Tulburarea de deficit de atentie si hiperactivitate (ADHD) este o tulburare de neurodezvoltare

care are cauze neurobiologice. Desi exista unele ipoteze despre determinarea genetica a acestei
tulburari, acest fapt nu este inca clar dovedit, fiind nevoie de cercetari suplimentare pentru a
stabili ce anume determina aceasta afectiune. 

ADHD poate aparea ca urmare a afectarii creierului copilului in timpul dezvoltarii fetale,
la nastere sau dupa nastere dupa producerea unor traumatisme, leziuni, infectii, din cauza
lipsei temporare de oxigen sau a altor afectiuni congenitale. Astfel, incidenta ADHD este
semnificativ mai crescuta in randul acestor categorii de risc, la care se adauga si categoria
copiilor prematuri sau cu greutate foarte mica la nastere. De asemenea, stress-ul, fumatul,
consumul de droguri, alcool si medicamente interzise in timpul sarcinii sau alte afectiuni
medicale ale mamei in timpul sarcinii pot determina tulburarea ADHD la copil. In acelasi timp,
copiii cu un istoric timpuriu de abuz, neglijare si abandon manifesta simptome specifice ADHD,
desi in cazul acestora este mult mai probabila existenta unei tulburari de atasament.

Ce este mai exact ADHD?

Cand spunem “ADHD” ne imaginam, de obicei, acel copil excesiv de hiperactiv, care se catara
peste tot, vorbeste neintrebat, incalca toate regulile si este rezistent la orice forma de disciplinare
(fie de tip recompensa, fie de tip pedeapsa), fiind un vulcan de energie ce epuizeaza atat familia,
cat si cadrele didactice implicate in educatia sa. In acelasi timp, pare a fi si definitia unui copil
foarte rasfatat, dar si a unui copil cu un temperament vulcanic si cu foarte multa energie de
consumat.

ADHD inseamna mult mai mult. Este important de stiut ca exista doua tipuri de ADHD:
•    ADHD in care predomina neatentia - mai frecvent in cazul fetelor. Presupune un sablon
consistent si vizibil de dificultati de concentrare a atentiei, in special in sarcinile care implica un
efort mental sustinut (cum sunt sarcinile scolare), dificultati de organizare si planificare a
activitatilor simple de zi cu zi, distractibilitate, superficialitate si neglijenta in privinta bunurilor
personale si activitatilor de realizat, dificultati in a intelege instructiuni verbale complexe, in a
ramane la subiect in timpul unei conversatii si dificultati in a povesti coerent o intamplare. 
•    ADHD in care predomina hiperactivitatea si impulsivitatea - mai frecvent la baieti. Implica o
activitate motorie excesiva, o stare permanenta de agitatie, vorbit excesiv, lipsa rabdarii si
incapacitatea de a amana gratificarea, nevoia de a primi pe loc ceea ce isi doreste, asumarea unor
comportamente riscante fara o anticipare corecta a consecintelor sau a pericolului.

De multe ori, copilul prezinta toate cele trei elemente descriptive ale acestei tulburari:
hiperactivitate, impulsivitate si neatentie, cu grade variabile de severitate. 

Simptomele mentionate nu trebuie sa fie expresia unui comportament opozitionist, sfidator, ostil
sau a esecului de a intelege instructiunile sau sarcina de realizat. In plus, multe dintre aceste
simptome trebuie sa fi fost prezente inca dinainte de varsta de 12 ani.

Cum recunoastem corect ADHD?

Orice copil poate fi, in anumite momente din viata, hiperactiv, impulsiv sau neatent fara a
insemna ca sufera de ADHD. Stilul de viata modern, care ofera oportunitati reduse de miscare in
aer liber si activitati practice, nu ii lasa pe copii sa isi consume intr-un mod adecvat energia.
Statul in casa in fata televizorului sau tabletei, dar si statul in banca la scoala ore in sir ii fac pe
micuti sa se transforme in adevarate “bombe cu ceas”. Din copii veseli, sanatosi si energici devin
“copii-problema”, cu toate consecintele de rigoare asupra vietii scolare si a familiei.

