Sunteți pe pagina 1din 16

INTRODUCERE

Tema prezentă în lucrarea de faţă repezintă proiecţia dorinţei mele de a cerceta,


afla şi învăţa ceea ce, pentru generaţiile anterioare constituia un adevarat cult, şi anume
tradiţia populară, obiceiurile, şi creaţia muzicală, toate însumând folclorul românesc.
Am ales să acord o deosebită importanţă tezaurului nostru folcloric alcătuit din
bogate producţii artistice, literare, muzicale, care dau expresie înţelepciunii şi care
contribuie la cunoaşterea unor laturi constante ale spiritualităţii româneşti.
Provenind din această parte a ţării motivul pentru care prezenta lucrare are ca
studiu folclorul muzical din zona Brăilei, este leste de înteles. În acest sol, pe suprafaţa
căruia m-am dezvoltat, mi-a trezit curiozitatea de a-i descoperii deosebitele creaţii atât
epice cât şi muzicale, şi de a le readuce cu ajutorul valoroaselor materiale care mi-au
servit ca studiu, din nou într-un prim plan.
Bogata şi variata tematică, provine din permanentele confluenţe ale culturii
româneşti, cu un conţinut multiplu de idei şi sentimente, tematică care, prin frumuseţea
imaginilor artistice muzicale, exprimă latura spirituală a vieţii, respectiv sufletul
oamenilor.
Pornind de la principiul ca locul natal rămâne principalul punct de reper
al fiecăruia dintre noi de-a lungul întregii vieţi, este important ca
fiecare dintre noi să-l cunoască din copilărie şi să-i înţeleagă evoluţia
de-a lungul timpului.
În consecinţă conţinutul acestei lucrări vine ca rezultat al
studiului, cules din bogăţia materialelor care dă certitudinea că
folclorul şi etnografia brăileană este o realitate dovedită de folcloriştii
şi etnografii brăileni, prin cercetarea lor pe o arie largă de probleme,
atât în ceea ce priveşte folclorul muzical cât şi cel literar.
Creaţiile folclorice amintite în lucrarea de faţă, împreună cu
numeroase alte producţii artistice tot atât de bogate în conţinut şi în
mijloace de comunicare artistică, fac din zona Brăilei un aşezământ

3
folcloric deosebit de valoros a patrimoniului culturii populare
româneşti.

CAPITOLUL I

1. ŢINUTUL BRĂILA

COORDONATE ISTORICO-GEOGRAFICE

În ciuda poziţiei geografice dezavantajoase în împrejurări istorice vitrege, terasele


şi luncile apelor care înconjoară această câmpie au tras din cele mai vechi timpuri fixarea
aşezărilor omeneşti, mediul natural oferind condiţii extraordinare de hrană şi adăpost.
Cercetările etnografice au scos la iveală importanţa bălţii Brăilei în viaţa
locuitorilor Câmpiei Brăilei pe parcursul unei frământate istorii: balta oferind hrană,
adăpost şi apărare, într-un mod similar numeroaselor zone muntoase din ţara noastră.
Câmpia Brăilei este situată pe terasa joasă a Dunării din vecinătatea bălţii cu
acelaşi nume, delimitată de luncile râurilor: Călmăţui, Buzău şi Siret, şi a reprezentat
întotdeauna o punte de legătură înspre Dobrogea şi Marea Neagră.
Descoperirile arheologice din ultimele decenii au scos la iveală aşezări omeneşti
în Câmpia Brăilei încă din neolitic. Sunt identificate populaţii de păstori nomazi venite
din stepele nord-pontice în căutare de păşuni la sfârşitul perioadei timpurii şi în perioada
mijlocie a epocii bronzului, ale căror morminte s-au descoperit la Baldovineşti,
Lişcoteanca, Horia-Făurei, Râmnicelu.
Perioada geto-dacă se caracterizează printr-o creştere demografică considerabila.
“Sunt atestate numeroase aşezări şi necropole ale geţilor la Brăiliţa, Chiscani,
Baldovineşti, Siliştea, Râmnicelu, Sihleanu, Gemenele, Suţeşti, Racoviţa, Gradiştea,
Gabrielescu, Spiru-Haret, care atinseseră în sec.IV-III î.e.n. un nivel de dezvoltare
economică, politică şi militară consemnat de istoria popoarelor din jur”1. Aristocraţia

