Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Curs Istoria Medicinei
Curs Istoria Medicinei
ANTICĂ
Egiptul Antic
Astfel, în jurul anului 3100 îH, Regele Menes este cel care a unit regatele egiptene
(Egiptul de Sus şi de Jos). În perioada următoare, în Regatul Vechi (3100-2181 îH) a domnit
faraonul Zoser, faraon care în anul 2600 îH a comandat construirea în Saqqara a unui edificiu,
marea Piramidă Step şi a angajat un arhitect, care avea cunoştinţe extrem de avansate, nu doar
despre arhitectură şi construcţii, dar şi despre medicină, astronomie, literatură şi artă. Este vorba
despre Imhotep, care ulterior a fost venerat de către egipteni, ca zeu al vindecării şi care l-a
egalat pe zeul grec Asclepios.
Astfel, primul dentist recunoscut în Egipt a fost Hesi-Re. Acesta a trăit în vremea
domniei lui Zoser şi care este menţionat ca fiind “cel mai mare medic, care tratează dinţi”.
Totuşi, în Egipt există dovezi certe, că tratamentul dentar era distinct de celelalte
tratamente medicale; una din dovezi este steaua, pe care Faraonul Sahura a dăruit-o medicului
său favorit, Ny-Ankh-Sekkmet, stea pe care era scris cu hieroglife “omul dintelui” (Men-Kaoure-
Ankh).
Dar egiptenii la rândul lor erau un popor măcinat de boli şi suferinţe, iar faraonii, deşi
erau consideraţi, ca fiind egali ai zeilor, nu erau nici ei imuni. Durerea dentară era o suferinţă la
ordinea zilei şi se pare că extracţia era principalul remediu al durerii dentare. Astfel, în cazul
unui abces dentar, dentiştii realizau orificii în corticala osoasă, pentru a permite scurgerea
exudatului purulent.
Au fost descoperite mai multe instrumente din acea perioadă; unul din cele mai vechi este
acum în colecţia Peabody Museum a Universităţii Harvard.
În timpul Regatului Nou (1570-1085 îH), într-un mormânt din Saqqara a fost descoperit
un craniu al unui bărbat, care prezenta leziuni carioase severe la nivelul primului molar inferior.
De fapt, la nivelul apexurilor molarului se observă două găuri perfect cilindrice, de 2 mm
diametru şi 5 mm adâncime. Craniul se găseşte în prezent la Musee de l'Homme, în Paris, Franţa.
Una din principalele cauze ale bolilor cu localizare orală era dieta, dietă consumată atât
de cei săraci, cât şi de către cei bogaţi. Grâul creştea pe pietre şi era amestecat cu nisip. În plus,
dieta era în principal vegetariană, pământul era nisipos, iar dinţii erau sever abrazaţi până la
camera pulpară (datorită nisipului existent în cereale), în final se formau chisturi sau abcese.
S-a studiat mult legătura dintre dietă şi bolile orale din acea vreme; un englez, F. Filce
Leek a scris mult pe această temă.
Multe cranii din acea vreme prezintă traumatisme dentare, chiar avulsii dentare.
Malocuziile erau predominante; la faraoni se evidenţia protruzia severă a dinţilor frontali
superiori, reprezentativă ca anomalie genetică pentru anumite dinastii egiptene.
Forcepsurile sunt instrumentele predominante în picturile din acea vreme, deci se pare că
se practicau extracţiile dentare în acele timpuri cu acest tip de instrumentar.
În acea vreme nu se acorda importanţă igienei orale. În morminte antice egiptene s-au
descoperit multe articole de toaletă şi de cosmetică, dar nu şi periuţe dentare sau mijloace
ajutătoare, pentru curăţarea dinţilor.
Prima descoperire, din jurul anului 2500 îH prezintă doi molari legaţi printr-un fir de aur.
Istoricii cred că ligatura, probabil efectuată în timpul vieţii individului s-a realizat pentru
“întărirea” celor doi dinţi cu afecţiuni parodontale. Când dinţii au fost descoperiţi de către
Hermann Junker, în anul 1914, într-un mormânt din Gizeh, sârma de aur avea tartru aderent
evident, ceea ce întăreşte supoziţia mai sus menţionată. Se poate ca dinţii să fi fost ligaturaţi
postmortem, pentru a preveni pierderea lor în timpul ritualului de înmormântare.
Cea de a doua descoperire, chiar mai interesantă decât prima, este găsită de Shafik Farid
în anul 1952: este vorba de 3 dinţi legaţi cu un fir de aur. Deşi au fost studiaţi de mai mulţi
istorici, aceştia nu s-au putut hotărâ asupra tipului de tratament realizat. Unii sugerează, că ar fi
fost vorba de o înlocuire a unui dinte, de fapt a unui incisiv central de pe partea dreaptă, care era
susţinut de dinţii vecini, câte unul de fiecare parte. Incisivul prezenta tratament de canal complet
şi nu se ştie cum a fost plasat în dreptul dintelui lipsă, fără a afecta gingia. O explicaţie mai
rezonabilă ar fi aceea, că dintele a fost înlocuit postmortem. Dar trebuie precizat faptul, că
egiptenii credeau că trebuie menţinut corpul intact, pentru a păstra sufletul după moarte. Oricum,
cele două descoperiri sunt dovada, că egiptenii din antichitate aveau instrumente cu care reuşeau
să perforeze dinţii şi să efectueze anumite manopere dentare.