Pentru a lua in calcul diagnosticul de ADHD este nevoie ca viata sociala a copilului,
abilitatile sale adaptative si mai ales performanta sa scolara sa fie sever afectate de aceste
tipuri de comportamente, astfel incat rezultatul sa fie un copil disfunctional in toate mediile de
viata: familiala, scolara sau academica si sociala.

Diagnosticul de ADHD este pus de medicul psihiatru sau neurolog de obicei dupa varsta de 6 – 7
ani, intrucat comportamentul hiperactiv si durata mica de concentrare a atentiei sunt adesea
specifice copilului mic (in special in randul baietilor), fiind o etapa normala a dezvoltarii. 

Este foarte important de retinut ca ADHD este o tulburare de neurodezvoltare, fiind o conditie
medicala prezenta inca de la nastere. Prin urmare, simptomele sale specifice trebuie sa fi fost
observate inca din copilaria mica, devenind mai evidente atunci cand copilul este integrat in
colectivitate. Astfel, daca un copil manifesta simptomele descrise intr-un moment bine definit in
timp (spre exemplu, dupa divortul parintilor sau dupa alt eveniment traumatic, dar si dupa
inceperea scolii sau pur si simplu brusc, fara nicio explicatie evidenta), cel mai probabil acesta
nu sufera de ADHD, ci de o alta afectiune medicala sau psihologica. Intrucat exista foarte multe
afectiuni neurologice si psihiatrice care determina schimbarea comportamentului copilului intr-
un tipar de tip “ADHD”, diagnosticul diferential este crucial.

Un diagnostic corect de ADHD presupune ca simptomele sa fie vizibile in aproape toate

contextele de viata ale copilului, atat acasa cat si la gradinita, scoala sau la locul de joaca. In
plus, acestea trebuie sa se manifeste aproximativ la fel, indiferent de persoana cu care
interactioneaza copilul sau care il disciplineaza. Un copil care este agitat numai acasa, numai la
scoala sau care are manifestari de tip ADHD numai in prezenta bunicilor, dar nu si a parintilor,
este cel mai probabil un copil fie rasfatat, fie cu alte probleme emotionale si de comportament
care trebuie sa fie corect identificate.

Tulburarea de deficit de atentie si hiperactivitate (ADHD) este o tulburare de neurodezvoltare

care are cauze neurobiologice. Desi exista unele ipoteze despre determinarea genetica a acestei
tulburari, acest fapt nu este inca clar dovedit, fiind nevoie de cercetari suplimentare pentru a
stabili ce anume determina aceasta afectiune. 

ADHD poate aparea ca urmare a afectarii creierului copilului in timpul dezvoltarii fetale,
la nastere sau dupa nastere dupa producerea unor traumatisme, leziuni, infectii, din cauza
lipsei temporare de oxigen sau a altor afectiuni congenitale. Astfel, incidenta ADHD este
semnificativ mai crescuta in randul acestor categorii de risc, la care se adauga si categoria
copiilor prematuri sau cu greutate foarte mica la nastere. De asemenea, stress-ul, fumatul,
consumul de droguri, alcool si medicamente interzise in timpul sarcinii sau alte afectiuni
medicale ale mamei in timpul sarcinii pot determina tulburarea ADHD la copil. In acelasi timp,
copiii cu un istoric timpuriu de abuz, neglijare si abandon manifesta simptome specifice ADHD,
desi in cazul acestora este mult mai probabila existenta unei tulburari de atasament.

Ce este mai exact ADHD?

Cand spunem “ADHD” ne imaginam, de obicei, acel copil excesiv de hiperactiv, care se catara
peste tot, vorbeste neintrebat, incalca toate regulile si este rezistent la orice forma de disciplinare
(fie de tip recompensa, fie de tip pedeapsa), fiind un vulcan de energie ce epuizeaza atat familia,
cat si cadrele didactice implicate in educatia sa. In acelasi timp, pare a fi si definitia unui copil
foarte rasfatat, dar si a unui copil cu un temperament vulcanic si cu foarte multa energie de
consumat.

