10.

SURSE DE ERORI ÎN MODELAREA CU ELEMENTE FINITE

Metoda elementelor finite (MEF) este o metodă aproximativă de calcul. La modelarea şi rezolvarea
unei probleme date se fac o serie de aproximări, care au drept consecinţă faptul că soluţia obţinută cu
MEF are unele abateri faţă de soluţia exactă, necunoscută. Aceste abateri de aproximare se numesc
în mod obişnuit erori ale MEF, ceea ce nu este corect. În principiu, conceptul de eroare are sensul de
greşeală – intenţionată sau involuntară – şi ea poate fi, de obicei, corectată sau evaluată cantitativ,
ceea ce nu este valabil şi pentru MEF. Pentru problemele care sunt abordate cu MEF nu sunt, de
obicei, cunoscute soluţii alternative, obţinute pe alte căi, cu care acestea să se compare pentru a se
determina abaterile relative. Existenţa acestor abateri sau erori de aproximare ale MEF este principalul
său dezavantaj şi este tributul plătit pentru calităţile, avantajele şi performanţele sale. În continuare se
va folosi pentru aceste abateri termenul, obişnuit, de eroare a MEF.
Sursele de erori de aproximare se află la diverse nivele şi intervin în diverse etape ale procesului de
analiză cu elemente finite (FEA). Identificarea şi înţelegerea mecanismelor care guvernează aceste
erori face posibilă - uneori şi într-o oarecare măsură – reducerea şi evaluarea acesora. Cele mai
importante dintre sursele de erori ale MEF sunt următoarele (nu se menţionează greşelile posibile ale
utilizatorului, provenite din neştiinţă, neatenţie sau incompetenţă).

Erorile conceptuale sau de principiu provin din neglijarea satisfacerii ipotezelor şi conceptelor care
definesc diversele categorii de probleme ale structurilor mecanice, ceea ce poate duce la erori mari ale
soluţiei obţinute. De exemplu, nu sunt îndeplinite una sau mai multe dintre ipotezele care delimitează
modelul de structură liniar elastică, definită ca mediu continuu, omogen şi izotrop, cu liniaritate
geometrică, elasticitate perfectă, liniaritate fizică şi fără tensiuni iniţiale. De asemenea, se presupune că
structura este în echilibru (static sau dinamic) şi că este valabil principiul lui Saint Venant, ipoteza
secţiunii plane (pentru bare) şi ipoteza normalei rectilinii (pentru plăci şi învelişuri). În aceste condiţii,
ecuaţiile de echilibru scrise pentru structura nedeformată rămân valabile şi pentru structura deformată,
funcţiile eforturilor nu depind de deplasări, dependenţa dintre sarcini şi deplasări este liniară, ecuaţiile
diferenţiale sunt cu coeficienţi constanţi, este aplicabil principiul suprapunerii efectelor etc.
Câteva exemple de situaţii relativ simple în care nu sunt îndeplinite una sau mai multe dintre
ipotezele enumerate pot fi:
- pentru barele de secţiune necirculară (sau neinelară) solicitate la răsucire nu este valabilă ipoteza
secţiunii plane;
- unele aliaje metalice, unele materiale plastice şi o serie de materiale compozite nu sunt perfect
elastice şi nu “ascultă“ de legea lui Hooke, adică nu au liniaritate fizică;
- profilele laminate, dar, mai ales, tablele sunt puternic anizotrope, ca urmare a laminării;
- pentru plăcile plane subţiri, solicitările din planul plăcii nu sunt decuplate de cele perpendiculare
pe acesta, ca urmare a unor deplasări transversale (chiar relativ mici);
- pentru barele cu pereţi subţiri nu mai este valabil principiul lui Saint Venant şi ipoteza secţiunii
plane, deplanările secţiunilor fiind relativ mari, propagarea acestora făcându-se pe toată lungimea
barei;
- modurile proprii ale vibraţiilor libere nu sunt decuplate, ca urmare a existenţei amortizărilor;
- existenţa unei stări de tensiuni iniţiale importante ca urmare a tehnologiilor de execuţie prin
sudare, ambutisare, roluire etc.

Aproximarea geometriei structurii reale are loc în procesul de elaborare a modelului de calcul.
Diversele forme geometrice ale structurii date se aproximează pentru ca modelul de calcul să fie cât
mai simplu şi pentru a se putea realiza pe el reţeaua de discretizare.
77
 De exemplu, contururile curbe se aproximează prin poligoane. Cu cât numărul de laturi al
poligonului este mai mare, cu atât aproximarea este mai precisă şi erorile vor fi mai mici. Dacă
configuraţia geometrică este complicată, atunci este necesar ca lungimile liniilor drepte cu care se face
aproximarea să fie cât mai mici iar numărul acestora cât mai mare.
Pentru exemplificare, se prezintă în figura 10.1 o paletă de turbină (fig. 10.1.a) şi modelul ei spaţial
discretizat cu 9450 noduri şi 5760 elemente de volum, de tip brick, cu opt noduri (fig. 10.1.b).

a. b.
Figura 10.1
În figura 10.2 se prezintă forma secţiunii maxime a paletei şi diverse variante de discretizare, cu
elemente triunghiulare şi patrulatere, cu ajutorul cărora se vor genera ulterior elemente de volum (în
lungul paletei). În toate variantele discretizarea s-a făcut automat, prin diverse proceduri.

