Operele ruseşti în zorii Baletelor Ruseşti 1901-1913

Cu ocazia Centenarului Baletelor Ruseşti, Centrul Naţional al Costumului

de Scenă (CNCS) din Moulins a ales să participe la celebrarea acestui
eveniment organizând o expoziţie de costume din recuzita operelor lirice
ale compozitorilor ruşi, montate de Serghei Diaghilev sau de teatre
pariziene în primul sfert al secolului al XX-lea. În paralel, la Paris ( BNF,
Biblioteca-Muzeu a Operei), Monte Carlo (Noul Muzeu Naţional), Stockholm
(Muzeul Dansului), Műnchen (Muzeul Teatrului) şi la Londra (Victoria and
Albert Museum), numeroase expoziţii celebrează acest centenar şi evocă
activitatea lui Serghei Diaghilev în toate domeniile creaţiei artistice.

În 1908, anul care a precedat venirea la Paris a lui Nijinski şi a Pavlovei,

datorită lui Diaghilev, opera rusă cucerise deja publicul la Palatul Garnier
cu Boris Godunov a lui Musorgski, cu Şaliapin în rolul principal şi costume
create de Bilibin. Albert Carré, director la Opera Comică, prezentase
Snegurocika, opera lui Rimski-Korsakov, într-o montare somptuoasă,
inspirată din ilustraţiile lui Bilibin şi realizată sub egida prinţesei Tenişeva.
Siberia, opera lui Giordano, era jucată pentru prima dată în 1911 la Palatul
Garnier, cu costume aduse de la Teatrul Balşoi, create de Golovin - sub
îndrumarea arheologului V. Sizov - pentru a monta în 1901 la Moscova
opera Ivan cel Groaznic a lui Rimski-Korsakov. În sfârşit, în 1913, anul
baletului Sacre du printemps, Diaghilev recidiva, de data aceasta cu o
nouă montare a operei Boris Godunov şi cu Hovanşcina, altă operă istorică
a lui Musorgski, cu costume create de Fedorovski.

Peripeţiile istoriei spectacolului au făcut ca unele costume folosite în cele

patru spectacole să se afle astăzi în colecţiile CNCS, prin intermediul
fondului patrimonial al Operei Naţionale din Paris. Creaţiile somptuoase,
strălucitoare, aurite şi brodate ale lui Bilibin şi Bakst pentru Snegurocika şi
Boris Godunov, contrastează cu viziunea foarte modernă a lui Fedorovski,
care a creat costume viu colorate şi cu motive geometrice pentru
Hovanşcina, şi cu cele aproape etnografice pentru Ivan cel Groaznic.

Această expoziţie reuneşte 85 de costume ale acestor patru producţii, în

marea lor majoritate prezentate pentru prima dată publicului în perioada
perioada decembrie 2009 – mai 2010 la Moulins, la Centrul Naţional al
Costumului de Scenă.

Baletele Ruseşti

Serghei Diaghilev (1872-1929) fondează Balatele Ruseşti în 1909. Prima

stagiune are loc în Franţa, la Théâtre Châtelet. Până la moartea creatorului
său, trupa va da reprezentaţii strălucite în Europa Occidentală, mai întâi cu

1
artişti ruşi, printre care stelele Anna Pavlova, Tamara Karşavina şi Vaslav
Nijinski. În 1913, Igor Stravinski şi Nijinski provoacă un adevărat scandal la
Théâtre Champs-Élysées cu Sacre du printemps. Pasionat de creaţie,
Diaghilev are încredere în coregrafi precum Bronislava Nijinska, Leonid
Massin, George Balanchine, în compozitori precum Stravinski, Ravel,
Poulenc, Milhaud, în pictori precum Picasso, Matisse, Derain, Miró.
Influenţa lui Diaghilev, în toate domeniile artei moderne a fost imensă.

