Universitatea „Ştefan cel Mare” Suceava

Facultatea de Ştiinţe Economice şi Administraţie Publică

PIEŢE DE CAPITAL
PROF.UNIV.DR. GABRIELA PRELIPCEAN

2020
 CUPRINS

CAP.1. PIAŢA DE CAPITAL – COMPONENTĂ A SISTEMULUI FINANCIAR ............................................. 3

1.1. PIAŢA DE CAPITAL: CONCEPT ŞI TRĂSĂTURI .................................................................................................................. 3
1.2. CEREREA ŞI OFERTA DE CAPITAL .................................................................................................................................. 5
1.3. STRUCTURA PIEŢEI DE CAPITAL .................................................................................................................................... 7
CAP. 2. CONCEPTUL DE BURSĂ ŞI APARIŢIA EI......................................................................................... 10
2.1. CONCEPTUL DE BURSĂ ŞI APARIŢIA EI......................................................................................................................... 10
2.2. CLASIFICAREA BURSELOR ........................................................................................................................................... 10
2.3. ROLUL BURSELOR ŞI IMPORTANŢA LOR ...................................................................................................................... 11
CAP.3. VALORILE MOBILIARE ......................................................................................................................... 14
3.1. CARACTERISTICILE VALORILOR MOBILIARE .............................................................................................................. 14
3.2. CLASIFICAREA VALORILOR MOBILIARE ..................................................................................................................... 15
3.3. ACȚIUNILE ................................................................................................................................................................ 15
3.4. OBLIGAȚIUNILE ........................................................................................................................................................ 18
CAP.4. ORGANIZAREA ŞI FUNCŢIONAREA BURSELOR DE VALORI .................................................... 21
4.1. MODELE DE ORGANIZARE BURSIERĂ .......................................................................................................................... 21
4.2. MEMBRII BURSEI......................................................................................................................................................... 22
4.3. SOCIETĂŢILE DE BURSĂ .............................................................................................................................................. 23
4.4. AGENŢII DE BURSĂ ..................................................................................................................................................... 23
CAP.5. MECANISMUL TRANZACŢIILOR BURSIERE ................................................................................... 26
5.1. MECANISMUL GENERAL AL TRANZACŢIILOR BURSIERE .............................................................................................. 26
5.2. ETAPELE LISTĂRII ACȚIUNILOR PE PIAȚA REGLEMENTATĂ A BVB ............................................................................. 27
5.3. OBLIGAȚII DE RAPORTARE ALE EMITENȚILOR ............................................................................................................. 28
5.4. ORDINELE DE BURSĂ .................................................................................................................................................. 28
CAP. 6. MODALITĂŢI DE COTARE LA BURSĂ .............................................................................................. 31
6.1. COTAREA LA BURSĂ – CONŢINUT................................................................................................................................ 31
6.2. TEHNICI DE COTARE.................................................................................................................................................... 31
6.3. MODALITĂŢI DE NEGOCIERE CONSACRATE ÎN PRACTICA INTERNAŢIONALĂ ............................................................... 32
CAP. 7. INDICI BURSIERI..................................................................................................................................... 34
7.1. CARACTERISTICILE INDICILOR BURSIERI ..................................................................................................................... 34
7.2. CRITERII DE CLASIFICARE A INDICILOR BURSIERI ........................................................................................................ 34
7.3. PRINCIPIILE DE CONSTRUCȚIE A INDICILOR BURSIERI.................................................................................................. 35
7.4. INDICII PIEȚEI DE CAPITAL DIN ROMANIA .................................................................................................................. 36
BIBLIOGRAFIE ...................................................................................................................................................... 39

2
CAP.1. PIAŢA DE CAPITAL – COMPONENTĂ A SISTEMULUI FINANCIAR

1.1. Piaţa de capital: concept şi trăsături

1.2. Cererea şi oferta de capital
1.3. Structura pieţei de capital

1.1. Piaţa de capital: concept şi trăsături

Piaţa de capital reprezintă ansamblul relaţiilor şi mecanismelor prin care se realizează

transferul fondurilor de la cei care au un surplus de capital – investitorii – către cei care au nevoie de
capital – emitenţii de titluri - cu ajutorul unor instrumente specifice (valorile mobiliare emise) şi prin
intermediul unor operatori specifici (societăţile de servicii investiţii financiare).
Existenţa pieţei de capital este determinată de cererea de capital pentru necesităţi curente de
trezorerie şi pentru investiţii şi, totodată, este condiţionată de un real proces de economisire ca
fundament al ofertei de capital. Piaţa de capital leagă emitenţii de valori mobiliare şi altor instrumente
financiare de investitorii individuali şi instituţionali prin intermediul societăţilor de servicii de
investiţii financiare. 10F

