soluţionată în cadrul procesului penal.
Prin existenţa infracţiunii, legea are în vedere existenţa materială a unei fapte, dacă acea faptă este
prevăzută de legea penală şi constituie o tentativă pedepsibilă sau o faptă consumată3.
Prin identificarea făptuitorului se realizeză sarcina organelor de urmărire penală de a realiza, pe
baza cunoaşterii probelor adunate, o cunoaştere temeinică a făptuitorilor, care pot avea calitatea de autori,
organizatori, instigatori sau complici, pentru atragerea lor în calitate de învinuiţi conform art. 280-282 CPP.
Prin expresia stabilirea răspunderii făptuitorului legiuitorul a dorit să sublinieze că prin probele
adunate în cursul urmăririi penale trebuie să se elucideze şi aspectele legate de vinovăţia făptuitorului, dacă
acesta poate sau nu să fie subiect al răspunderii penale4.
Urmărirea penală se efectuează de către ofiţerii de urmărire penală desemnaţi ai organelor de
urmărire penală din cadrul: (prevăzute în art.56 C.pr.pen.)

2
T. Osoianu, A. Andronache, V. Orîndaş, Urmărirea penală, Chişinău 2005, pag. 7;
3
M. Apetrei, Dreptul procesual penal, Bucureşti, 2001;
4
Neagu I., Crişu A., Ciobanu A., Zarafiu A., Drept procesual penal. Curs selective pentru licenţă, ALL BECK, Bucureşti 2003;
 a) Ministerului Afacerilor Interne;
b) Centrului Naţional Anticorupţie;
c) Serviciului Vamal

Dintre trăsăturile menţionate în literatura de specialitate mai reprezentative pentru specificul

activităţilor desfăşurate în faza de urmărire penală sunt:
- lipsa de publicitate a urmăririi penale;
- caracterul necontradictoriu al urmăririi penale;
- caracterul preponderent al formei scrise;
- subordonarea ierarhică în efectuarea actelor de urmărire penală;
Termenele urmăririi penale. Urmărirea penală se efectuează în termen rezonabil 5, acesta se
apreciază în funcţie de complexitatea cazului, comportamentul părţilor la proces, conduita organului de
urmărire penală.
Locul efectuării urmăririi penale. În conformitate cu alin. (1) al art. 257 din CPP, urmărirea penală
se efectuează în sectorul unde a fost săvârşită infracţiunea sau, la decizia procurorului, în sectorul unde a fost
descoperită infracţiunea ori unde se află bănuitul, învinuitul sau majoritatea martorilor.
Actele de constatare şi importanţa lor.
În vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate efectua acte de constatare.
Actele de constatare, au maniera fie de a completa informaţiile pe care le au organele de urmărire
penală cu privire la săvîrşirea unei infracţiuni, fie numai să verifice aceste informaţii spre a se putea
desprinde concluziile corespunzătoare în legătură cu începerea urmăririi penale.
Scopul lor este de a completa informaţiile pe care le au organele de urmărire penală cu privire la
săvîrşirea infracţiunii şi de a preîntîmpina începerea urmăririi penale în mod nejustificat.
Actele de constatare întocmite conform prevederilor CPP, împreună cu mijloacele materiale de
probă, se predau, în termen de 24 ore, de către organele de constatare din cadrul poliţiei, CNA şi Serviciului
Vamal - organelor de urmărire penală corespunzătoare constituite conform legii în cadrul MAI, CNA, SV,
iar de către celelalte organe de constatare - procurorului, pentru începerea urmăririi penale.
În cazul reţinerii persoanei de către organele de constatare specificate cu excepţia organelor
comandanţilor de nave şi aeronave, actele de constatare, mijloacele materiale de probă şi persoana reţinută se
predau organului de urmărire penală sau procurorului imediat, dar nu mai tîrziu de 3 ore de la momentul
reţinerii de facto a acesteia.
Procesele-verbale întocmite de organele de constatare constituie mijloace de probă.
Constatarea infracţiunii se face prin întocmirea de către organele de urmărire penală a unui proces-
verbal, în care se consemnează pe lîngă cele constatate cu privire la fapta săvîrşită şi cu privire la făptuitor şi
declaraţia acestuia, precum şi cele ale celorlalte persoane ascultate.

