Sunteți pe pagina 1din 10

CURSUL 10 – Drepturile, libertatile si indatoririle fundamentale ale cetatenilor romani (3)

 Inviolabilitatile
- dreptul la viata si la integritate fizica si psihica
- libertatea individuala
- dreptul la aparare
- dreptul la libera circulatie
- dreptul la ocrotirea vietii intime, familiale si private
- inviolabilitatea domiciliului
 Drepturile si libertatile social-economice si culturale
- dreptul la invatatura
- accesul la cultura
- dreptul la ocrotirea sanatatii
- dreptul la mediu sanatos
- dreptul la munca si la protectia sociala a muncii
- dreptul la greva
- dreptul de proprietate
- dreptul de mostenire
- libertatea economica
- dreptul la un nivel de trai decent
- familia
- dreptul copiilor si tinerilor la protectie si asistenta
- protectia persoanelor cu handicap

Obiectivele Cursului 10
 Cunoasterea drepturilor ce alcatuiesc inviolabilitatile
 Cunoasterea drepturilor si libertatilor social-economice si culturale

Concepte-cheie tratate:

Inviolabilitatile – acele drepturi si libertati care, prin continutul lor, asigura viata, posibilitatea de
miscare libera, siguranta fizica si psihica, precum si siguranta domiciliului persoanei fizice.

Drepturile si libertatile social-economice si culturale – acele drepturi si libertati care, prin


continutul lor, asigura conditiile sociale si materiale de viata, educatia si posibilitatea protectiei
acestora.

Inviolabilităţile
1. Dreptul la viaţă şi la integritate fizică şi psihică
Aceste drepturi sunt reglementate de către Constituţie în acelaşi articol, şi anume art. 22. Dreptul la
viaţă este înscris printre drepturile esenţiale ale fiinţei umane, în Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului, declaraţie preluată în constituţiile celor mai multe state.
Dreptul la viaţă este cel mai natural drept al omului. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
stabileşte în art. 3 că „Orice om are dreptul la viaţă libertate şi la inviolabilitatea persoanei”. Convenţia
europeană pentru protecţia drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale consacră în art. 2 că
„Dreptul oricărei persoane la viaţă este protejat prin lege. Moartea nu poate fi aplicată în mod
intenţionat, decât în executarea unei sentinţe capitale pronunţate de către un tribunal în cazul în care
infracţiunea este sancţionată de lege cu această pedeapsă”, iar Pactul privitor la drepturile civile şi
politice stabileşte, în art. 6 pct. 1, că „Dreptul la viaţă este inerent persoanei umane. Acest drept trebuie
ocrotit prin lege. Nimeni nu poate fi privat de viaţa sa în mod arbitrar”.
În această accepţiune largă, dreptul la viaţă este asigurat prin sistemul constituţional. Art. 22 din
Constituţie se referă la accepţiunea restrânsă a dreptului la viaţă, această soluţie fiind mai eficientă din

1
punct de vedere juridic. Având în vedere că acest drept fundamental implică, în primul rând, ca nimeni
să nu poată fi privat de viaţa sa în mod arbitrar, art. 22 (3) interzice pedeapsa cu moartea, ca fiind
contrară drepturilor naturale ale omului. Interdicţia prevăzută de art. 22 (3) este absolută, nici o
excepţie nefiind posibilă.
Într-o manieră asemănătoare cu dreptul la viaţă, dreptul la integritatea fizică este clar definit prin chiar
formularea constituţională. Dreptul la integritate fizică şi psihică a fost inspirat, de asemenea, de
Declaraţia Universală, care, în art. 5, proclamă că „nimeni nu va fi supus la tortură, nici la pedepse sau
tratamente crude inumane sau degradante”.
Respectul integrităţii fizice este garantat chiar prin Constituţie, rezultând astfel obligaţia autorităţilor
publice de a o asigura. Orice atingere adusă integrităţii fizice a persoanei va trebui sancţionată de către
lege, iar dacă ea se impune, totuşi, din considerente de ordin social, se poate face numai prin lege, în
condiţiile art. 53 din Constituţie.
Dreptul la integritate psihică este ocrotit şi considerat de valoare constituţională, omul fiind conceput –
sub aspect juridic – ca un complex de elemente în care psihicul şi fizicul nu pot fi despărţite. Mutilarea
uneia sau alteia dintre integrităţi este contrară drepturilor umane. Respectul vieţii, integrităţii fizice şi
integrităţii psihice explică în mod firesc interzicerea torturii, a pedepselor sau tratamentelor inumane ori
degradante, ceea ce face în mod expres art. 22 (2).
Drepturile prevăzute în art. 22 sunt ocrotite de Constituţie faţă de toate subiectele de drept, deci
atât faţă de autorităţile publice, cât şi faţă de cetăţeni.