Piaţa de capital funcţionează, aşadar, ca un mecanism de legătură între cei la nivelul cărora se
manifestă un surplus de capital (investitorii) şi cei care au nevoie de capital (emitenţii). Fluxurile de
capital dintre emitenţi şi investitori sunt puse în evidenţă de emisiunea şi tranzacţionarea unor
instrumente specifice, de tipul valorilor mobiliare. Ca orice piaţă, piaţa de capital poate fi definită
formal ca ”loc de întâlnire” a vânzătorilor şi cumpărătorilor de instrumente financiare.
Piaţa de capital realizează aşadar legătura dintre emitenţi şi investitori, a căror decizie de
investire vizează două obiective complementare:
 rentabilitatea, respectiv un grad înalt de fructificare a capitalurilor;
 lichiditatea, adică recuperarea cât mai operativă a capitalului investit.
Din punctul de vedere al sferei sale de cuprindere, în literatura de specialitate s-au structurat
două concepţii referitoare la piaţa de capital: concepţia anglo-saxonă şi concepţia continental-
europeană, de sorginte franceză (Figura nr.1).

Figura nr.1 - Moduri de definire a pieţelor

1
Anghelache, Gabriela, Piaţa de capital în context european, Editura Economică, Bucureşti, 2009

3
 În accepţiunea anglo-saxonă, piaţa de capital este o componentă a pieţei financiare alături de
piaţa monetară şi piaţa asigurărilor:
 piaţa de capital = destinată capitalurilor pe termen mediu şi lung (sinonimă cu piaţa
valorilor mobiliare)
 piaţa monetară = destinată capitalurilor atrase şi plasate pe termen scurt şi mediu
 piaţa asigurărilor = piaţă specifică ce sprijină derularea activităţii pe celelalte pieţe.
În accepţiunea continental-europeană, structura pieţei de capital este complexă şi include piaţa
monetară, piaţa ipotecară şi piaţa financiară:
 piaţa monetară = este o piaţă a capitalurilor pe termen scurt şi mediu; obiectul tranzacţiilor
pe această piaţă îl constituie moneda numerar şi/sau banii de cont, aici fiind incluse şi tranzacţiile cu
efecte de comerţ, certificate de depozit, bonuri de tezaur, bilete de trezorerie. Participanţii pe această
piaţă sunt băncile centrale, băncile comerciale şi specializate, casele de economii, societăţile de
asigurări, trezoreria publică.
 piaţa ipotecară = s-a creat în numeroase ţări ca urmare a dezvoltării înregistrată de
activitatea de creditare în domeniul imobiliar (construcţii de locuinţe). Dimensiunile ample ale
creditului ipotecar implică o mobilizare vastă de resurse, de regulă capitaluri disponibile pe termen
lung. Participanţii pe această piaţă sunt casele de economii, societăţile de asigurări, bănci şi societăţi
ipotecare, bănci comerciale.
 piaţa financiară = are ca obiect emisiunea, plasarea şi tranzacţionarea titlurilor de capital
pe termen lung.
În România, abordarea cea mai des utilizată este cea anglo-saxonă, potrivit căreia piaţa de
capital este o componentă a pieţei financiare.
Instrumentele specifice pieţei de capital sunt:
- valorile mobiliare cu venituri fixe
~ titluri de trezorerie (bonuri de tezaur, obligaţiuni de trezorerie)
~ titluri emise de agenţii guvernamentale
~ obligaţiuni municipale
~ obligaţiuni corporative
- valorile mobiliare cu venituri variabile
~ acţiuni comune şi preferenţiale
~ produse derivate (forwards, futures, options)
~ produse sintetice (contracte pe indici bursieri)
Scopul pentru care un investitor se adresează pieţei de capital vizează obţinerea unui câştig
direct (sub forma dividendelor şi a dobânzilor pe care le poate încasa ca urmare a investiţiei pe care
o realizează), a unui câştig indirect (ca urmare a creşterii ulterioare a cursului de piaţă al titlurilor
achiziţionate comparativ cu preţul la care acestea au fost iniţial cumpărate) dar şi lichiditatea
investiţiei sale (prin posibilitatea recuperării într-un interval de timp cât mai scurt şi cu costuri cât mai
scăzute a capitalului investit, prin transformarea titlurilor deţinute în numerar).
De asemenea, la tranzacţionarea titlurilor pe piaţa de capital trebuie avut în vedere cuplul
rentabilitate – risc. Ceea ce îi interesează pe investitori este rentabilitatea scontată, cea aşteptată din
deţinerea activului financiar (încasarea unui dividend, a unei dobânzi, variaţia favorabilă a cursului
activului respectiv). Riscul unui titlu financiar apare atunci când există incertitudinea legată de