4
getică ale cărei urme au fost surprinse prin descoperirea mormântului cu dromos de la
Brăiliţa şi a tezaurului “princiar” de la Găvani, întreţinea relaţii de schimb cu lumea
grecească.
În schimbul grânelor, pieilor, mierii, peştelui şi altor produse se primeau de la
întreprinzătorii negustori greci, uleiuri şi vinuri în amorfe ce se descoperă în număr mare
la Brăiliţa, Brăila, Baldovineşti, Chiscani, Spiru-Haret, Suţeşti. De asemenea, în sec.II-I
î.e.n. se constată şi urme ale negustorilor romani, cum sunt fragmentele de amorfe
romane de la Terasa Călmăţuiului sau tezaurul monetar de la Stăncuţa.
Descoperirile arheologice atestă existenţa populaţiei daco-romane până în secolele
III-IV era noastră, contaminată de puternice influenţe romane: Lişcoteanca, Viziru,
Filipeşti, Sihleanu. Deşi în a doua jumătate a mileniului I al erei noastre zona Brăila prin
poziţia sa a stat în calea migraţiei popoarelor, descoperiri monetare bizantine de felul
celor de la Gropeni şi de la Tichileşti, tind să indice că populaţia locală romanică retrasă
în lunca Dunării şi Balta Brăilei a rămas mai departe în directe legături şi relaţii de
schimb cu Imperiul bizantin.
Materialele arheologige publicate ne dau indicaţii vagi asupra tipurilor şi structurii
aşezărilor omeneşti din zona Brăilei. Au fost preferate terasele râurilor, cu malurile
abrupte. Ca tipuri de locuinţe deosebim: locuinţa îngropată în pământ – bordeiul şi
locuinţa de suprafaţă construită în sistemul paiantei, din furci de lemn, nuiele împletite şi
lipite cu lut amestecat cu pleavă şi paie de cereale, acoperită cu stuf sau paie.
De-a lungul veacurilor, populaţia acestor aşezări s-a ocupat în proporţii diferite, în
funcţie de gradul de dezvoltare social-economică, cu: creşterea animalelor, agricultura,
pescuitul, vânătoarea, culesul din natură şi probabil apicultura, precum şi meşteşugul,
ocupaţii casnice de felul ţesutului lanai, cânepii, inului, prelucratul pieilor, olăritul etc.,
întreţinând astfel relaţii de schimb cu zonele din jur.
Dacă până acum câţiva ani, nu s-a ştiut nimic despre istoria aşezărilor omeneşti
din această zonă în feudalismul timpuriu, meritul revine arheologilor de a fi dat la iveală
aşezări şi cimitire din cuprinsul culturii Dridu (secolele IV-XI) incluzând acest teritoriu în
aria de formare a limbii şi culturii poporului român. Mulţimea aşezărilor Dridu sunt
identificate în cuprinsul teritoriului unor sate considerate de tradiţia locală ca foarte

5
vechi. Încă din secolele IX-X avusese loc probabil, definitivarea procesului de cristalizare
a unor instituţii de tip feudal.
Studiile istoricilor vorbesc despre prezenţa în estul Munteniei a concentrării de
populaţie şi aşezări locale româneşti în perimetrul cuprins între Buzău, Siret, Dunăre şi
Călmăţui; perimetrul pe care îl integrează în procesul de organizare statală sub forma
unei orânduiri politico-administrativă locală brăileană de tip cnezial sau chiar voievodal
În secolul XI-XII datorită repetatelor perturbaţii produse de invaziile pecenegilor
şi cumenilor în imperiul bizantin, Câmpia Brăilei aflată în calea lor a fost afectată.
În secolele XII-XIV populaţia românească a continuat să trăiască,, adaptându-se
noilor condiţii. Ca întotdeauna de-a lungul frământatei sale istorii, în perioade nesigure,
populaţia băştinaşă s-a retras la adăpostul luncilor şi bălţilor marilor ape. “Lăsând stepa
deschisă nomazilor crescători de animale, la adăpostul natural al bălţii, populaţia
românească din zona Brăilei a continuat să trăiască, întreţinând relaţii de schimb cu noii
veniţi, convieţuind pe parcursul secolelor XIII-XIV în cadrul unui sistem politico-
administrativ ce avea la bază modul de producţie tributal.”2
În general, nomazii nu se instalau pentru multă vreme decât acolo unde puteau
exploata populaţia locală antrenată în comerţul cu peşte. De-a lungul Dunării brăilene se
conturează existenţa unei uniuni de obşti pescăreşti libere, organizată într-o formă de
instituţie primitivă, prestatală.
“Brăila este centrul obştilor de pe malul Dunării”3, principalul vad commercial
plasat în punctual cel mai important al zonei, punct de schimb al mărfurilor care coborau
din Transilvania şi Polonia la Marea Neagră.
În anul 1327 această veche zonă românească este inclusă în cadrul statului feudal
Ţara Românească. Toată istoria acestei zone s-a desfăşurat în jurul oraşului Brăila.
Uitându-ne pe hartă, observăm că în acest judeţ absolut toate drumurile mai importante
merg radiar către Brăila (fig.1), care secole de-a rândul a rămas centrul său administrativ,
social-economic şi cultural.