Figura 10.2

78
 Pentru configuraţii geometrice relativ complicate, ca cea a paletei din figura precedentă, este uneori
mai raţional să se folosească combinaţii de două sau mai multe tipuri de elemente finite, ca, de

Figura 10. 3
exemplu, elemente triunghiulare şi patrulatere. În figura 10.3 secţiunea paletei din figura 10.1.a, s-a
discretizat cu 134 noduri şi 184 elemente triunghiulare şi patrulatere. Se remarcă faptul că deşi
numărul de noduri şi elemente este relativ mic, aproximarea geometriei secţiunii maxime a paletei este
foarte bună.

Aproximarea sarcinilor care se aplică modelului se referă la: valorile acestora, modul de variaţie (pe
suprafaţă, pe volum, în funcţie de timp etc), direcţia, poziţia pe model a punctului de aplicaţie etc. Se
vor avea în vedere variantele de încărcare cerute de beneficiar şi modalităţile de evaluare ale
regimurilor de încărcare şi anume, sarcini nominale, de avarie, de probă, maxime, accidentale etc. De
asemenea, sarcinile se pot aplica static, dinamic cu o viteză cunoscută, (prin şoc) etc. Încărcarea poate
fi staţionară sau nestaţionară, variabilă după legi cunoscute sau variabilă aleator. În procesul de
deformare al structurii sarcinile îşi pot modifica direcţiile sau punctele de aplicaţie.
În mod obişnuit, pentru simplitate, sarcinile se consideră ca forţe concentrate, aplicate în nodurile
modelului. Diversele tipuri de elemente permit definirea sarcinilor sub forma unor presiuni (de
exemplu, presiuni hidrostatice) sau sarcini distribuite pe contur sau pe volum (de exemplu, forţele de
inerţie). Şi în aceste situaţii, în final, rezultantele acestora se introduc – de către program – în nodurile
elementelor. Consecinţa acestui demers este că aplicarea sarcinilor asupra modelului depinde de
localizarea nodurilor, adică de reţeaua de discretizare.
Pentru a ilustra acest aspect al modelării, în figura 10.4 se prezintă exemplul unei plăci plane, de
grosime constantă, având forma dreptunghiulară. Placa este încărcată în capătul liber cu o forţă
verticală, care s-a aplicat într-un nod, ca în figura 10.4.a şi în cinci noduri ca în figura 10.4.b,
valoarea totală fiind aceeaşi.

a. b.
Figura 10.4
În ambele cazuri tensiunea maximă are aceeaşi valoare, dar deplasarea maximă este mai mare cu
5 % pentru varianta a în raport cu varianta b, datorită deformaţiilor locale mai mari.

Aproximarea condiţiilor de rezemare se referă la faptul că acestea se definesc, de regulă, în nodurile

modelului şi constau în introducerea restricţiei ca deplasarea (componenta liniară sau cea de rotire) să
aibă valoarea zero, sau o valoare cunoscută, pe direcţia dorită. Deplasările nodale sunt definite pe
direcţiile reperului global al modelului, şi - de obicei - şi condiţiile de rezemare. Dacă este necesar, se
poate defini un nou sistem de referinţă, pentru unele reazeme (sau pentru toate), rotit faţă de sistemul
79
global. În cazuri deosebite, pentru modelarea condiţiilor de rezemare se folosesc elemente finite
speciale, de tip bound şi (sau) gap, care permit definirea reazemelor pe orice direcţie. Se pot defini
reazeme deformabile (cu o anumită valoare a constantei elastice sau a rigidităţii) şi se pot introduce
forţe de frecare.
Pentru modelarea corectă a reazemelor modelului şi evitarea unei surse de erori la acest demers al
modelării, trebuie cunoscute foarte bine condiţiile de funcţionare ale structurii în diversele
regimuri de lucru iar condiţiile de rezemare să modeleze cât mai bine aceste situaţii. Pentru
exemplificare, în figura 10.5 se prezintă modelul unei structuri din bare care se deplaseză pe o cale de
rulare, pe şinele paralele AB şi CD.