4
valoarea activului financiar la o dată viitoare, în momentul în care previziunile cu privire la evoluţia
titlurilor financiare nu se realizează.
Trăsăturile pieţei de capital:
- piaţă deschisă - plasamentul este efectuat de marea masă a investitorilor iar tranzacţiile cu
titluri au un caracter public;
- Produsele pieţei sunt instrumente pe termen mediu si lung. Pe piaţa de capital, investirea
banilor se realizează pe perioade mai mari de un an.
- instrumentele pieţei de capital se caracterizează prin negociabilitate şi transferabilitate.
Acestea pot fi transmise în mod liber între diverşii posesori.
- vânzarea/cumpărarea de titluri nu se realizează în mod direct, ci prin activitatea desfăşurată
de intermediari. Ei asigură legătura între cei care au capitaluri disponibile şi doresc să le investească
(oferta de capitaluri) şi cei care au nevoie de capitaluri şi emit titluri pe piaţă (cererea de capitaluri).

Sursa: Anghelache, G. - Piaţa de capital în context european, Ed. Economică, Bucureşti, 2009, p.17
Figura nr.2 – Poziţia intermediarilor pe piaţa de capital
Piaţa de capital are un rol important în dezvoltarea economică, prin:
- trecerea de la proprietatea centralizată la cea descentralizată
- posibilitatea finanţării directe a agenţilor economici (prin emisiune de acţiuni sau obligaţiuni)
- atragerea excedentului de resurse financiare existent în economie şi plasarea sa eficientă
- cunoaşterea activităţii agenţilor economici în ceea ce priveşte eficacitatea activităţii,
solvabilitatea şi competitivitatea lor.

1.2. Cererea şi oferta de capital

Într-o economie, finanţarea activităţii se poate realiza în mod direct (prin emiterea de titluri
financiare de către solicitatorii de fonduri şi vânzarea acestora direct către investitori) sau în mod
indirect (prin intermediul instituţiilor bancare care atrag economiile existente şi le plasează sub formă
de credite).
Participanţii pe piaţa de capital sunt: emitenţii de titluri, intermediarii, investitorii.
Emitenţii de titluri pe piaţa de capital pot fi societăţile comerciale, statul, colectivităţile locale
care solicită resurse financiare cu caracter definitiv sau temporar în vederea constituirii sau majorării
capitalului social sau pentru alte scopuri.
Legătura dintre deţinătorii de fonduri (investitorii) şi utilizatorii acestora (emitenţii de titluri)
se realizează prin intermediul unor instituţii financiare specializate care se angajează în distribuţia

