Curs 26

CURS 26
ACŢIUNEA DINAMICĂ A ÎNCĂRCĂRILOR.
SOLICITĂRI PRIN ŞOC

1. Fenomen. Clasificare
Se spune că o piesă este supusă la o solicitare dinamică atunci când se află în orice altă mişcare în
afară de mişcarea de translaţie rectilinie şi uniformă, se ciocneşte cu altă piesă, sau când asupra sa
acţionează forţe variabile în timp.
Se precizează că o piesă este solicitată static atunci când forţele care îi sunt aplicate cresc lent de la
zero până la valorile nominale şi rămân nemodificate un timp nedefinit.
Folosind drept criteriu modul de variaţie a acceleraţiilor, vitezelor şi forţelor aplicate pieselor,
solicitările dinamice se pot clasifica în următoarele trei mari grupe:
- Solicitări prin forţe de inerţie, (acceleraţia este constantă în mărime şi direcţie), care se întâlnesc la
piese în mişcare supuse la acceleraţii mari, a căror viteză variază în mod continuu (fără opriri sau porniri
bruşte), cum sunt: cablurile de ascensoare, bielele şi volanţii motoarelor cu ardere internă, discurile de
polizoare, discurile de turbină, etc. Introducând forţele de inerţie conform principiului lui d'Alembert şi
scriind condiţia de echilibru dinamic, problema se reduce la o situaţie echivalentă unui echilibru static.;
- Solicitări prin şoc, care se întâlnesc la piesele care se ciocnesc; asemenea situaţii apar la acţionarea
bruscă a organelor de maşini, la baterea pilonilor în pământ, la frânări bruşte, etc. În această situaţie nu se
cunoaşte legea de variaţie a acceleraţiei şi deci nu se pot introduce forţele de inerţie ale lui d'Alembert.;
- Solicitări variabile sau solicitări la oboseală, care se întâlnesc la piese la care are loc o variaţie
periodică a sarcinilor, variaţie care se repetă de un număr foarte mare de ori în unitatea de timp; asemenea
situaţii se întâlnesc la arborii maşinilor în mişcare de rotaţie, la bolţurile motoarelor cu ardere internă, la
dinţii roţilor dinţate, în general la majoritatea organelor de maşini aflate în mişcare periodică.

2. Solicitări prin forţe de inerţie

Asemenea solicitări apar la piesele aflate în mişcare neuniformă (mişcare accelerată); în general se
cunoaşte mişcarea pe care o execută piesa şi se cere să se dimensioneze sau să se verifice. Calculul unei
asemenea piese se face adăugând la forţele care o solicită static şi forţele de inerţie. Uneori, datorită
faptului că forţele de inerţie sunt mult mai mari decât cele statice, acestea din urmă se pot neglija.
În general, calculul unei piese supuse la solicitări prin forţe de inerţie se începe cu stabilirea
acceleraţiilor şi a forţelor de inerţie la care este supusă piesa, după care se scriu ecuaţiile de ehilibru din care
se determină reacţiunile, eforturile şi apoi tensiunile.

2.1 Calculul cablului de ascensor

Se consideră un ascensor care ridică o greutate P cu o mişcare uniform accelerată la pornire cu
acceleraţia a , cablul având greutatea proprie q pe unitatea de lungime, aşa cum se vede în figura 1.

Fig. 1
Secţionând cablul la distanţa x de forţa P , se consideră echilibrul părţii inferioare.
În secţiunea x forţa axială N din cablu va trebui să echilibreze forţele ce acţionează pe partea
x
inferioară, adică greutatea P , greutatea cablului precum şi forţele de inerţie corespunzătoare forţei P şi

1
Curs 26
P qx
porţiunii de cablu (adică a şi a unde g este acceleraţia gravitaţională) dirijate contrar sensului
g g
mişcării. Va rezulta astfel:
P + qx  a
N x = P + qx + a = ( P + qx ) 1 +  (1)
d g  g
Dacă ascensorul se va găsi în repaus sau în mişcare uniformă, adică a = 0 , forţa axială în secţiunea
x va fi:
N x = P + qx (2)
st

Din relaţiile (1) şi (2) se poate vedea că:

 a
N x = N x 1 +  = ψN x (3)
d st  g st

a
în care ψ = 1 + se numeşte coeficient dinamic.
g
Tensiunea normală în secţiunea x a cablului va fi:
Nx Nx
d st
σx = =ψ = ψσ x (4)
d A A st

Dacă încărcarea coboară, în relaţia (3) acceleraţia a va trebui luată cu semnul minus, iar dacă
încărcarea împreună cu cablul cad liber, atunci a = −g şi N x = 0 .
d

2.2 Calculul bielei de cuplare

Biela de cuplare de la locomotivă este o bară dreaptă, articulată la butoanele de manivelă a două roţi
egale în diametru aşa cum se poate vedea schematizat în figura 2.