Grecia Antică
Originile culturii clasice greceşti sunt legate de poporul grec (aheii care au fost strămutaţi
de dorieni), popor care a construit marea civilizaţie a Epocii de Bronz în Grecia şi mai târziu în
Creta. Creta la acea vreme avea cea mai avansată civilizaţie europeană (vezi civilizaţia minoică);
venerau şarpele şi de aceea, simbolul şarpelui a devenit emblema asociată cu zeul grec al
vindecării, Asclepios. Folosind simbolul şarpelui, medicii invocau ajutorul divin pentru
vindecare.
În jurul anului 1200 îH. aheii au fost strămutaţi de către dorieni în sud şi în anul 1100 îH
s-au mutat pe insule şi pe coasta Asiei Mici. Dorienii s-au stabilit în insula Creta şi pe insulele
Cos şi Cnidus.
Treptat, locuitorii din Grecia, Ionia şi insulele Mării Egee s-au unit şi au format o
cultură. La începutul secolului 6 îH, grecii au dezvolatat un curent filozofic, ştiinţele naturii şi
medicina. Şcolile de medicină au apărut întâi în insulele Cos şi Cnidus.
Medicina raţională, aşa cum a fost susţinută de şcoala hipocratică a existat împreună cu
medicina sacerdotală, bazată pe venerarea zeului Asclepios, ca zeu al medicinei.
Cultura avea numeroase centre numite asclepioane, cel mai important centru fiind cel de
la Epidaurus, în actualul Peloponez. În asclepioane tratamentul era următorul: pacientul se relaxa
în incintele sfinte şi în împrejurimile frumoase, apoi se prezenta la preot, care îi dădea o poţiune,
care producea un somn adânc. Preotul se plimba printre pacienţi, când aceştia erau între starea de
somn sau de veghe; de multe ori pacientul confunda preotul cu un zeu, mai ales că preotul avea
cu el întotdeauna un şarpe simbolic. Dacă pacientul se vindeca, trebuia să ofere templului o
piatră de forma corpului, care s-a vindecat şi pe care inscripţiona mulţumiri pentru vindecare.
Multe asemenea pietre au fost găsite la Epidaurus şi în alte locuri, printre care şi unele de forma
dinţilor sau a maxilarelor, ceea ce însemna că bolile dentare erau cunoscute şi tratate.
O formă total diferită era medicina hipocratică. Munca a numeroşi medici din Cos şi
Cnidus şi scrierile sunt cunoscute ca Hippocratic Corpus.
Ca părinte al medicinei, se ştiu puţine lucruri de fapt despre Hippocrate. S-a născut în
Insula Cos din Marea Egee în jurul anului 460 îH şi a murit undeva între anii 377 şi 359 îH. A
practicat medicina nu doar în Insula Cos, dar şi în Thasos, Atena, Tracia, etc. Ideea centrală a
medicinei hipocratice era abordarea raţională a bolii şi tratamentul bazat pe observarea atentă a
pacientului.
Pierderea echilibrului natural determină boala: de exemplu, prea multă flegmă face
corpul prea rece şi umed, ca urmare pacientul va fi răcit, iar flegma “în exces” va fi eliminată
prin nas.
O idee greşită era că frigul determină spasme ale vaselor sanguine, ceea ce ar conduce la
stagnarea sângelui şi la apariţia puroiului.
Hippocrate confunda acumularea de fluide din inflamaţie cu cauza inflamaţiei: “în cazul
durerii dentare, dacă dintele este cariat şi mobil, se impune extracţia. Dacă nu este cariat şi nici
mobil, dar durerea persistă, este necesară cauterizarea lui. Forţa masticatorie are efect benefic,
deoarece durerea derivă din mucusul insinuat sub rădăcina dintelui Dintele se erodează şi se
cariază datorită mucusului, dar şi datorită hranei, mai ales când dintele este uşor mobil şi puţin
rezistent ca structură”.
Hippocrate acorda o mare importanţă durerii dentare şi bolilor orale: “după o durere
dentară poate apare gangrena maxilarului şi creşterea în volum a gingiei, cu apariţia puroiului”.
Odontagra sau forcepsul dentar, din fier, a fost descoperit în multe zone excavate din
Grecia. Se spune că un forceps (realizat dintr-un metal prea moale, pentru a putea extrage un
dinte bine implantat) era ţinut de preoţi în templul lui Apolo, considerat de greci a fi zeul
vindecării, pentru a atrage atenţia că un dinte trebuie extras, doar când devine mobil. Se pare
totuşi, că medicina dentară era practicată de medicul generalist.
Aristotel, marele filozof al antichităţii s-a născut la un secol după Hippocrate, în anul 384
îH şi a murit în anul 322 îH. Era cunoscut pentru scrierile sale şi este considerat părintele
anatomiei comparate.
În cartea lui intitulată “Istoria animalelor” Aristotel prezintă pe larg dentiţia diferitelor
clase de animale. A scris şi despre dinţii umani şi bolile lor. Dar avea şi concepţii incorecte,
credea că bărbaţii au mai mulţi dinţi decât femeile şi că dinţii cresc toată viaţa.
În ceea ce priveşte extracţia, Aristotel scria: “de ce doctorii extrag mai uşor un dinte cu
forcepsul, decât doar cu mâna? Dintele este ţinut mai bine de către forceps, deşi degetele se
aplică mai fidel pe dinte, decât dinţii forcepsului?”. Se pare că, spre deosebire de practica
hipocratică, extracţia dentară se practica şi dacă dintele nu era mobil, iar cei care practicau
extracţia erau numiţi “doctori”.