2. Libertatea individuală
Constituţia României reglementează libertatea individuală în art. 23, un articol cu un conţinut complex.
Astfel, se precizează: „Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile. Percheziţionarea,
reţinerea sau arestarea unei persoane sunt permise numai în cazurile şi cu procedura prevăzute de
lege. Reţinerea nu poate depăşi 24 de ore. Arestarea preventivă se dispune de judecător şi numai în
cursul procesului penal. În cursul urmăririi penale arestarea preventivă se poate dispune pentru cel
mult 30 de zile şi se poate prelungi cu câte cel mult 30 de zile, fără ca durata totală să depăşească un
termen rezonabil, şi nu mai mult de 180 de zile. În faza de judecată, instanţa este obligată, în condiţiile
legii, să verifice periodic, şi nu mai târziu de 60 de zile, legalitatea şi temeinicia arestării preventive şi să
dispună, de îndată, punerea în libertate a inculpatului, dacă temeiurile care au determinat arestarea
preventivă au încetat sau dacă instanţa constată că nu există temeiuri noi care să justifice menţinerea
privării de libertate. Încheierile instanţei privind măsura arestării preventive sunt supuse căilor de atac
prevăzute de lege.
Celui reţinut sau arestat i se aduc de îndată la cunoştinţă, în limba pe care o înţelege, motivele reţinerii
sau ale arestării, iar învinuirea, în cel mai scurt termen; învinuirea se aduce la cunoştinţă numai în
prezenţa unui avocat, ales sau numit din oficiu. Punerea în libertate a celui reţinut sau arestat este
obligatorie, dacă motivele acestor măsuri au dispărut, precum şi în alte situaţii prevăzute de lege.
Persoana arestată preventiv are dreptul să ceară punerea sa în libertate provizorie, sub control judiciar
sau pe cauţiune. Până la rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este
considerată nevinovată. Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în
temeiul legii. Sancţiunea privativă de libertate nu poate fi decât de natură penală”.
Libertatea individuală, în contextul art. 23 din Constituţie, priveşte libertatea fizică a persoanei, dreptul
său de a se putea comporta şi mişca liber, de a nu fi reţinut în sclavie sau în orice altă servitute, de a
nu fi reţinut, arestat sau deţinut decât în cazurile şi după formele expres prevăzute de constituţie şi legi.
Acţiunile autorităţilor publice de restabilire a ordinii de drept, de represiune (atunci când este cazul)
sunt şi trebuie să fie, la rândul lor, condiţionate şi clar delimitate, astfel încât libertatea individuală să fie
respectată şi nici o persoană inocentă să nu fie victima unor acţiuni abuzive sau determinate eventual
de raţiuni pur politice.

2
Intervine astfel noţiunea de siguranţă a persoanei, care exprimă ansamblul garanţiilor ce protejează
persoana în situaţiile în care autorităţile publice, în aplicarea constituţiei şi legilor, iau anumite măsuri
care privesc libertatea individuală, garanţii ce asigură ca aceste măsuri să nu fie ilegale.
Categoria libertatea individuală are o sferă de cuprindere şi o generalitate mai mari decât cele ale
siguranţei persoanei. Siguranţa persoanei poate fi văzută şi ca o garanţie a libertăţii individuale, ca
privind legalitatea măsurilor ce pot fi dispuse de către autorităţile publice, în cazurile şi în condiţiile
prevăzute de lege.
În fine, art. 23 din Constituţie stabileşte două reguli fundamentale de mare tradiţie în sistemele juridice
şi de incontestabilă actualitate şi spirit justiţiar, şi anume cea privind prezumţia de nevinovăţie şi cea
privind legalitatea pedepsei.

3. Dreptul la apărare
Dreptul la apărare este un drept fundamental cetăţenesc cu o îndelungată istorie în cadrul instituţiei
drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor. Constituţia îl reglementează distinct, pentru că, deşi este în strânsă
legătură îndeosebi cu libertatea individuală şi siguranţa persoanei, el prezintă un egal interes pentru
întreaga activitate judiciară, mai exact vorbind atât pentru procesele penale, cât şi pentru cele civile,
comerciale, de muncă, de contencios administrativ. Cele două alineate ale art. 24 surprind corect
conţinutul dreptului la apărare, sub cele două accepţiuni ale sale.
Dreptul la apărare, într-o accepţiune largă, cuprinde totalitatea drepturilor şi regulilor procedurale ce pot
fi folosite de o persoană pentru materializarea apărării contra învinuirilor şi acuzaţiilor ce i se aduc, a
tentativelor de încălcare a drepturilor, precum şi posibilitatea de a-şi valorifica cererile sau de a dovedi
netemeinicia ori nelegalitatea pretenţiilor adversarului.
În accepţiunea sa restrânsă, dreptul la apărare cuprinde doar posibilitatea folosirii unui avocat.
Accepţiunea restrânsă are însă o mare utilitate, iar alineatul (2) insistă asupra acestui aspect. Prima
regulă constituţională este în sensul că, în proces, părţile au dreptul la asistenţă din partea unui avocat.
Suntem deci în prezenţa unui drept al persoanei, pe care ea şi-l poate exercita sau nu, pe riscul său.
De aceea, textul vorbeşte şi de avocat ales, în sensul că partea în proces îşi alege ea apărătorul
calificat. Există însă procese pentru care asistenţa din partea unui avocat este obligatorie, adică legea
obligă autoritatea publică competentă să desemneze un avocat care să apere persoana în cauză.
Asemenea situaţii pot privi procesele penale în care învinuiţii sau inculpaţii sunt minori arestaţi sau în
care se judecă infracţiuni grave.