Fig. 2
Ea execută o mişcare relativă (faţă de locomotivă) de translaţie circulară uniformă de viteză
unghiulară ω, astfel încât toate punctele sale sunt supuse aceleiaşi acceleraţii a = Rω2 , orientată paralel cu
manivelele spre centrele de rotaţie O1 sau O . Forţele de inerţie sunt orientate centripet în raport cu aceleaşi
puncte. Valoarea acestor forţe pentru unitatea de lungime a barei se determină din relaţia:
γA ⋅ 1 2 γA
q= Rω = Rω 2 (5)
g g
unde:
- γ - este greutatea specifică a materialului bielei;
- A - aria secţiunii transversale a bielei;
- g - acceleraţia gravitaţională.
Forţele de inerţie care încarcă biela reprezintă o sarcină uniform distribuită, înclinată faţă de axa
bielei, înclinare ce depinde de poziţia pe care o are biela faţă de manivele; cea mai defavorabilă dintre aceste
poziţii este cea din figura 2, în care manivelele sunt perpendiculare pe bielă. În acest caz, biela poate fi
schematizată ca o bară dreaptă simplu rezemată, încărcată cu o sarcină uniform distribuită, pentru care
momentul
ql 2
încovoietor maxim se obţine din relaţia: .
8
Dacă se ţine cont şi de greutatea proprie a bielei, atunci momentul maxim se obţine din relaţia:

2
Curs 26
ql 2 γAl 2  Rω2 
M max = =  + 1 (6)
8 8  g 

2.3 Calculul unei bare în mişcare de rotaţie

Se consideră bara din oţel din figura 3, de secţiune constantă A , de lungime l , ce se roteşte orizontal
în jurul unei axe verticale cu viteza unghiulară constantă ω .

Fig. 3
Forţa centrifugă df ce acţionează asupra unui element de bară de lungime dx , situat la distanţa x
faţă de axa de rotaţie, se determină din relaţia:
γ
df = dmω2 x = A ω2 xdx .
g
Forţa centrifugă F ce acţionează asupra întregii bare este:
l
γ 1 γ
F = ∫ df = A ω2 ∫ xdx = A ω2 l 2 (7)
g 0 2 g
Tensiunea normală maximă are loc în încastrare şi se determină cu relaţia:
F 1γ 22
σ= = ω l (8)
A 2g

2.4 Calculul aproximativ al volantului

Volantul este un organ de maşină, de forma unei roţi, montat pe arborele motor al unor maşini în
scopul reglării mişcării şi uniformizarea turaţiei acestora. Pentru calculul aproximativ se fac următoarele
ipoteze simplificatoare:
- se neglijează existenţa spiţelor;
- se consideră că obada are grosime mică în comparaţie cu raza volantului R;
- se ia în consideraţie numai efectul forţelor de inerţie, neglijndu-se efectul greutăţii proprii.
În aceste condiţii volantul este un inel care se roteşte cu viteză unghiulară constantă ω , supus în toate
secţiunile la întindere, datorită forţelor de inerţie centrifuge care apar în mişcarea sa de rotaţie (figura 4).

Fig. 4
Fiecare element de volant având o lungime egală cu unitatea este supus unei forţe de inerţie
centrifuge dată de relaţia:
γA ⋅ 1 2 γA
q= Rω = Rω 2
g g

3
Curs 26
Secţionând volantul printr-un plan diametral şi înlocuind efectul jumătăţii înlăturate prin forţele N ,
la care se adaugă forţele de inerţie centrifuge pe unitatea de lungime a coroanei de volant q , şi scriind
ecuaţia de proiecţii pe axa Oy , rezultă:
π
−2N + ∫ qR sin ϕdϕ = 0 .
0
În această relaţie, R ⋅ dϕ reprezintă un element de lungime din coroana volantului.
π
Deoarece: ∫ R sin ϕdϕ = 2R
0
γA 2 2
forţa de întindere N va fi: N = qR = R ω .
g
Tensiunea normală de întindere în coroana volantului este:
N γ 2 2
σ= = R ω (9)
A g
unde v = Rω este viteza centrului de greutate al secţiunii obezii.
Se poate observa că această tensiune este dependent de aria secţiunii volantului, deci relaţia (9) nu
poate fi folosită la dimensionare acestuia. Cunoscând însă rezistenţa admisibilă σ a a materialului din care
este executat volantul, relaţia (9) poate servi la calculul vitezei periferice maxime admisibile v , respectiv:
a

σa g
va = (10)
γ
La volanţi din fontă, pentru σ a = 6.7 MPa şi γ = 71kN / m 3 , rezultă v a ≤ 30.43m / s .