6
1. Harta judeţului Brăila

Despre ţinutul Brăilei aflăm din documente că “abia în 1481 când Ştefan cel Mare
trimite o scrisoare boierilor, judecătorilor şi săracilor din ţinutul”4 Brăilei.
Noul judeţ aflat într-o zonă de graniţă a Ţării Româneşti, a făcut parte din
categoria judeţelor ale căror venituri intrau în visteria domnească. Unele documente arată
clar că domnii Ţării Româneşti au stăpânit întotdeauna marea pescărie a Bălţii Brăilei.
După 1540, când o mare parte din zona Dunăreană a judeţului Brăila intră în
hotarele raialei Brăilei, toate eforturile turcilor de a pune stăpânire pe bogata baltă au
eşuat. De asemenea, documentele istorice atestă existenţa stăpânirii domneşti chiar în
interiorul Câmpiei Brăilei, într-o zonă cu concentrări pecenego-cumane fapt ce probează
preluarea de către domnii Ţării Româneşti a domeniilor stăpânirii nomade anterioare. O
situaţie de moment creată la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi inceputul secolului al XIX-

7
lea este datorată războaielor ruso-turce şi a dus la distrugerea satelor şi împrăştierea
populaţiei.
După pacea din 1828, treptat oamenii s-au întors înapoi, au reclădit vechile sate
distruse sau au înfiinţat altele noi.
În secolele XV-XVII documentele istorice pomenesc un număr impresionant de
sate înşirate de-a lungul Buzăului şi Călmăţuiului, sate libere, cnezeşti, supuse unui
process de aservire care a durat aproximativ 300 de ani, la capătul căruia proprietatea
boierească şi mânăstirească a devenit a tot stăpânitoare a Câmpiei Brăilei.
În secolele XIV-XIV în Ţara Românească toţi stăpânii de pământ se numeau
cnezi, care după epoca lui Mihai Viteazul dispar. Satele cnezeşti erau împarţite în cete,
fiecare ceată grupând neamurile care se trăgeau din acelaşi moş.
Timp de trei secole, între 1540 şi 1828 locuitorii părţii dunărene a Câmpiei Brăilei
au trăit sub stăpânirea Imperiului Otoman. “În jurul tuturor cetăţilor turceşti de la
marginea Imperiului exista practica păstrării unui teritoriu raia, cuprinzând sate cu
locuitori băştinaşi, ale căror acupaţii principale, şi anume creşterea animalelor şi
agricultura, asigurau produsele necesare aprovizionării garnizoanei cetăţii pet imp de
pace şi război, surplusul intrând în fondurile sultanului şi a rudelor sale.”5
Memoriile unor călători străini vorbesc despre satele raialei ca fiind dintre cele
mai frumoase şi mai bogate.
Harta austriacă din 1789 indică 31 de sate în raia, sate care în majoritatea lor s-au
menţinut până în secolele XX, cu unele modificări
Aşezările populaţiei locale difereau prin natura ocupaţiilor lor. “Cele mai
numeroaseerau odăile, aşezări agricole, ce grupau locuinţele agricultorilor autohtoni, odăi
ce-şi luau numele de la proprietarul locului (odaia lui Osman, odaia lui Mehmet, odaia lui
Hagi Abdua)” 6. Odăi mai mici cu câteva case se ridicau pe lângă vii; via Chehaia de la
Tichileşti, “via turcului” de la Valea Cânepii. Alt tip de aşezare erau “câşlele” şi anume
aşezări pastorale ale celor ce păzeau vitele şi turmele de oi (Viziru de numea cîşla
Vizirului).
În afara hotarelor raialei existau “ciflicurile”(mică moșie sau fermă), cu
semănături, moşiile turcilor din Brăila în teritoriul Ţara Românească. Deoarece obligaţiile
ce le aveau faţă de stăpânul turc erau mai mici decât în restul Ţării Româneşti, fluctuaţia

