Sunteți pe pagina 1din 6

CURSUL 8 – Drepturile, libertatile si indatoririle fundamentale ale cetatenilor romani (1)

 Notiunea de drepturi si indatoriri fundamentale


 Natura juridica a drepturilor fundamentale
 Clasificarea drepturilor si libertatilor fundamentale

Obiectivele Cursului 8
 Definirea notiunilor de drepturi si indatoriri fundamentale
 Precizarea terminologiei utilizate in domeniul drepturilor si libertatilor fundamentale
 Natura juridica a drepturilor fundamentale
 Aparitia si evolutia institutiei drepturilor si indatoririlor fundamentale
 Clasificarea drepturilor si libertatilor fundamentale

Concepte-cheie tratate:

Drepturi fundamentale – acele drepturi subiective ce apartin cetatenilor Romaniei, prevazute si


garantate de Constitutie, esentiale pentru statutul juridic al acestora si care asigura deplina
afirmare in societate si participare la viata politica, economica, sociala si culturala.

Indatoriri fundamentale – acele obligatii ale cetatenilor romani, inscrise in Constitutie, care
sunt socotite esentiale pentru desfasurarea vietii in societate si asigurate in realizarea lor prin
convingere ori, la nevoie, prin forta de constrangere a statului.

Noţiunea de drepturi şi îndatoriri fundamentale ale cetăţenilor români

Prin drept, societatea recunoaşte, ocroteşte şi garantează bunurile, interesele legitime şi alte valori ale
individului, colectivităţii şi societăţii, asigurând respectarea obligaţiilor necesare înfăptuirii acestora.
Drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului şi cetăţeanului sunt nu numai o realitate, ci şi finalitatea
întregii activităţi umane, bineînţeles, a celei progresiste şi democratice.
Definirea drepturilor fundamentale ale cetăţenilor (a libertăţilor cetăţeneşti sau libertăţilor publice, cum
mai sunt ele deseori numite) a preocupat şi preocupă intens literatura juridică.
Formularea unei definiţii a drepturilor fundamentale presupune să stabilim anumite criterii. Astfel, una
din întrebările cele mai importante care cere un răspuns este aceea de a şti de ce, din sfera drepturilor
pe care cetăţeanul le are în general, numai anumite drepturi sunt fundamentale. Răspunzând, va
trebui apoi să stabilim de ce însăşi sfera drepturilor fundamentale variază de la o etapă istorică la alta.
Pentru definirea lor trebuie să luăm în consideraţie că acestea:
a) sunt drepturi subiective;
b) sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni;
c) datorită importanţei lor, sunt înscrise în acte deosebite, cum ar fi declaraţii de
drepturi, legi fundamentale (constituţii).

Drepturile fundamentale sunt drepturi subiective, ele fiind în ultimă instanţă facultăţi ale subiectelor
raporturilor juridice de a acţiona într-un anumit fel sau de a cere celuilalt sau celorlalte subiecte o
atitudine corespunzătoare şi de a beneficia de protecţia şi sprijinul statului în realizarea pretenţiilor
legitime.
Drepturile fundamentale sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni. Aceasta este cea mai importantă
trăsătură a lor. Dacă drepturile fundamentale sunt drepturile subiective, ceea ce le deosebeşte de