3 Solicitări prin şoc

Şocul este fenomenul ce are loc atunci când vitezele punctelor aparţinând unui corp variază brusc
(ciocnire) şi se manifestă prin deformări locale, datorită forţelor sau cuplurilor mari care apar. Valorile mari
ale acestor forţe sau cupluri scad repede în timp şi sunt greu de evaluat. Datorită propagării sale, şocul
produce şi un efect general, ce se manifestă în toată masa corpului prin deformări şi oscilaţii amortizate.
Din această scurtă prezentare rezultă că şocul este un fenomen complex.
În ceea ce priveşte comportarea materialelor la şoc se poate evidenţia faptul că materialele tenace au o
comportare mai bună decât cele fragile.
De asemenea piesele cu concentratori se comportă la şoc mai defavorabil decât cele fără
concentratori.
La baza calculului la şoc stă principiul conservării energiei, lucrul mecanic de deformaţie fiind
acumulat în întregime sub formă de energie de deformaţie.
Se ştie că deformaţia elastică se propagă într-un corp cu vitaza sunetului corespunzătoare materialului
acestuia. Când forţa este aplicată static, viteza de propagare a deformaţiei va fi mare, dar viteza de creştere a
deformaţiilor în corp va fi mică, iar când forţa statică a atins valoarea ei finală, procesul de deformaţie se
poate considera realizat în tot corpul.
La solicitarea prin şoc a barei din figura 5, dacă lungimea acesteia nu este prea mică, în prima fază a
solicitării - perioada în care viteza corpului care cade scade până la zero - procesul de deformaţie nu se
propagă în întreaga bară, ci se concentrează pe o anumită porţiune a ei, conducând la deformaţii mai mari
decât în cazul solicitării statice. După această primă fază a şocului, deformaţia se propagă în restul barei,
scăzând în zona unde se concentrase. Ajungând la capătul fixat al barei, deformaţia se reântoarce,
obţinându-se astfel atât deformaţii, cât şi prin tensiuni în bară un proces cu caracter ondulatoriu.
Fenomenul se complică prin faptul că, datorită existenţei undelor de deformaţii, forţele de inerţie ale
elementelor de masă sunt diferite în lungul barei. Dacă apar şi deformaţii plastice, procesul de solicitare prin
şoc se complică şi mai mult, deoarece viteza lor de propagare nu este constantă, depinzând de starea de
tensiune corespunzătoare lor. În acest fel, starea de tensiune şi deformaţie a unei bare solicitată prin şoc este
foarte complexă, bara efectuând şi vibraţii longitudinale împreună cu forţa aplicată ei.

4
Curs 26

Fig. 5
În cele ce urmează se va studia numai cazul solicitării prin şoc, care produce deformaţii elastice şi
numai acea etapă a solicitării, când procesul de deformaţie s-a propagat în toată bara, producându-se
deplasările maxime.
Pentru determinarea stării de tensiune în bară, datorită şocului, nu se va putea utiliza condiţia de
echilibru dinamic, deoarece forţele de inerţie care intră în această condiţie nu sunt cunoscute. Se admit în
continuare următoarele:
- corpul care cade reprezintă un corp neelastic şi din momentul aplicării lui pe bară rămâne legat de
aceasta (şoc plastic) în toată perioada procesului de mişcare;
- deformaţia barei din forţa aplicată prin şoc propagată în toată bara ascultă de legea lui Hooke şi este
asemenea defomaţiei produse de aceeaşi forţă aplicată static.
Deci, la solicitarea prin şoc, legătura dintre forţele dinamice şi deplasările dinamice sau dintre
tensiunile dinamice şi deformaţiile dinamice este aceeaşi ca şi în cazul forţelor statice (se acceptă acelaşi
modul de elasticitate ca şi în cazul solicitării statice).
Deoarece curba forţă-deplasare pentru cazul aplicării încărcării prin şoc figura 6 este asemenea
curbei obţinute pentru aceeaşi forţă aplicată static, deplasările în cazului şocului se vor obţine din
deplasările statice prin multiplicarea lor cu un coeficient ψ > 1 , identic în toate punctele corpului, şi la fel,
tensiunile în cazul aplicării forţei prin şoc, vor fi tensiunile statice multiplicate cu acelaşi coeficient ψ ,
numit coeficient dinamic sau multiplicator de impact.

Fig. 6
În momentul atingerii barei, forţa P care cade are energia cinetică T , care în urma şocului se
transformă în alte forme de energii şi anume:
- energie potenţială de deformaţie W a corpului lovit;
- energie cinetică de mişcare a barei E1 împreună cu corpul căzut;
- energie consumată prin producere de căldură, vibraţii sonore şi alte fenomene.
Neglijând pierderile ultime de energie, legea conservării energiei se poate scrie sub forma:
T = W + E1 (11)
Când masa corpului lovit este mică în comparaţie cu masa corpului căzut, termenul E1 este mic în
raport cu T , putându-se scrie aproximativ:
T≈W (12)

5
Curs 26
3.1 Coeficientul dinamic în cazul când se neglijează masa corpului supus la şoc
Se consideră cazul când masa corpului elastic care suportă şocul este mică în raport cu masa corpului
care cade şi se poate neglija.
Se presupune o grindă supusă la încovoiere prin şoc vertical ca în figura 7, dar rezultatele deduse vor
fi valabile şi pentru alte cazuri de solicitări.