8
populaţiei acestor aşezări era destul de mare, mutându-se destul de uşor. Deseori unii
alegeau să fugă, singuri sau împreună cu familiile, dar niciodata grupuri compacte.
Alături de populaţia locală sunt consemnaţi mocani din Transilvania care coborau
cu turmele lor pe milenarele drumuri ale oilor pentru a ierna în balta Brăilei. Nefiind
supuşi ai imperiului aceştia aveau un statut aparte, putându-se mişca liber şi putând
întreţine legături comerciale cu turcii. Timp de câteva decenii, din ultimul sfert al
secolului XVIII şi până în 1828, Câmpia Brăilei va constitui “teatrul luptelor dintre ruşi şi
turci, care va avea ca urmări distrugerea a numeroase aşezări”7. De-abia în 1828, prin
tratatul de la Adrianopol, raiaua Brăilei a fost desfiinţată, iar teritoriul ei retrocedat Ţării
Româneşti. Existau 38 de state împărţite în două unităţi administrative; plasa Vădeni şi
plasa Balta. Acestea cuprindeau populaţia cea mai numeroasă
Se constată originea în întregime românească a populaţiei săteşti din fosta raia.
În cursul secolului XIX se observă o serie de transformări în viaţa aşezărilor
omeneşti din Câmpia Brăilei. O parte au dispărut, altele au evoluat până în zilele noastre,
dar au apărut şi unele noi. Astefel vechile odăi turceşti, evoluează în direcţia satelor,
mărindu-se. Acest proces se încadrează în acţiunea de sistematizare a satelor din Ţara
Românească, în scopul adunării şi aşezării la linie a caselor, acţiune terminată în judeţul
Brăila în anul 1844.
Alături de aceste aşezări apar şi se dezvoltă “târlele”. Aceste erau micile aşezări
pastorale ce cuprindeau până la 10-15 familii, de cele mai multe ori înrudite între ele. Din
punct de vedere etnografic structura acestor aşezări era diferită de cea a vechilor sate din
zonă, mici aglomerări de locuinţe, fiecare din ele înconjurându-şi vatra de casă cu şanţ.
În ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, prin aplicarea proiectelor de
sistematizare a satelor de câmpie în urma împropietăririi, constatăm dispariţia treptată a
târlelor, dispariţie cauzată fie de transformarea lor în cătune ce aparţineau administrativ
de satele mai mari, fie prin strămutarea lor în cuprinsul satelor noi.
Asistăm la un intens şi continuu proces de colonizare rurală. În Campia Brăilei
constatăm doua curente de populaţie, reprezentate de populaţie, reprezentate de coloniştii
veniţi din zonele suprapopulate, mai ales din zona dealurilor Buzăului, Râmnicului,
Focşanului şi de păstorii ardeleni care încep să se stabilească de-a lungul “drumurilor
oilor” care brăzdau câmpia înspre vadurile Dunării şi Balta Brăilei.