Cultura greacă s-a răspândit mult sub domnia lui Alexandru cel Mare, iar unul din
primele centre de studiu s-a înfiinţat în oraşul Alexandria, denumit astfel după numele marelui
erou. Aici, artele şi ştiinţele au înflorit şi în secolul 3 îH. au trăit medicii Erasistratus şi
Herophilus. Se pare că ei au fost primii, care au făcut disecţii pe cadavre. Deşi au rămas puţine
scrieri din acea vreme, ei au fost cei care au discutat despre irigarea sanguină a dinţilor şi despre
persoane, care au murit din cauza extracţiilor dentare.
Sub inflenţa romană, grecii au învăţat să folosească materiale de curăţat dinţii, precum
piatra ponce, talcul, şmirghelul, alabastrul, pulberea de coral şi rugina.
Diocles din Caystus, medic atenian din vremea lui Aristotel scria: “în fiecare dimineaţă
trebuie să masezi gingiile cu degetele şi să îţi cureţi dinţii pe interior şi exterior cu pulbere de
mentă, pentru a îndepărta depozitele alimentare de la nivelul lor”.
Deşi grecii considerau dinţii puternici un indicator al sănătăţii, dinţii mari erau
consideraţi un simbol al cruzimii. Creaturile mistice descrise de Homer ca “fantome
înspăimântătoare din Hades” erau terifiante şi nenaturale, capetele erau înconjurate de şerpi,
mâinile nu aveau braţe, iar corpul era acoperit cu solzi impenetrabili. Dinţii erau din alamă, cu
colţi de vier sălbatic. Totuşi, artistul care a desenat moneda arhaică grecească în jurul anului 450
îH., a ales dinţii lungi la portretul acestei creaturi înspăimântătoare.
Bibliografie selectivă
După cum foarte bine se ştie, Roma Antică a reprezentat locul, unde artele şi
meşteşugurile au cunoscut o dezvoltare extraordinară, civilizaţia romană constituind un model
aproape de neegalat în teritoriul antic european.
Astfel, medicina dentară a început să fie practicată în Roma Antică, cam în acelaşi timp
cu medicina generală. În anul 450 îH, o comisie de magistraţi romani a conceput o serie de legi
cu profil economic, una dintre acestea referindu-se şi la situaţia dinţilor acoperiţi cu metale
nobile. În acea vreme, morţii erau înmormântaţi purtând ornamente din aur sau bijuterii, ceea ce
a condus în rândul clasei conducătoare, la teama de scădere a statutului economic, de aceea au
apărut legi, care interziceau aceste practici, cu excepţia dinţilor îmbrăcaţi în aur.
În Roma Antică, accesul la o educaţie solidă era permis doar pentru un număr limitat din
membrii liberi ai societăţii, care aveau anumite posibilităţi materiale. Chiar şi după pătrunderea
unor puternice influenţe greceşti în rândurile aristocraţiei romane, influenţe care popularizau
educaţia în filozofie şi ştiinţă, scopul cetăţenilor liberi ai Romei Antice, era reprezentat de
excelarea în afaceri publice.
Totuşi, Roma avea nevoie de practicieni ai artei vindecării; aceştia erau de obicei străini,
în special greci, atât sclavi, cât şi oameni liberi. Cicero, în manuscrisul său intitulat “Îndatoriri”,
considera medicina, ca fiind o profesie onorabilă, pentru oamenii cu un anumit statut social,
sclavi sau oameni liberi, dar nu pentru nativii romani.
Primul medic străin în Roma a fost un grec, care a practicat medicina în jurul anului 219
îH. Totuşi, primul care a câştigat faimă şi avere în Roma, a fost medicul Asclepiades, născut în
Bitnyia (Asia Mică de astăzi), care a venit în Roma în jurul anului 91 îH. Deşi nu avea o
pregătire formală în medicină, acesta a înfiinţat prima şcoală de medicină din Roma Antică.
În anul 14 dH, s-a înfiinţat prima şcoală adevărată medicală din Roma, intitulată “Schola
Medicorum”. Sub domnia împăratul Vespasian, profesorii acestei şcoli au căpătat statutul de
funcţionari civili.
De asemenea şi femeile se regăseau printre practicienii din medicină, ele nu aveau însă
dreptul de a practica profesii legate de lege (de exemplu, magistraţi). Primele femei medic au
provenit din Grecia. În sec. al II-lea dH., cunoscutul învăţat Soranus din Ephesus declara că
femeile, care vor să practice medicina, trebuie să ştie obligatoriu să citească, să aibă memorie
bună, să deţină cunoştinţe medicale, farmaceutice şi de dietă, să aibă un anumit temperament şi
discreţie şi să aibă chiar abilităţi şi cunoştinţe chirugicale. Femeile au fost recunoscute ca egale
cu colegii bărbaţi în timpul împăratului Justinian, care în secolul VI dH făcea referire la “medicii
de ambele sexe”.
Dar pentru “stomatologie” nu exista un cuvânt în limba latină, iar medicina dentară nu
era o profesie separată de medicina generală; medicii romani nu făceau distincţie între bolile
gurii sau ale dinţilor şi celelalte afecţiuni ale corpului uman. Nu existau profesionişti specializaţi
în dentistică, dar erau cunoscute practicile bărbierilor romani, însă extracţia dentară nu era
menţionată.
Alt medic roman cunoscut, care a scris despre tratamentele dentare, a fost Scribonius
Largus, medicul personal al împăratului Claudius (în jurul anului 47 dH). Acesta a prezentat
diverse tratamente ale durerii dentare (a sugerat cum că un vierme ar fi cauza cariei dentare),
cum ar fi: “potrivite pentru durerile dentare sunt fumigaţiile cu beladonă, urmate de clătirea
gurii cu apă fierbinte, în acest fel viermii mici din dinţi sunt îndepărtaţi”.