Expoziţia Operele ruseşti în zorii Baletelor Ruseşti prezintă 85 de

costume create pentru spectacole de operă, capodopere ale patrimoniului
muzical rus (Boris Godunov, Hovanşcina, Ivan cel Groaznic, Snegurocika),
montate la Paris între 1908 şi 1913 de Diaghilev, rejucate apoi până la
mijlocul secolului al XX-lea la Opera din Paris.

Aceste costume, fiecare de o strălucire sau de o modernitate fără egal,

aparţin toate Operei Naţionale din Paris unde au ajuns prin hazardul
istoriei, graţie achiziţiilor făcute de la teatre (precum Balşoi) sau de la
companii (precum cele ale lui Serghei Diaghilev şi Sir Thomas Beecham).
Ele sunt conservate astăzi fie în colecţiile Bibliotecii-Muzeu a Operei şi ale
Departamentului Artelor Spectacolului, fie în cele ale CNCS sau ale Noului
Muzeu Naţional din Monaco. În aceste colecţii este prezentată toată gama
personajelor din operele cu subiect istoric sau legendar ale lui Musorgski şi
Rimski-Korsakov: ţari, boieri, gărzi, şi, mai ales, bărbaţi şi femei din popor -
marele protagonist al operei ruse.

Pasiunea lui Diaghilev pentru muzica „ce îi umplea fiinţa”, născută în

copilăria sa, se regăseşte în tot ce face, fie că este vorba de prima
aventură, eşuată, în slujba Teatrelor Imperiale, fie de vasta activitate
redacţională din cadrul revistei de artă, lansată ulterior, Lumea artei (Mir
Iskusstva). Această acţiune se cristalizează, începând cu anul 1907, în
seria de concerte istorice ruseşti şi în grandiosul spectacol Boris Godunov,
în primele stagiuni de opere şi balete ruseşti. În proiectul său iniţial,
Diaghilev dorea să prezinte publicului parizian în special spectacole lirice,
serile de balet venind doar ca o completare la acestea. Cu timpul,
evenimentele l-au obligat să reducă spaţiul destinat operei din programul
său. Peripeţiile marii şi micii istorii, dificultăţile financiare, pierderea
susţinerii acordate de Teatrele Imperiale, închiderea frontierelor în timpul
primului război mondial, evenimentele istorice care au dus la revoluţia
rusă l-au făcut să se concentreze asupra baletelor, care a fost elementul
esenţial al activităţii sale pâna în 1929, anul morţii sale.

Celebritatea lui mereu vie şi astăzi este legată cel mai adesea de domeniul
dansului. Însă partiturile pe care le-a comandat în aceşti douăzeci de ani
ocupă un loc important în istoria muzicii secolului al XX-lea. Ar fi nedrept şi
incomplet să-i atribuim exclusiv lui Diaghilev dezvoltarea extraordinară a
muzicii lirice ruse în Europa de Vest în acest prim sfert al secolului al XX-
lea. La începuturile Baletelor Ruseşti, alături de Diaghilev, mulţi alţii -
impresari, directori de teatre, artişti lirici- au jucat un rol important.
Politica îşi are rolul ei, cu dezvoltarea la momentul potrivit a relaţiilor

2
dintre Franţa şi Rusia, care a culminat cu călătoriile triumfale ale ţarului
Nicolai al II-lea la Paris.

Acest aspect al muncii şi influenţei lui Diaghilev în domeniul producţiilor

lirice nu a fost niciodată tratat în profunzime, cel puţin sub aspectul care
ne interesează aici, cel al esteticii teatrale. Expoziţia organizată de CNCS
permite să se pună bazele unei astfel de cercetări, niciunul sau aproape
niciunul dintre costume nemaifiind expus anterior expoziţiei organizate în
2009 la sediul CNCS. Această primă explorare arată în ce măsură muzica
rusă, estetica rusă, pe care le-a făcut cunoscute Diaghilev, au fost
prezente pe scenele din Paris în primii ani ai secolului al XX-lea, depăşind
cu mult domeniul baletelor, la care sunt reduse deseori.