9
“Astfel în cursul secolului al XIX-lea numărul populaţiei creşte vertiginos. În
zona Brăilei sunt consemnate peste 70 de aşezări, dintre care 2: Viziru cu 250 gospodării
şi Gropeni cu 135, acestea reprezentând satele mari. Numărul locuitorilor se dublase în
1850 faţă de 1831, densitatea ajungând la 6 locuitori / km.” 8
În a doua jumătate a secolului al XIX-lea creşterea demografică s-a intensificat
datorită împroprietărilor din 1864, 1878, 1889.
Alături de populaţia românească, în Câmpia Brăilei sunt semnalaţi străini: bulgari
sau sârbi aşezaţi în grup pe diferite moşii; unii arendau primăvara terenuri în lunca
Dunării, făcând grădinărie şi plecând toamna înapoi după ce-şi vindeau produsele.
Aceştia vor pleca însă definitiv din România cu ocazia primului război mondial.
La recensământul efectuat la sfârşitul secolului al XIX-lea, Câmpia Brăilei avea
85.000 de locuitori, deci o densitate de 27 locuitori pe km, din care 33% reprezentau
vechia populaţie autohtonă a Câmpiei, iar 67% populaţia nou venită.
În prima jumătate a secolului al XIX-lea când prin reformele agrare din 1921 şi
1945 au loc ultimele valuri de stabilire a noii populaţii rurale, apar dublurile de sate:
“satul nou” alături de “satul vechi”. Acestea se vor contopi în zilele noastre prin creşterea
numărului populaţiei.
Alt mod de stabilire a noilor veniţi a fost cel al integrării în cadrul vechilor sate,
prin primirea lor în sânul masei localnicilor. Acesta constituie cel mai vechi şi
reprezentativ sistem de creştere demografică în timp a populaţiei satelor vechi din
Câmpia Brăilei şi mai ales a celor din zona dunăreană a sa.
Pentru a lămuri raporturile ce se stabileau între populaţia locală şi noii veniţi în
vederea integrării lor în comunitatea sătească este necesar de a clarifica o serie de
probleme referitoare la structura satului tradiţional brăilean, la structurarea elementelor
sale de bază: familia şi neamul.
Ca exemplu ilustrativ voi lua satul Gropeni, reprezentativ din punct de vedere
etnografic pentru această zonă. Ceea ce izbeşte din primul moment este structurarea
satului în funcţie de familie şi neam, micro unitate culturală de bază
Apartenenţa de neam a fost şi este încă foarte puternică şi se surprinde în toate
manifestările vieţii de familie şi mai cu seamă în obiceiuri. Cele mai importante şi mai
bine păstratecu toate detaliile sunt obiceiurile legate de ciclul vieţii: naştere, nuntă,

10
înmormântare: printer care se detaşează: ursitoarele, bradul de pomană la nuntă dat de
naşi.
Gospodăriile se mai grupează pe uliţe după neamuri.

2. PARTICULARITĂŢI ETNOFOLCLORICE

Cercetările etnografice întreprinse, au dus la depistarea pe întreg judeţul Brăila a


unui fond etnografic arhaic cu trăsături specifice satelor din estul Câmpiei Dunării.
Acest fond etnografic local este surprinzător de unitar pe întregul judeţ chiar şi în
zilele noastre, indiferent de localizarea satelor. “Peste acest fond arhaic local s-au
suprapus în a doua jumătate a secolului al XIX-lea influenţele diverse ale unor elemente
demografice stabilite prin impropietările în Bărăgan, din diverse regiuni ale ţării:
Prahova, Buzău, Râmnicul Sărat, Vrancea, Moldoveni, ardeleni şi olteni.”9
Aceste mişări demografice au reuşit să imprime o anume coloratură etnografică,
într-o bună parte a judeţului, dar fiind elemente foarte eterogene, ele nu au putut schimba
specificul etnografic local, de câmpie în ansamblul său şi de cele mai multe ori s-au
pierdut o dată cu generaţia care le-a adus, uniformizându-se pe parcursul timpului
datorită influenţei orăşeneşti.
Partea în care s-a păstrat mai bine fondul etnografic local este cea din estul
Câmpiei Brăilei şi Balta Brăilei. Aici se pot surprinde elemente specifice unei străvechi
zone etnografice căreia i s-a spus zona Brăilei.
Zona Brăilei propriu-zisă circumscribe din punct de vedere geografic două unităţi
geomorfologice şi anume: Câmpia Brăilei şi Balta Brăilei, în total un teritoriu ce se
întinde între Dunărea Veche, Siret, Călmăţui şi porţiunea slab populată a Bărăganului
până la jumătatea secolului al XIX-lea.
Această zonă etnografică brăileană are la bază o străveche unitate teritorială
administrativă, ale cărei urme de organizare cnezială se reconstituie încă din secolele IX-
XI, pentru ca apoi cumano-tătarii să exploateze bogăţia piscicolă şi agricolă, teritoriu