5
art. 259 din CPP al RM;
 Începerea urmăririi penale.
Drept temei de pornire a urmăririi penale îl constituie actul de sesizare a organului de urmărire
penală despre săvîrşirea sau pregătirea pentru săvîrşirea unei infracţiuni prevăzute de legea penală şi anume:
1) plîngere;
2) denunţ;
3) autodenunţ;
31) proces-verbal cu privire la constatarea infracţiunii, întocmit de organele de constatare prevăzute
la art.273 alin.(1) din prezentul cod;
4) depistarea nemijlocit de către organul de urmărire penală sau procuror a bănuielii rezonabile cu
privire la săvîrşirea unei infracţiuni.
5) pornirea urmăririi penale în baza plîngerii prealabile a victimei ;

Plîngerea este înştiinţarea făcută de o persoană fizică sau juridică căreia i s-a cauzat un prejudiciu
prin infracţiune. (art.263, alin.1 C.P.P.) Plîngerea poate avea formă scrisă sau orală.
Plîngerea scrisă trebuie să cuprindă: numele, prenumele, calitatea şi domiciliul peteţionarului,
descrierea faptei ce formează obiectul plîngerii, indicarea făptuitorului dacă acesta este cunoscut şi a
mijloacelor de probă.
Plîngerea se poate face personal sau prin reprezentant împuternicit în condiţiile legii (la plîngere se
va anexa procura din care rezultă împuternicirea sa de a introduce plîngerea ).
Depunerea plîngerii se efectuează în limba de stat, iar atunci cînd persoana nu posedă sau nu
vorbeşte limba de stat, are dreptul să depună plîngerea în limba sa maternă sau în limba pe care o cunoaşte.
Un alt motiv de începere a urmăririi penale îl constituie denunţul, care este înştiinţarea făcută de o
persoană fizică sau juridică despre săvîrşirea unei infracţiuni (art.263 alin.2 C.P.P.) Denunţul la fel ca şi
plîngerea poate avea formă scrisă sau orală. Prin denunţ se aduce la cunoştinţa organelor de urmărire penală
despre săvîrşirea unei fapte de natură penală în dauna altor persoane. În cazul în care cauza penală nu este de
competenţa lui, organul de urmărire penală este obligat să primească denunţul cu privire la infracţiunile
săvîrşite, pregătite sau în curs de pregătire. În aceste cazuri organul de urmărire penală imediat, dar nu mai
tîrziu de 3 zile, trimite cauza procurorului care exercită conducerea urmăririi penale, care va dispune
trimiterea dosarului penal după competenţă.
Autodenunţarea este înştiinţarea binevolă făcută de o persoană fizică sau juridică despre săvîrşirea
de către ea a unei infracţiuni, în cazul în care organele de urmărire penală nu sunt la curent cu această
faptă.(art.262 alin.1 p.3 şi art.264 alin.1 C.P.P.)
În practică un astfel de motiv de sesizare se întîlneşte foarte rar şi constituie cazuri excepţionale,
ţinînd cont că infractorii încearcă să ascundă faptele sale şi se sustrag de la răspundere penală. În asemenea
cazuri, ofiţerul de urmărire penală trebuie să se atîrne foarte atent şi într-un mod critic. Circumstanţele care îl
pot influenţa pe făptuitor ca el să se autodenunţe în săvîrşirea infracţiunii nu întotdeauna sunt de bună
credinţă. În cele mai dese cazuri, făptuitorii încearcă să ducă în eroare organele de urmărire penală din
diferite motive, cum ar fi de exemplu: să ascundă o infracţiune mai gravă săvîrşită de el; încearcă să
îngrădească o altă persoană care a săvîrşit infracţiunea sau a fost complice cu el, din diferite motive (interes
material, existenţa unor promisiuni sau a unor sentimente afective faţă de persoana dată,etc.)
Depistarea nemijlocit de către organul de urmărire penală sau procuror a bănuielii
rezonabile cu privire la săvîrşirea unei infracţiuni.
Organele de urmărire penală (menţionate în art.253 C.P.P.) pot lua la cunoştinţă despre săvîrşirea
unor infracţiuni şi pe alte căi decît plîngerea, denunţul sau autodenunţul. O astfel de autosesizare mai poate fi
denumită şi sesizare din oficiu. Depistarea infracţiunii nemijlocit de lucrătorul organului de urmărire penală
sau al organului de constatare (art. 273 C.pr.pen.) poate avea loc în cadrul desfăşurării actelor de verificare