Fig. 7
Fie ∆ d cea mai mare deplasare dinamică (din şoc) după direcţia forţei P şi ∆ st deplasarea
corespunzătoare aplicării statice a forţei P . Forţa P căzând de la distanţa h , produce un lucru mecanic:
(
Wd = P h + ∆ d ) (13)
Energia cinetică a corpului care cade va fi egală cu cantitatea cu care se micşorează energia potenţială
a acestui corp, adică cu lucrul mecanic efectuat de forţa P în cădere:
(
T = P h + ∆d ) (14)
Energia potenţială de deformaţie a corpului lovit se poate scrie ştiind că solicitarea este de încovoiere:
σ d2 2
σst2 2
U= ∫ 2E dV = ψ ∫ 2E dV = ψ U st (15)
V V
unde prin ipotezele făcute
Pd = ψP
∆ d = ψ∆ st
σ d = ψσst
Utilizând relaţia (12) rezultă:
( )
P h + ∆ d = ψ 2 U st (16)
Notând:
Ph = W0
P∆ d = Pψ∆ st = 2ψL st
unde: - W0 lucrul mecanic de deformaţie produs de forţa P în cădere pe distanţa h ;
1
- L st = P∆ - cu L st lucrul mecanic produs de sarcina P dacă aceasta ar fi aplicată static.
2 st
Dar se ştie pentru cazul static că:
U st = L st (17)
şi va rezulta:
W0 + 2L st ψ = ψ 2 U st (18)
Dar din (18) rezultă:
W0 + 2L st ψ = ψ 2 L st ,
sau

6
Curs 26
W0
ψ 2 − 2ψ − = 0.
L st
În urma rezolvării acestei ecuaţii rezultă:
W0
ψ = 1+ 1+ (19)
Lst
Înlocuind în (19) lucrul mecanic de deformaţie W produs de forţa P în cădere pe distanţa h prin
0
una din relaţiile:
Pv 2 1
W0 = Ph sau W0 = şi pe L = P∆ ,
st
2g 2 st
se obţin pentru coeficientul dinamic următoarele expresii:
2h
ψ = 1+ 1+ (20)
∆ st
respectiv:
v2
ψ = 1+ 1+ (21)
g∆ st
O expresie analoagă (19) se obţine şi pentru şocul produs de piese în mişcare de rotaţie, figura 8.
Piesele în mişcare de rotaţie ce transmit un cuplu M t cu viteză unghiulară ω sunt volantul 1 al cărui
moment de inerţie masic este J şi arborele 2 de diametru d şi lungime l . Pe această figură este prezentată
şi frâna 3 . În figura 8b este prezentat acelaşi arbore când extremitatea liberă a arborelui este blocată. În
acest caz, arborele suferă o deformaţie, unghiul de rotire al secţiunii din dreptul volantului faţă de regimul
de lucur normal fiind ϕ .

Fig. 8
În cazul pieselor aflate în mişcare de rotaţie se pot folosi relaţiile prezentate deja, adică:
τ d = ψτst
(22)
ϕd =ψϕst
În relaţia (22) s-au notat:
- τst este tensiunea produsă de cuplul de răsucire M t ;
- ϕ unghiul de deformaţie produs asupra arborelui de lungime l de către cuplul M în regimul
st t
normal de lucru.
Lucrul mecanic pentru cazul prezentat în figura 8b este:
W = W0 + M t ϕd = W0 + ψM t ϕst (23)
1 2
unde W = Jω este lucrul mecanic produs în regim static.
0 2
Energia de deformaţie va fi:

7
Curs 26
τ d2 2
τste 2
U= ∫ 2G dV = ψ ∫ 2G dV = ψ U st .
V V
Dacă se notează:
1
L st = Mϕ
2 t st
relaţia (23) devine:
W = W0 + 2ψLst (24)
Scriind că W = U şi de asemenea, că L = U se obţine pentru ψ o relaţie de forma:
st st

Jω 2
ψ = 1+ 1+ (25)
M t ϕst
Momentul de inerţie masic pentru un disc cilindric de diametru exterior D este:
PD 2
J= (26)
8g
iar pentru o coroană circulară de diametru exterior D este:
PD 2
J= (27)
4g
unde: P este greutatea piesei respective şi g acceleraţia gravitaţională.
Pentru cazul în care pe acelaşi arbore sau pe un sistem de arbori sunt mai mulţi volanţi şi mai multe
cupluri, fracţia din relaţia (24) devine:
∑ Jω 2 (28)
∑ M t ϕst
Din relaţiile (20), (21), (24) se poate deduce că, dacă corpul cade de la înălţimea h = 0 are viteza la
contactul cu corpul lovit v = 0 sau este blocat (atunci când se roteşte cu ω = 0 ), multiplicatorul de impact
are valoarea minimă ψ = 2 .
În general în relaţiile deduse pentru multiplicatorul de impact, fracţia de sub radical are valori mult
mai mari decât unitatea. În aceste condiţii, multiplicatorul de impact poate fi calculat cu o eroare mai mică
de 5% folosind formulele prescurtate:

ψ = 1+
W0
= 1+
2h
= 1+
v2
= 1+
∑ Jω 2 (29)
Wst δst gδst ∑ M t ϕst
Pentru cazul când fracţia de sub radical are o valoare ≥100, atunci se pot folosi, cu o eroare ≤10%,
relaţiile aproximative:

ψ=
W0
=
2h
=
v2
=
∑ Jω 2 (30)
Wst δst gδst ∑ M t ϕst
Metoda multiplicatorului de impact are un caracter general şi poate fi folosită la bare, sisteme de bare,
drepte sau curbe, plane sau spaţiale, supuse la solicitări simple sau compuse.
Un caz special îl constituie arborii ce se rotesc în gol, a căror mişcare este blocată la un moment dat.
Calculul acestor arbori se face pornind, de asemenea, de la principiul conservării energiei, scriind că:
Jω 2 M t ϕ
= (31)
2 2
unde:
- M t este momentul de răsucire care, aplicat static, produce aceeaşi deformaţie unghiulară ϕ ca cea
produsă de energia volantului în mişcare după blocarea arborelui;
- J momentul de inerţie masic al volantului de pe arbore;
- ω viteza unghiulară de rotaţie a arborelui înainte de blocarea acestuia.