5
primară şi secundară a titlurilor, tranzacţionarea acestor titluri (în nume şi pe cont propriu sau în
activităţi de intermediere, în contul unor terţi).
Astfel, intermediarii sunt reprezentaţi de societăţile de servicii de investiţii financiare la care
emitenţii de titluri şi investitorii apar în calitate de clienţi. Intermediarii sunt persoane juridice
autorizate să desfăşoare activitate pe piaţa de capital prin intermediul agenţilor de valori mobiliare,
de tipul:
• brokeri – efectuează tranzacţii numai în numele şi pe contul clientului;
• dealeri – efectuează tranzacţii pentru clienţi, dar şi în numele şi în contul societăţii de
servicii de investiţii financiare (SSIF) în cadrul cărora îşi desfăşoară activitatea;
• traderi – persoane juridice care tranzacţionează atât pe piaţa bursieră, cât şi pe cea
extrabursieră. Ei au în atribuţia lor negocierea cererilor şi ofertelor, precum şi încheierea de tranzacţii
exclusiv în nume şi pe cont propriu numai pe pieţele instrumentelor financiare derivate.
Pe piaţa de capital în calitate de investitori pot derula operaţiuni atât persoanele fizice, cât şi
persoanele juridice.
Cererea de capital aparţine unor operatori precum: 2 1F

- societăţi comerciale publice sau private;

- alte categorii de agenţi economici;
- instituţii financiar-bancare şi de asigurări;
- instituţii publice;
- guverne;
- organisme financiar-bancare de pe piaţa internaţională.
Cererea de capital poate fi:
⇒ structurală, determinată de:
- nevoia finanţării unor acţiuni economice în diverse ramuri de activitate;
- achiziţionarea bunurilor de investiţii şi finanţarea unor programe de dezvoltare;
- constituirea şi majorarea fondurilor financiare ale instituţiilor şi organismelor financiar-
bancare naţionale şi internaţionale.
⇒ conjuncturală, determinată de:
- insuficienţa sau indisponibilitatea resurselor interne;
- restricţiile excesive în acordarea creditelor;
- nevoile financiare generate de deficitul bugetar şi al balanţei de plăţi externe.
Cererea conjuncturală este influenţată de:
- fluctuaţia preţurilor,
- modificarea ratei dobânzii,
- neachitarea la termen a datoriilor,
- evoluţia cursului valutar etc.
Oferta de capital are la bază un proces de economisire la nivelul persoanelor fizice şi juridice
care dispun de un surplus financiar pe care sunt dispuse să îl investească în active monetare
(constituirea de depozite bancare), active reale (maşini, clădiri, terenuri) sau active financiare (acţiuni,
obligaţiuni, bonuri de tezaur).
Oferta de capital aparţine deţinătorilor de capitaluri (societăţi comerciale, bănci, case de
economii, societăţi de asigurare, case de pensii, persoane particulare), este influenţată direct de

2
Anghelache, Gabriela, Piaţa de capital în context european, Editura Economică, Bucureşti, 2009

6
procesul de economisire şi reprezintă disponibilităţilor băneşti temporar libere pentru care se caută
un plasament cât mai avantajos.
Investitorii pe piaţa de capital pot fi individuali şi instituţionali.
Investitorii individuali (persoane fizice şi juridice) realizează tranzacţii de dimensiuni reduse
şi pot fi:
- activi: încearcă să valorifice mişcarea cursului bursier pentru a obţine profit;
- pasivi: cumpără şi păstrează valorile mobiliare cu scopul de a-şi asigura câştiguri de capital
pe termen lung
Investitorii individuali nu au o influenţă semnificativă asupra volumului tranzacţiilor şi
cursului titlurilor financiare.
Investitorii instituţionali (bănci, societăţi de asigurări, societăţi de investiţii, societăţi ce
administrează fonduri de pensii), prin activitatea lor, au un impact crescut asupra preţului titlurilor
financiare deoarece tranzacţionează un volum semnificativ de titluri financiare.
La nivelul cererii şi ofertei de capital se poate manifesta riscul - determinat de o multitudine
de factori. Acest risc poate fi perceput ca fiind:
- riscul determinat de reglementările juridice sau fiscale aferente pieţei de capital (în
special) şi pieţei financiare (în general) – risc legislativ
- riscul legat de încălcarea obligaţiilor prevăzute în contract (întârzierea plăţii dobânzilor
sau nerecuperarea capitalului investit) – risc contractual
- riscul aferent tranzacţionării titlurilor deţinute şi obţinerii de fonduri lichide, operaţiuni
care în perioade caracterizate de tensiuni conjuncturale, devin dificile şi costisitoare – risc de
lichiditate
- riscul legat de variaţia condiţiilor de pe pieţele financiare care afectează negativ
investiţia în titlurile financiare – risc de piaţă
- riscul determinat de decizia adoptată în ceea ce priveşte plasarea capitalurilor
disponibile în active monetare, active reale sau active specifice pieţei de capital - riscul decizional
(riscul opţional al investirii)