cu privire la existenţa sau inexistenţa infracţiunii.
Ca act de sesizare, plîngerea prealabilă a victimei se deosebeşte de celelalte acte de sesizare
obişnuite, prin conţinutul ei necesar şi indispensabil. Plîngerea prealabilă este o condiţie de tragere la
răspundere penală în cazul infracţiunilor, pentru care urmărirea penală se porneşte numai în baza plîngerii
prealabile a victimei. Lipsa plîngerii prealabile înlătură răspunderea penală, iar pe plan procesual este o
circumstanţă care exclude urmărirea penală.(art.275 alin.1 p.6 C.p.p..)
Legea prevede că pornirea urmăririi penale are loc numai în baza plîngerii victimei, în cazul
infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o astfel de plîngere art.152 alin.1 (vătămarea
intenționată medie a integrității corporale), art.155 (amenințarea cu omor ori cu vătămărea gravă ), art.157
(vătămarea gravă ori medie a integrității corporale din imprudență), art.161(efectuarea fecundării artificial
sau a implantării embrionului fără consemțământul pacientei), art.173 (hărțuire sexuală), art.177 (încplcarea
inviolabilității persoanei), art.179 alin.1 şi 2 (violarea de domiciliu), art.193 (tulburarea de posesie), art.194
(cauzarea de daune material prin înșelăciune), art.197 alin.1 (distrugerea sau deteriorarea intenționată a
bunurilor), art.204 alin.1 (divulgarea secretului adopției), art.2461 (concureanța neloială) Cod Penal, precum
al furtului avutului proprietarului săvîrşit de soţ, rude, în paguba tutorelui, ori de persoana care locuieşte
împreună cu victima sau este găzduită de aceasta. La împăcarea părţii vătămate cu bănuitul, învinuitul,
inculpatul, în cazurile menţionate mai sus, urmărirea penală încetează.
La împăcarea părţii vătămate cu bănuitul, învinuitul, inculpatul, în cazurile menţionate mai sus,
urmărirea penală încetează.
Caracterul necesar şi indispensabil al plîngerii prealabile a victimei se conturează în următoarele
trăsături specifice cum ar fi :
- titularul dreptului de a face plîngerea prealabilă este persoana vătămată sau victima;
- plîngerea prealabilă poate fi depusă şi prin mandatar sau reprezentant legal sau procurorul din
oficiu poate depune plîngerea, atunci cînd victima din cauza incapacităţii sau a capacităţii de exerciţiu
limitată nu este în stare să-şi apere drepturile sale;
- dacă prin infracţiune au fost vătămate mai multe persoane, fiecare din aceste persoane are
dreptul de a face şi depune plîngere prealabilă, această plîngere produce efecte şi asupra celorlalte victime
ale infracţiunii care nu au introdus plîngerea;
 - dacă la comiterea infracţiunii au participat mai mulţi făptuitori şi în plîngerea prealabilă
figurează numai unul din ei, urmărirea penală îşi va extinde acţiunea sa procesuală asupra tuturor
participanţilor la infracţiune.
- dacă victima care figurează într-un proces în care urmărirea penală se porneşte numai în baza
plîngerii victimei, din cauza incapacităţii sau a capacităţii de exerciţiu limitate, a stării de neputinţă sau a
dependenţei faţă de bănuit sau din alte motive nu este în stare să-şi apere drepturile şi interesele legitime,
procurorul porneşte urmărirea penală chiar dacă victima nu a depus plîngere.
În cazul infracţiunilor flagrante, cînd infracţiunea face parte din cele în care este necesară plîngerea
prealabilă, organul de urmărire penală citează victima şi-i lămureşte dreptul de a depune plîngere prealabilă
în vederea pornirii urmăririi penale împotriva făptuitorului.
În cazul art. 1852(încălcarea drepturilor asupra de proprietate industrială), cu excepția al.23,
art. 1853 (declarații intenționat false în documentele de înregistrare ce țin de protecția proprietății
intelectuale) CP, este necesară notificarea titularului de drepturi, în cazul în care în decurs de 15 zile
lucrătoare nu vine niciun raspuns nu se începe urmărirea penală.
Plîngerea prealabilă va avea acelaşi conţinut ca şi plîngerea obişnuită.