8
Curs 26
Scriind că:
Mtl
ϕ=
GI p
relaţia (31) devine:
2
M 2t l
Jω = (32)
GI p
de unde rezultă:
Jω2 GI p
Mt = (33)
l
În numeroase probleme interesează deplasarea arborelui, respectiv:
Mtl Jω 2 l
ϕ= = (34)
GI p GI p
M t fiind obţinut din relaţia (33).
Pentru arborele de secţiune circulară, tensiunea tangenţială maximă la răsucire se obţine din relaţia:
M t = τ max Wp
în care înlocuind pe M t rezultă:

2GJω2
τ max = (35)
V
V fiind volumul părţii de bară solicitată la răsucire.
În cazul unui arbore din mai multe porţiuni cilindrice de diametre diferite şi mai mulţi volanţi relaţia
(35) devine:
2G ∑ Jω2
i
τ max = (36)
∑ V
i

9
Curs 26
3.2 Coeficientul dinamic în cazul când se ţine seama de masa corpului supus la şoc
În cele precedente s-a considerat că masa corpului supus la şoc este mică în raport cu masa încărcării
care produce şocul, neglijând astfel energia cinetică consumată pentru transmiterea vitezei şi punerea în
mişcare a elementelor de masă a corpului lovit. Acest lucru este echivalent cu a considera că în timpul
impactului viteza corpului care cade nu se modifică. În realitate, în momentul impactului corpul care cade
pierde din viteză, iar partea din corpul lovit în contact cu corpul care a căzut preia viteză, viteza corpului
căzut modificându-se până ce acesta împreună cu corpul lovit în punctul de contact au aceeaşi viteză.
Evaluarea riguroasă a energiei cinetice a masei corpului lovit este foarte dificilă datorită legii complicate de
variaţie a vitezei pe lungimea barei. Se poate obţine însă cu o precizie satisfăcătoare energia cinetică
consumată pentru punerea în mişcare a masei corpului lovit, înlocuind corpul real cu o masă echivalentă
concentrată în punctul de contact, având aceeaşi energie cinetică şi aceeaşi cantitate de mişcare ca şi corpul
lovit în momentul şocului. De asemenea, se acceptă ipoteza că legea de distribuţie a vitezelor în corpul lovit
este analoagă legii distribuţiei deplasărilor în acesta.
Fie v viteza forţei P care cade imediat înainte de contact şi v viteza forţei P şi a corpului în
0
k 1Q
punctul de impact după efectuarea contactului. Fie, de asemenea, masa corpului echivalent având
g
k2Q
aceeaşi cantitate de mişcare şi masa corpului echivalent având aceeaşi energie cinetică ca şi corpul
g
real supus la şoc; k1 şi k 2 sunt coeficienţi de reducere ai masei pentru cantitatea de mişcare , respectiv
Q
pentru energia cinetică, iar masa corpului real. Modelul avut în vedere pentru cele două corpuri care se
g
ciocnesc este cel din figura 9.

Fig. 9
În procesul solicitării prin şoc se deosebesc trei momente caracteristice:
- momentul care precede imediat contactul celor două corpuri şi în care viteza forţei P este
v = 2gh , iar a corpului echivalent este nulă;
- momentul după efectuarea contactului, când forţa P împreună cu corpul echivalent au aceeaşi viteză
v ; se va deduce viteza v , cunoscând că în cazul şocului plastic cantitatea de mişcare până la ciocnire este
1 1
egală cu cantitatea de mişcare după ciocnire (teorema conservării cantităţii de mişcare ):
Pv P + k1Q
= v1 ⇒
g g
(37)
P
v1 = v
P + k 1Q
- momentul când cele două corpuri puse în mişcare ating deplasările maxime, iar viteza forţei P şi a
corpului lovit este nulă. După acest moment, mişcarea sistemului celor două corpuri se continuă cu deplasări
de celălalt sens. Se poate utiliza în acest moment teorema conservării energiei exprimată sub forma:
E 2 − E1 = L ext + L int (38)
unde:
- E - energia cinetică finală;
2

10
Curs 26
- E - energia cinetică iniţială;
1
- L ext - lucrul mecanic al forţelor exterioare;
- L - lucrul mecanic al forţelor interioare.
int
Se va avea în vedere că în relaţia (38) E = 0 , deoarece reprezintă energia cinetică în momentul
2
deplasării maxime, deci când viteza este nulă, iar E reprezintă energia cinetică după ciocnire la începutul
1
mişcării, când cele două corpuri au viteza comun v .
1
Evaluând termenii din relaţia (38) rezultă:

E1 =
P + k 2Q
v12 =
(
P2 P + k 2Q )v 2
2
2g 2g ( P + k Q ) 1

(
L ext = P + k 2 Q ∆ d ) (39)
1
L int = − Pd ∆ d − k 2 Q∆ d
2
Ultimele relaţii din (39) ţin seama că forţele exterioare P şi k 2 Q parcurg deplasarea ∆ d şi că lucrul
1
mecanic interior este egal cu energia potenţială de deformaţie U = P ∆ cu semn schimbat, dat de forţa
2 d d
P aplicată dinamic şi de forţa (reacţiunea) k 2 Q care parcurge cu toată intensitatea deplasarea ∆ d .
Relaţia (38) de conservare a energiei se va scrie sub forma:

−
(
P2 P + k2Q )v 2 1
= P∆ d − Pd ∆ d (40)
2
2g ( P + k Q ) 2
1
sau
(
P2 P + k 2Q )v 2
+ P∆ d =
1
P∆ (41)
2
2g ( P + k Q ) 2 d d
1
1
Relaţia (40) se obţine şi direct, dacă în relaţia P h + ∆ d = ( ) P ∆ , în locul energiei cinetice
2 d d
P 2
Ph = v se introduce valoarea lui E1 .
2g
Din relaţia (41), introducând coeficientul dinamic ψ , se obţine în continuare:

(
P2 P + k 2Q ) 2gh + ψP∆ =
1 2
ψ P∆ st
2 st
2g ( P + k Q ) 2
1
1
sau, cu W0 = Ph şi Wst = P∆ rezultă:
2 st

ψ 2 − 2ψ −
(
P P + k 2Q )− W 0
=0 (42)
2
Wst
( P + k1 Q )
Rezolvând ecuaţia (42) şi reţinând soluţia pozitivă, se obţine:

11
Curs 26
Q
W0 1+ k2
ψ = 1+ P (43)
2
Wst  Q
 1 + k1 P 
 
care se mai poate scrie şi sub forma:
Q Q
1+ k2 2 1 + k2
2h P = 1+ 1+ v P
ψ = 1+ 1+ 2 2
(44)
∆ st  Q g∆ st  Q
 1 + k1 P   1 + k1 P 
   
Coeficienţii k şi k se vor determina ţinâmd seama de presupunerea că distribuţia vitezelor în corp
1 2
este analoagă cu distribuţia deplasărilor dinamice, astfel:
vx ∆x ψ∆ x ∆x
d st st
= = = .
v1 ∆d ψ∆ st ∆ st
Cantitatea de mişcare a sistemului imediat după şoc, se poate scrie:
k 1Q dQ
g
v1 = ∫ g
v
V
de unde:
1  x st 
∆
1 vx
Q V∫ v1 Q V∫  ∆ st 
k1 = dQ = dQ (45)
 
integrala efectuându-se pe întreg volumul V al corpului lovit. Energia cinetică a corpului echivalent şi a
corpului real, după efectuarea şocului, se poate, de asemenea, scrie sub forma:
k 2Q dQ
v12 = ∫ 2g v x
2
2g V
sau
2 2
1  x st 
∆
1 v 
 dQ
k2 = ∫  x  dQ = ∫ (46)
Q V  v1 
 Q V  ∆ st 
 
În acest fel coeficienţii k1 şi k 2 sunt legaţi de deplasările produse de forţa P aplicată static pe
corpul supus la şoc.

3.3 Cazul barei supusă la întindere sau compresiune prin şoc (şoc longitudinal)

Fie bara din figura 10 supusă la şoc longitudinal de forţa P .

Fig. 10

Deplasarea secţiunii la distanţa x de la capătul fixat va fi:

12
Curs 26
Px
∆x =
st EA
iar în secţiunea unde este aplicată forţa P :
Pl
∆ st = .
EA
Deoarece:
∆x
st x
=
∆ st l

va rezulta din relaţiile (45) şi (46) cu dQ = γA ⋅ dx :

l
1 x 1
k1 = ∫
γAl 0 l
γAdx =
2
l 2
1 x 1
k2 = ∫  
γAl 0  l 
γAdx =
3

3.4 Bara supusă la încovoiere prin şoc (şoc transversal)

Se consideră grinda simplu rezemată acţionată static de forţa P la mijlocul dechiderii ca în figura 11.

Fig. 11
Deplasările sunt:
P
∆x =
st 48EI
3l 2 x − 4x 3 ( )
Pl3
∆ st =
48EI
iar
∆x
1 2
∆ st
st
=
l 3 (
3l x − 4x 3 . )
Coeficienţii k1 şi k 2 se vor deduce din relaţiile:

1  x st 
∆ l/ 2
k1 = ∫  dQ = 2 1 2 5
( )
Q V  ∆ st  ∫
γAl 0 l 3
3l x − 4x 3 γAdx =
8
 
2
1  x st 
∆ l/ 2
k2 = ∫  dQ = 2 1 2 17
( )
Q V  ∆ st  ∫
γAl 0 l 3
3l x − 4x 3 dx =
35
 

3.5 Solicitări prin şoc orizontal

Se presupune o solicitare prin şoc a unui element de construcţie de masă Q / g produsă printr-un corp
de masă P / g care se deplasează orizontal, aşa cum se poate vedea în figura 12.