1.3. Structura pieţei de capital

Piaţa de capital poate fi clasificată având în vedere mai multe criterii:

 după modul de formare a preţului valorilor mobiliare: piaţă de licitaţie şi piaţă de negocieri
- piaţa de licitaţie - preţul se formează ca punct de echilibru între cererea şi oferta concentrată
pe piaţă. Tranzacţionarea este condusă de o terţă persoană pe baza cererilor şi ofertelor în care se
menţionează preţul şi cantitatea.
- piaţa de negocieri - tranzacţiile se derulează pe baza unui nivel negociat al preţului,
cumpărătorii şi vânzătorii negociază între ei preţul şi volumul valorilor mobiliare, fie direct, fie prin
intermediari.
Piaţa de licitaţie este reprezentată de orice bursă de valori, în cadrul căreia caracteristica de
bază este unicitatea preţului la care se derulează o tranzacţie cu un anumit tip de valoare mobiliară.
Pe pieţele de negocieri (pieţe extrabursiere), tranzacţiile se derulează la preţuri diferite (preţuri
multiple) pentru aceeaşi valoare mobiliară, în funcţie de înţelegerea între participanţi.

7
  după modul achiziţionării valorilor mobiliare: piaţă primară şi piaţă secundară
- piaţa primară este cea în cadrul căreia se emit valori mobiliare şi se realizează distribuirea
iniţială (prima lor vânzare). Ea asigură întâlnirea cererii cu oferta de titluri permiţând finanţarea
activităţii agenţilor economici. Este un mijloc de distribuire şi plasament de titluri. Pe această piaţă,
agenţii economici care au nevoie de fonduri, oferă noi titluri financiare pe termen lung care sunt
achiziţionate de persoanele fizice şi juridice care dispun de fonduri temporar disponibile. Piaţa
primară oferă posibilitatea transformării directe a economiilor prin achiziţionarea de titluri care
reflectă drepturile dobândite de către cei care au participat la oferta de fonduri. Ea permite atragerea
capitalurilor în scopul constituirii sau creşterii capitalului social, precum şi apelarea la resurse
împrumutate.
- piaţa secundară este cea pe care se derulează tranzacţii cu valori mobiliare deja emise,
deţinute de persoane fizice sau juridice ce apar în calitate de investitori. Ea are rolul de concentrare a
cererii şi ofertei de titluri pe termen lung deja emise pe piaţa primară. Este deschisă, publică
(plasamentul şi tranzacţionarea efectuându-se în marea masă a investitorilor), putând fi piaţă de
licitaţie (bursa) sau de negociere (piaţa extrabursieră). Are în vedere realizarea de operaţiuni cu titluri
care au făcut obiectul unei emisiuni anterioare. Piaţa secundară asigură lichiditatea şi mobilitatea
fondurilor disponibile existente într-o economie oferind posibilitatea investitorilor de a-şi modifica
structura portofoliilor de titluri înainte de scadenţa acestora, contribuind în acelaşi timp şi la buna
funcţionare a pieţei primare.
Pentru a funcţiona eficient, piaţa secundară trebuie să respecte anumite cerinţe:
- lichiditate = uşurinţa cu care se vând/cumpără valori mobiliare, cu risc redus de
pierdere de capital;
- eficienţă = cu cât preţurile de pe piaţă sunt ajustate mai rapid, indiferent de motiv, cu
atât mai eficient va opera piaţa;
- transparenţă = informaţii libere, uşor accesibile, corecte şi la timp asupra preţurilor şi
volumelor de tranzacţie, asupra cererii/ofertei etc., pentru o bună orientare a investitorilor şi
contracararea tendinţelor de monopol;
- corectitudine = adoptarea şi punerea în aplicare a unor reglementări care să
contracareze tendinţele de manipulare a pieţei;
- adaptabilitatea la condiţiile economice, sociale, financiare etc.
Funcţiile pieţei secundare sunt:
● asigurarea lichidităţii şi mobilităţii economiilor investite
● furnizarea posibilităţii pentru investitori de recuperare a fondurilor înainte de scadenţă pe o piaţă
oficială şi organizată în acest scop
● evaluarea permanentă a titlurilor cotate.