1
acestea este tocmai această trăsătură. Ea explică de ce din sfera drepturilor subiective numai un
anumit număr de drepturi sunt fundamentale, înscrise, ca atare, în constituţie.
Caracterizarea drepturilor fundamentale ca drepturi esenţiale pentru cetăţean poate fi semnalată încă din
primele lucrări marcante în acest domeniu. Ea apare clar exprimată de J.J. Rousseau în celebrul Discurs
asupra originii şi fundamentelor inegalităţii între oameni. J.J. Rousseau sublinia că drepturile omului sunt
daruri esenţiale ale naturii, de care nimeni nu se poate atinge în nici un fel.
O definiţie este dată şi de profesorul Paul Negulescu, care denumea drepturile fundamentale „drepturi
publice” sau „libertăţi publice” ori „drepturi ale omului şi cetăţeanului”.
Deseori, drepturile fundamentale sunt definite ca acele drepturi consacrate de constituţie şi care sunt
determinante pentru statutul juridic al cetăţeanului.
Observăm că anumite drepturi subiective, datorită importanţei lor, sunt selectate pe criteriul valoric şi
înscrise ca drepturi fundamentale. Deci, pentru definirea drepturilor fundamentale, vom reţine că ele
sunt drepturi esenţiale pentru cetăţeni, pentru viaţa, libertatea, personalitatea lor. Caracterul de drepturi
esenţiale îl capătă în raport cu condiţiile concrete de existenţă ale unei societăţi date.
Un drept subiectiv poate fi considerat esenţial şi deci fundamental într-o societate dată, dar îşi poate
pierde acest caracter în altă societate. Mai mult decât atât, chiar în cadrul aceleiaşi societăţi, în diferite
etape istorice, acelaşi drept subiectiv poate fi sau drept fundamental sau simplu drept subiectiv, potrivit
condiţiilor concrete economice, sociale, politice şi, bineînţeles, conform voinţei guvernanţilor, a cărei
expresie nu este altceva decât legea ce stabileşte chiar catalogul acestor drepturi.
Aceasta explică destul de clar de ce, într-o anumită perioadă istorică, numărul drepturilor fundamentale
este mai mare sau mai mic decât în altă perioadă istorică.
Drepturile fundamentale pot fi explicate numai în interdependenţa lor cu celelalte fenomene şi
îndeosebi cu realităţile economice, sociale şi politice concrete din fiecare ţară.
Juristul francez Georges Burdeau acordă o mare atenţie drepturilor fundamentale, pe care le
denumeşte libertăţi publice.
În alte opinii (Tudor Draganu), prin noţiunea de drepturi fundamentale cetăţeneşti se desemnează
acele drepturi ale cetăţenilor care, fiind esenţiale pentru dezvoltarea materială şi intelectuală a
acestora, precum şi pentru asigurarea participării lor active la conducerea statului, sunt garantate de
însăşi constituţia ţării, atât prin măsuri de ordin juridic, cât şi prin stabilirea condiţiilor materiale
necesare pentru exercitarea lor.
Datorită importanţei lor, drepturile fundamentale, sunt înscrise în acte deosebite, cum ar fi declaraţii de
drepturi, legi fundamentale. Înscrierea în constituţie a drepturilor fundamentale este urmarea caracteristicii
principale a acestora de a fi drepturi esenţiale pentru cetăţeni. Odată selectate pe criteriul valoric, ca fiind
esenţiale într-o anumită etapă istorică, li se conferă o formă şi o ocrotire juridică aparte. Înscrise în
Constituţie, li se recunoaşte caracterul de drepturi fundamentale şi li se stabilesc garanţii pentru ocrotirea şi
exercitarea lor.
La sfârşitul acestor consideraţii, putem spune că drepturile fundamentale sunt acele drepturi subiective
ce aparţin cetăţenilor României, prevăzute şi garantate de constituţie, esenţiale pentru statutul juridic al
acestora şi care asigură deplina afirmare în societate şi participare la viaţa politică, economică socială şi
culturală.
Precizarea terminologiei utilizate în domeniul drepturilor omului şi cetăţeanului este un lucru de certă
importanţă, mai ales, când problemele se abordează într-o manieră ştiinţifică.
Vom observa că se folosesc frecvent termenii drept sau libertate. Astfel, Constituţia utilizează termenul
drept, atunci când consacră dreptul la viaţă (art. 22), dreptul la apărare (art. 24), dreptul la informaţie
(art. 31), dreptul la vot (art. 36) etc. În schimb, Constituţia foloseşte termenul libertate atunci când
reglementează libertatea conştiinţei (art. 29), libertatea de exprimare (art. 30), libertatea întrunirilor (art.