13
Curs 26

Fig. 12

Ca şi în cazul şocului vertical, se consideră în punctul de contact un corp liber cu masa echivalentă,
având aceeaşi cantitate de mişcare şi energie cinetică ca şi corpul lovit real. Corpul de masă P / g loveşte
bara cu viteza v şi apoi cele două corpuri se deplasează împreună cu aceeaşi viteză orizontală v1 care este
dată de teorema conservării cantităţii de mişcare, dată de relaţia:
Pv P + k1Q P
= v1 ⇒ v1 = v
g g P + k 1Q

La atingerea deplasării maxime, viteza celor două corpuri este nulă. Teorema conservării energiei se
va scrie în acest moment sub forma:

−
(
P2 P + k 2Q )v 2 1
= − Pd ∆ d (47)
2
2g ( P + k Q ) 2
1
din care însă lipseşte termenul P∆ d din lucrul mecanic exterior, deoarece forţa P deplasându-se orizontal
nu îl va mai produce.
Introducând coeficientul dinamic ψ , ecuaţia devine:

ψ2 −
(
P P + k 2Q W
0
) =0 (48)
2
Wst
( P + k 1Q )
cu soluţia:
Q
W0 1 + k2
ψ= P (49)
2
Wst  Q
 1 + k 1 P 
 
în care:
Pv 2
W0 = = Ph
2g
1
Wst = P∆ st
2
iar k1 şi k 2 au fost deduşi deja.
Considerând şi aici k1 = k 2 rezultă:

W0 1
ψ= (50)
Wst Q
1+ k2
P

14
Curs 26
Când se neglijează masa elementului lovit, coeficientul dinamic ψ ia forma:
W0 2h v
ψ= = = (51)
Wst ∆ st g∆ st

3.6 Observaţii privind calculul la solicitări prin şoc

Aşa cum s-a prezentat, ipotezele care stau la baza calculului la solicitări prin şoc sunt aproximative şi
nu dau o reprezentarea riguroasă fenomenului care este mult mai complex, chiar în situaţia comportării
barelor numai în domeniul elastic. Dacă se consideră că o parte din energia cinetică se consumă pentru
producerea de căldură, vibraţii sonore, deformaţii plastice în zona contactului etc., se poate aprecia şi mai
mult gradul de aproximare pe care îl reprezintă calculul formulat mai înainte. Se constată însă că, dacă şocul
nu este impus cu o viteză mare, aceasta fiind mică în raport cu viteza de propagare a undelor de deformaţii,
solicitarea elementului efectuându-se în domeniul elastic, relaţiile stabilite dau rezultate satisfăcătoare.
În cazul şocului vertical cu o înălţime de cădere nulă ( k = 0 ) , coeficientul dinamic a rezultat ψ = 0 .
Din expresiile lui ψ se deduce că întotdeauna ψ ≥ 2 . Sunt numeroase cazurile când la aplicarea unei forţe
pe un element de construcţie nu toată masa acesteia se aplică prin şoc. Ar urma astfel să se aplice
coeficientul dinamic numai acelei părţi din forţă care se aplică dinamic, sau un coeficient dinamic
1 < ψ < 2 forţei totale. Asemenea valori de coeficienţi dinamici, determinaţi în special experimental, se
întâlnesc în normele pentru proiectarea podurilor şi a podurilor rulante.

3.7 Elemente privind teoria riguroasă a şocului longitudinal.

Ecuaţia propagării undelor longitudinale
Reluând analiza procesului de solicitare în domeniu elastic prin şoc longitudinal, se consideră o bară
dreaptă suficient de lungă, liberă la un capăt şi fixată rigid la cealaltă extremitate, acţionată prin şoc axial de
către un corp rigid în capătul liber. Particulele materiale ale barei din extremitatea încărcată sub acţiunea
forţelor rezultate din şoc sunt puse în mişcare producând o undă de compresiune care se propagă spre
extremitatea mai îndepărtată a barei. Într-o anumită secţiune a barei în care încă nu ajuns unda (şi în toate
secţiunile următoare acesteia) nu vor fi tensiuni. Unda de compresiune se propagă până la capătul fixat în
care se reflectă înapoi, propagându-se spre extremitatea liberă de asemenea ca o undă de compresiune.
Ajungând în capătul liber, aceasta este din nou reflectată, însă ca o undă de întindere, procesul continuându-
se mai departe la fel. Fenomenul descris poate fi exprimat analitic, obţinându-se astfel relaţii pentru
determinarea deplasărilor şi tensiunilor.
Fie o bară dreptă suficient de lungă, de secţiune constantă, căreia i se aplică un şoc longitudinal la
timpul t = 0 , aşa cum este prezentat în figura 13.