4. Dreptul la liberă circulaţie


Dreptul la liberă circulaţie este un drept care asigură libertatea de mişcare a cetăţeanului. Constituţia
reglementează ambele aspecte care formează conţinutul dreptului la circulaţie, şi anume: libera
circulaţie pe teritoriul României şi libera circulaţie în afara teritoriului. În acest sens se garantează
dreptul la liberă circulaţie în deplinătatea elementelor sale constitutive. Este firesc însă că libera
circulaţie nu poate fi absolută, ea trebuie să se desfăşoare potrivit unor reguli, cu îndeplinirea şi
respectarea unor condiţii stabilite de lege.
În legătură cu libera circulaţie pe teritoriul României, prin art. 25 din Constituţie se asigură posibilitatea
pentru orice cetăţean de a circula nestânjenit pe teritoriul statului nostru şi de a-şi stabili reşedinţa sau
domiciliul în orice localitate.
Cât priveşte libera circulaţie a cetăţenilor români în străinătate, ea este, de asemenea, garantată prin
permiterea emigrării şi revenirii în ţară. Constituţia valorifică o regulă ce rezultă din documentele
juridice internaţionale în materie, în sensul că orice persoană este liberă să părăsească orice ţară,
inclusiv propria ţară. De asemenea, orice om care se află în mod legal pe teritoriul unui stat are dreptul
de a circula liber şi de a-şi alege liber reşedinţa.