Figura 10.5
S-au definit următoarele condiţii pentru blocarea deplasărilor celor patru reazeme: A – toate; B –
verticală şi transversală; C şi D verticală. În D s-a introdus şi o forţă de frecare pe direcţia de rulare
pentru a simula situaţia când funcţionează doar unul din cele două sisteme care asigură deplasarea
structurii pe calea de rulare.
O situaţie deosebită apare când rezemarea stucturii se face pe una sau mai multe suprafeţe (plăci de
rezemare), de exemplu, pentru recipientul din figura 10.6, care are patru tălpi dreptunghiulare de

Figura 10.6
rezemare sub care se introduc covoare de cauciuc, pentru uniformizarea presiunii de contact. Pentru a
ilustra efectele modului în care se introduc condiţiile de rezemare asupra rezultatelor obţinute, s-au
considerat trei variante ale rezemării:
a - pe suprafeţele de rezemare s-a introdus o presiune uniformă de contact, (calculată prin
împărţirea valorii reacţiunii la suprafaţa de rezemare), de jos în sus, în plan fiind blocate deplasările
unui singur suport, ceilalţi fiind liberi. S-au obţinut următoarele rezultate:
- deplasarea rezultantă maximă : 10.94 mm;
- tensiunea echivalentă maximă von Mises în noduri : 144 N/mm2;
- tensiunea echivalentă maximă von Mises în elemente : 115 N/mm2;
80
 b - s-au considerat aceleaşi condiţii ca la varianta anterioară, dar fără presiune de contact. S-au
obţinut următoarele rezultate:
- deplasarea rezultantă maximă : 10.97 mm;
- tensiunea echivalentă maximă von Mises în noduri : 233 N/mm2;
- tensiunea echivalentă maximă von Mises în elemente : 117 N/mm2;
c – s-au blocat în plan deplasările tuturor reazemelelor, fără presiune de contact. S-au obţinut
următoarele rezultate:
- deplasarea rezultantă maximă : 2.29 mm;
- tensiunea echivalentă maximă von Mises în noduri : 216 N/mm2;
- tensiunea echivalentă maximă von Mises în elemente : 117 N/mm2.
Din analiza rezultatelor prezentate se constată o scădere de 4.79 ori a deplasării maxime, între
variantele b şi c şi o creştere de 1.62 ori a tensiunii echivalente maxime din noduri, între variantele b şi
a. Tensiunea echivalentă maximă din elemente rămâne practic constantă. Trebuie făcută precizarea că
determinarea exactă a legii de distribuţie a presiunii de contact în reazemele exemplului prezentat
implică o analiză neliniară a problemei. Dacă acest demers se justifică sau nu, depinde de scopul
calculului.

Aproximarea introdusă de elementul finit utilizat este, probabil, cea mai importantă sursă de erori în
MEF, acesta fiind inclusă în principiile fundamentale ale metodei. În esenţă aproximarea aceasta
constă în faptul că pentru un subspaţiu al structurii reale, pentru care deplasările (şi tensiunile) au o
lege de variaţie oarecare, necunoscută, se utilizează un element finit care are implementată o funcţie
de aproximare prestabilită, specifică tipului de element finit utilizat. Tipurile de elemente disponibile
în “bibliotecile” programelor au fost concepute astfel încât să fie cât mai performante şi să ofere
utilizatorului posibilitatea satisfacerii unor cerinţe cât mai diverse, acestuia revenindu-i sarcina de a le
utiliza corect şi eficient, incluzând şi cerinţa ca erorile de aproximare să fie cât mai mici. În acest sens
utilizatorul trebuie să ştie care sunt principalele cerinţe şi proprietăţi ale funcţiilor de aproximare
(denumite şi funcţii de interpolare) ale elementelor.
Pentru MEF, modelul deplasare, funcţiile se referă la câmpul deplasărilor. Aceste funcţii trebuie să
asigure energiei potenţiale totale a structurii deformate o valoare minimă, corespunzătoare stării de
echilibru stabil a acesteia, compatibilitatea internă şi satisfacerea condiţiilor la limită. În acest caz,
rezultatele obţinute prin FEA, pentru modele cu discretizări tot mai fine, adică având un număr tot mai
mare de noduri şi de elemente, conduce la obţinerea unor rezultate tot mai precise, adică procesul este
convergent.
Pentru asigurarea convergenţei FEA, funcţiile de aproximare trebuie să satisfacă următorele cerinţe:
a – Continuitatea. Dacă funcţiile sunt polinoame, se asigură cerinţa ca în interiorul elementului
şi pe conturul său câmpul deplasărilor să nu aibă discontinuităţi, salturi, goluri sau variaţii bruşte;
b – Compatibilitatea sau conformitatea. Trebuie ca în procesul de deformaţie elementele să
rămână solidare în toate punctele frontierei comune, adică să nu se separe, să nu ducă la goluri sau
discontinuităţi şi să nu pătrundă în domeniul elementelor vecine. Pentru a fi compatibile, elementele
adiacente trebuie ca pe linia sau suprafaţa comună să aibă aceleaşi: coordonate pentru noduri, grade de
libertate în noduri, tip de funcţii de aproximare pentru deplasări şi (uneori) să fie raportate la sisteme
de coordonate locale. În practica FEA, apar frecvent situaţii în care trebuie “conectate” elemente care
nu sunt compatibile. Cel puţin în zonele din imediata apropiere a acestor linii sau suprafeţe este de
aşteptat ca rezultatele obţinute să fie afectate de erori.
Suportul din figura 10.7 este format dintr-o semi-bucşă cilindrică sprijinită pe două plăci, care sunt
încastrate pe laturile verticale din stânga şi pe cele inferioare. Sarcina este o presiune uniformă pe
direcţia axei z, aplicată pe una din feţele laterale ale bucşei. În aceste condiţii valorile maxime ale
tensiunilor au apărut în zona de îmbinare a bucşei cu plăcile, unde se produce o stare spaţială de
tensiuni. Pentru a pune în evidenţă efectele “cuplării” unor elemente incompatibile, pentru suportul din
figura 10.7, s-au elaborat patru modele diferite (detalii se pot vedea în tabelul 10.1), astfel :
- modelul 1, discretizat cu 896 elemente shell4. Acest model a fost ales, “convenţional”, model de
referinţă, rezultatele obţinute cu celelalte modele fiind comparate cu cele obţinute pentru acest model;

