Curs 22

CURS 22

LUCRUL MECANIC ŞI ENERGIA POTENŢIALĂ DE DEFORMAŢIE.

METODE VARIAŢIONALE

1 Introducere. Ipoteze.

În Mecanica teoretică se demonstrează că, în cazul unui sistem de puncte materiale, variaţia
energiei cinetice, calculată în raport cu un sistem de referinţă fix, este egală cu suma dintre lucrul
mecanic al forţelor exterioare şi lucrul mecanic al forţelor interioare, adică:
dE = dL e + dL i
Această teoremă a energiei cinetice şi a lucrului mecanic mai poate fi scrisă sub forma finală:
E − E 0 = Le + Li (1)
în care:
- E 0 este energia cinetică iniţială;
- E energia cinetică a sistemului la un moment dat;
- L e şi Li lucrul mecanic produs de forţele exterioare, respectiv, forţele interioare, între
configuraţia iniţială şi configuraţia sistemului de puncte materiale corespunzătoare momentului ales.
În Rezistenţa materialelor şi Teoria elasticităţii unde se ia în considerare deformabilitatea
corpurilor, relaţia (1) este pusă sub forme analoage.
Ipotezele care stau la baza acestui studiu sunt următoarele:
- materialul este solicitat cel mult până la limita de elasticitate, adică are o comportare perfect
elastică, fiind valabilă legea lui Hooke;
- forţele exterioare sunt aplicate static (adică cu o intensitate crescând de la 0 la valoarea
finală);
- se neglijează frecările interioare şi frecările în reazeme;
- se neglijează lucrul mecanic de deformaţie pierdut prin variaţia de temperatură (schimbarea
structurii interne este însoţită de degajare de căldură).
Considerând un corp elestic, în echilibru sub acţiunea unui sistem de forţe aplicate static,
energiile E şi E 0 vor fi nule şi atunci relaţia (1) se reduce la:
L tot = L e + L i = 0 (2)

2 Noţiunea de energie potenţială de deformaţie

În Mecanica teoretică corpul rigid este conceput ca un sistem de puncte materiale între care
distanţele rămân invariabile. Ca o consecinţă, lucrul mecanic interior relativ la toate punctele
corpului este nul ( L i = 0 ).
Dacă se consideră corpul deformabil, acesta este un mediu continuu pentru care lucrul
mecanic se evaluează diferit, datorită faptului că secţionând un element, mărimile secţionale - puse
în evidenţă prin secţiuni - devin forţe exterioare.
Presupunând, exemplul simplu al unei bare supuse la întindere de forţele F aplicate la capete,
şi două puncte materiale situate la distanţa ds , ele se vor depărta - ca urmare a alungirii barei - cu
cantitatea ∆(ds) , aşa cum se poate vedea în figura 1a.

1
Curs 22

Fig. 1
Forţele de atracţie dintre cele două puncte materiale vor produce lucrul mecanic:
dLi = − F ⋅ ∆ ( ds )
(semnul minus apare deaorece forţa F şi deplasarea ∆ ( ds ) au sensuri contrare).
Dacă se consideră aceeaşi bară ca un mediu continuu şi prin metoda secţiunilor se izolează un
element ds , la cele două capete trebuie să se introducă forţele de întindere F . Fiind mărimi
secţionale, ele reprezintă forţe exterioare pentru elementul considerat, aşa cum se poate vedea din
figura 1b.
Acest lucru mecanic produs de mărimile secţionalese poate scrie sub forma:
dL ef = + F ⋅ ∆ ( ds )
el este pozitiv, deoarece F şi ∆ ( ds ) au acelaşi sens, dar este de semn contrar cu dLi stabilit
precedent:
dLi = −dL ef
sau, ceea ce este echivalent:
L i = − L ef (3)
Acest lucru mecanic produs de eforturile interioare (mărimile secţionale) într-un corp
deformabil apare ca urmare a producerii deformaţiilor, el este numit energie potenţială de
deformaţie şi este notat cu W .
Înlocuind (3) în (2) rezultă:
Le = W (4)
Relaţia (4) constituie teorema lui Clapeyron şi poate fi enunţată astfel: dacă un corp elastic se
găseşte în repaus, lucrul mecanic al forţelor exterioare este egal cu energia potenţială de deformaţie
acumulată de corp.
Acest lucru mecanic exterior se înmagazinează în corp sub formă de energie potenţială de
deformaţie, reprezentând lucrul mecanic pe care îl execută eforturile interioare din corp.
Considerând procesul de deformare reversibil, întregul lucru mecanic exterior sau întreaga
variaţie de energie potenţială de poziţie a forţelor exterioare se va transforma în energie potenţială
de deformaţie, iar la descărcare, aceasta va fi restituită integral. Rezultă de aici că variaţia energiei
potenţiale este egală cu zero, corpul formând un sistem conservativ.