 după tipul valorilor mobiliare negociate (obiectul tranzacţiei):

- piaţa acţiunilor

8
 - piaţa obligaţiunilor
- piaţa instrumentelor derivate
- piaţa contractelor futures
- piaţa opţiunilor
 după intervalul dintre momentul iniţierii tranzacţiei şi momentul finalizării acesteia
(transferul dreptului de proprietate asupra valorilor mobiliare către noul proprietar şi efectuarea
viramentelor în conturile clienţilor):
- piaţă la vedere (piaţa cu plata cash) - pe care o tranzacţie iniţiată în prezent va fi
finalizată într-un interval ce poate varia de la o zi la o săptămână (în funcţie de reglementările
specifice fiecărei pieţe)
- piaţă la termen - cu finalizare la scadenţe diferite, în funcţie de tipul tranzacţiei

În concluzie, piaţa de capital este acel segment al pieţei naţionale sau internaţionale, pe care
se concentrează cererea şi oferta de bani şi valori mobiliare. Piaţa de capital are un rol important în
dezvoltarea economică prin: trecerea de la proprietatea centralizată la cea descentralizată,
posibilitatea finanţării directe a agenţilor economici, atragerea excedentului de resurse financiare
existent în economie şi plasarea sa eficientă, cunoaşterea activităţii agenţilor economici în ceea ce
priveşte eficacitatea activităţii, solvabilitatea şi competitivitatea lor. Elementul central al dezvoltării
unei economii îl constituie crearea unei pieţe de capital eficiente şi solide care să beneficieze de
aportul unor servicii financiare competente.

9
 CAP. 2. CONCEPTUL DE BURSĂ ŞI APARIŢIA EI
2.1. Conceptul de bursă şi apariţia ei
2.2. Clasificarea burselor
2.3. Rolul burselor şi importanţa lor

2.1. Conceptul de bursă şi apariţia ei

Bursa este o piaţă pe care se oferă şi se desfac după o procedură specială, mărfuri sau valori
mobiliare. Bursa este o instituţie înfiinţată pe bază de lege şi supravegheată de stat, cu scopul
încheierii de tranzacţii, fără a fi necesară prezentarea, predarea şi plata concomitentă a obiectului
tranzacţiei. Bursa este un loc de întâlnire, unde vânzătorii şi cumpărătorii de mărfuri sau hârtii de
valoare, realizează tranzacţii, fixează preţul acestora şi stabilesc modalităţi de vânzare-cumpărare a
obiectului tranzacţiei.
Primele burse sunt atestate documentar în Evul Mediu. Denumirea de bursă provine de la
familia veneţiană “Della Borsa” 3, care la sfârşitul secolului al XIV-lea a deschis la Bruges, în Flandra
2F

(Belgia de azi) un local unde se negociau diferite valori: mărfuri, inclusiv aur, argint, platină, precum
şi hârtii de valoare.
Diferenţa între o piaţă obişnuită şi bursă, constă în felul în care se negociază la bursă.
Dreptul de a face tranzactii la bursă îl au numai anumite persoane, numite mijlocitori oficiali.
Aceştia sunt membri ai bursei şi numai ei pot primi ordinele “de vânzare” sau “de cumpărare”.
Bursele fac posibilă întâlnirea cererii cu oferta, preţul stabilit purtând denumirea de curs.
Bursele nivelează preţurile şi joacă un rol important în realizarea tranzacţiilor cu mărfuri, în
cantităţi foarte mari fără prezenţa acestora. De asemenea, la bursă se fac şi multiple operaţiuni
speculative cu scopul de a forţa şi influenţa cursurile pentru a obţine profituri mari.