5. Dreptul la ocrotirea vieţii intime, familiale şi private

3
Convenţiile internaţionale şi Constituţia României impun autorităţilor publice obligaţia de a ocroti viaţa
intimă, familială şi privată, precum şi oricărei persoane, obligaţia de a respecta dreptul la viaţa intimă,
familială şi privată.
Conform articolului 26, „Autorităţile publice respectă şi ocrotesc viaţa intimă, familială şi privată.
Persoana fizică are dreptul să dispună de ea însăşi, dacă nu încalcă drepturile şi libertăţile altora,
ordinea publică sau bunele moravuri”.
Constituţia utilizează trei noţiuni – viaţă intimă, viaţă familială, viaţă privată – pe care în mod firesc nu le
defineşte. Apoi, aceste trei noţiuni, deşi sunt într-o corelaţie indisolubilă, deşi se explică unele prin
altele, într-o exprimare juridică riguroasă, nu se confundă totuşi, fapt pentru care a trebuit să fie
menţionate distinct, pentru ca ocrotirea lor să fie, pe cât posibil, din punct de vedere juridic,
ireproşabilă. Dacă prin viaţă familială se înţelege, privitor la familie (destinat familiei, aparţine familiei),
viaţa intimă şi viaţa privată sunt mai dificil de diferenţiat. Aceasta, pentru că viaţa intimă este prin ea
însăşi privată, iar viaţa privată poate fi prin ea însăşi intimă.
Intră, de asemenea, în dimensiunile vieţii intime, familiale şi private dreptul exclusiv al persoanei la
propria imagine. Dreptul la propria imagine şi respectul intimităţii sunt inseparabile. Este, de
asemenea, interzisă şi, desigur, sancţionată aducerea la cunoştinţa publică a aspectelor din viaţa
conjugală a persoanelor.
Dreptul persoanei de a dispune de ea însăşi cuprinde cel puţin două aspecte: numai persoana poate
dispune de fiinţa sa, de integritatea sa fizică şi de libertatea sa; prin exercitarea acestui drept, persoana
nu trebuie să încalce drepturile altora, ordinea publică şi bunele moravuri.
Respectul şi ocrotirea vieţii intime, familiale şi private consacrate prin art. 26 din Constituţie se
corelează cu dispoziţiile art. 17 din Pactul internaţional privitor la drepturile civile şi politice, care arată
că nimeni nu va putea fi obiectul imixtiunilor arbitrare sau ilegale în viaţa sa privată, în familia sa, în
domiciliul sau corespondenţa sa, sau al atingerilor ilegale în onoarea şi reputaţia sa. Orice persoană,
prevede art. 17, are dreptul la protecţia legii împotriva unor asemenea imixtiuni sau atingeri (atentate).
6. Inviolabilitatea domiciliului
În sensul actualei Constituţii, inviolabilitatea domiciliului reprezintă dreptul cetăţeanului de a nu i se
pătrunde în locuinţă fără încuviinţarea sa, decât în cazurile şi în condiţiile expres prevăzute de lege.
Inviolabilitatea domiciliului este prevăzută în art. 27 al Constituţiei care stabileşte că „Domiciliul şi
reşedinţa sunt inviolabile. Nimeni nu poate pătrunde sau rămâne în domiciliul ori în reşedinţa unei
persoane fără învoirea acesteia. De la prevederile alineatului (1) se poate deroga prin lege pentru
următoarele situaţii:
a) executarea unui mandat de arestare sau a unei hotărâri judecătoreşti;
b) înlăturarea unei primejdii privind viaţa, integritatea fizică sau bunurile unei persoane;
c) apărarea securităţii naţionale sau a ordinii publice;
d) prevenirea răspândirii unei epidemii.
Percheziţia se dispune de judecător şi se efectuează în condiţiile şi în formele prevăzute de lege.
Percheziţiile în timpul nopţii sunt interzise, în afară de cazul infracţiunilor flagrante”. Se constată că
noţiunea de domiciliu întrebuinţată de Constituţie, atunci când reglementează inviolabilitatea
domiciliului, are o accepţiune diferită faţă de cea din dreptul civil: potrivit art. 13 din Decretul
nr.31/1954, domiciliul unei persoane fizice este acolo unde ea îşi are locuinţa sa statornică sau
principală.
Din prevederile constituţionale rezultă că inviolabilitatea domiciliului se referă nu numai la domiciliu în
sensul dreptului civil, ci şi la reşedinţa persoanei.
[paginile 217-237]
Drepturile şi libertăţile social-economice şi culturale
4
1. Dreptul la învăţătură
Pentru o cât mai temeinică dezvoltare intelectuală, cetăţenii trebuie să beneficieze de dreptul la
învăţătură.
Conform articolului 32, Dreptul la învăţătură este asigurat prin învăţământul general obligatoriu, prin
învăţământul liceal şi prin cel profesional, prin învăţământul superior, precum şi prin alte forme de
instrucţie şi de perfecţionare. Învăţământul de toate gradele se desfăşoară în limba română. În
condiţiile legii, învăţământul se poate desfăşura şi într-o limbă de circulaţie internaţională. Dreptul
persoanelor aparţinând minorităţilor naţionale de a învăţa limba lor maternă şi dreptul de a putea fi
instruite în această limbă sunt garantate; modalităţile de exercitare a acestor drepturi se stabilesc prin
lege. Învăţământul de stat este gratuit, potrivit legii. Statul acordă burse sociale de studii copiilor şi
tinerilor proveniţi din familii defavorizate şi celor instituţionalizaţi, în condiţiile legii. Învăţământul de toate
gradele se desfăşoară în unităţi de stat, particulare şi confesionale, în condiţiile legii. Autonomia
universitară este garantată. Statul asigură libertatea învăţământului religios, potrivit cerinţelor specifice
fiecărui cult. În şcolile de stat, învăţământul religios este organizat şi garantat prin lege.
În ce priveşte conţinutul, pot fi remarcate nu numai multitudinea elementelor componente, ci şi un
specific juridic rezultând din îmbinarea libertăţii cu obligaţia, pentru că dreptul la învăţătură este, în
acelaşi timp, şi o îndatorire, fapt ce explică obligativitatea unor forme de învăţământ (primar, general).
2. Accesul la cultura
Dreptul prevazut de art 33 din Constitutia Romaniei este un drept fundamental nou, introdus in urma
revizuirii Constitutiei din 2003, adevarat complement al dreptului la invatatura si, impreuna cu acesta,
este parte integranta a unui drept la educatie vazut intr-un sens mai larg.
Noua reglementare constitutionala pune accentul pe posibilitatea persoanei de a-si dezvolta
spiritualitatea, care nu trebuie sa fie ingradita de nimeni. Si acest drept are un continut normativ
complex, el fiind reglementat ca o obligatie de abtinere din partea statului de a duce vreo atingere
posibilitatii oricarei persoane de a accede la valorile culturii nationale, inclusiv cea a minoritatilor
nationale si la patrimoniul cultural universal, dar si ca obligatie pentru stat de a desfasura un amplu
efort, la nivel normativ, institutional si concret material pentru a asigura pastrarea identitatii spirituale a
oricarei persoane. Titularii acestui drept nu sunt doar cetatenii romani ci toate persoanele carora nu
trebuie sa le fie ingradit accesul la valorile culturale nationale si universale.
3. Dreptul la ocrotirea sănătăţii
Dreptul la ocrotirea sănătăţii este un drept fundamental cetăţenesc receptat în Constituţia României,
îndeosebi, din Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale, culturale, sub denumirea de
drept la ocrotirea sănătăţii.
În articolul 34 se prevede că „Dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat. Statul este obligat să ia
măsuri pentru asigurarea igienei şi a sănătăţii publice. Organizarea asistenţei medicale şi a sistemului
de asigurări sociale pentru boală, accidente, maternitate şi recuperare, controlul exercitării profesiilor
medicale şi a activităţilor para-medicale, precum şi alte măsuri de protecţie a sănătăţii fizice şi mentale
a persoanei se stabilesc potrivit legii”.
4. Dreptul la mediu sanatos
Dreptul la mediu sanatos este prevazut de art 35 din Constitutie fiind o continuare fireasca a
prevederilor constitutionale referitoare la ocrotirea sanatatii. Titularii acestui drept nu sunt doar cetatenii
romani ci orice subiecte individuale de drept. Pentru a realiza acest obiectiv statul este tinut sa instituie
si sa asigure cadrul legislativ pentru exercitarea deplina a dreptului. Statul roman trebuie sa participe
activ la cooperarea internationala in acest domeniu, stiut fiind faptul ca problema protectiei mediului
mediului incojurator face tot mai des obiectul negocierilor politice si al documentelor internationale cu
caracter juridic. Dreptul la mediu sanatos are un continut normativ complex, el fiind un drept subiectiv,
dar in acelasi timp si o obligatie pentru orice subiect individual de drept.