3 Lucrul mecanic exterior

În Mecanică lucrul mecanic este definit prin produsul dintre o forţă şi proiecţia deplasării pe
direcţia forţei., respectiv produsul dintre un cuplu şi proiecţia vectorului rotaţie pe suportul
vectorului cuplu; el este o mărime scalară, având ecuaţia dimensională [FL]. Trebuie notat că forţele

2
Curs 22
şi cuplurile sunt considerate cu întreaga lor intensitate, iar deplasările liniare sau rotirile sunt
deplasări de corp rigid.
Asupra unui corp elastic pot acţiona forţe sau cupluri concentrate, forţe distribuite, forţe
masice. Ele nu acţionează de la început cu întreaga intensitate, ci sunt aplicate variind de la zero la
valoarea finală.
Se poate considera cazul unei forţe concentrate P aplicată într-un punct A al corpului. În
punctul A şi pe direcţia de aplicare a forţei se va produce o deplasare ∆ , a cărei valoare va creşte,
odată cu creşterea forţei, de la valoarea zero la valoarea ∆ . Lucrul mecanic nu poate fi scris P∆ ,
deoarece ambii factori variază în timp. De aceea problema trebuie abordată sub formă diferenţială.
Fie la timpul t , intensitatea forţei P şi deplasarea corespunzătoare ∆ . Dând o creştere
infinitisimală forţei ( dP ) , aceasta va produce o creştere d∆ a deplasării pe direcţia forţei.
Variaţia lucrului mecanic produsă de creşterea dP a forţei va putea fi exprimată ca produsul
dintre forţa ( P + dP ) şi deplasarea d∆ :
dL e = ( P + dP ) d∆ = P ⋅ d∆ + dP ⋅ d∆ ≈ Pd∆
Neglijând infinitul mic de ordinul al doilea dP ⋅ d∆ , integrarea relaţiei precedente permite
determinarea lucrului mecanic exterior:
L e = ∫ Pd∆ (5.a)
Integrala poate fi efectuată dacă se ţine seama că între P şi ∆ există o relaţie de
proporţionalitate (de tip Hooke):
P = α∆ (5.b)
unde α este un factor constant.
EA
În cazul solicitării axiale omogene şi dacă EA=const se deduce uşor α = .
l
Înlocuind (5.b) în (5.a) rezultă:
α 1 1 2
L e = ∫ α∆ ⋅ d∆ = ∆ 2 = P∆ = P (6)
2 2 2α
Astfel, dacă se admite că intensitatea forţei creşte încet de la zero la valoarea ei finală, lucrul
mecanic exterior se exprimă, în limitele deformaţiilor perfect elastice ale sistemului, prin jumătatea
produsului dintre valoarea întreagă a forţei şi valoarea deformaţiei provocată de această forţă, pe
direcţia ei de aplicare. Din relaţia (6) mai reiese că L e este o funcţie pătratică atât de P , cât şi de ∆
respectiv P∆ .
În cazul aplicării unui cuplu M care produce o rotire θ în punctul respectiv, lucrul mecanic
exterior se deduce în acelaşi mod:
1
L e = Mθ (7)
2
Dacă asupra corpului elastic sunt aplicate concomitent mai multe forţe şi mai multe cupluri,
lucrul mecanic exterior va fi:
1 1
L e = ∑ Pi ∆ i + ∑ M i θi (8)
2 i 2 i
În baza acestei formule poate fi enunţată a doua teoremă a lui Clapeyron: lucrul mecanic
exterior efectuat de forţe exterioare acţionând static asupra unui corp liniar elastic este independent
de ordinea în care sunt aplicate aceste forţe şi este egal cu semisuma fiecărei forţe prin deplasarea
corespunzătoare.
Se presupune, mai departe, că un sistem elastic se găseşte sub acţiunea unui grup de forţe Fk .
În această situaţie, se aplică un sistem de forţe Pi şi de cupluri M j , care pe direcţiile forţelor
iniţiale produc deplasările ∆ k .