ADHD inseamna mult mai mult. Este important de stiut ca exista doua tipuri de ADHD:
•    ADHD in care predomina neatentia - mai frecvent in cazul fetelor. Presupune un sablon
consistent si vizibil de dificultati de concentrare a atentiei, in special in sarcinile care implica un
efort mental sustinut (cum sunt sarcinile scolare), dificultati de organizare si planificare a
activitatilor simple de zi cu zi, distractibilitate, superficialitate si neglijenta in privinta bunurilor
personale si activitatilor de realizat, dificultati in a intelege instructiuni verbale complexe, in a
ramane la subiect in timpul unei conversatii si dificultati in a povesti coerent o intamplare. 
•    ADHD in care predomina hiperactivitatea si impulsivitatea - mai frecvent la baieti. Implica o
activitate motorie excesiva, o stare permanenta de agitatie, vorbit excesiv, lipsa rabdarii si
incapacitatea de a amana gratificarea, nevoia de a primi pe loc ceea ce isi doreste, asumarea unor
comportamente riscante fara o anticipare corecta a consecintelor sau a pericolului.

De multe ori, copilul prezinta toate cele trei elemente descriptive ale acestei tulburari:
hiperactivitate, impulsivitate si neatentie, cu grade variabile de severitate. 

Simptomele mentionate nu trebuie sa fie expresia unui comportament opozitionist, sfidator, ostil
sau a esecului de a intelege instructiunile sau sarcina de realizat. In plus, multe dintre aceste
simptome trebuie sa fi fost prezente inca dinainte de varsta de 12 ani.

Cum recunoastem corect ADHD?

Orice copil poate fi, in anumite momente din viata, hiperactiv, impulsiv sau neatent fara a
insemna ca sufera de ADHD. Stilul de viata modern, care ofera oportunitati reduse de miscare in
aer liber si activitati practice, nu ii lasa pe copii sa isi consume intr-un mod adecvat energia.
Statul in casa in fata televizorului sau tabletei, dar si statul in banca la scoala ore in sir ii fac pe
micuti sa se transforme in adevarate “bombe cu ceas”. Din copii veseli, sanatosi si energici devin
“copii-problema”, cu toate consecintele de rigoare asupra vietii scolare si a familiei.

Pentru a lua in calcul diagnosticul de ADHD este nevoie ca viata sociala a copilului,
abilitatile sale adaptative si mai ales performanta sa scolara sa fie sever afectate de aceste
tipuri de comportamente, astfel incat rezultatul sa fie un copil disfunctional in toate mediile de
viata: familiala, scolara sau academica si sociala.
Diagnosticul de ADHD este pus de medicul psihiatru sau neurolog de obicei dupa varsta de 6 – 7
ani, intrucat comportamentul hiperactiv si durata mica de concentrare a atentiei sunt adesea
specifice copilului mic (in special in randul baietilor), fiind o etapa normala a dezvoltarii. 

Este foarte important de retinut ca ADHD este o tulburare de neurodezvoltare, fiind o conditie
medicala prezenta inca de la nastere. Prin urmare, simptomele sale specifice trebuie sa fi fost
observate inca din copilaria mica, devenind mai evidente atunci cand copilul este integrat in
colectivitate. Astfel, daca un copil manifesta simptomele descrise intr-un moment bine definit in
timp (spre exemplu, dupa divortul parintilor sau dupa alt eveniment traumatic, dar si dupa
inceperea scolii sau pur si simplu brusc, fara nicio explicatie evidenta), cel mai probabil acesta
nu sufera de ADHD, ci de o alta afectiune medicala sau psihologica. Intrucat exista foarte multe
afectiuni neurologice si psihiatrice care determina schimbarea comportamentului copilului intr-
un tipar de tip “ADHD”, diagnosticul diferential este crucial.

Un diagnostic corect de ADHD presupune ca simptomele sa fie vizibile in aproape toate

contextele de viata ale copilului, atat acasa cat si la gradinita, scoala sau la locul de joaca. In
plus, acestea trebuie sa se manifeste aproximativ la fel, indiferent de persoana cu care
interactioneaza copilul sau care il disciplineaza. Un copil care este agitat numai acasa, numai la
scoala sau care are manifestari de tip ADHD numai in prezenta bunicilor, dar nu si a parintilor,
este cel mai probabil un copil fie rasfatat, fie cu alte probleme emotionale si de comportament
care trebuie sa fie corect identificate.