81
 - model 2, discretizat cu 4736 elemente brick8;
- model 3, discretizat cu 3456 elemente brick8 (bucşa) şi 320 elemente shell4 (cele două plăci);
- model 4, discretizat cu 512 elemente shell4 (bucşa) şi 1280 elemente brick8 (cele două plăci).

Figura 10.7
Se face precizarea că doar modelele 3 şi 4 au elemente incompatibile (brick şi shell) care se
conecteză pe liniile dintre bucşă şi cele două plăci. Elementele menţionate sunt incompatibile deoarece
au numere diferite de grade de libertate pe nod şi funcţii de interpolare diferite.
Prin anliza cu elemente finite, s-au obţinut valorile deplasărilor şi tensiunilor, pentru care s-au
determinat variaţiile relative, în procente, pentru fiecare model, în raport cu modelul de referinţă, cu
relaţia ( Vcurentă - Vreferinţă ) / Vreferinţă * 100, în care V este valoarea unei mărimi oarecare:
deplasare sau tensiune. Valorile obţinute sunt prezentate în tabelul 10.1.
Trebuie menţionat faptul că variaţiile relative determinate pentru modele 3 şi 4 conţin cumulate atât
efectele cuplării elementelor incompatibile cât şi variaţiile produse de utilizarea a două tipuri diferite
de elemente (bick şi shell).
Principalele concluzii care se pot formula ca urmare a analizei rezultatelor din tabelul 10.1, sunt:
- din compararea modelelor 1 şi 2, rezultă variaţii foarte mari pentru tensiunile τzx , τyz din noduri şi
σy pe elemente;
- pentru modelul 3, cu elemente incompatibile, rezultă variaţii imense pentru tensiunile τyz
(715.3%), τzx (595,6 %), σz (132.1 %) din noduri şi σx (163,3 %) din elemente;
- o situaţie asemănătore este şi pentru modelul 4, dar variaţiile sunt mai mici.
S-au determinat, în aceeaşi manieră ca cea prezentată mai sus, variaţiile relative pentru cele 4
modele şi pentru analiza de stabilitate. Considerând tot modelul 1 model de referinţă, pentru celelalte
trei modele s-au obţinut următoarele variaţii relative ale primelor trei valori proprii de flambaj:
- modelul 2 : 53.28 %; 64.68 %; 67.17 %;
- modelul 3 : 21.70 %; -13.04 %; -13.24 %;
- modelul 4 : 38.68 %; 37.84 %; 52.74 %.
Trebuie menţionat faptul că variaţiile relative ale valorilor factorilor de flambaj dintre modelele 2 şi
1 reprezintă efectul tipului de element şi se vede că variaţiile sunt destul de mari. Pentru modelele 3 şi
4 variaţiile relative sunt mai mici (mai ales pentru modelul 3) şi ele cumulează efectul conectării
elementelor incompatibile şi cel al schimbării tipului de element.
c – Complinirea. Funcţiile de aproximare trebuie să conţină termeni care să descrie deplasările
de corp rigid (adică translaţii uniforme pe toate direcţiile şi rotaţii fără distorsiuni unghiulare) şi stările
de deformaţii constante ale elementului, adică să conţină termeni constanţi şi termeni de gradul întâi.
Dacă, pentru încovoierea plăcilor, gradele de libertate nodale includ curburile plăcii, atunci funcţiile
trebuie să conţină şi termeni de gradul al doilea, deoarece atunci derivatele de ordinul al doilea trebuie
să fie constante.

82
 Tabelul 10.1
989 M
Modelul noduri O
de 896 D
referinţă elemente E
shell4 L

Modele 1
V A R I A Ţ I I R E L A T I V E [%]
comparate Deplasări maxime δ Tensiuni maxime / nod Tensiuni maxime / element Fac.
cu cel de δx δy δz δrez σx σy σz τxy τyz τzx σech σx σy τxy σech err.
referinţă
M
6203 O
noduri D
E -3.00 -28.49 -29.55 -29.49 -1.77 -1.70 -11.44 -27.48 86.67 108.4 -16.49 37.51 -61.60 -30.96 -43.25 ------
4736 L
elem.
brick8 2
4763 M
noduri O
elem.: D
3456 E -18.78 -51.70 66.45 66.31 19.92 18.84 132.1 47.96 715.3 595.6 106.9 163.3 -38.55 69.12 31.08 -26.4
brick8 L
320
shell4 3
2429 M
noduri O
elem.: D
512 -3.39 13.02 1.61 1.61 -3.88 22.04 33.97 21.49 158.6 155.8 14.65 43.98 -58.28 40.12 -11.23 -51.3
E
shell4 L
1280
brick8 4