3
Curs 22
Lucrul mecanic exterior se produce prin această aplicare a lui Pi şi M j se exprimă prin
relaţia:
1 1
L e = ∑ Fk M k +
∑ Pi ∆ i + ∑ M i θi (9)
k 2 i 2 i
La prima sumă din relaţia (9) nu a mai apărut factorul 1/ 2 deoarece forţele Fk parcurg cu
întreaga lor valoare deplasările ∆ k produse de sistemele Pi şi M j .
Lucrul mecanic exterior se exprimă sub o formă puţin diferită dacă considerăm forţele şi
deplasările prin componentele lor după sistemul de axe cartesiene ortogonale Oxyz.
Fie : - Pix , Piy , Piz componentele forţei Pi ;
- M jx , M jy , M jz componentele cuplului M j ;
- u i , v i , w i componentele deplasării punctului de aplicare al forţei Pi , după axele x, y, z;
- θ jx , θ jy , θ jz componentele rotirii θ j după axele x, y, z.
Ţinând cont că lucrul mecanic este o mărime scalară, similar relaţiei (8) se poate scrie:
1 1
2 i
)
L e = ∑ Pix u i + Piy v i + Piz w i + ∑ M jx θ jx + M jy θ jy + M jz θ jz
( 2 j
( )(10)

Se ia în considerare cazul unei încărcări p aplicată pe suprafaţa corpului. Proiecţiile încărcării

distribuite pe axele sistemului cartezian sunt p x , p y , p z , iar u, v, w componentele deplasării.
Pe unitatea de suprafaţă a corpului avem
1
(
L1e = p x u + p y v + p z w
2
) (dimensiune FL-1)
Însumând lucrul mecanic pe toată suprafaţa corpului, rezultă:
1
(A)
2 (A)
(
L e = ∫ L1e dA = ∫ p x u + p y v + p z w dA ) (11)

Se consideră, în final, cazul forţelor masice. Fie X, Y, Z componentele după axele sistemului
cartezian şi u, v, w componentele deplasării. Lucrul mecanic corespunzător va fi, pentru unitatea
de volum:
1
L 2e = ( Xu + Yv + Zw ) (dimensiunea FL-2)
2
şi însumând pentru tot volumul corpului:
1
L e = ∫ L 2e dV = ∫ ∫ ∫ L 2e dxdydz = ∫ ∫ ∫ ( Xu + Yv + Zw ) dxdydz (12)
(A)
2
În cazul în care acţionează forţe de naturi diferite lucrul mecanic exterior total se obţine
însumând lucrurile mecanice corespunzătoare fiecărui tip de forţe.

4 Energia potenţială de deformaţie pentru bare drepte

4.1 Energia potenţială de deformaţie specifică ( Ws )

Se izolează dintr-o bară un cub având latura egală cu unitatea, orientat astfel încât două feţe
para-lele să fie normale pe axa barei. Se presupune că bara este solicitată astfel încât în secţiuni
transversale apar doar tensiuni normale σ , aşa cum se poate vedea din figura 2.

4
Curs 22

Fig. 2
Datorită faptului că latura cubului este unitară σ şi ε joacă rolul de forţă respectiv deplasare.
Pentru a determina energia potenţială de deformaţie specifică se va face aceeaşi ipoteză ca şi
la lucrul mecanic exterior, anume că solicitările se aplică static, tensiunea crescând lent, odată cu
forţele exterioare, de la zero la valoarea finală σ .
Ţinând seama de legea lui Hooke σ = Eε , se obţine
dWs = Eεdε
şi prin integrare
2
Eε 2 1 ( Eε )
Ws = = Eεε = .
2 2 2E
Ţinând seama din nou de legea lui Hooke, expresia energiei potenţiale de deformaţie specifică
poate fi scrisă sub una din formele echivalente:
1 1 1 2
Ws = Eε 2 ; Ws = σε; Ws = σ (13)
2 2 2E
A doua expresie din (13) poate fi interpretată cu ajutorul diagramei caracteristice, prezentată în
figura 3. În domeniul de comportare elastică, Ws este reprezentat pe diagramă de aria triunghiului
dreptunghic de catete σ şi ε .