2
39). Cum se explică această terminologie? Există, din punct de vedere juridic, deosebiri între drept şi
libertate?
Vom observa că terminologia constituţională, deşi astfel nuanţată, desemnează o singură categorie
juridică, şi anume dreptul fundamental. Astfel văzute lucrurile, vom observa că, juridiceşte, dreptul este
o libertate, iar libertatea este un drept. Nu există deosebiri de natură juridică, suntem deci în prezenţa
unei singure noţiuni juridice.
Frecvent, drepturile omului şi cetăţeanului sunt denumite libertăţi publice. Expresia libertăţi publice este
o expresie cuprinzătoare, ea evocă atât libertăţile, cât şi drepturile omului (cetăţeanului), precum şi
faptul că ele aparţin dreptului public, şi anume Dreptului Constituţional, fiind astfel supuse unui regim
juridic aparte.
Unele explicaţii comportă şi expresiile drepturi ale omului şi drepturi ale cetăţenilor. Este vorba de
exprimări ce se află într-o strânsă corelaţie, desemnează acelaşi domeniu şi care, totuşi, într-o
terminologie juridică riguroasă, nu se confundă. Expresia drepturile omului evocă drepturile fiinţei
umane, care este înzestrată cu raţiune şi conştiinţă şi căreia îi sunt recunoscute drepturile sale
naturale, ca drepturi inalienabile şi imprescriptibile. Omul însă, într-o societate organizată în stat, se
prezintă juridiceşte sub trei ipostaze distincte: cetăţean, străin sau apatrid. Pe planul realităţilor juridice
interne, omul devine cetăţean, altfel spus, fiinţa umană se integrează într-un anumit sistem social-
politic, comandat de reguli juridice (desigur, în principal, pentru că există şi reguli religioase, morale,
politice). Drepturile sale naturale sunt proclamate şi asigurate prin constituţia statului al cărui cetăţean
este, căpătând astfel viaţă şi eficienţă juridică, sub denumirea de drepturi (libertăţi) cetăţeneşti.
Desigur, recunoscând şi exprimând juridiceşte drepturile naturale ale omului, constituţia consacră şi
alte drepturi, care rezultă din acestea sau le asigură existenţa, ori sunt necesare protejării şi dezvoltării
sistemului social. Dacă cetăţenii, în principiu, beneficiază de toate drepturile prevăzute de constituţie,
străinii şi apatrizii beneficiază doar de unele dintre ele şi, în orice caz, de cele ce sunt indispensabile
fiinţei umane.
Uneori se foloseşte şi expresia instituţia drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale. Această
expresie desemnează un grup de norme juridice, unite prin obiectul lor comun de reglementare. Ca
instituţie juridică, ea face parte din Dreptul Constituţional. În aceasta se găseşte una din explicaţiile
înscrierii în Constituţie a drepturilor, libertăţilor şi îndatoririlor fundamentale ale cetăţenilor.
[paginile 185-193]

Noţiunea de îndatoriri fundamentale


Existenţa îndatoririlor fundamentale se impune, deoarece este de neconceput ca membrii unei
colectivităţi umane să nu aibă, alături de drepturi, şi anumite îndatoriri, anumite obligaţii faţă de
societatea în care trăiesc. În primul rând, îndatorirea fundamentală a cetăţeanului este o obligaţie, şi nu
o îndrituire, aşa cum este dreptul fundamental. Ea presupune din partea cetăţeanului îndeplinirea unor
cerinţe determinate de sarcinile şi scopurile societăţii.
Îndatoririle fundamentale sunt acele obligaţii cărora societatea, la un anumit moment, le atribuie o
valoare mai mare, valoare ce se reflectă în regimul juridic special ce li se atribuie.
Indatoririle fundamentale sunt asigurate în realizarea lor prin convingere sau la nevoie prin forţa de
constrângere a statului, căci ele sunt veritabile obligaţii juridice.
Putem spune deci că îndatoririle fundamentale sunt acele obligaţii ale cetăţenilor României, înscrise în
Constituţie, care sunt socotite esenţiale pentru desfăşurarea vieţii în societate şi asigurate în realizarea
lor prin convingere ori, la nevoie, prin forţa de constrângere a statului.
[paginile 193-194]