83
 Cele mai utilizate şi eficiente tipuri de elemente finite sunt cele izoparametrice, care au polinoame
(sau, mai rar, alte tipuri de funcţii) de acelaşi tip atât pentru definirea geometriei elementului (de
exemplu laturile unui patrulater) cât şi pentru aproximarea câmpului deplasărilor;
d – Invarianţa geometrică. Elementul finit trebuie să aibă aceeaşi stare de deformaţie (sau de
tensiune, relaţia dintre ele fiind linară prin legea lui Hooke) oricare ar fi orientarea sistemului local de
coordonate (reperul local) în raport cu care aceasta este formulată. Această cerinţă are în vedere faptul
că în timp ce sistemul global de coordonate (reperul global), al întregii structuri, are o orientare
spaţială fixă, la care sunt raportate toate mărimile nodale (deplasări, sarcini, grade de libertate
geometrică, condiţii de rezemare), fiecare element are propria sa poziţie şi orientare spaţială. Cerinţa
este satisfăcută dacă expresia funcţiei de aproximare, prin termenii pe care îi conţine, nu “favorizează”
nici una dintre coordonatele locale.
La elaborarea modelului trebuie luat în considerare faptul că procesul de convergenţă poate fi atins
pe două căi şi anume:
a – utilizarea elementelor de “ordin superior”, care au polinoame de aproximare cu grad cât mai
mare. Aceasta presupune ca elementul să aibă un număr mai mare de noduri, cu mai multe grade de
libertate geometrică şi o formă geometrică mai complicată. Privit din punct de vedere informatic acest
tip de element este mai eficient deorece prelucrează o cantitate mai mare de informaţii. Din păcate,
bibliotecile cu elemente finite ale programelor oferă un număr mic de elemente de acest tip;
b – realizarea unei discretizări cât mai fine, adică modelul să aibă un număr cât mai mare de
noduri şi de elemente finite.
Practica FEA nu a confirmat superioritatea uneia sau alteia din cele două căi, fiecare cale dovedind
faţă de cealaltă o mai bună aproximare a soluţiei pentru unele tipuri de probleme, dar inferioară pentru
altele.
Pentru ca soluţia obţinută prin “rafinarea” discretizării să fie o mai bună aproximare a problemei
date, trebuie satisfăcute următorele cerinţe [1]:
- fiecare dicretizare anterioară trebuie să se “regăsească” în cea nouă;
- fiecare punct al modelului trebuie să aparţină unui element finit;
- funcţiile de aproximare ale elementelor utilizate trebuie să rămână aceleaşi când se trece de la o
reţea de discretizare la alta.

Forma distorsionată a elementelor finite obţinute prin discretizare duce la creşterea erorilor de
aproximare. Aceasta înseamnă că, de exemplu, un element triunghiular trebuie să fie cât mai apropiat
de un triunghi echilateral, un element patrulater să fie un pătrat, un element hexaedric de volum să fie
un cub, etc. Pentru a analiza practic acest aspect al modelării şi pentru a face şi o evaluare cantitativă a
efectului distorsiunii elementelor s-a considerat exemplul unei bare drepte (plăci) din oţel, cu lungimea
de 1000 mm, încastrată la un capăt şi liberă la celălalt, cu secţiunea dreptunghiulară având înălţimea de
400 mm şi lăţimea de 100 mm. Solicitarea s-a realizat cu o forţă concentrată verticală de 266.7 kN,
aplicată în capătul liber al barei.