5
5. Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii
Dreptul la muncă şi la protecţia socială a muncii este un drept social-economic de tradiţie.
Reglementat prin Constituţie în art. 41, dreptul la muncă este un drept cu un conţinut juridic complex.
Conceput ca un drept cu un conţinut complex, dreptul la muncă include:
 libertatea alegerii profesiei şi a locului de muncă; cu alte cuvinte, cetăţeanul să poată
desfăşura, potrivit pregătirii şi aptitu-dinilor sale, o muncă liber aleasă în diferite domenii şi sectoare de
activitate;
 retribuirea corespunzătoare a muncii prestate, fără discrimi-nare pe criterii rasiale, naţionale,
de sex: la muncă egală retribuţie egală;
 asigurarea igienei şi securităţii muncii;
 măsuri specifice de ocrotire a muncii femeilor şi tinerilor.
Libertatea alegerii profesiei şi libertatea alegerii locului de muncă intră în conţinutul dreptului la muncă.
Acestea sunt libertăţi fundamentale, ele fiind, pe un plan mai general, expresii ale libertăţii persoanei,
ca drept natural. Constituţia, consacrând aceste libertăţi, oferă fiecărui om posibilitatea de a-şi alege el
profesia şi, desigur, de a-şi alege el locul de muncă. Asemenea alegeri sunt, în general, determinate
de aptitudini, dorinţe, anumite coordonate de ordin economic şi, desigur, de voinţa celor interesaţi.
Problema este, evident, mult mai complexă atât în teorie, cât şi în practică, toate aspectele fiind de
domeniul legii. Mai mult, într-o societate care funcţionează pe principii economice, sociale şi morale
sănătoase, ocuparea locurilor de muncă se face pe criteriul competenţei, acesta asigurând eficienţă şi
bunăstare.
Întrucât este posibil ca unele persoane să nu îşi găsească un loc de muncă, în legislaţia statelor au
fost introduse reglementări specifice privind protecţia socială.
Protecţia socială a muncii este, de asemenea, un domeniu complex şi de majoră importanţă. Este
exprimată aici corelaţia strânsă dintre dreptul la muncă şi asistenţa socială a muncii. Dreptul la
protecţia socială pe care-l au salariaţii include aspecte clar formulate în textul constituţional şi care vor
forma obiectul legilor din acest domeniu.
Componentele dreptului la protecţia socială sunt: securitatea şi igiena muncii, regimul de muncă al
femeilor şi al tinerilor, salariul minim pe economie, repausul săptămânal, concediul de odihnă plătit,
prestarea muncii în condiţii grele.
Durata zilei de lucru îşi găseşte şi ea reglementare sub trei exprimări ce presupun unele explicaţii, şi
anume: durata normală, în medie, cel mult 8 ore. În mod firesc, prin Constituţie trebuie stabilit timpul de
muncă, adică acea perioadă de timp dintr-o zi în care salariatul are îndatorirea să presteze munca la
care s-a angajat prin contractul de muncă.
Constituţia României a receptat dispoziţiile Pactului internaţional interzicând munca forţată, stabilind
totodată prin art. 42 ce nu constituie muncă forţată. Astfel, nu constituie muncă forţată serviciul cu
caracter militar sau activităţile desfăşurate în locul acestuia de cei care, potrivit legii, nu prestează
serviciul militar obligatoriu din motive religioase. Aceste prevederi constituţionale privesc libertatea de
conştiinţă.
6. Dreptul la grevă
Dreptul la grevă este prin natura sa atât un drept social-economic, cât şi un drept social-politic.
Constituţia României reglementează în art. 43 dreptul la grevă. Astfel „Salariaţii au dreptul la grevă
pentru apărarea intereselor profesionale, economice şi sociale. Legea stabileşte condiţiile şi limitele
exercitării acestui drept, precum şi garanţiile necesare asigurării serviciilor esenţiale pentru societate”.
Este îndeobşte admis că greva înseamnă încetarea colectivă şi voluntară a muncii de către salariaţii
unei întreprinderi, unui compartiment, sector de muncă, încetare prin care se urmăreşte obţinerea prin
constrângere (obligarea patronatului) a modificării condiţiilor de muncă şi de viaţă. Dreptul la grevă se