Fig. 13

În secţiunea infinit vecină x + dx efortul axial va fi N + dN , unde:

∂  ∂u  ∂2u
dN = EA dx = EA dx (52)
∂x  ∂x  ∂x 2

15
Curs 26
Ţinând seama şi de forţele de inerţie după d'Alembert, ecuaţia de echilibru pentru elementul de bară
va fi:
∂2u
N + dN − N − Aρ 2 dx = 0 (53)
∂t
care, după înlocuirea lui dN prin relaţia (52) devine:
∂2u ∂2u
E − ρ =0 (54)
∂x 2 ∂t 2
Introducând notaţia:
E
c= (55)
ρ
unde c are dimensiunea unei viteze, ecuaţia (54) va avea forma:
∂2u 2
2 ∂ u
− c =0 (56)
∂t 2 ∂x 2
şi reprezintă ecuaţia mişcării punctelor materiale din bară. Soluţia generală a acestei ecuaţii diferenţiale cu
derivate parţiale este:
u = f (x + c ⋅ t) + g(x − c ⋅ t) (57)
unde f este o funcţie oarecare de (x + c ⋅ t) şi g o funcţie oarecare de (x − c ⋅ t) . Pentru a da o
semnificaţie fizică soluţiei (57) se va urmări funcţia g ( x − c ⋅ t ) . La un timp determinat t1 , aceasta are
valoarea:
(
u = g x − c ⋅ t1 , )
care este o funcţie de x , având un grafic de forma dată de figura 14.

Fig. 14
( )
La un alt timp t 2 , următor, funcţia g are valoarea g x − c ⋅ t 2 ,care se poate scrie sub forma:

)  {
g x − c ⋅ t 2 = g  x − c t 2 − t 1  − c ⋅ t1 .
( ( ) }
(
Deci, g x − c ⋅ t 2 ) are aceeaşi formă ca şi g x − c ⋅ t1 ( ) dacă variabila x se schimbă cu

( )
x − c t 2 − t1 , ceea ce înseamnă că funcţia g x − c ⋅ t 2 ( ) este echivalentă cu (
funcţia g x − c ⋅ t1 )
( )
deplasată însă cu c t 2 − t1 în lungul axei x .
Se deduce astfel că g ( x − c ⋅ t ) reprezintă o undă de deformare care se deplasează în bloc (de formă
constantă) în sensul crescător al lui x (de la stânga la dreapta); deoarece într-un interval de timp infinit mic
∆t , unda este deplasată cu c∆t , viteza de propagare a undei în sensul axei va fi:
∆x dx E
lim = =c= (58)
∆t →0 ∆t dt ρ

16
Curs 26
În mod analog se poate arăta că u = f ( x + c ⋅ t ) este o undă de formă constantă care se deplasează de
la dreapta la stânga (în sens descrescător a lui x ), cu aceeaşi viteză c . Soluţia generală (57) va da deci două
unde de deformare care se deplasează cu aceeaşi viteză, dar în sensuri contrare.
Vitezele de propagare a undelor de deformare în oţel, aluminiu uşor aliat şi beton sunt date în tabelul
A. La valoarea vitezei c este necesar să se exprime modulul E în unităţi absolute.
Tabelul A
Material E
c= (în m/s)
ρ
Oţel 5100
Aluminiu uşor aliat 4900
Beton 2400
În continuare se consideră cazul:
σ0
f ( x + ct ) = 0, g ( x − ct ) = − ( x − ct ) , pentru x 〈ct; (59)
E
f ( x + ct ) = 0, g ( x − ct ) = 0, pentru x〉 ct; (60)
În acest caz:
u=0 pentru x 〉 ct;
σ0 (61)
u=- ( x − ct ) pentru x 〈 ct
E
Ultima expresie reprezintă o undă de deformare dată în figura 15, triunghiul Oab crescând în
mărime, pe măsură ce unda parcurge bara.

Fig. 15
În zona deformată:
∂u
σ=E = −σ 0 (62)
∂x
astfel că expresia (59) admisă pentru funcţia g corespunde unei tensiuni constante de compresiune −σ 0 în
zona Ob a barei. Deoarece pentru t = 0, Ob = 0 , deplasarea în O este nulă iniţial, astfel că problema de
mai sus corespunde unei bare la care în capătul O se aplică brusc tensiuni de compresiune −σ 0 menţinute
constante în mărime. Pe măsură ce unda Oab se propagă în bară, în toate secţiuile se va atinge tensiunea
−σ 0 . În zona solicitată, viteza particulelor va fi:
∂u σ 0 c
v= =
∂t E
sau:
σ0
v= (63)
ρE

17
Curs 26
deci viteza particulei v este diferită, atât în mărime, cât şi în direcţie, de viteza de propagare a undei c .
Deoarece frontul de deformaţie atinge secţiunea b de abscisă x = c ⋅ t , lungimea barei fiind l , unda de
l
deformaţie va atinge extremitatea cealaltă a barei după timpul t1 = . Rezultă, de asemenea, că dacă
c
capătul liber al barei este acţionat prin şoc axial de o masă rigidă cu viteza cunoscută v , se vor produce în
Ev
bară tensiunile σ = .
c

18