11
inclus ulterior în cadrul Ţării Româneşti ca judeţ de sine stătător al Brăilei, cu o întindere
mult mai mare, depăşind zona la care ne referim.
Zona brăileană se mai poate caracteriza şi din prisma vieţii economice străvechi,
şi a culturii unitare, care a gravitat constant de-a lungul secolelor în jurul principalului
său centru, oraşul Brăila. Nucleul acestui judeţ, respective partea sa dunăreană a fost
înglobat în secolul al XVI-lea în cuprinsul raialei turceşti a Brăilei, până în 1828. În acest
cuprin al teritoriului raialei, vechii locuitori băştinaşi brăileni au continuat să trăiască sub
stăpânirea turcească în diferite forme de viaţă locale, tradiţionale, fapt care a făcut
posibilă păstrarea şi conservarea unor elemente etnografice româneşti de caracter arhaic.
Viaţa mai puţin aspră decât în restul Ţării Româneşti a atras elemente din afara
raialei care îşi găseau aici adăpost de apăsările boiereşti, alimentând demografic zona
Brăilei. Primire şi asimilarea acestor elemente demografice va deveni o caracteristică a
acestei zone.
Principalele aşezări: Nazâru (azi Siliştea), Cazasu (Scorţaru vechi), Silistraru,
Osmanu (azi Unirea), Viziru, Vădeni, Baldovineşti, Tichileşti, Gropeni, Srăncuţa,
Ceacâru (azi Tufeşti), Muftiu (azi Traian), sunt atestate documentar încă din vremea
raialei.
Acest mod de viaţă unitar, desfăşurat în condiţii istorice deosebite, a generat o
adevărată conştiinţă de grup zonală brăileană, net distinctă de celelalte zone din jur. În
raport cu specificul cadrului geografic local, se conturează subzona dunăreană brăileană,
în cuprinsul căreia se delimitează microzona Balta Brăilei şi microzona Viziru.
Fondul etnografic de bază al celor două microzone este comun, diferenţierile apar
doar în raport cu cadrul geographic care şi-a pus amprenta în special asupra aşezărilor şi
ocupaţiilor.
După 1900, prin asanarea luncii Dunării, îndiguirea şi asanarea celei mai mari
părţi a Bălţii Brăilei, aceste diferenţieri dispar şi întregul mod de viaţă se schimbă radical.
Microzona Viziru, grupează satele “cojenilor” de pe câmpia situată de-a lungul
terasei ce însoţeşte cursul Dunării: Viziru, Valea Cânepii, Unirea, Silistraru, Scorţaru
Vechi, Cazasu, Siştea. “Specificul aşezărilor poate fi considerat reprezentativ din punct
de vedere etnografic pentru vechile sate de câmpie deschise în calea vicisitudinilor
migraţiei popoarelor.”10 Tipul de aşezare caracteristic, este tipul de sat adunat care în

12
general era o aşezare mică cu gospodării risipite înconjurate cu şanţ şi val de pământ,
rămăşiţă a unui vechi sistem de apărare caracteristic satelor deschise de câmpie ce s-a
păstrat până în primele decenii ale secolului XX.
Căile de acces în sat erau păzite noaptea de paznici şi se închideau cu porţi.
Gospodăria tradiţională s-a structurat conform necesităţilor izvorâte din natura
regiunii şi a ocupaţiilor specifice acesteia. Fiind o gospodărie de câmpie, ocupaţiile
principale erau agricultura şi creşterea animalelor. Ea grupa casa de locuit, oborul cu
anexe (coşarele pentru vite, saiaua pentru oi, cocina sau groapa pentru porci, arcacii
pentru cai, porumbarul cu nuiele, gropile de bucate) gospodăreşti şi grădina de zarzavat
apărută după 1900.
Locuinţa caracteristică pentru epoca la care ne referim, anume sfârşitul secolului
XIX şi primele decenii ale secolului XX, este locuinţa de suprafaţă, compusă dintr-o
“tindă” şi o casă, sistemul de construcţie fiind cel caracteristic întregului judeţ – paianta.
Acest tip de casa era acoperită cu paie de secară, coceni de porumb sau stuff, iar ca
sisteme de încălzit şi gătit se folosea “hornul cu cotlon” în tindă şi “soba oarbă” din casa
de locuit cu gura de alimentare în tindă.
Bordeiele, despre care se spune că au fost caracteristice câmpiei Brăilei şi care
constituiau adăposturi temporare au dispărut ca tip de locuinţă. Specifică zonei este casa
de suprafaţă ca tindă, casă şi prispă. La sfârşitul secolului al XIX-lea era răspândită
locuinţa cu două case (casa de locuit şi “casa mare” sau “casa curată”) şi o tindă.
După 1900 apar sălile cu “pochi” şi “florărie”, apoi casele cu “poiată”. Anul 1916
marchează influenţa orăşenească în domeniul construcţiilor. Interiorul popular era
simplu. În casa de locuit se aflau unul până la trei paturi de scânduri pe ţăruşi bătuţi în
pământ şi acoperite cu rogojini, o masă rotundă joasă inconjurată de scăunele pe trei
picioare iar pe peret un mic dulap sau “blidar”, din chirpici sau din lemn. Iarna era băgata
aici de obicei şi războiul de ţesut.
În casa mare curată se găsea de regulă un singur pat, aşezat tot pe ţăruşi, şi folosit
ca suprafaţă de împodobit cu cele mai de preţ lucruri ale casei, cearşafuri cusute cu arnici,
velinţe, perne umplute cu paie iar pe perete se prindeau ştergare de borangic, nelipsită
fiind lada de zestre. Fiecare casă avea o tindă simplă şi chiler unde se ţineau hambarele
pentru făină şi mălai, putini şi diverse coşuri.