6
află într-o strânsă corelaţie cu alte drepturi şi libertăţi, precum libertatea întrunirilor, libertatea
negocierilor colective, dreptul la asociere şi, mai ales, cu asocierea în sindicate. De altfel, este uşor de
observat că potrivit art. 9 din Constituţie, sindicatele contribuie la apărarea drepturilor şi la promovarea
intereselor profesionale, economice şi sociale. Exercitarea dreptului la grevă intervine atunci când
celelalte mijloace de rezolvare a conflictului de muncă au eşuat, fiind astfel soluţia extremă prin care
patronatul trebuie convins să satisfacă revendicările salariaţilor.
Examinând art. 43 din Constituţie, putem formula câteva explicaţii. Mai întâi, că dreptul la grevă
aparţine numai salariaţilor. Ca atare, nu se încadrează în prevederile art. 44 şi nu beneficiază de
regimul juridic al grevelor diverse manifestări organizate de persoane care nu au calitatea de salariaţi,
chiar dacă aceste manifestări se autointitulează greviste. În ce priveşte scopul grevei, el este apărarea
intereselor profesionale, economice şi sociale. Aşa stând lucrurile, sunt licite numai grevele care-şi
propun şi afirmă asemenea interese. În general, sunt considerate ilicite grevele cu caracter politic sau
grevele politice, cum li se spune.
Un aspect teoretic important priveşte greva şi serviciile publice. Deseori, se consideră că greva
funcţionarilor publici este ilicită, pentru că ea vine în contradicţie cu noţiunea de serviciu public şi mai
ales cu principiul continuităţii serviciilor publice. Încetarea serviciilor publice, cum ar fi transporturile,
poşta, ordinea publică, sănătatea, creează neajunsuri prea mari celorlalţi, încât grevele în acest
domeniu cunosc deseori un regim juridic aparte.
Greva poate fi parţială, atunci când este declarată în anumite secţii ale unei întreprinderi ori în cadrul
unor întreprinderi dintr-o ramură sau în anumite ramuri de activitate.
Greva este generală atunci când este extinsă în toate domeniile şi sectoarele de activitate din
societate. Există şi greve de solidaritate, atunci când salariaţii din anumite întreprinderi declară grevă
spre a veni în sprijinul salariaţilor din alte întreprinderi sau instituţii pentru satisfacerea revendicărilor
acestora din urmă.
În ce priveşte Constituţia României, ea prevede obligaţia legii de a stabili garanţiile necesare asigurării
serviciilor esenţiale pentru societate. Sunt, deci, în competenţa legiuitorului identificarea şi
nominalizarea serviciilor esenţiale, care trebuie să funcţioneze în orice condiţii, şi de a stabili măsurile
ce se impun în acest sens.
7. Dreptul de proprietate
Dreptul la proprietate este un drept fundamental, de veche tradiţie în catalogul drepturilor şi libertăţilor
cetăţenilor. Dreptul de proprietate este garantat fiecărui cetăţean. Constituţia României, în art. 44,
garantează dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, ocrotind în mod egal
proprietatea privată, indiferent de proprietar. Exprimând realitatea în sensul că nu există drepturi
absolute, Constituţia dă legii posibilitatea de a stabili conţinutul şi limitele drepturilor reglementate prin
art. 44. Astfel, „Dreptul de proprietate, precum şi creanţele asupra statului, sunt garantate. Conţinutul şi
limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege. Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod
egal de lege, indiferent de titular. Cetăţenii străini şi apatrizii pot dobândi dreptul de proprietate privată
asupra terenurilor numai în condiţiile rezultate din aderarea României la Uniunea Europeană şi din alte
tratate internaţionale la care România este parte, pe baza de reciprocitate, în condiţiile prevăzute prin
lege organică, precum şi prin moştenire legală. Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauza de
utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreapta şi prealabila despăgubire. Sunt interzise naţionalizarea
sau orice alte măsuri de trecere silita în proprietate publica a unor bunuri pe baza apartenenţei sociale,
etnice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor. Pentru lucrări de interes
general, autoritatea publică poate folosi subsolul oricărei proprietăţi imobiliare, cu obligaţia de a
despăgubi proprietarul pentru daunele aduse solului, plantaţiilor sau construcţiilor, precum şi pentru
alte daune imputabile autorităţii. Despăgubirile prevăzute în alineatele (3) şi (5) se stabilesc de comun
acord cu proprietarul sau, în caz de divergenţă, prin justiţie. Dreptul de proprietate obligă la
respectarea sarcinilor privind protecţia mediului şi asigurarea bunei vecinătăţi, precum şi, la
respectarea celorlalte sarcini care, potrivit legii sau obiceiului, revin proprietarului. Averea dobândită