Figura 10.8
84
 S-a realizat o discretizare cu 55 de noduri şi 40 de elemente nedistorsionate cu patru noduri (fig.
10.8.a) şi distorsionate (fig. 10.8.b) precum şi cu 80 de elemente nedistorsionate cu trei noduri (fig.
10.8.c) şi distorsionate (fig. 10.8.d). Se face precizarea că în mod voit s-au realizat dicretizările
“fanteziste” din figurile 10.8.b şi 10.8.d pentru a obţine elemente puternic distorsionate.
Pentru a testa “sensibilitatea” diferitelor tipuri de elemente la efectul de distorsiune, s-au realizat opt
variante de analiză a modelelor din figura 10.8, pentru fiecare variantă considerând atât elementele
normale, nedistorsionate, cât şi cele distorsionate. Rezultatele obţinute se prezintă în tabelul 10.2. Din
analiza acestora se constată că pentru acelaşi model, variaţia relativă a valorilor maxime ale
deplasărilor (rezultantă şi pe direcţia Y) şi ale tensiunilor echivalente von Mises (în noduri şi în
elemente) între varianta cu elemente normale şi cea cu elemente distorsionate este mică, doar de câteva
procente: cea mai mare valoare este de 13.71 %, pentru σech/nod, pentru elementul Shell4, descompus în
patru triunghiuri. Pentru factorul de estimare a erorii de discretizare, variaţiile sunt mult mai mari,
ajungând la 51.07 % pentru modelul cu elemente shell4.
Programele MEF conţin proceduri de verificare a formei elementelor şi transmit mesaje de
atenţionare pentru cele distorsionate, astfel încât utilizatorul să poată interveni, prin modificarea reţelei
de discretizare, pentru a reduce cât mai mult această eroare de modelare.
Din analiza valorilor prezentate în tabelul 10.2 se constată variaţii relativ mari ale mărimilor
calculate în cele 8 variante de modelare, ca urmare a utilizării unor elemente de tipuri diferite. Pentru
variantele de calcul cu elemente nedistorsionate variaţiile maxime ale rezultatelor obţinute pentru cele
4 modele sunt: 27.35 % pentru δresultant ; 26.23 % pentru δy; 51.32 % pentru σech/nod ; 44.58 % pentru
σech/element; 409 % pentru factorul de estimare a erorii de discretizare.
În legătură cu acest factor se semnaleză o “anomalie” a valorilor din tabelul 10.2 şi anume că pentru
variantele de modelare 5 şi 6 s-au obţinut valori mai mici pentru modelele cu elemente distorsionate
comparativ cu modelele cu elementele normale, nedistorsionate.
Deoarece efectul distorsionării elementelor depinde şi de configuraţia stării de tensiuni, s-au reluat
analizele pentru modelele din figurile 10.8.c şi 10.8.d, discretizate cu elemente shell3 şi s-au considerat
6 variante de încărcare relativ simple, prezentate în tabelul 10.3. S-au calculat variaţiile relative ale
diverselor mărimi pentru modelele cu elemente distorsionate, comparativ cu modelele cu elementele
normale, nedistorsionate, considerate ca modele de referinţă. Cele mai mari variaţii au fost obţinute
pentru tensiunile τxy, din noduri (81,96 %) şi elemente (129.25 %) pentru varianta de solicitare de
încovoiere pură, (varianta 3) produsă de un moment Miz, aplicat într-un nod. Este “ciudat” faptul că în
acest caz factorul de estimare a erorii are variaţie relativă negativă, adică valoarea sa este mai mică
pentru modelul cu elemente distorsionate, decât pentru modelul normal.
Pentru varianta 3 de solicitare - încovoiere simplă produsă de o forţă concentrată - s-a făcut şi
calculul la flambaj şi pentru primele trei valori proprii s-au obţinut variaţii de, respectiv : 0,71 %, -0,16
% şi –0.39 %. Aceste valori sunt foarte mici, deci se poate afirma că flambajul este influenţat relativ în
mică măsură de forma distorsionată a elementelor finite.

Sensibilitatea tipurilor de elemente la sarcini concentrate, aplicate în nodurile reţelei de

discretizare, poate duce la interpretări greşite ale rezultatlor FEA, deoarece fiecare tip de element
“răspunde” diferit sub acest aspect al modelării şi se pot considera ca valori maxime ale tensiunilor
valori “locale irelevante”. În teoria elasticităţii, o forţă concentată aplicată într-un punct al
semispaţiului elastic duce la o singularitate, adică în acel punct, tensiunea normală σ pe direcţia forţei
are valoarea infinit, adică nu poate fi determinată (problema Boussinesq). În MEF forţa concentrată
aplicată într-un nod al reţelei de discretizare nu constitue o singularitate, dar valorile tensiunilor şi
deplasărilor din nodul respectiv şi din elementele vecine au valori care depind de tipul elementului
finit. Pentru a pune în evideţă acest aspect şi pentru a-l evalua cantitativ, s-au considerat modelele 1 şi
2 ale suportului din figura 10.7 şi tabelul 10.1, care au fost încărcate cu o aceeşi forţă concentrată.
Comparând rezultatele obţinute cu cele două modele s-au determinat variaţiile relative ale deplasărilor,
tensiunilor şi ale valorilor proprii la flambaj, care se prezintă în tabelul 10.4. Din analiza acestor
rezultate se constată că valorile tensiunilor din noduri τyz şi σy au variaţii imense (2216 %,
respectiv 2020 %) între modelul cu elemente shell4 şi cel cu brick8 (pentru brick valorile tensiunilor
85
 Tabelul 10.2
V
Factorul
A Deplasări maxime δ Tensiuni echivalente maxime σech de
R Numărul Tipul estimare
I
de Forma
A
N elemente δresultant δy σech/nod σech/elem. a erorii
T
elementelor
geometrică Variaţie Variaţie Valoare Variaţie Variaţie Valoare Variaţie
A
a [%] [%] [ N/mm2] [%] [%] [%] [%]
Valoare Valoare Valoare
elementelor [mm] [mm] [ N/mm2]
1 Normală 0.9244 -2.04 -0.8907 -2.03 99.25 0.54 66.52 3.80 -- --
PLANE2D Distorsionată 0.9055 -0.8726 99.79 69.05 --
2 SHELL4T Normală 0.7776 -3.03 -0.7513 -3.10 79.42 - 0.24 54.93 1.35 13.15 42.36
40 (gros) Distorsionată 0.7540 -0.7280 79.23 55.67 18.72
3 S Un Normală 0.9444 -0.26 -0.9073 -0.31 92.58 0.68 65.93 0.74 6.99 51.07
elemente H patrulater Distorsionată 0.9419 -0.9045 93.21 66.42 10.56
E Normală
4 2 0.9406 -0.49 -0.9035 -0.52 87.63 - 0.22 65.70 1.17 7.63 25.29
patrulatere L
triunghiuri Distorsionată
L 0.9360 -0.8988 87.44 66.47 9.56
5 4 4 Normală 0.9810 -0.87 -0.9399 -0.78 96.27 13.71 67.93 0.60 8.95 -3.57
(su triunghiuri Distorsionată 0.9725 -0.9326 109.47 68.34 8.63
bţi Normală
6 Poligoane 0.9903 -1.18 -0.9484 -1.05 120.18 0.40 68.39 1.10 8.66 -5.31
re)
de grad Distorsionată 0.9786 -0.9383 120.66 69.14 8.20
superior
7 80 Normală 0.7776 -3.03 -0.7513 -3.10 79.42 - 0.24 79.42 -0.24 35.59 4.83
elemente TRIANG Distorsionată 0.7540 -0.7280 79.23 79.23 37.31
triunghiu- SHELL3 sau Normală
8 0.9444 -0.26 -0.9073 -0.31 84.19 1.22 75.89 1.90 14.23 20.24
lare SHELL4T Distorsionată 0.9419 -0.9045 85.22 77.33 17.11