Serghei Diaghilev (1872-1929)

Muzica îi umplea fiinţa

Muzica a fost la început pentru Serghei Diaghilev o poveste de familie, cu

seri în care rude din toate generaţiile se strângeau în jurul pianului. În mod
natural, copilul învaţă să cânte la pian, creşte cu muzica, găseşte repede
un grup de adolescenţi care-i vor rămâne prieteni şi colaboratori pe viaţă.
Pe lângă vărul Dima (Dimitri Filosofov), sunt Şura (Alexandre Benois),
Valecika (Walter Nouvel), Levuşka (Léon Bakst). Toţi sunt pasionaţi de
artele frumoase şi de muzică, de cea a Grupului celor cinci fireşte
(Balakirev, Rimski-Korsakov, Borodin, Musorgski, Cui) care tratează teme
tradiţionale populare ruse şi se inspiră din ideile mişcării slavofile şi din
estetica şcolii picturale (Peredvijnicki sau Ambulants). Ca toţi tinerii de
familie bună, Serghei Diaghilev călătoreşte în Europa: Berlin, Paris,
Veneţia, Roma, Florenţa, Viena. Totul îi stârneşte curiozitatea, „absoarbe”
cu o uimitoare uşurinţă muzeele, concertele, spectacolele, ştie tot despre
ce trebuie văzut şi înţeles, îşi cultivă o cultură şi un gust. Micul provincial
din Perm îşi depăşeşte repede eleganţii camarazi petersburghezi,
ajungând primus interpares. Odată cu studiile de drept, menite să-l
îndrume spre o carieră de înalt funcţionar, studiază serios muzica, ia lecţii
de compoziţie cu Rimski-Korsakov, lecţii de canto cu baritonul Cotogni.
Tânărul Diaghilev are mari ambiţii şi numirea sa în funcţia de consilier
special pe lângă directorul Teatrelor Imperiale îl umple de bucurie şi de
mândrie. Luptele dintre cercurile de influenţă provoacă eşecul acestei
strălucite cariere. Nemaiputând conta decât pe propriile forţe, cu mândria
pusă la încercare, Diaghilev începe o aventură în slujba creaţiei artistice,
care-i va aduce o glorie strălucitoare, ce-i încununează şi astăzi, după un
secol, numele.

Între1898 şi 1904 lansează şi publică revista Lumea artei (Mir Iskusstva),

care abordează toate tendinţele artistice din Rusia şi Europa de Vest,
promovând în scurt timp o viziune modernistă, în detrimentul
tradiţionalismului. Doi mari protectori îl susţin în această aventură, Savva
Mamontov şi prinţesa Tenişeva. Din 1897 până în 1906, el organizează o
serie de expoziţii la Sankt Petersburg, apoi la Paris. Astfel, îi face cunoscuţi
pe artiştii din grupul său intitulat Lumea artei. Începând cu 1906, Diaghilev
3
montează şi realizează proiecte exclusiv în Europa de Vest, mai întâi la
Paris. În 1907, cele cinci concerte de muzică rusă pe care le prezintă aici
au un public entuziast. În anul următor, spectacolele cu Boris Godunov pe
scena operei, în limba rusă, cu Şaliapin, reprezintă o descoperire: „Nu a
fost doar un succes, a fost un triumf...”.

În 1909, prima stagiune a Baletelor Ruseşti combină opere lirice şi

coregrafice. Gloria neaşteptată şi fulgerătoare a balerinilor, a lui Nijinski, a
Pavlovei, a Karsavinei, înflăcărează Parisul: de-acum, baletul rus este la
modă! Din cauza evenimentelor istorice Diaghilev nu va mai putea
niciodată să aducă din Rusia în acelaşi timp o orchestră, coruri şi solişti.
Atunci Diaghilev face din balet arma sa, dar nu-şi va abandona niciodată
definitiv prima pasiune: opera. Datorită comenzilor încredinţate lui
Stravinski, Prokofiev, Ravel, Poulenc, Satie, Milhaud, el scrie o nouă pagină
în istoria muzicii. Făcând loc modernismului în domeniul dansului, exercită
o influenţă primordială asupra tuturor aspectelor spectacolului, înnoind
baletul până la a face din el o artă majoră prin ansamblul elementelor sale
- muzică, coregrafie, decoruri şi costume.