7
licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobândirii se prezumă. Bunurile destinate, folosite sau
rezultate din infracţiuni ori contravenţii pot fi confiscate numai în condiţiile legii”.
8. Dreptul de moştenire
În mod firesc, dreptul de proprietate presupune şi dreptul de moştenire, drept în temeiul căruia o
persoană poate dobândi pe cale succesorală, în condiţiile legii, orice bun. Acest drept este
reglementat prin art. 46 din Constituţie, care stabileşte că „Dreptul la moştenire este garantat”. Dreptul
de moştenire constituie o întărire a întregului drept de proprietate, prin posibilitatea pe care o are orice
persoană de a dispune în mod liber şi deplin de bunurile asupra cărora are drept de proprietate, nu
numai prin acte între vii, ci şi prin testament.
9. Libertatea economica
Tine de esenta unei economii de piata si presupune posibilitatea oricarei persoane de a initia si
intreprinde o activitate cu scop lucrativ. A aparut o data cu cea de a doua generatie a drepturilor
omului, in legea noastra fundamentala fiind introdusa abia ca urmare a revizuirii Constitutiei din 2003,
desi despre dezideratul unei economii de piata se facea vorbire si anterior modificarii Constitutiei.
Art 45 din Constitutie reglementeaza acest drept ca pe o libertate din prima generatie, precizand ca
dreptul oricarei persoane de a desfasura o activitate economica este liber, statul garantand doar
accesul neingradit la libera initiativa precum si exercitarea acesteia.
10. Dreptul la un nivel de trai decent
Art. 47 din Constituţie consacră un drept fundamental cetăţenesc receptat mai târziu în catalogul
drepturilor şi libertăţilor umane: dreptul la un nivel de trai decent. Astfel, „Statul este obligat să ia măsuri
de dezvoltare economică şi de protecţie socială, de natură să asigure cetăţenilor un nivel de trai
decent. Cetăţenii au dreptul la pensie, la concediu de maternitate plătit, la asistenţă medicală în
unităţile sanitare de stat, la ajutor de şomaj şi la alte forme de asigurări sociale publice sau private,
prevăzute de lege. Cetăţenii au dreptul şi la măsuri de asistenţă socială, potrivit legii”.
Prin conţinutul său, dreptul la un nivel de trai decent include dreptul cetăţeanului la condiţii rezonabile
de viaţă care să-i asigure, lui şi familiei sale, un trai civilizat, decent. Ca şi în cazul altor drepturi, şi aici
suntem în prezenţa unui drept complex, care cuprinde îndeosebi: dreptul la condiţii rezonabile de
existenţă şi la ameliorarea lor continuă, dreptul la hrană, îmbrăcăminte şi locuinţă satisfăcătoare.
Desigur, traiul decent se realizează prioritar prin munca cetăţeanului şi a familiei sale, dar statul trebuie
să contribuie decisiv la ameliorarea condiţiilor de viaţă pentru a se realiza standardele civilizaţiei.
Complexitatea acestui drept, dificultăţile pe care statul le întâmpină fac ca efortul acestuia să nu fie
suficient, ceea ce implică rolul cooperării internaţionale, pentru a pune fiinţele umane la adăpost de
foame şi mizerie.
11. Familia
Un alt drept fundamental al fiinţei umane este acela de a se căsători şi de a-şi întemeia o familie. De
altfel, aşa cum arată chiar Pactul internaţional relativ la drepturile economice, sociale şi culturale (art.
10), familia este elementul natural şi fundamental al societăţii. Art. 48 al Constituţiei exprimă această
realitate prin garantarea libertăţii căsătoriei, a unei căsătorii liber consimţite. Dreptul la căsătorie revine
bărbatului şi femeii începând de la vârsta nubilă. Constituţia stabileşte marile reguli care conturează
conţinutul acestui drept. Astfel, Constituţia prevede: „Familia se întemeiază pe căsătoria liber
consimţită între soţi, pe egalitatea acestora şi pe dreptul şi îndatorirea părinţilor de a asigura creşterea,
educaţia şi instruirea copiilor. Condiţiile de încheiere, de desfacere şi de nulitate a căsătoriei se
stabilesc prin lege. Căsătoria religioasă poate fi celebrată numai după căsătoria civilă. Copiii din afara
căsătoriei sunt egali în faţa legii cu cei din căsătorie”.
Căsătoria este supusă sub aspect juridic unor reguli privind încheierea, desfacerea şi declararea
nulităţii, reguli ce au însă caracter legal şi de aceea se face trimitere la lege. Constituţia stabileşte o
singură regulă, şi anume cea privind succesiunea celebrării căsătoriei civile şi a căsătoriei religioase.