Fig. 3

Prin analogie cu tensiunile normale σ , în cazul tensiunilor tangenţiale τ satisfăcând legea lui
Hooke τ = Gγ , energia potenţială de deformaţie specifică poate fi scrisă sub una din formele:
1 1 1 2
Ws = Gγ 2 , Ws = , Ws = τ (14)
2 2 2G

4.2 Energia potenţială de deformaţie elementară şi totală

Dacă se izolează din aceeaşi bară un paralelipiped elementar, având muchia dx paralelă cu
axa barei, elementul de volum va fi:
dV = dAdx = dxdydz .
Când pe feţele dA vor acţiona tensiuni, energia potenţială de deformaţie elementară se va
obţine din cea specifică prin înmulţire cu dV :
5
Curs 22
dW = Ws dV
sau, particularizând pentru cele două tensiuni:
1 1
dW = σεdV, dW= τγ .
2 2
Prin energie potenţială de deformaţie totală se înţelege suma energiilor elementare, extinsă la
întregul volum al barei:
1 1
Wtot = = ∫ σεdV, Wtot = ∫ τγdV .
2 2
Pentru calculul analitic, integrala de volum poate fi înlocuită cu o integrală dublă, respectiv
triplă:
- pentru tensiuni normale
σ2 σ2
Wtot = ∫ ∫ ∫ dxdydz = ∫ ∫ dAdx (15)
2E 2E
- pentru tensiuni tangenţiale
τ2 τ2
Wtot = ∫ ∫ ∫ dxdydz = ∫ ∫ dAdx (16)
2G 2G

4.3 Energia potenţială de deformaţie totală a barelor drepte

4.3.1 Solicitări axiale

N
Ţinând seama că σ = , relaţia (15) rezultă succesiv:
A
2 l l
N 1 1 N2 1 N2
Wtot = ∫ ∫   dAdx = ∫ ∫ 2 ∫0 EA
dx dA = dx (17.a)
 A  2E 2 0 EA 2 (A)
Dacă secţiunea şi efortul axial sunt constante în lungul barei, integrala (17.a) poate fi efectuată
şi rezultă:
N2l
Wtot = (17.b)
2EA
4.3.2 Încovoiere
M
Ţinând seama că σ = z , din relaţia (15) rezultă:
I
2 l l
M  1 1 M2 1 M2
Wtot = ∫ ∫ z dAdx = ∫ 2 dx ∫ z 2 dA = ∫ dx (18.a)
 I  2E 2 0 EI (A)
2 0 EI
Dacă secţiunea şi momentul încovoietor sunt constante în lungul axei barei, integrala din
relaţia (18a) poate fi efectuată şi rezultă:
M 2l
Wtot = (18.b)
2EI
4.3.3 Lunecarea
TS
Tinând seama că τ = din relaţia (16) rezultă:
bI
l 2 l
1  TS  1 T2 AS2
2G ∫0 (A)
∫  bI  2 ∫0 GA (A)
∫ b 2 I 2 dA
Wtot = dx dA = dx

Integrala a doua este un coeficient adimensional:

6
Curs 22
2
AS2 A S
k= ∫ b 2 I 2 dA = I 2 ∫  b  dA (19)
(A) (A)
a cărui valoare depinde de forma secţiunii transversale şi care ţine seama de distribuţia neuniformă a
tensiunilor tangenţiale (de lunecare) pe înălţimea secţiunii.