Deşi Celsus a încercat să recomande tratamentul dinţilor pe baze raţionale, mitul viemelui
responsabil de producerea cariilor era greu de zdruncinat. Medicina timpurie din Roma, era de
fapt o combinaţie de magie primitivă, provenită de la poporul italian şi de superstiţii greceşti.
Marele naturalist Pliniu cel Bătrân (care a murit în timpul erupţiei vulcanului Vezuviu în
anul 79 dH.) descria astfel un tratament al durerii dentare: se căuta o broască pe lună plină, i se
deschidea gura, se scuipa în ea şi apoi i se dădea drumul să plece cu formula: “du-te broască şi ia
cu tine durerea mea de dinţi!”. Iar ca metodă preventivă a durerii dentare, era descrisă o practică
şi mai bizară, muşcarea capului unui şoarece de 2 ori pe lună; oricum, se menţiona că eficacitatea
acestei metode nu era dovedită.
Aceasta era fiica unui renumit magistrat din Alexandria (Egipt). Ea a fost arestată şi i s-a
oferit şansa de a renunţa la creştinism, altfel, alternativa era arderea pe rug. Ea a refuzat, iar
mulţimea s-a năpustit asupra ei, i-a spart dinţii şi a ameninţat-o că va fi arsă de vie. Realizând că
i se apropie moartea, ea a cerut să fie dezlegată, pentru a se ruga. După rugăciune, ea s-a aruncat
singură în flăcări, ca martiră pentru credinţa ei. Legenda spune că în timp ce ardea striga, că toţi
cei care vor suferi de dureri dentare şi îi vor invoca numele, vor scăpa de suferinţă. Apollonia a
fost canonizată în anul 249 dH şi se sărbătoreşte pe data de 9 februarie. Cultul asociat Sfintei
Apollonia s-a răspândit rapid în Europa, probabil şi datorită ubicuităţii bolilor dentare. Aproape
toate bisericile şi catedralele de pe continentul european aveau o sculptură, gravură sau o pictură
pe sticlă cu această sfântă. Deşi Dionysius a descris-o ca fiind o femeie în vârstă, ea apare în
toate reprezentările, ca fiind tânără şi atrăgătoare. În iconografii, Apollonia ţine întotdeauna un
forceps (de multe ori cu un dinte între fălcile acestuia). Cultul Sfintei Apollnia a dăinuit şi prin
reprezentările teatrale din acele vremuri. Ea apare şi în picturile lui Jean Fouquet, unul dintre cei
mai mari pictori ai Europei.
Astfel, Sfânta Apollonia este venerată, ca fiind cea care îi protejează pe medicii dentişti şi
practica stomatologică. Sfântul Blaise patronează gâtul, cavitatea orală şi regiunea cervico-
facială, deci este protectorul medicilor ORL şi al chirurgilor oro-maxilo-faciali. Sfântul Abate
Anton protejeză de bolile pielii şi ale mucoaselor, în special cele cauzate de virusul herpetic.
În Zadar, Croaţia, există o pictură de la începutul sec.XVII-lea dH, în care apar împreună,
cei 3 sfinţi mai sus menţionaţi. Pictura este realizată de pictorul Vorotari Padovani sau Pietro
Domini. Numele original al picturii este “Sfântul Abate Anton în glorie, Sf. Blaise şi Sf
Apollonia”. Pictura a fost realizată de Pietro Domini, din Padova, în stil baroc, pentru biserica
Sf.Abate Anton din Zadar, Croaţia, care a fost demolată în anul 1943. Pictura este în ulei, pe
pânză, cu dimensiuni de 290 pe 151 cm. Era expusă pe principalul altar al bisericii, iar acum
este parte a colecţiei Mănăstirii Sf. Maria din Zadar, Croaţia. Pictura îl arată pe Sf.Anton plutind
pe un nor, înconjurat de îngeri, cu o flacără în mâna stângă, care simbolizează durerea resimţită
de pacienţii infectaţi cu virusul herpetic. În partea stângă a picturii este reprezentat Sf.Blaise, cu
o lopată în mâna dreaptă, iar Sf. Apollonia în partea dreaptă a picturii, cu o pereche de cleşti în
mâna dreaptă. Pictura este unică, prin faptul că îi reprezintă pe toţi cei 3 sfinţi împreună. Faptul
poate fi pur întâmplător, dar este posibil ca cei 3 sfinţi, care protejează regiunea cervico-facială
să fi fost pictaţi astfel, pentru a da posibilitatea oamenilor din Zadar să se roage în faţa unei
singure picturi, la toţi cei 3 protectori ai acestei regiuni a corpului (Fig. nr. 1).
Astfel, Cultul Sf. Apollonia s-a răspândit rapid în Bizanţ şi mai târziu în partea vestică a
Europei creştine.
Fig. Nr.1. Icoana Sf. Apollonia din Zadar
Totuşi, în jurul anului 476 dH. a început declinul Imperiului Roman, care a continuat
timp de câteva secole. Cauzele au fost multiple: atacuri ale triburilor de barbari din nord;
numărul mare de sclavi, care subminau economia; dezvoltarea creştinismului, care a slăbit
puterea statului prin negarea divinităţii împăratului; investiţia economică în forţa armată. În anul
285 dH, împăratul Diocleţian a împărţit imperiul în 2 regiuni: estică şi vestică. Principalul oraş
din est era vechea metropolă, Bizanţul.
În anul 330 dH, Constantin cel Mare i-a schimbat numele oraşului Bizanţ în
Constantinopol, devenind capitala oficială a Imperiului de Est. Aşa i-a rămas numele şi a fost
cunoscut timp de mai bine de 1000 de ani, până a fost cucerit de turcii otomani, în anul 1453.