13
Ocupaţiile principale erau: creşterea animalelor (vaci, cai, oi, porci), creşterea
albinelor, a viermilor de mătase, cultivarea plantelor textile (cânepa şi inul), agricultura
(se cultiva orz, mei, secară, grâu porumb), pescuitul, mai nou viticulture şi pomicultura.
În privinţa portului popular, în microzona Viziru, ca de altfel în întreaga zonă a
Brăilei se pot surprinde elemente ale unui costul popular specific.
Costumul femeiesc de sărbătoare se compunea din: două fote, fustă, brăcile şi ie
de borangic sau bumbac încreţită la gât cu mâneci largi, marame sau tulpane albe
împodobite cu dantelă şi mărgele colorate, sălbi de lefţi şi cercei de aur turceşti.
Costumul de lucru era simplu: cămaşă lungă şi dreaptă cu sau fără platcă cusută cu pui de
arnica, pistelca şi “ochinci” în picioare.
Costumul bărbătesc se compunea dintr-o cămaşă lungă cusută cu arnica – tip
specific Câmpiei Munteniei şi care se găsea aproape în fiecare casă sub numele de
“cămaşă naţională”. Se incingeau cu brâuri albe, mai rar roşii. Vara purtau izmene albe,
largi, din cânepă, iar iarna şalvari de aba, cojoace, bunde, căciuli roată, opinci strânse cu
nojiţe.
Microzona Balta Brăilei grupează satele “Băltăreţilor” de pe malul înalt al luncii
Dunării de la Vădeni la Gura Gîrluţii şi din Balta Brăilei: Tichileşti, Gropeni, Tufeşti,
Stăncuţa, Stanca. Ţăcău, Măraşu, Strîmba (azi Măgureni), Raţa (azi Plopu), Agaua etc.
Aceste sate au fost alimentate demografic de elemente venite din câmpie, precum
şi din alte zone ale ţării: Dobrogeni, “Deleni”, Moldoveni sau Mocani rămaşi prin
căsătorie cu localnice. Elementul uman precumpănitor al satelor a rămas însă cel brăilean,
fapt constatat din punct de vedere etnografic şi folcloric.
Din punct de vedere etnografic, microzona Balta Brăilei se pare că este una din
cele mai interesante regiuni ale ţării, unde s-au păstrat până târziu, o serie de elemente
arhaice specifice poporului roman, dispărute de foarte multă vreme din celelalte regiuni
ale României.
Caracteristice sunt două tipuri de aşezare, În satele de pe malul Dunării, aşezările
sunt oarecum asemănătoare din interiorul câmpiei. Cele mai multe erau înconjurate de
şanţuri semicirculare.
În Balta Brăilei tipul de aşezare este cel pescăresc obişnuit, înşirat de-a lungul
braţelor Dunării, pe grindurile cele mai înalte, pentru a fi ferrite de inundaţiile frecvente