Costumele expoziţiei

o Costume create de Felix Fournery după planşele lui Bilibin,

executate sub egida prinţesei Tenişeva, pentru a pune în scenă în
Franţa, la Opera Comică, în 1908, opera lui Rimski-Korsakov
Snegurocika, folosite ulterior în diverse spectacole în acest teatru
sau la Palatul Garnier.

o Costume create de Alexandre Golovin, sub îndrumarea arheologului

V. Sizov, pentru a monta opera Ivan cel Groaznic a lui Rimski-
Korsakov. Aceste costume, cumpărate probabil de Opera din Paris,
au fost folosite din nou în 1911, la Palatul Garnier, pentru
spectacolul Siberia, opera lui Giordano, apoi în 1923 pentru Boris
Godunov şi până la mijlocul secolului al XX-lea.

o Costume create de Fedor Fedorovski pentru Hovanscina, opera lui

Musorgski, prezentată de Diaghilev la Paris la Théâtre Champs-
Élysées, apoi în 1913, la Londra, la Druly Lane Theatre. Aceste
costume, aparţinând Companiei de Operă a lui Thomas Beecham, au
fost vândute în 1920 lui Jacques Rouché, directorul Operei din Paris.
Ele au fost ulterior folosite în acest teatru, în special pentru
spectacolele Boris Godunov şi Hovanscina, până la mijlocul secolului
al XX-lea.

o Costume create de Ivan Bilibin şi Leon Bakst pentru spectacolele

Boris Godunov, opera lui Musorgski, prezentate de Diaghilev în 1918,
la Opera din Paris, apoi la Théâtre Champs-Élysées ȋn 1913, la Druly
Lane Theatre din Londra. Aceste costume, cumpărate de Opera din

4
 Paris, au fost refolosite pentru spectacolele Boris Godunov şi
Hovanscina, la Palatul Garnier, până la mijlocul secolului al XX-lea.

Toate aceste costume sunt remarcabile, prin istoria lor, prin artiştii care le-
au creat, prin material, factură, ornamente şi inspiraţie. Formele sunt
simple - caftane, sarafane, cămăşi ruseşti, totul constă în decor şi culoare.
Estetica lor o rezumă pe cea care va anima întreaga aventură a Baletelor
Ruseşti. Ca întotdeauna în teatru, totul este adevărat, dar totul este fals!
Dacă, în cazul costumelor din materiale scumpe şi cu ornamente bogate
cum sunt cele pentru Boris Godunov, adevărul istoric şi etnografic este
respectat datorită studiilor prinţesei Tenişva, ale arheologului Sizov, ale lui
Bakst sau Roerich, interpretarea costumului ţărănesc, modern, vesel şi
colorat al lui Fedorovski pentru Hovanşcina acordă o importanţă
primordială motivelor şi culorilor. Istoria acestor costume, recostituită
pornind de la arhive şi documente grafice (machete, ilustraţii, programe,
fotografii, etc.), poate fi „citită” şi datorită ştampilelor aplicate pe dubluri
la fiecare spectacol, care arată de câte ori au fost refolosite, precum şi
datorită numelor de artişti brodate sau scrise pe ele. Refolosirea
reprezenta în acea epocă, ca şi astăzi, unul dintre imperativele economiei
spectacolului.

Comisariatul şi scenografia expoziţiei

Martine Kahane, director al CNCS şi curator al expoziţiei. Conservator

general al bibliotecilor, Martine Kahane a participat cu devotament timp
de treizeci şi cinci de ani la constituirea memoriei Operei din Paris. Ea a
condus Biblioteca-Muzeu a Operei (care depinde de BNF), înainte de a crea
şi conduce Serviciul Cultural, la cererea lui Hugues Gall, în acea vreme
director al Operei Naţionale din Paris. Palatul Garnier este locul ei
predilect, secolul al XIX-lea perioada favorită, Mica dansatoare de
paisprezece ani a lui Degas opera preferată, de unde aproximativ douăzeci
de expoziţii şi tot atâtea publicaţii despre arhitectura lui Charles Garnier,
atelierele de costume şi Compania de Balet a Operei, Baletul Rus al lui
Diaghilev sau modelul sculptorului.