Procedura şi actul prin care se dispune începerea urmăririi penale.

Începerea urmăririi penale constituie etapa iniţială a activităţii care face obiectul fazei de
urmărire penală, dar concomitent şi a procesului penal6. Aceasta este alcătuită din totalitatea
normelor procesuale care reglementează temeiurile şi ordinea de activitate a organelor competente, în
legătură cu sesizările despre săvârşirea infracţiunilor7.
Anume începerea urmăririi penale reprezintă temeiul juridic care justifică efectuarea
acţiunilor procesuale şi aplicarea măsurilor procesuale ce limitează drepturile şi libertăţile persoanei.
Ţinînd cont de importanţa începerii urmăririi penale, legea procesual penală prevede
necesitatea fixării acesteia în anumite forme scrise.
Astfel, organul de urmărire penală sau procurorul sesizat în modul prevăzut în art.262 şi 273
CPP dispune în termen de 30 de zile, prin ordonanţă, începerea urmăririi penale în cazul în care, din
cuprinsul actului de sesizare sau al actelor de constatare, rezultă o bănuială rezonabilă că a fost
săvîrşită o infracţiune şi nu există vreuna din circumstanţele care exclud urmărirea penală, informând
despre aceasta persoana care a înaintat sesizarea sau organul respectiv.
Iar în cazul în care organul de urmărire penală sau procurorul se autosesizează în privinţa
începerii urmăririi penale, el întocmeşte un proces-verbal în care consemnează cele constatate privitor
la infracţiunea depistată, apoi, prin ordonanţă, dispune începerea urmăririi penale.
De asemenea este de menţionat faptul că pentru a începe urmărirea penală trebuie întrunite
anumite condiţii prevăzute la art. 274 din CPP:

6
Apetrei Mihai, Dreptul procesual penal, OSCAR PRINT, Bucureşti, 1999, pag. 62;
7
Уголовный процесс, Учебник, под редакцией профессора В.Н. Григорьева и профессора Г.П. Химичевой, Москва, 2001,
с. 216;
 - sesizarea trebuie să cuprindă în conţinutul său date din care să rezulte o bănuială rezonabilă
cu privire la existenţa elementelor infracţiunii, nefiind necesară existenţa tuturor elementelor ci numai
a obiectului şi a laturii obiective.
- să nu existe vreuna din circumstanţele care exclud urmărirea penală, prevăzute la art. 275
din CPP (nu există faptul infracţiunii; fapta nu este prevăzută de legea penală ca infracţiune; fapta nu
întruneşte elementele infracţiunii, cu excepţia cazurilor când infracţiunea a fost săvârşită de o persoană
juridică; a intervenit termenul de prescripţie sau amnistia; a intervenit decesul făptuitorului, cu excepţia
cazurilor de reabilitare; lipseşte plângerea victimei în cazurile în care urmărirea penală începe, conform art.
276, numai în baza plângerii acesteia; în privinţa persoanei există o hotărâre judecătorească definitivă în
legătură cu aceeaşi acuzaţie sau prin care s-a constatat imposibilitatea urmăririi penale pe aceleaşi temeiuri;
în privinţa unei persoane există o hotărâre neanulată de neîcepere a urmăririi penale sau de încetare a
urmăririi penale pe aceleaşi acuzaţii; există alte circumstanţe prevăzute de lege care condiţionează
excluderea, sau, după caz, exclud urmărirea penală). Dacă din cuprinsul actului de sesizare rezultă
vreunul din cazurile care împiedică pornirea urmăririi penale, organul de urmărire penală înaintează
procurorului actele întocmite cu propunerea de a nu porni urmărirea penală. Dacă procurorul
consideră că nu sânt circumstanţe care împiedică urmărirea penală, el restituie actele, cu ordonanţa
sa, organului menţionat pentru începerea urmăririi penale alin. (4) al art. 274 din CPP.
Începerea urmăririi penale, în cazul sesizărilor externe (plângerea, denunţul, autodenunţul,
actele de constatare), se dispune prin ordonanţa organului de urmărire penală, alin. (1) al art. 274 din
CPP.
În practică ordonanţa de începere a urmăririi penale se întocmeşte în forma unui înscris
8
separat care conţine următoarele menţiuni:
 data şi locul întocmirii;
 numele şi calitatea persoanei care o întocmeşte;
 descrierea faptei care a constituit obiectul sesizării, rezultatele verificării plângerii sau
denunţului, dacă s-au efectuat acţiuni suplimentare de control, precum şi încadrarea juridică a
faptei (calificarea infracţiunii) potrivit părţii speciale a Codului penal;
 dispoziţia de începere a urmăririi penale privind faptul săvârşirii infracţiunii cu
indicarea articolului concret din Partea specială a Codului penal.
Astfel mai menţionăm că, ordonanţa de începere a urmăririi penale, emise de organul de
urmărire penală, în termen de 24 de ore de la data începerii urmăririi penale, se aduce la cunoştinţă în
scris procurorului care efectuează conducerea activităţii de urmărire penală, prezentându-i-se
totodată şi dosarul respectiv. La momentul când a luat cunoştinţă de ordonanţa de începere a
urmăririi penale, procurorul fixează termenul de urmărire în cauza respectivă.

8
Rezoluţia, de regulă, constituie o rezolvare în forma unei inscripţii pe actul de sesizare sau pe o cerere înaintată. Dicţionar
explicativ al limbii române Bucureşti 2003 p.38
 În cazul în care procurorul refuză pornirea urmăririi penale, el confirmă faptul prin
ordonanţă motivată şi anunţă despre aceasta, într-un termen cât mai scurt posibil, dar nu mai mare
de 15 zile, persoana care a înaintat sesizarea. În cazul în care procurorul consideră că lipsesc
temeiurile pentru a începe urmărirea penală, el nu va confirma ordonanţa de începere a urmăririi
penale şi, prin ordonanţă, o va abroga, dacă nu au fost efectuate acţiuni procesuale, sau va dispune
încetarea urmăririi penale în cazul în care astfel de acţiuni au fost efectuate.
În cazul infracțiunilor prevăzute de art.223, 224, 27, 228 (infracțiuni ecologice), art.241, 242,
244, 2441, 246, 2461, 250, 257, 258 (infracțiuni economice), 262, 263(infracțiuni din domeniul
transporturilor), se începe urmărirea penală doar în cazul unui aviz pozitiv al organului de control.
Odată cu dispoziţia de începere a urmăririi penale raportul de drept penal născut ca urmare a
infracţiunii comise, se transformă în raport juridic de drept procesual – penal iar făptuitorul devine subiect al
acestui nou raport juridic şi capătă calitatea de bănuit.