8
Desigur, celebrarea religioasă a căsătoriei este facultativă, dar atunci când se desfăşoară, ca un lucru
firesc în exercitarea libertăţii religioase, ea trebuie să fie precedată de celebrarea căsătoriei civile. De
aici rezultă o regulă foarte clară, care obligă autorităţile religioase să constate dacă cei care solicită
căsătoria religioasă au realizat mai întâi căsătoria civilă, potrivit legii.
12. Dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă
Art. 49 din Constituţie, prin conţinutul său, conturează un drept fundamental cetăţenesc, care poate fi
intitulat dreptul copiilor şi tinerilor la protecţie şi asistenţă. O precizare este importantă. Din lectura
întregului titlu II al Constituţiei, se poate lesne constata că multe drepturi şi libertăţi privesc tinerii direct,
uneori în exclusivitate. În această categorie pot fi menţionate dreptul la învăţătură, dreptul la muncă,
dreptul la căsătorie şi la întemeierea unei familii. Deci, multe articole care consacră drepturi şi libertăţi
cetăţeneşti nominalizează copiii şi tinerii. Art. 49 însă dă contur unui drept-sinteză, care valorifică
realitatea în sensul căreia copiii şi tinerii constituie marele potenţial uman, de azi, dar mai ales de
mâine al societăţii, că ei reprezintă continuitatea şi viitorul, perspectiva umană. Copiii şi tinerii se
bucură de un regim special de protecţie şi de asistenta în realizarea drepturilor lor. Statul acordă
alocaţii pentru copii şi ajutoare pentru îngrijirea copilului bolnav ori cu handicap. Alte forme de protecţie
socială a copiilor şi a tinerilor se stabilesc prin lege. Exploatarea minorilor, folosirea lor în activităţi care
le-ar dăuna sănătăţii, moralităţii sau care le-ar pune în primejdie viaţa ori dezvoltarea normală sunt
interzise. Minorii sub vârsta de 15 ani nu pot fi angajaţi ca salariaţi. Autorităţile publice au obligaţia să
con-tribuie la asigurarea condiţiilor pentru participarea liberă a tinerilor la viaţa politică, socială,
economică, culturală şi sportivă a ţării.
Acest potenţial uman are dreptul la o protecţie şi asistenţă aparte. Acestui drept îi corespunde obligaţia
statului de a asigura copiilor şi tinerilor condiţiile necesare dezvoltării armonioase a aptitudinilor lor
fizice şi intelectuale.
13. Dreptul persoanelor cu handicap la o protecţie specială
Este un drept fundamental aparte, prevăzut în art. 50 din Constituţie. Statul are obligaţia să asigure
realizarea unei politici naţionale de prevenire, de tratament, de readaptare, de învăţământ, de instruire
şi de integrare socială a handicapaţilor, respectând drepturile şi îndatoririle ce revin părinţilor şi tutorilor.
Declaraţia drepturilor persoanelor handicapate enumeră principalele drepturi ce revin acestor
persoane: respectul demnităţii umane; dreptul de a beneficia de aceleaşi drepturi civile şi politice, ca şi
alte fiinţe umane; măsuri speciale care să le permită cea mai largă autonomie posibilă; tratamente
medicale, psihologice şi funcţionale, ajutoare, educaţie şi readaptare; securitate economică şi socială
şi un nivel de viaţă decent; respectarea nevoilor lor în toate etapele planificării economice şi sociale;
dreptul de a trăi în cadrul familiei lor sau într-un cămin care să o înlocuiască; protecţia împotriva
oricărei exploatări, a oricărui tratament discriminatoriu, abuziv sau degradant, asistenţă legală
calificată.
[paginile 237-256 si Constitutia Romaniei]

Subiecte pentru pregătirea în vederea evaluării finale:


 Libera circulatie a cetatenilor romani pe teritoriul Romaniei si libera circulatie in afara
teritoriului
 Dreptul la aparare
 Precizati in ce consta libertatea individuala reglementata de art 23 din Constitutie
 Dreptul la greva
 Componentele dreptului la protectie sociala

APLICAŢII

9
Exerciţii rezolvate

1. Dreptul la munca, conceput ca un drept social-economic de traditie, are


urmatoarele elemente de continut:
a. dreptul la munca este un drept cu un continut complex ce poate fi ingradit
b. libertatea alegerii profesiei, meseriei sau ocupatiei, precum si libertatea alegerii locului de
munca fac parte explicit din sfera conceptului de drept la munca
c. dreptul la negocieri colective in materie de munca si caracterul obligatoriu al conventiilor
colective sunt garantate
d. durata zilei de lucru isi gaseste si ea reglementare, fiind in medie de cel mult 8 ore
e. salariatii au dreptul la greva pentru apararea intereselor profesionale, economice si
sociale

A.) a, c, d
B.) b, c, d
C.) b, d, e

2. Constitutia Romaniei stabileste conditiile in care se pot realiza retineri si arestari.


In ce cazuri se pot realiza retineri si arestari?
a. retinerea sau arestarea unei persoane este permisa numai in cazurile si cu procedura
prevazute de lege
b. retinerea poate depasi 24 de ore
c. arestarea preventiva se dispune de judecator si numai in cursul procesului penal
d. in cursul urmaririi penale arestarea preventiva se poate dispune si pentru o perioada mai
mare de 30 de zile
e. in faza de judecata instanta este obligata sa verifice periodic si nu mai tarziu de 60 de
zile legalitatea si temeinicia arestarii preventive

A.) a, c, e
B.) b, c, d
C.) a, b, d

Răspuns corect:1-B; 2-A

10