În timpul erei bizantine nu s-a progresat în medicină sau în ştiinţă. Singura contribuţie a
Imperiului de Răsărit a fost păstrarea limbii, a culturii şi a textelor literare din lumea greacă şi
romană. Lumea medicală doar a compilat cunoştinţele anterioare.
Două sute de ani mai târziu, Aetius din Amida, medicul împăratului Justinian a lăsat o
compilaţie extinsă “Tetrabiblion” cu descrieri amănunţite ale bolilor gurii şi ale dinţilor, precum
şi tratamentul acestora.
Alexander din Tralles (526-605 dH) a fost singurul învăţat, care a avut o contribuţie
originală. Autor a 12 cărţi despre medicină, el a afişat aceeaşi frică ca şi predecesorii săi, în ceea
ce priveşte folosirea forcepsului pentru extracţii; el recomanda practicienilor să extragă dintele,
în momentul când este foarte mobil (sugera aplicarea la nivelul gingiei dintelui a unui amestec de
ulei de trandafir, sulf, aluminiu, răşină cedar, ceară; amestecul avea rolul de a inflama gingia şi
de a creşte mobilitatea dintelui) şi se putea îndepărta cu degetul.
Ultimul dintre eclecticii greci, care a scris despre stomatologie a fost Paul din Aegina
(625-690 dH) în cele 7 volume ale cărţii sale “Epitome”, în care a rezumat cunoştintele medicale
de bază, inclusiv o pictură a chirurgiei dentare din acea vreme. În capitolul “Afecţiuni ale gurii”
el face o distincţie clară între parulis şi epulis şi descrie pentru fiecare tratamentul necesar. A
descris dinţii şi tehnica de extracţie (la fel ca şi Celsus recomanda obturarea coronară a dintelui
înaintea extracţiei, pentru a preveni fractura coronară). A explicat modul de folosire a unei pile,
pentru a reduce din înălţime un dinte, care depăşeşte planul celorlalţi dinţi şi probabil a fost
primul care a descris detartrajul. Recomanda măsuri de igienă orală zilnice şi avertiza asupra
unor alimente, care rămân pe dinţi şi îi afectează ulterior. El insista şi asupra faptului, că dinţii
nu trebuie folosiţi, pentru a sparge obiecte dure şi asupra faptului că cel mai important lucru, era
să cureţi dinţii, după ultima masă a zilei.
După Paul din Aegina, stomatologia a intrat într-un con de umbră, până în epoca
renaşterii, 700 de ani mai târziu.
Totuşi, evoluţia stomatologiei în Roma Antică şi mai târziu în Imperiul Roman de Răsărit
şi de Apus, a contribuit esenţial în dezvoltarea ulterioară a medicinei dentare.
Bibliografie selectivă
Maiaşii
Dintre aceste popoare de indieni aşezate pe teritoriile celor două Americi s-au remarcat
aztecii (popor puternic şi războinic, aşezat în centrul Mexicului de astăzi), maiaşii (un popor
blând, paşnic, cu o vastă cultură), care au locuit în Peninsula Yucatan (Guatemala de astăzi şi
Honduras) şi incaşii, un popor la fel de dezvoltat, care a trăit în munţii Anzi (teritoriile statului
Peru de astăzi).
După marile descoperiri ale lui Cristofor Columb (considerat a fi descoperitorul
continentelor americane), un mare număr de aventurieri a plecat în Lumea Nouă, într-o speranţă
nebună de îmbogăţire. America de Nord, şi mai ales America de Sud erau considerate drept
perlele coroanei spaniole, surse inepuizabile de aur, argint, mirodenii şi sclavi.
Astfel, când conchistadorii spanioli i-au cucerit pe maiaşi, aceştia erau hotărâţi să-i
distrugă, nu doar ca popor, ci mai ales să le distrugă cultura şi religia, acestea fiind considerate
păgâne, în contradicţie cu obiceiurile catolice din acea vreme. Dar maiaşii nu au permis acest
lucru, ei şi-au dezvoltat un limbaj scris şi au creat pergamente cu scrieri hieroglifice, despre
istoria şi tradiţiile lor. Aceste pergamente continuă să fie găsite şi astăzi, descifrarea lor făcându-
se cu foarte mare dificultate.
La vremea respectivă, liderul spiritual spaniol, Diego de Landa, a considerat că acestea
erau scrieri păgâne şi a ordonat să fie distruse. A aprins un foc mare în piaţa publică din oraşul
Mani, unde a ars o foarte mare parte a acestor pergamente.
Astfel, s-a pierdut o mare parte din cultura maiaşă. De aceea, în acest moment se ştiu
extrem de puţine lucruri despre poporul maiaş, spre deosebire de egipteni sau despre popoarele
mesopotamiene. Separaţi de timpurile noastre doar de câteva secole, poporul maiaş pare mai
îndepărtat de noi, decât vechiul Babilon.
Ce ştim totuşi despre maiaşi este faptul că, practicau cu succes agricultura şi mai ales
erau extrem de avansaţi, în ceea ce priveşte arhitectura (existau piramide înconjurate de temple şi
palate, decorate cu sculpturi şi cu picturi extrem de laborioase).
Istoria lor începe în jurul anului 2500 îH, iar cultura ajunge la apogeu între anii 300 şi
900 dH. După aceea, din motive inexplicabile, a început declinul încet, dar sigur, apoi au fost
subjugaţi de tolteci (predecesorii aztecilor), în jurul anului 1000, iar gloria lor a apus. Au
continuat să existe ca popor, s-au amestecat în timp cu celelalte popoare de indieni, care i-au
cucerit, şi odată cu cucerirea spaniolă cultura şi religia lor au dispărut în negurile timpului.