ADHD sau tulburarea de hiperactivitate cu deficit de atentie este una dintre cele mai frecvent
diagnosticate tulburari de comportament in copilarie. Se manifesta printr-un cumul de probleme
persistente, precum dificultate in mentinerea atentiei, hiperactivitate si comportament impulsiv.

Un copil poate prezenta toate cele trei componente ale acestei tulburari (hiperactivitate,
impulsivitate, neatentie), intr-o combinative variabila de grade de severitate.

Exista doua tipuri de ADHD: 

•    In care nota predominanta a comportamentului este data de hiperactivitate si impulsivitate -
mai frecvent la baieti
•    In care predomina dificultatea de concentrare a atentiei - mai frecvent la fete

Iata 10 lucruri mai putin cunoscute despre ADHD:

Nu exista o investigatie medicala specifica (analize de sange, teste de laborator sau investigatii
imagistice) care sa “identifice” prezenta ADHD. Astfel, diagnosticul este pus exclusiv pe
comportamentul copilului observat de medicul specialist (psihiatru sau neurolog) in cabinet, in
timpul consultatiei, dar si pe baza declaratiilor parintilor si ale altor persoane semnificative din
viata acestuia – toate fiind, inevitabil, influentate de un grad variabil de subiectivitate. In plus, o
evaluare psihologica clinica efectuata cu teste specifice poate evidentia la nivel cognitiv,
comportamental si emotional simptomatologia specifica a ADHD.
Nu exista o cauza singulara, clar identificata, pentru ADHD. Desi exista unele ipoteze despre
determinarea genetica a acestei tulburari, acest fapt nu este deocamdata clar dovedit, fiind nevoie
de cercetari suplimentare privind cauzele afectiunii. Exista, in schimb, categorii de copii cu grad
ridicat de risc pentru ADHD, printre care se numara copiii nascuti prematur, copiii care au suferit
traumatisme cranio-cerebrale, infectii ale sistemului nervos central sau care au afectiuni
congenitale de natura sa altereze functionarea corecta a sistemului nervos central.
ADHD este una dintre tulburarile cel mai frecvent diagnosticate gresit, intrucat simptomele
bolii sunt comune cu simptomele multor alte afectiuni neurologice si psihiatrice, precum:
sindroame epileptice, tulburari metabolice sau endocrinologice, tulburari anxioase, depresive sau
tulburarea bipolara. In plus, adesea, sunt diagnosticati gresit cu ADHD copiii supradotati
cognitiv si copiii cu tulburari specifice de invatare (dislexie, disgrafie, discalculie), al caror
comportament este gresit interpretat.
Competentele sociale sunt printre cele mai sever afectate de ADHD, pentru ca aceasta
tulburare nu ii permite copilului sa invete sa asculte pana la capat ce spun ceilalti, sa poarte o
conversatie, sa tolereze frustrarile, sa isi astepte randul sau sa cedeze in favoarea altora. La
scoala, copilul cu ADHD nu reuseste sa isi faca prieteni si are dificultati mari in a participa la
activitatile si sporturile de grup. Orice situatie in care trebuie sa urmeze reguli impuse de
altcineva si in care trebuie sa tina cont si de altii se termina printr-un esec. In general, abilitatile
sociale scazute ale copiilor cu ADHD sunt printre cele mai mari probleme ale acestora, alaturi de
dificultatile de invatare.
Din punct de vedere emotional, copiii cu ADHD sunt cu cativa ani mai mici decat varsta lor
reala, motiv pentru care par imaturi, copilarosi si superficiali. Acest decalaj se mentine pana
tarziu in adolescenta si este un motiv al dificultatii lor majore de a lega prietenii cu alti copii de
aceeasi varsta.
Problema majora a copiilor cu ADHD nu este deficitul de atentie, ci deficitul de
functionare executiva, mai exact acele functii cognitive superioare ale cortexului prefrontal care
implica abilitatile de organizare, planificare, inhibitie si autocontrol, precum si flexibilitatea
cognitiva. De asemenea, functionarea executiva include si capacitatea de concentrare selectiva a