Delphine Pinasa, director delegat al CNCS. Istoric de artă, Delphine

Pinasa îşi completează pregătirea universitară, fiind specializată în
costume şi materiale textile, prin experienţe profesionale la Muzeul Modei
şi al Textilelor din Paris, la Victoria and Albert Museum din Londra, apoi la
Opera Naţională din Paris, ca responsabilă a fondului muzeografic de
costume începând din 1993, apoi a Serviciului Patrimoniu Costume
începând din 2001. Din 2005, lucrează pentru CNCS, fiind numită director
delegat în 2006. Comisar al mai multor expoziţii în Franţa şi Japonia, a
publicat numeroase articole şi lucrări despre istoria costumelor şi a
atelierelor de croitorie ale Operei din Paris.

Giuliano Spinelli, scenograf al expoziţiei. Născut în Bologna în 1970,

Giuliano Spinelli, după studii artistice, îşi completează pregătirea la
Academia La Brera din Milano, unde lucrările lui sunt în mod regulat
5
selecţionate pentru expoziţii şi premiate, cum a fost Mozart Laboratorium
la Teatrul liric din Milano. Absolvă Academia în 1994, începe să lucreze ȋn
domeniul expoziţiilor şi montajelor pentru televiziune, apoi se consacră din
ce în ce mai mult scenografiei. Dobândeşte experienţă ca asistent la
montarea unor diverse spectacole de operă în teatre italieneşti printre
care Opera din Roma, Teatrul Massimo din Palermo şi noul teatru La
Mirandola din Modena. A semnat scenografia altor cincisprezece
spectacole. După 1998, el a colaborat cu Ezio Frigerio, pentru scenografia
a douăzeci şi cinci de spectacole pentru cele mai prestigioase teatre
internaţionale. Sub conducerea lui Roman Calleja, pe lângă La voce
humana, a realizat scenografia pentru Copenhagen de Michel Frayn.

Centrul Naţional al Costumului de Scenă şi al Scenografiei

Centrul Naţional al Costumului de Scenă este prima structură de

conservare, în Franţa şi în străinătate, consacrată în întregime
patrimoniului material al spectacolului viu (teatru, operă, dans...), mai
exact costumelor şi decorurilor. Are ca misiune conservarea, studiul şi
valorizarea unui ansamblu patrimonial de nouă mii de costume de teatru,
de operă şi de balet precum şi a unor pânze de decoruri pictate, aflate la
cele trei instituţii fondatoare ale Centrului - Biblioteca Naţională a Franţei,
Comedia Franceză şi Opera Naţională din Paris- la care s-au adăugat
numeroase donaţii. Situat în Moulins dans l’Allier, CNCS ocupă cartierul
Villars, cazarmă de cavalerie construită în timpul domniei lui Ludovic al X-
lea, care poartă numele de Mareşal de Villars, mare strateg, născut în
Moulins. Mulţi cavaleri iluştri au frecventat această frumoasă clădire cu o
arhitectură nobilă, clasată astăzi monument istoric, la fel ca Sărbătorile din
Moulins şi le Grand Café, precum acest Etienne Balsan care, în la Belle
Epoque, a ajutat o tânără croitoreasă să-şi facă un nume, acela de Coco
Chanel. Restaurarea cazarmei a fost însoţită de ridicarea unei clădiri noi,
destinate rezervelor de costume, proiectată de arhitectul Jean-Michel
Wilmotte.
Centrul a fost inaugurat pe 1 iulie 2006 de către ministrul culturii şi al
comunicaţiilor, împreună cu Christian Lacroix, preşedintele său.