Maiaşii erau cunoscători ai matematicii, cunoşteau calendarul şi aveau colecţii de bijuterii
din jad, hematit, onix, peruzele şi alte pietre semipreţioase. Ştiau să lucreze în metal şi în piatră,
dar stomatologia restauratoare adevărată nu era practicată. Pentru ritualuri religioase înnegreau
sau mutilau dinţii şi îşi scarificau faţa.
Erau specializaţi în aplicarea unor pietre frumos sculptate (din jad, pirită ferică, hematit,
turcoaze, cuarţ, cinabru – zăcământul din care era extras mercurul) în cavităţi ale dinţilor frontali,
uneori, chiar şi la nivelul premolarilor. Cavităţile erau preparate pe dinţi vitali, cu instrumente
din jad sau din cupru şi cu o pudră abrazivă realizau astfel cavităţi perfect rotunde în smalţ şi în
dentină. Dacă se ajungea la nivelul pulpei dentare, “inlay-ul” nu se mai aplica, dintele se
mortifica şi se ajungea la abcese extrem de dureroase.
Pietrele se potriveau ca mărime cu cavităţile preparate şi au fost găsite în dinţi şi după
mii de ani. Pentru a le îmbunătăţii retenţia foloseau nişte cimenturi din minerale, în principal
fosfat de calciu.
Astfel, un craniu descoperit în Ecuador (acum este în colecţia din Muzeul Indienilor
Americani din oraşul New York) a iscat o vie controversă. Prima dată a fost descris în anul 1913
de Marshall H. Savile, ca fiind un maxilar cu dinţii laterali prezenţi, mai puţin molarul de minte;
doi incisivi aveau inlay-uri de aur, rotunde, pe faţa vestibulară; se pare că aceşti incisivi au fost
plasaţi în alveole, prin fractura procesului alveolar. Istoricul american Bernhard Weinberger
crede că cei doi dinţi sunt un exemplu de transplantare dentară, de la un individ la altul.
Dar, Samuel Fastlicht din Mexico City are un argument împotriva acestei teorii: nu există
regenerare osoasă pe linia de fractură. Oricum, un lucru este cert, şi anume că “implantarea”
dinţilor a fost realizată postmortem, probabil pentru ritualul de înmormântare, similar cu cel al
vechilor egipteni.
Există dovezi că, maiaşii practicau implantarea materialelor aloplastice (anorganice) la
persoanele vii. În timpul excavărilor din Playa de los Muertos (Ulua Valley din Honduras) în
anul 1931, Wilson Popenoe şi soţia lui au găsit un fragment de mandibulă de origine maiaşă, care
datează probabil din anul 600 dH. Acest fragment (care acum se găseşte în Muzeul Peabody de
arheologie şi etnologie de la Universitatea Harvard) a fost studiat de Amadeo Bobbio din Sao
Paulo, Brazilia, o autoritate recunoscută în domeniu. Acesta a descoperit trei “implanturi”, în
locul incisivilor inferiori.
Contrar concepţiei mai vechi, conform căreia implanturile au fost realizate post mortem,
cu ajutorul razelor X, Bobbio, în anul 1970 a arătat cum s-a format os compact în jurul
implanturilor.
Astfel, radiografic, osul nou format este asemănător cu osul care se formează în jurul
implanturilor tip lamă, utilizate până nu demult în Europa şi în America. Concret, acestea sunt
cele mai vechi implanturi endoosoase aloplastice descoperite până în prezent.
Incaşii
Incaşii, consideraţi a fi un popor foarte dezvoltat, au dominat ţinuturile peruviene şi s-au
răspândit de-a lungul coastei, la începutul anului 1400. Ei au cucerit alte popoare de indieni şi, la
fel ca şi aztecii, au adoptat practicile celor pe care i-au subjugat.
La rândul lor, incaşii au fost cuceriţi cu brutalitate de ccoătre nchistadorii spanioli, în
jurul anului 1533, sub conducerea redutabilului Francisco Pizarro, iar cultura lor fost în mare
parte distrusă.
Dar incaşii erau un popor extrem de religios. Ei adulau nu numai Soarele, dar şi alte
zeităţi. Astfel, modalităţile de tratament al bolilor au fost legate de credinţele lor religioase, iar
abordările magice au fost îmbinate cu tratamentele raţionale.
Boala era privită ca un păcat, care poate fi explicat doar după confesiunea pacientului la
anumiţi preoţi; erau recomandate numeroase remedii naturiste, cu plante şi ierburi.
Totuşi, extrem de multe lucruri, care se ştiu despre civilizaţia incaşă se cunosc din
scrierile cronicarului Sebastian Gacilaso de la Vega, el însuşi descedent al incaşilor.
Sebastian Gacilaso de la Vega mai descrie în manuscrisele sale şi modul în care planta
tămăduitoare era încălzită şi apoi ruptă în două părţi egale, care erau aplicate pe gingie, până
când planta se răcea. Astfel, ţesutul gingival inflamat şi hiperplazic era distrus, pentru a permite
apariţia şi dezvoltarea unui ţesut nou, sănătos. Se pare totuşi că, în timpul intervenţiei terapeutice
pacienţii mestecau frunze de coca, pentru a suporta mai bine durerea.
Dinţii care trebuiau extraşi, erau trataţi mai întâi cu o răşină caustică la nivelul ţesutului
gingival din jur, deveneau mobili şi apoi erau extraşi printr-o lovitură puternică.