atentiei in functie de prioritatile de moment si reprioritizarea rapida atunci cand situatia o
impune. Frecvent, copiii cu ADHD sufera de hiper-focus (sau hiperprosexie), mai exact acea
concentrarea excesiva a atentiei asupra unei activitati de multe ori irelevanta in context, care ii
face pe copii sa nu raspunda la alte cerinte si sa para ca ignora total lumea inconjuratoare.
Functionarea executiva poate fi masurata prin teste neuropsihologice specifice.
Terapia medicamentoasa nu este suficienta pentru a rezolva problemele comportamentale
ale copiilor cu ADHD. Medicatia diminueaza simptomele, dar nu invata creierul cum sa isi
redefineasca modul de functionare . Cea mai buna abordare terapeutica este o combinatie de
tratament medicamentos (stabilit si dozat de medicul psihiatru in functie de severitatea si
tipologia simptomelor), terapie comportamentala si, mai ales, terapie de reeducare cognitiva a
abilitatilor de invatare. 
Daca un copil a fost diagnosticat cu o forma usoara de ADHD nu inseamna ca obligatoriu i
se va prescrie tratament medicamentos. Specialistii recomanda ca in formele de severitate
usoara ale ADHD sa se inceapa cu o terapie comportamentala si de reeducare cognitiva, urmand
a se stabili in functie de evolutie in ce masura mai este nevoie si de tratament. In plus, o dieta
sanatoasa si un program regulat de somn ajuta foarte mult la reducerea simptomelor specifice
ADHD.
ADHD nu depinde de nivelul inteligentei copilului, nu este determinat de stilul de
parenting sau de disciplinare adoptat de parinti si nici de excesul de junk-food sau de
dulciuri, desi simptomele pot fi accentuate de toate acestea. ADHD este o tulburare de
functionare neurologica si excede conditiile mentionate. Exista copii cu inteligenta superioara si
chiar supradotati care sunt afectati de ADHD, la fel cum si copiii cu deficit intelectual pot avea,
pe langa retard cognitiv, si aceasta tulburare.
Simptomele ADHD se modifica odata cu varsta si se complica prin aparitia altor tulburari
comportamentale si emotionale asociate. Cel mai frecvent, ADHD este insotit de dificultati
semnificative de invatare, indiferent de cat de inteligent este copilul. In general, odata cu varsta
apare o diminuare a hiperactivitatii care se transforma intr-o stare de agitatie interioara, ca
urmare a procesului firesc de maturizare neuronala. In plus, la adolescenta apar si alte tulburari
asociate precum anxietatea, depresia si, nu de putine ori, tulburari comportamentale grave de tip
agresivitate, comportament antisocial, consum de substante interzise sau implicarea in activitati
riscante.
Cu totii stim ca, prin definitie, copiii sunt “neastamparati” si plini de energie. O
categorie speciala sunt cei considerati “rai”, neascultatori si care creeaza mereu
probleme. Aceste manifestari pot fi primele simptome ale unei tulburari
cunoscute sub numele de deficit de atentie/ tulburare hiperkinetica (ADHD). Copii
cu ADHD sunt la fel de inteligenti si capabili ca ceilalti, dar nu stiu cum sa-si
utilizeze resursele de care dispun. Sunt migalosi, perfectionisti, emotivi, creativi
si este esential sa-i incurajam in tot ce fac si sa nu-i persecutam pentru greseli.
Tot ce trebuie pentru a le canaliza energia este gasirea unui domeniu care sa-i
pasioneze. Parintii au un rol insemnat in tratarea acestei tulburari investind timp
si efort (rabdare) in educatia copiilor. Secretul pentru a-i tine in frau este
motivarea si cel mai important lucru e sa nu fie lasati sa se plictiseasca. Deficitul
de atentie devine evident la varsta inceperii scolii si apare mai frecvent la baieti.
Se estimeaza ca aproximativ 3-7% dintre copii care merg la scoalaa sufera de
aceasta tulburare, care poate persista la maturitate in 10-50% dintre cazuri.

– Cum se poate defini deficitul de atentie?