Exemplu de calcul
Pentru secţiunea dreptunghiulară prezentată în figura de mai jos caracteristicile geometrice
sunt:

bh 3
I=, A = bh, dA = bdz
12
b  h2  S 1  h2 
S=  − z2  , =  − z2 
2 4  b 2 4 
h h
+ +
bh 1  h
2
2
2 72 2
h2 2
k= ∫  
 bh  h  2  4
3
− z   bdz = 5
  h ∫  − z  dz
 4 
0
  −2
 12 
72 h 5
⇒ k= 5 = 1.2
h 60

4.3.4 Torsiunea
Mt
Limitându-se la barele cilindrice circulare pline şi tubulare, pentru care τ = r , din
Ip
aplicarea relaţiei (16) rezultă:
1
l M  l M2
1
l M2
Wtot = ∫ dx ∫  t
r  dA = ∫ t
2
dx ∫ r dA = ∫ t dx
2
(20.a)
2G 0 (A)  I p  2GI 2 GI
  0 p (A) 0 p

Dacă momentul de torsiune este constant în lungul axei barei, integrala din relaţia (20.a) poate
fi efectuată şi rezultă:
M 2t l
Wtot = (20.b)
GI p
Dacă bara este supusă simultan la mai multe solicitări simple, energia potenţială de deformaţie
se obţine prin însumarea termenilor corespunzători fiecărei solicitări:
2
1 Mt
l l l l
1 N2 1 M2 k T2
Wtot = ∫ dx + ∫ dx + ∫ dx + ∫ dx (21)
2 0 EA 2 0 EI 2 0 GA 2 0 GI p

7
Curs 22
l
1 M2
2 ∫0 EI
Dacă sunt bare care lucrează la încovoiere oblică, termenul dx va fi înlocuit prin

2 2
1 My
l l
1 Mz
2 ∫0 EI y
dx + ∫ dx şi expresii analoage pentru forţa tăietoare.
2 0 EI z
Pentru cazul unui sistem de bare, se face suma energiilor potenţiale de deformaţie referitoare
la fiecare bară şi solicitare:
l l l l M2
1 N2 1 M2 k T2 1
Wtot = ∑ ∫ dx + ∑ ∫ dx + ∑ ∫ dx + ∑ ∫ t dx (22)
2 0 EA 2 0 EI 2 0 GA 2 0 GI p
Se observă că Wtot este funcţie pătratică de eforturile secţionale; însumarea termenilor
corespunzători fiecărei solicitări nu se datorează aplicării principiului suprapunerii efectelor, ci
faptului că energia este o mărime scalară.
Uneori se preferă înlocuirea unui efort secţional prin deformaţia corespunzătoare. De
EI d 2 w
exemplu, în cazul încovoierii, ţinând seama că M = − , relaţia (18.a) devine:
dx 2
l l 2
1 1  d2 w  1  d2 w 
Wtot = ∫  − EI 2  dx = ∫ EI  2  dx (23)
2 0 EI  dx  2 0  dx 

4.4 Energia potenţială de deformaţie în problema spaţială şi în problema plană

Dacă se trece de la problema barelor (monoaxială) la problema spaţială (triaxială), respectiv
plană (biaxială), energia potenţială de deformaţie va fi suma energiilor după cele trei direcţii,
datorită faptului că este o mărime scalară.
Pentru a opera cu expresii mai simple raportarea se va face la cele trei direcţii principale din
fiecare punct. Astfel vor apare tensiunile normale principale σ1 , σ 2 , σ3 şi, corespunzător lor,
alungirile specifice ε1 , ε 2 , ε 3 date de relaţiile:
1
ε1 = σ − µ σ 2 + σ3 
( )
E 1 
1
ε 2 = σ 2 − µ σ1 + σ3  ( )
E 
1
ε 3 =  σ3 − µ σ1 + σ 2  ( )
E 
Energia potenţială specifică de deformaţie se scrie imediat:
1
(
Ws = σ1ε1 + σ 2 ε 2 + σ3 ε 3
2
) (24)
Înlocuind alungirile specifice în funcţie de tensiuni, conform relaţiilor cunoscute, rezultă:
1
Ws = {
σ σ − µ σ 2 + σ3  + σ 2 σ 2 − µ σ1 + σ3  + σ3 σ3 − µ σ1 + σ 2 
2E 1  1
(  )   ( )  ( )}
Făcând reducerile de termeni asemenea rezultă:
1  2
Ws = σ1 + σ 22 + σ32 − 2µ σ1σ 2 + σ1σ3 + σ 2 σ3 
( (25.a))
2E  
1 
σ1 + σ 2 + σ3 − 2 (1 + µ ) σ1σ 2 + σ1σ3 + σ 2 σ3 
2
Ws =
2E 
( ) ( 
(25.b) )
unde în relaţia (25.b) au fost puşi în evidenţă doi invariaţi ai tensiuilor.