Incaşii nu foloseau “podoabe” pentru dinţi, dar craniile găsite în Ecuador prezentau dinţi
obturaţi, cu incrustaţii din aur şi cu cavităţi la nivelul feţei vesibulare a incisivilor, iar la colet se
găseau cavităţi preparate manual, care se pare că erau “umplute” cu aur.
Cronicile descriu acest paradis, ca pe un loc unde domnesc fericirea şi încântarea, un loc
unde viaţa înseamnă jocuri, plăcere, cântece şi dans. Printre figurile care cântă sau prind fluturi,
este prezentat şi un bărbat, care obturează un dinte al unui alt individ, cu ajutorul unei cremene
ascuţită şi îngustă. Este posibil ca mexicanii din acele vremuri să fi obturat dinţii, în speranţa
obţinerii unei stări de beatitudine în “paradisul pământesc”.
După 350 de ani de la abandonarea Teotihuacan-ului, aztecii barbari s-au stabilit pe
tărâmuri mexicane, în vecinătatea oraşului Mexico City de astăzi. Ei au cucerit triburile locale, şi
precum romanii, le-au adoptat obiceiurile celor, pe care i-au cucerit. Ei obturau dinţii cu inlay-uri
din piatră.
Una din cele mai importante surse, privind practicile de medicină dentară ale aztecilor
sunt scrierile unui călugăr spaniol, care a sosit în Lumea Nouă, imediat dupa ce aceasta a fost
cucerită (nu i se cunoaşte numele cu precizie). Călugărului i-a urmat tânărul Fray Bernardino de
Sahagun, cel care i-a continuat misiunea. Tânărul avea o mare sete de cunoaştere şi astfel a scris
cronici, privind obiceiurile indienilor cuceriţi, le-a învăţat limba şi apoi a scris o mare parte a
operei sale Historia general de las cosas de Nueva Espana în limba locală.
America de Nord
Când Cristofor Columb a ajuns pe continentul Americii de Nord a găsit aici triburi de
indieni, care aveau cultura şi obiceiurile din Epoca de Piatră. Ei aveau credinţe magice şi multe
superstiţii, pe care se bazau în tratamentul bolilor.
În timpurile mai apropiate de noi, printre indienii Navajos, exista o femeie vindecător, a
cărei profesie reflecta practicile şamanilor. Ea avea rolul de a pune un diagnostic, nu de a
vindeca. Femeia vindecător începea prin a intra în transă, apoi îşi mişca aparent necontrolat
mâinile. Astfel, ea obţinea indicii despre boala pacientului respectiv.
La început, medicii albi din rezervţie au fost sceptici, dar în final au acceptat-o, întru-cât
metoda ei părea că dă rezultate. Când considera că pacienţii au nevoie de tratament într-o clinică
medicală, ea îi indemna rapid către clinică şi practic, toţi pacienţii cu probleme dentare ajungeau
astfel să se trateze într-o clinică de specialitate.
Reverendul William Leach, în anul 1855, în Nebraska, descria tratamentul în cazul unei
dureri dentare cauzate de un molar de minte astfel: “vindecătorul dansa în jurul pacientului, într-
un semicerc, apoi lua un cuţit de piatră şi făcea un X în zona din dreptul dintelui. Sugea din
tăietură şi pretindea că ajută dintele să crească şi apoi scuipa în foc. Astfel, Spiritul cel Rău nu
mai putea acţiona la nivelul dintelui”.
Dar faimosul călător francez Michel de Montaigne a descris prima sa vizită în aceste
ţinuturi astfel: “rar vezi un om bolnav şi nu am întâlnit persoane fără nici un dinte, edentaţi
total”. Medicul Benjamin Rush nota “că triburile estice nu cunosc bolile sau durerea dentară”.
În aceste zone, contactul cu civilizaţia europeană era minim, iar bolile dentare erau foarte
rare, până în secolul XX. În anul 1930, Weston Price a examinat 87 de indieni din teritoriul
Yukon-ului şi din 2.464 de dinţi studiati, doar 4 erau cariaţi, spre deosebire de indienii care trăiau
aproape de albii stabiliţi în zonă, la care procentul de leziuni carioase era cuprins între 25 şi 40%.
Probabil, indienii erau protejaţi de carii datorită dietei, dar aveau alte probleme dentare,
de exemplu atriţii avansate, până la deschiderea camerei puplare, datorită consistenţei hranei.
Boala parodontală era foarte frecventă, chiar şi la tineri. Craniile din acea vreme arată rezorbţii
osoase avansate şi multe edentaţii.
Indienii nu îşi curăţau dinţii şi nu cunoşteau detartrajul, dar foloseau soluţii de clătiri
orale din plante şi ierburi, pentru curăţarea dinţilor şi pentru o respiraţie proaspătă.
Tutunul, descoperit de indieni, era consumat datorită plăcerii fumatului, dar şi pentru
faptul că, îi era atribuit un rol în curăţarea dinţilor. Dar, cei care mestecau tutunul aveau
abraziuni dentare.
În cavităţile carioase puneau diferite plante (scoarţă din frasinul cu ţepi – Zanthoxylum
americanum), care credeau ei că vindecă dintele. Europenii cunoşteau copacul, ca fiind
“arborele durerii dentare”. La fel de populare, dar mai puţin eficiente erau practicile de magie şi
superstiţiile.
Unii indieni “vindecau” dintele astfel: tăiau iarbă înainte de răsăritul soarelui, suflau de
trei ori asupra ei şi o puneau la loc, de unde au luat-o. În anumite triburi se obişnuia să nu se
arunce în foc nimic din ceva, ce fusese mestecat (tutun sau coaja de măr, după ce omul muşca
din el). Era important, ca după ce pierdeai un dinte să vezi o stea căzătoare şi să scuipi imediat.