3
Natura juridică a drepturilor fundamentale
În legătură cu natura juridică şi cu conceptul drepturilor fundamentale, în literatura de specialitate s-au
formulat mai multe teorii.
Cea mai răspândită teorie asupra drepturilor fundamentale, a naturii juridice a acestora, este teoria
drepturilor naturale (Locke, Wolf, Blackstone, Rousseau). Potrivit acestei teorii, drepturile omului sunt
anterioare statului, omul având aceste drepturi de la natură, iar drepturile sau libertăţile publice, cum
mai sunt denumite, au o natură deosebită de celelalte drepturi ale omului; întrucât cetăţeanul le
deosebeşte în calitatea sa de om, ele sunt opozabile statului şi nu sunt deci stabilite prin legi, contracte
etc.
O altă teorie, în fapt o variantă a teoriei dreptului natural, este teoria individualistă (F. Bastiat, A.
Esmein, N. Chenau, H. J. Laski), conform căreia sursa oricărui drept este individul, întrucât acesta
este, singur, o fiinţă reală, liberă şi responsabilă. Drepturile fundamentale sunt denumite libertăţi
necesare.
Într-o altă teorie, aceea a drepturilor reflexe sau a autolimitării statului, nu se face o deosebire de
natură juridică între drepturile individuale şi celelalte drepturi subiective, toate fiind considerate o
creaţie a dreptului obiectiv.
În doctrina juridică contemporană, prin negarea drepturilor subiective, dreptul obiectiv, norma juridică
reprezintă totul. Drepturile subiective, potrivit acestei doctrine, nu există ca atare. Libertăţile publice, în
această concepţie, pot fi considerate ca obligaţii în sarcina statului, ca limitări aduse competenţei sale,
care lasă să subziste o sferă de autonomie individuală.
Se ignoră în această ultimă teorie faptul că într-un raport juridic nu pot exista numai drepturi sau numai
obligaţii, întrucât drepturile unui subiect al acestora constituie totodată obligaţii corelative pentru celălalt
subiect. Aşa fiind, afirmaţia că unor obligaţii ale statului nu le-ar corespunde drepturi ale cetăţenilor nu
poate fi acceptată. În opinia noastră, drepturile fundamentale sunt drepturi subiective (N. Prisca).
[paginile 194-195]

Apariţia şi dezvoltarea instituţiei drepturilor şi îndatoririlor fundamentale în România

În Ţările Române, dezvoltarea tehnică şi economică, socială şi culturală, specifică epocii moderne,
când se pune problema drepturilor fundamentale ale cetăţenilor, a fost multă vreme frânată de
dominaţia otomană. Abia în secolul al XVIII-lea, atât în Transilvania, cât şi în Moldova şi Muntenia se
dezvoltă manufacturile care utilizează munca salariată, se dezvoltă mineritul, se construiesc drumuri şi
poduri şi totodată apar frământări sociale influenţate de ideile Revoluţiei franceze.
Un moment important în dezvoltarea instituţiei drepturilor fundamentale îl constituie memoriul
intelectualilor români din Transilvania, sub denumirea de Supplex Libellus Valachorum (1791), prin
care se cerea ca naţiunea română să fie reaşezată în toate drepturile sale civile şi politice.
Mişcările revendicative al căror program cuprindea revendicări de drepturi cetăţeneşti se desfăşurau
cu mare putere şi în Ţările Române. Sub acest aspect sunt de reţinut Revoluţia lui Tudor Vladimirescu
şi, în special, Proclamaţia de la Padeş (ianuarie 1821.
Revoluţia din 1848 constituie momentul cel mai important pentru recunoaşterea drepturilor
fundamentale. Proclamaţia adresată domnitorului de către revoluţionarii moldoveni a avut un caracter
limitat, la fel ca însăşi revoluţia; în Ţara Românească, revoluţia a fost mai bine organizată, iar măsurile
prevăzute, mai democratice.
Problema drepturilor fundamentale este prezentă şi în Moţiunea de la Blaj, care a constituit programul
revoluţiei din Transilvania.