14
ale Dunării. Până în 1927 locuitorii satelor bălţii nu erau stăpâni nici măcar pe locurile de
casă, pământul fiind proprietatea boierului. Conform regimului învoielilor, în caz de
neîndeplinire a acestora, represaliile aplicate de arendaşi, constau în dezvelirea casei,
ceea ce însemna alungarea familiei sau chiar arderea casei.
Ocupaţiile tradiţionale: pescuitul, creşterea animalelor (creşterea nesupravegheată
a cailor şi porcilor), creşterea albinelor, a viermilor de mătase, agricultura (pe grindurile
bălţii). În priviinţa pescuitului se remarcă mijloacele de transport arhaice: pluta de
papură, trasul la edec pe Dunăre, cinul (barca monoxilă) cu sau fără plutitoare
(balansoare), dar şi organizarea muncii pescăreşti în devălmăşie, ceata pescărească fiind
condusă de un vătaf.
Despre meşteşugiri amintim cojocăritul şi produsele lemnarilor îndeosebi
“florăriile”, traforajele în lemn cu care se împodobesc casele. Instalaţiile tehnice populare
au fost reprezentate în secolul XIX de morile de vânt.
În domeniul gospodăriei tradiţionale se constată aspecte deosebite cu caracter
arhaic. Element propriu acestei microzone (a existat şi în zona Viziru dar a dispărut mai
demult), argeaua – element de cultură populară străveche – în două variante: argeaua
pentru războiul de ţesut şi argeaua pentru ţinut buduroaiele de albine peste iarnă.
În privinţa tipului de gospodărie, în satele de pe malurile Dunării se remarcă tipul
de gospodărie permanentă din sate, dublate de anexa sa economică de la târlă sau de la
bordeiul din baltă. Acesta din urmă grupa o serie de adăposturi temporare necesare
traiului oamenilor şi animalelor: bordeiul sau coliba, surle, saivane, perdele pentru oi,
purcăreţe, arcaci pentru cai, etc.
În privinţa locuinţei, constatăm acelaşi tip ca în microzona Viziru cu deosebirea
că era înălţată pe “pomistea” de pământ, pentru a o feri de inundaţie. Tot aici întâlnim şi
tipul arhaic de puţ cu cârlig.
În privinţa interiorului popular şi a mobilierului sunt asemănătoare microzonei
Viziru. Ţesăturile de asemenea: foiţa, scoarţa, pelitarul, velinţa, macatul, pologul, tocuri
sau “calâpuri” pentru pat, ştergare alese cu borangic etc. La Măraşu şi Băndoiu s-au ţesut
ştergare de borangic până în zilele noastre, spre deosebire de restul zonei unde nu s-au
mai ţesut de câteva decenii.
Portul popular este identic cu cel din câmpie.

15
Obiceiurile sunt bine reprezentate pe întreaga subzonă brăileană, îndeosebi cele
legate de ciclul vieţii. Se remarcă năşia, ursitoarele, vânzarea şi schimbarea numelui
copilului bolnav, bradul la pomană dat de naşi la nuntă sau de o altă persoană din neam,
bradul de înmormântare, un deosebit cult al morţilor.
Dintre obiceiurile de muncă: pornirea plugului primăvara, paparuda, caloianul,
Drăgaica etc.
Obiceiurile calendaristice sunt foarte bine reprezentate: colindele, pluguşorul,
semănatul, sorcova, diferite jocuri cu măşti la jocurile de iarnă: “Cămila”, “Căluşarii”,
“Ursul”, “Iordanul femeilor”, buciumarea peste sat în noaptea de Sfântul Gheorghe,
jocuri ale femeilor mascate de Lăsata Secului.

16
NOTE

17
1
www. istorie.uab.ro/publicatii, accesat la data de 15.05.2010, ora 17
2
Căpraru E., facsimil al manuscrisului original
3
Ibidem
4
Ibidem
5
Giurescu C., Istoricul oraşului Brăila, Editura ştiinţifică şi enciclopedică, 1980, p. 45
6
Mihăilescu, V., Aşezările omeneşti din Câmpia Română la mijlocul şi la sfârşitul sec. al XIX-lea, Academia Română,
Bucureşti, 1924, p. 23
7
Giurescu C., op. cit., p. 60
8
Mihăilescu V., op cit., p. 173
9
Moraru G., Zonarea etnografică a judeţului Brăila, în Studii de etnografie şi folclor din zona Brăilei, Centrul de
îndrumare a creaţiei populare şi a mişcării artistice de masă a judeţului Brăila, 1977, p. 38
10
Ibidem