86
 Tabelul
10.3
V
A Variaţia relativă, în %, a mărimilor, pentru elemente normale şi distorsionate
R Tipul Schiţa barei
I Deplasări maxime δ Tensiuni Tensiuni Factorul
A şi maxime / nod maxime / element de
N solicitării a încărcării
T δx δy δz δrez σx σy τxy σech σx σy τxy σech estimare
A a erorii
Întindere
1 cu 0.02 1.32 ------ 0.03 0.63 -0.34 6.45 -0.10 -1.38 5.44 -0.20 0.19 2.54
presiune
Întindere
2 cu forţe 1.58 7.24 ------ 1.82 12.80 35.08 60.69 8.41 31.59 5.49 -0.76 12.30 19.63
axiale
Încovoiere
3 pură -5.38 -6.67 ------ -6.66 5.09 8.22 81.96 5.74 18.64 69.73 129.25 15.63 -0.37

Încovoiere
4 simplă 0.38 -0.31 ------ -0.26 1.14 19.06 9.51 1.22 0.16 7.44 3.46 1.90 20.24

Răsucire
5 cu două ------ ------ 0.14 0.14 -0.04 -0.04 0.00 -0.03 1.92 0.00 -1.39 0.00 0.80
forţe

Răsucire
6 cu un ------ ------ 0.13 0.13 5.10 7.81 -0.84 8.87 57.74 16.36 14.07 3.85 0.86
moment

87
 Tabelul 10.4
Modelul de referinţă Modelul comparat cu cel de referinţă
Modelele
989 6203
cu noduri noduri

elemente 896 4736

elemente elemente
finite shell4 brick8

V a r i a ţ i i r e l a t i v e [%]
Deplasări δx δy δz δrezultant
maxime δ -22.78 -4.50 9.09 -13.84
σx σy σz τxy τyz τzx σech
Tensiuni /nod
254.6 2020. 226.1 21 2216. 34.63 173.5
maxime 3.5
σx σy τxy σech
/element
50.70 67.68 322.5 97.13
Valori proprii Prima valoare A doua valoare A treia valoare
la flambaj -14.54 -34.15 27.14

sunt mai mari). Variaţiile relative ale valorilor tensiunilor din elemente sunt ceva mai mici (pentru τxy
322.5 %) iar ale deplasărilor şi ale valorilor proprii la flambaj sunt acceptabile (tabelul 10.4).

Aproximarea valorilor constantelor elastice şi fizice ale materialului se face adesea cu erori relativ
mari pentru că nu există informaţii suficient de precise şi sigure despre structura pentru care se face
modelarea. De exemplu, nu se cunoaşte curba caracteristică reală a materialului, sau variaţiile
constantelor elastice ale unui laminat în raport cu direcţia de laminare (mai ales pentru table), valorile
coeficienţilor de frecare în reazeme (pentru calculul forţelor de frecare), valorile factorilor de
amortizare şi dependenţa acestora funcţie de frecvenţă, constantele de transmisie a căldurii prin
conductivitate, radiaţie sau convecţie, variaţia constantelor funcţie de temperatura de lucru etc. În
aceste condiţii trebuie remarcat faptul că adesea este absurd să se depună eforturi pentru elaborarea
unui model sofisticat, cu un mare număr de noduri şi elemente, în speranţa obţinerii unor rezultate
precise, dacă valorile constantelor introduse în calcul sunt incerte, deorece acestea pot altera
semnificativ rezultatele şi deci nivelul lor de încredere să fie iluzoriu. Sunt cazuri în care variaţii
relativ mici (de câteva procente) ale valorilor constantelor duc la variaţii relativ mari ale rezultatelor
( de zeci de procente).