Pentru a se asigura că dinţii vor rămâne sănătoşi pentru tot restul vieţii, unii indieni
prindeau un şarpe verde, îl ţineau orizontal, de cap şi de coadă şi îl plimbau printre dinţi de şapte
ori, apoi îi dădea drumul. Apoi patru zile mâncau fără sare.
În concluzie, se poate aprecia faptul că, fiecare popor asocia afecţiunile dentare, dar şi
tratamentele specifice unor componente religioase, magice pe alocuri, dar existau si metode
specifice, unele chiar eficiente, de combatere a durerilor de origine dentară.
Bibliografie selectivă
În anul 1210 se organizează în Franţa, la Paris, „Frăţia Sfântului Cosma”, un colegiu care a
reprezentat prima formă de organizare a chirurgilor, cu definirea obligaţiilor şi a drepturilor
acestora. Cum unii dintre membrii acestui colegiu pretindeau că sunt mai bine instruiţi decât alţii,
a apărut la scurt timp divizarea între chirurgi („chirurgi de robă lungă”) şi bărbieri („chirurgi-
bărbieri” sau „chirurgi de robă scurtă”). Diversele decrete regale din secolul al XIV-lea,
interziceau membrilor celei din urmă bresle să practice chirurgia, fără a le fi mai întâi examinate
cunoştinţele de chirurgii de robă lungă. Câteva acte terapeutice puteau fi făcute, atât de chirurgi,
cât şi de bărbieri: lăsare de sânge, extracţii dentare, curăţirea şi pansarea rănilor. În timp, aceste
modeste intervenţii chirurgicale, la care se vor adăuga şi aplicarea de ventuze şi lipitori, clismele,
etc. vor deveni apanajul bărbierilor. Chirurgii-bărbieri lucrau la indicaţia şi sub supravegherea
medicilor, ei fiind multă vreme socotiţi inferiori acestora din urmă.
În Anglia, competiţia dintre bărbieri şi chirurgi atinge apogeul în secolul al XV-lea. Cum
relaţiile dintre cele două bresle erau foarte reci, a fost nevoie de intervenţia regelui Henric al
VIII-lea pentru calmarea situaţiei. Acesta i-a convins pe reprezentanţii celor două bresle să se
unească şi să formeze Organizaţia Regală a Bărbierilor-Chirurgi. Carta acestei organizaţii descria
atribuţiile fiecărui grup în parte: chirurgii nu se mai puteau ocupa şi de tuns şi bărbierit, iar
bărbierii erau opriţi să practice chirurgia. Singurele intervenţii care le erau permise practicienilor
din ambele grupuri erau extracţiile dentare, precum şi aplicarea de ventuze şi de lipitori, lăsatul
sângelui. Organizaţia Regală a Bărbierilor-Chirurgi includea în rândurile ei şi practicieni a căror
unică îndeletnicire era extracţia dinţilor. Se poate concluziona că în Anglia secolului al XVI-lea
existau persoane ce practicau stomatologia, chiar dacă într-o formă rudimentară. Aceşti
practicieni se bucurau de un statut special şi de anumite privilegii conferite de apartenenţa la
breasla chirurgilor-bărbieri.
În Europa, în secolele al XV-lea şi al XVI-lea chirurgia este în plin avânt, fapt datorat pe de
o parte marilor progrese făcute în anatomie, pe de altă parte, necesităţii de a acorda asistenţă
medicală victimelor nenumăratelor războaie. Odată cu introducerea în uz a prafului de puşcă,
rănile de război erau tot mai multe şi mai grave. Chirurgii care mergeau pe front au reuşit să-şi
clădească o reputaţie la fel de bună cu a medicilor. Primul tratat important de chirurgie militară îi
aparţine lui Hieronymus Brunschwig şi a fost publicat la Strasbourg, în anul 1497. Brunschwig
introduce un număr de tehnici inovatoare, cum ar fi ligaturile vasculare şi suturarea plăgilor, prin
coaptarea marginilor. De asemenea, descrie un dispozitiv de contenţie a bărbiei, în cazul
fracturilor mandibulare: o frondă mentonieră din piele, fixată cu ajutorul unor curele trecute
peste vertex.
Ambroise Pare s-a implicat şi în domeniul stomatologiei. Descrie în cărţile sale anatomia
dinţilor, dar şi diverse metode de tratament, cum ar fi imobilizarea mandibulei fracturate cu
ajutorul unor ligaturi din sârmă de aur, replantarea dinţilor avulsionaţi şi contenţia acestora. Trata
cariile cu acid, dar nu a menţionat obturarea cavităţilor. De asemenea, a conceput punţi dentare
confecţionate din os sau fildeş, pe care le lega cu sârmă de aur de dinţii ce delimitau edentaţia. O
altă contribuţie importantă în acest domeniu a fost obturatorul palatinal, destinat tratamentului
perforaţiilor palatului dur, în urma afecţiunilor luetei.
La acea vreme în Franţa, chirugii erau încă divizaţi în două grupuri: „chirurgii de robă
lungă” şi „chirurgii de robă scurtă”(sau chirurgii-bărbieri), cei din urmă fiind consideraţi
inferiori. Ambele bresle erau privite cu desconsiderare şi dispreţ de către medici. Ambroise Pare
a fost un contestatar înverşunat al medicilor, punînd la îndoială tratamentele lor empirice, fapt
care a atras mânia lumii medicale (medici şi chirurgi de robă lungă).
Bibliografie selectivă