8
Curs 22
Dacă în locul direcţiilor principale se consideră direcţiile ortogonale x, y, z, energia potenţială
de deformaţie specifică se scrie sub forma mai generală:
1
(
Ws = σ x ε x + σ y ε y + σ z ε z + τ xy γ xy + τ yz γ yz + τ xz γ xz
2
(26))
Ţinând seama de relaţiile din Teoria elasticităţii rezultă în final:
1  2
Ws = σ x + σ 2y + σ z2 − 2µ σ x σ y + σ x σ z + σ y σ z + 2 (1 + µ ) τ 2xy + τ 2yz + τ 2xz  =
( ) ( )
2E  
1 
(σ x + σ y + σ z ) 2 − 2(1 + µ) σ x σ y + σ x σ z + σ y σ z − τ 2xy − τ 2yz − τ 2xz  =
( (27) )
2E  
1  1 2
(σ x + σ y + σ z ) 2 − 2µ σ x σ y + σ x σ z + σ y σ z  +
( ) (
τ xy + τ 2yz + τ 2xz )
2E  
 2G
Se poate observa că energia potenţială de deformaţie specifică este funcţie pătratică de
tensiuni.
În cazul stării plane de tensiune, se poate lua σ3 = 0 în relaţia (24) respectiv
σ y = τ xy = τ zy = 0 în relaţia (26); atunci se obţine:
1 1 
− 2 (1 + µ ) σ1σ 2 
2
Ws = σ12 + σ 22 − 2µσ1ε 2 =
( ) σ + σ2 ( ) (28.a)
2E 2E  1 
sau
1
Ws = σ 2 + σ 2 − 2µσ σ + 2 (1 + µ ) τ 2 
2E  x z x z xz 
(28.b)
1 
σ x + σ z − 2 (1 + µ ) σ x σ z − τ 2xz 
2
=
2E 
( ) (  )
4.5 Energia specifică necesară variaţiei de volum şi schimbării formei
Când un corp elastic este supus acţiunii unor forţe exterioare el se deformează. Deformaţia
corpului poate fi separată în două:
- o variaţie de volum (corpul rămânând asemenea cu forma sa iniţială);
- o schimbare a formei.
Corespunzător acestor două aspecte, energia specifică de deformaţie poate fi considerată ca
suma dintre energia necasară variaţiei de volum ( Wv ) şi energia necesară schimbării formei ( Wf ):
Ws = Wv + Wf (29)
În capitolul de Teoria elasticităţii s-a definit deformaţia specifică volumică prin relaţia:
1 − 2µ
εv =
E
(
σ1 + σ 2 + σ3 )
care poate fi privită ca fiind produsă de o presiune medie:
σ + σ 2 + σ3
p= 1 .
3
Energia specifică volumică (necesară variaţiei de volum) va fi:
1 1 σ1 + σ 2 + σ3 1 − 2µ
Wv = pε v =
2 2 3 E
σ1 + σ 2 + σ3 ( )
(30)
1 − 2µ 2
=
6E
(
σ1 + σ 2 + σ3 )
1
Se poate observa că pentru µ = rezultă Wv = 0 , adică deformarea corpului se produce fără
2

9
Curs 22
1
deformaţie de volum. Cum Wv > 0 rezultă că µ < .
2
Energia necesară schimbării formei va rezulta ca diferenţă dintre energia totală ( Ws ) şi cea
necesară variaţiei de volum ( Wv ):
Wf = Ws − Wv
sau înlocuind prin expresiile (25.a) şi (30):
1  2 1 − 2µ 2 2
Wf = σ1 + σ 22 + σ32 − 2µ σ1σ 2 + σ1σ3 + σ 2 σ3  −
( ) (σ1 + σ 22 + σ32 )
2E   6E
sau reducând termenii asemenea:
1+ µ 2
Wf = σ1 + σ 22 + σ32 − σ1σ 2 − σ1σ3 − σ 2 σ3
( ) (31)
3E

10