– Deficitul de atentie poate fi o tulburare in sine, neurologica, sau poate fi un
simptom al unei familii sau organizatii disfunctionale. Persoana afectata
intampina probleme in activitatile sociale, de relationare, cele academice sau cele
organizationale.
In SUA, de multi ani exista o supradiagnosticare a acestei tulburari. In curand
fenomenul ar putea exploda si in Romania. Deja, cu cat se cunosc mai multe
informatii despre deficitul de atentie sau hiperactivitate, cu atat mai multi copii
sunt etichetati astfel, uneori chiar de la varsta de un an. Cel mai mare risc o
reprezinta faptul ca diagnosticele nu sunt date de specialisti, uneori sunt puse de
profesori si asumate de parinti. Este mai usor sa dai medicamente unui copil
decat sa lucrezi cu o familie disfunctionala, sa reduci numarul elevilor dintr-o
clasa sau sa creezi servicii de educatie speciala.
– La ce varsta debuteaza de obicei?
– Cand este vorba de o tulburare, debutul trebuie cautat sub varsta de 7 ani, insa
s-au intalnit multe cazuri diagnosticate abia la varsta studentiei. Cand deficitul
are drept cauza mediul inconjurator, o situatie frustranta sau stresanta care
persista in familie sau la scoala, poate aparea la orice varsta.
Mult timp s-a crezut ca e o afectiune a copilariei care dispare la pubertate. Un
studiu recent realizat in SUA arata ca 30 pana la 70% dintre copiii diagnosticati cu
deficit de atentie si hiperactivitate continua sa aiba simptome si in adolescenta si
ca adulti. Multi ajung sa fie diagnosticati abia la facultate pentru ca fiind foarte
inteligenti dezvolta meca-nisme de compensare mascandu-si “defectul”. Pentru
ei insa efortul este foarte mare si rezultatele bune le obtin mult mai greu decat alti
copii.
– Care sunt cauzele aparitiei acestei tulburari?
– Cauzele sunt in continuare nesigure. Exista ipoteza neurologica, a unei
disfunctii a creierului, dar si cea psihologica care vorbeste despre lipsa
autodisciplinei si a abi-litatilor sociale.
– Cum recunoastem deficitul de atentie, prin ce se caracterizeaza?
– Adesea deficitul de atentie se combina cu hiperactivitate. Simptomele sunt
neatentie, impulsivitate, hiperactivitate motorie, distractibilitate, comportamente
distructive, imaturitate, dificultati in comunicarea de baza. Copilul poate fi
agresiv, nu accepta autoritatea, manifesta nestapanire de sine, este certaret si
ostil verbal.
Adesea unui copil cu deficit de atentie si hiperactivitate ii este greu sa-si faca
prieteni sau sa mentina relatii cu alti copii din cauza comportamentului sau
neatent si impulsiv.
– Cum este diagnosticat, care sunt criteriile de care trebuie sa se tina seama?
– Cand diagnosticul este stabilit de un  psihiatru se au in vedere existenta a cel
putin sase din urmatoarele simptome care sa persiste mai mult de 6 luni, sa fie
maladaptive si in neconcordanta cu nivelul de dezvoltare: nu da destula atentie
amanuntelor sau greseste din neglijenta in activitatea scolara, munca etc; are
dificultati de sustinere a atentiei in cursul unor sarcini sau in activitati de joc;
uneori pare sa nu asculte atunci cand i se vorbeste direct; nu da curs
instructiunilor si nu-si termina temele, sarcinile casnice sau indatoririle de
munca; adesea are dificultati in organizarea sarcinilor si activitatilor; cateodata
evita, ii displac sau ezita sa se angajeze in sarcini ce necesita efort mintal
sustinut (temele pentru acasa, lucrari pentru serviciu); pierde lucruri care ii sunt
necesare pentru sarcini si activitati (jucarii, teme, pixuri, carti, unelte); este
distras cu usurinta de stimuli perturbatori si este uituc in activitatile cotidiene
(Sursa: DSM IV). Cand copilul cu comportament problematic ajunge la un 
psihoterapeut, acesta incearca sa obtina informatii despre mediul familial, scolar,
social pentru a gasi eventuale cauze si se concentreaza pe imbunatatirea
functionarii globale prin recunoasterea si indepartarea cauzelor si prin
modificarea comportamentelor problematice.
– Cum se trateaza?
– Psihiatrii trateaza tulburarea cu diverse medicamente, in unele cazuri efectele