Aproximarea maselor şi a distribuţiei acestora apare pentru problemele dinamice – vibraţii libere şi
forţate, răspuns dinamic, răspuns seismic etc. – şi poate duce la erori imprevizibile, greu de evaluat.
Pentru structuri complexe, volumul calculelor pentru probleme de valori proprii poate deveni foarte
mare şi o cale pentru reducerea acestuia este ca modelul să aibă un număr limitat de grade de libertate,
ceea ce implică “reducerea”, sau condensarea matricei de masă şi a celei de rigiditate. Detalii în
legătură cu aceste probleme se prezintă în capitolul 21.

88
 Erorile de trunchiere apar în procesul de calcul ca urmare a faptului că în calculator toate variabilele
(altele decât cele întregi) sunt reprezentate cu un număr finit de cifre. Prin aceasta apar erori care se
“cumulează” şi se “propagă” şi pot deveni importante când volumul operaţiilor de calcul este foarte
mare. Erorile de trunchiere pot afecta în special precizia soluţiei sistemului de ecuaţii al MEF precum
şi celelalte etape de calcul ale unei FEA. În consecinţă, sunt programe care au implementate module de
calcul pentru rezolvarea iterativă a sistemului de ecuaţii, prin aceasta putându-se “corecta” soluţia
iniţială până când corecţia devine mai mică decât un prag prestabilit.

Calculul tensiunilor şi ale altor mărimi “derivate” introduce erori suplimentare de aproximare.
Trebuie avut în vedere faptul că, pentru modelul deplasare, deplasările nodale sunt necunoscutele
“primare”, deci primele valori care se obţin în urma FEA, celelalte fiind mărimi “derivate” din valorile
acestora, ceea ce implică operaţii de calcul suplimentare şi deci şi erori suplimentare de aproximare.
Pentru fiecare tip de element tensiunile se determină altfel, în anumite puncte şi pe anumite direcţii,
acestea fiind opţiuni ale post-procesării, sau ale “retro-calculului”. Tensiunile în noduri, se calculează
ca medii aritmetice ale tensiunilor nodale pentru elementele care se conectează în fiecare nod. Acest
fapt trebuie avut în vedere când se fac interpretări ale rezultelor obţinute prin FEA: care sunt tensiunile
care trebuie luate în considerare cele din noduri sau cele din elemente.

Concluzii. Din cele prezentate se poate constata că problema erorilor de aproximare ale modelării şi
analizei cu elemente finite este foarte complexă, ceea ce face aproape imposibile controlul şi evaluarea
acestora. O modalitate de evalua erorile de aproximare constă în calculul factorului de estimare a
erorii, Fer, procedură pe care o au implementată programele actuale pentru FEA. Acest factor se
defineşte prin relaţia (vezi şi relaţiile (13.28)-(13.33)).
½
Fer = [ Ee / ( 2 * Ed + Ee )] * 100 [ % ] ,
în care: Ed este energia totală de deformaţie şi Ee energia totală a “erorilor”.
Pentru probleme statice, energia totală de deformaţie Ed este egală cu lucrul mecanic al sarcinilor
efectuat pe deplasările corespunzătoare ale punctelor lor de aplicaţie. Această valoare este
aproximativă, deoarece valorile deplasărilor nodale au fost obţinute prin FEA, care este aproximativă.
În concluzie, factorul de estimare a erorii, Fer, pentru o analiză statică cu elemente finite poate fi util
doar pentru compararea erorilor de aproximare a două sau mai multe variante ale aceleiaşi FEA, când
se modifică discretizarea, tipurile elementelor sau încărcarea. Varianta care are valoarea mai mică a Fer
este mai precisă, dar nu se poate spune care este abaterea ei faţă de soluţia exactă, necunoscută.
Pentru reducerea efectelor erorilor de aproximare nu se pot emite recomandări cu aplicabilitate
generală ci fiecare utilizator, de la caz la caz, trebuie să se descurce singur, pentru a obţine o soluţie
acceptabilă a modelării şi analizei cu elemente finite. Cunoaşterea surselor de erori şi înţelegerea
mecanismelor lor de “acţiune” pot fi ajutoare preţioase în demersurile pentru o FEA de succes.
În toate activităţile inginereşti problemele trebuie formulate în termeni numerici iar toate
aprecierile privind performanţele de orice fel se susţin cu valori numerice relative, comparative. În
analiza surselor de erori MEF şi FEA prezentată mai sus, s-au prezentat câteva exemple complete
tocmai pentru a se putea vedea ordinul de mărime al efectelor acestor erori, astfel încât cititorul să-şi
poată forma o părere corectă, motivată şi deci, temeinică, despre aceste erori de aproximare, care se
constituie într-un un aspect fundamental al practicii modelării şi analizei cu elemente finite.

Bibliografie
1. Rao S.S., The Finite Element Method in Engineering, Pergamon Press, New York, 1982.

89