4
Domnia lui Alexandru Ioan Cuza a adus o serie de reforme în Principatele Unite, inclusiv proclamări de
drepturi fundamentale.
Astfel, Legea din 14 august 1866 privind reforma agrară recunoaşte libertatea individuală şi libertatea
muncii.
Prima Constituţie Română, de la 1866, a proclamat drepturi şi libertăţi, toate având ca idee centrală
garantarea dreptului de proprietate, a proprietăţii private.
În noile condiţii istorice, după primul război mondial şi Marea Unire, s-a adoptat Constituţia din 1923,
care proclama în mod solemn largi drepturi tuturor cetăţenilor.
Anul 1938 marchează, însă, în dezvoltarea drepturilor fundamentale, începutul unei perioade de
dictatură, de înlăturare a unor drepturi, perioadă ce a continuat până la Revoluţia din Decembrie 1989,
cu toate că s-au adoptat, după cel de-al doilea război mondial, trei constituţii, în care s-au proclamat
drepturi şi libertăţi, dar care nu erau garantate şi, evident, nu erau respectate.
[paginile 195-197]

Clasificarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale


De regulă, drepturile fundamentale ale cetăţenilor au fost proclamate, enumerate prin declaraţii de
drepturi, şi mai ales prin constituţii, fără a se face însă o clasificare a lor. În literatura de specialitate au
existat însă asemenea preocupări.
În opinia noastră, pentru a clasifica drepturile fundamentale ale cetăţenilor, trebuie folosit drept criteriu
conţinutul drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti.
În raport de acest fapt, putem clasifica drepturile în următoarele categorii:
1. Inviolabilităţile: dreptul la viaţă, dreptul la integritate fizică şi psihică, la libertatea
individuală, dreptul la apărare, dreptul la libera circulaţie, dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi
private, precum şi inviolabilitatea domiciliului.
2. Drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale: drepturi referitoare la
viaţa socială şi materială a persoanelor, în strânsă legătură cu drepturile privind educaţia, şi anume:
dreptul la învăţătură, acesul la cultura, la ocrotirea sănătăţii, dreptul la mediu sanatos, dreptul la muncă
şi protecţia socială a muncii, dreptul la grevă, dreptul la proprietate, dreptul la moştenire, libertatea
economica, dreptul la asigurarea unui nivel de trai decent, dreptul la căsătorie, dreptul copiilor şi
tinerilor la protecţie şi asistenţă, precum şi dreptul la protecţie specială al persoanelor cu handicap.
3. Drepturi exclusive politice: dreptul de a alege şi dreptul de a fi ales, dreptul de a
fi ales in Parlamentul European.
4. Drepturi şi libertăţi social-politice: libertatea conştiinţei, libertatea de exprimare,
dreptul la informaţie, libertatea întrunirilor, dreptul la asociere, secretul corespondenţei.
5. Drepturi garanţii: dreptul de petiţionare, dreptul persoanei vătămate de către o
autoritate publică.

[paginile 197-198]

Subiecte pentru pregătirea în vederea evaluării finale:


 Definiti conceptul de drepturi fundamentale
 Definiti indatoririle fundamentale
 Clasificati drepturile si libertatile cetatenesti

5
APLICAŢII

Exerciţii rezolvate

1. Care este criteriul cel mai folosit, in literatura de specialitate, pentru clasificarea
drepturilor si libertarilor fundamentale:
a.) al obiectului de reglementare
b.) al continutului drepturilor si libertatilor fundamentale
c.) al posibilitatilor de realizare a acestor drepturi si libertati
d.) al modului de exercitare al acestora
e.) al naturii juridice a drepturilor si libertatilor fundamentale

A.) a
B.) b
C.) d

2 Care dintre urmatoarele elemente componente enumerate mai jos considerati ca fac
parte din conceptul de drepturi fundamentale?
a.) drepturile fundamentale sunt drepturi subiective
b.) drepturile fundamentale sunt esentiale pentru demnitatea omului, pentru libertatea si
dezvoltarea personalitatii, pentru conservarea drepturilor omului
c.) drepturile fundamentale nu sunt diferite prin natura juridica a acestora de celelalte
drepturi recunoscute cetatenilor
d.) drepturile si libertatile fundamentale sunt inscrise si garantate in Constitutie
e.) drepturile fundamentale se afla in stransa legatura cu celelalte drepturi si cu realitatile
economice, sociale, politice, culturale concrete din fiecare tara

A.) a, c, d, e
B.) b, c, d, e
C.) a, b, d ,e

Răspuns corect:1-B; 2-C