secundare sunt insa greu de tolerat de copii si adesea dau dependenta.
Psihoterapeutii lucreaza cu copilul, cu familia, pot initia terapie de grup pentru
copii. Cei mai multi au nevoie de terapie pentru schimbarea comportamentului si
ajutor special la scoala. Interventia primara are in vedere dezvoltarea
sentimentului ca apartine si a interesului social. Iar scoala este locul potrivit
pentru o astfel de interventie.
– Are sanse sa dispara de la sine, netratat? Si daca da, in ce conditii?
– Desigur, insa asta depinde doar de gravitatea simptomelor si de atitudinea
celor din jur. Cei care ajung cu aceasta tulburare la varsta studentiei se simt
neajutorati, se izoleaza si au o imagine proasta de sine, avand probleme la scoala
si in societate. Altfel spus tanarul poate fi atat de descurajat incat sa nu se mai
poarte ca un „om normal”. Poate sa dispara atunci cand copilul a primit suport
familial si social sau a gasit singur resurse pentru a compensa deficitul. Exista si
posibilitatea ca deficitul sa fie doar un raspuns la comportamentul parintilor sau
profesorilor si daca acest comportament se schimba, “boala” dispare.
– Ce rol au parintii in tratare?
– Parintii pot fi primii care constata ceva nefiresc in comportamentul copiilor.
Psiholgia Individuala considera ca intotdeauna comportamentul este indreptat
catre un scop, care insa poate fi neconstient, necunoscut persoanei.
Comportamentele problematice ale copiilor pot avea 4 posibile scopuri gresite:
atentie, putere, razbunare, retragere. Acesta din urma este rezultatul celei mai
inalte descurajari. Cu cat este mai descurajat cu atat copilul va avea un „deficit”
crescut de atentie. Nu va mai fi interesat de scoala sau de viata de acasa pentru
ca simte ca orice ar face lucrurile nu-i ies bine. Indrumati de un  psihoterapeut,
parintii pot identifica singuri scopul gresit al copilului lor si-l pot corecta. De
asemenea, parintii pot sprijini copilul sa simta ca apartine, ca are un rol si
contribuie semnificativ in familie. Asta se intampla cand copilul este consultat in
luarea unor decizii care-l privesc sau privesc familia, i se cere sprijinul, este tratat
cu respect, ca egal, indiferent de varsta pe care o are.
– In ce masura profesorii pot face fata situatiei; este nevoie ca in fiecare scoala
sa existe o persoana specia-lizata?
– Scoala este mediul in care copiii invata abilitatile sociale. Aici isi pot dezvolta
sentimentul ca apartin. Stima de sine a unui elev creste atunci cand se simte
conectat cu profesorul si cu colegii. Profesorul are rolul de a-l ajuta sa imparta, il
invata reciprocitatea, ii recunoaste rolul in grup. Copiii pot simti ca fac parte din
familie sau clasa, dar nu ca au un rol important. In fata unui comportament dificil
reactia tipica a profesorilor si parintilor este pedeapsa, atentia negativa (se
acorda importanta mare cand greseste, face ceva rau, se poarta neadecvat),
izolarea de colegi sau alti copii, iar cel vizat se simte si mai descurajat si izolat.
Profesorii ar trebui sa-i incurajeze pe acesti copii sa contribuie in clasa si sa-i
implice in proiecte in beneficul scolii. Asa ei ajung sa invete cum se impart
deciziile, importanta efortului de grup, cum se face managementul timpului si isi
insusesc abilitati organizationale. De exemplu, cand un elev isi deranjeaza
constant colegii imprastiindu-si hartiile peste tot si scapand mereu obiecte sub
banca decat sa fie izolat sau mutat in prima banca, mai bine se face o discutie in
grup despre cum poate fi rezolvata problema si elevii pot veni cu idei.
Desigur, profesorul poate fi consiliat de un specialist.
– Ce sfaturi le dati parintilor cu astfel de copii?
– Incurajati-va copilul chiar si cand nu obtine performante, remarcati efortul facut
de el si exprimati-va incre-derea ca data viitoare va reusi mai bine. Iubiti-l
neconditionat. Puteti spune ca nu va place un lucru pe care l-a facut, dar
asigurati-l ca il iubiti si cautati solutii impreuna.
Cereti sprijinul, meseria de parinte este foarte dificila si se invata!
Psih. Anda Pacurar