2.2. Clasificarea burselor

La început, în cadrul bursei se desfăşurau diverse activităţi legate de transporturile maritime,
schimbul de mărfuri, valută şi efecte de comerţ; în cadrul acestora se reuneau toate categoriile de
întreprinzători şi comercianţi carte participau la încheierea contractelor negociate la burse.
Odată cu dezvoltarea industriei şi agriculturii s-a intensificat rapid şi schimbul de mărfuri, atât
pe plan naţional cât şi internaţional.
Această extindere şi diversificare a activităţii economice a stimulat procesul de specializare şi
diversificare a burselor, ceea ce a contribuit la perfecţionarea organizării şi funcţionării acestora.
Clasificarea burselor poate fi realizată în funcţie de mai multe criterii, şi anume:
A. În funcţie de varietatea tranzacţiilor pe care le mijlocesc, bursele sunt: generale şi
specializate.
La bursele generale se negociază operaţiuni privind o gamă largă de mărfuri precum şi
tranzacţii cu hârtii de valoare, valute etc.
În mod obişnuit, bursele generale s-au înfiinţat şi funcţionează în marile centre comerciale ale
lumii: Viena, Zurich, Paris, Hamburg, New York, Chicago, Londra etc.
La bursele specializate se comercializează un sortiment redus de mărfuri sau o grupă
restrânsă de produse. Bursa, de regulă, poartă denumirea grupei de produse sau de operaţiuni care se
negociază în cadrul acesteia.
Bursele specializate se împart în:
1. burse pe anumite produse, cum ar fi Bursa de animale de la Chicago, bursa de cafea
(New York, Londra, Amsterdam, Rotterdam), bursa pentru cacao (New York, Londra, Amsterdam,

3
Anghelache Gabriela, Dardac Nicolae, Stancu Ioan – Pieţe de capital şi burse de valori, Ed. Adevărul SA, Bucureşti, 1992

10
Rotterdam, Santos), bursa pentru comercializarea zahărului (New York, Londra, Amsterdam), bursa
pentru bumbac cu sediul la New York, New Orleans, Sao Paulo, Alexandria, Bombay, Sidney,
Bradford, bursa pentru mătase brută (New York), bursa pentru comerţul cu cauciuc (New York,
Amsterdam, Londra, Singapore).
2. burse de valori, pentru negocierea unei game largi de operaţiuni legate de valute, efecte
comerciale (cambii, bilete la ordin), efecte publice (rente, obligaţiuni, înscrisuri, bonuri de tezaur),
iar în unele cazuri şi metale preţioase (argint, aur). Exemple de burse de valori: New York, Londra,
Paris, Tokyo etc.
3. burse complementare comerţului internaţional.
În cadrul acestei burse se negociază operaţiuni de asigurări (Lloyd’s din Londra) şi navluri
(Pireu, New York, Amsterdam).

B. După forma de organizare există Burse private şi burse de drept public.

Bursele private sunt înfiinţate şi organizate de particulari sub formă de societăţi pe acţiuni,
asociaţii comerciale, camere de comerţ şi industrie.
Bursele de drept public, înfiinţate şi supravegheate de stat, funcţionează conform legilor
ţărilor pe teritoriul cărora funcţionează.

C. După modul de admitere a participanţilor există burse cu acces nelimitat, la care

participarea este nelimitată şi burse cu acces limitat. În ambele situaţii este necesară respectarea
strictă a dispoziţiilor interne specifice.
D.
E. În funcţie de modalitatea fizică de încheiere a tranzacţiilor se pot distinge:
– burse tradiţionale (clasice), unde negocierile au loc prin metode clasice (prin strigare,
prin înscriere pe tablă, afişaj electronic etc.);
– burse moderne, unde negocierile se bazează pe un sistem funcţional computerizat sau pe
un sistem de comunicaţii performant (bursa bazată pe conferinţa electronică şi burse computerizate);
– burse mixte, unde negocierile se desfăşoară după ambele metode, în funcţie de tipul
activului negociat.

2.3. Rolul burselor şi importanţa lor

Definirea rolului burselor constă în următoarele premise:

1. Bursele constituie pieţe pe care se concentrează cererea şi oferta unor mărfuri, titluri, valori,
bilete la ordin, navluri, valute.
2. Mărfurile se vând şi se cumpără pe bază de mostre sau descrieri tehnice.
3. Tranzacţiile în cadrul burselor se încheie pe baza unor reglementări bine determinate şi a unor
reguli cunoscute, fapt ce sporeşte încrederea între vânzători şi cumpărători.
4. Cotaţiile care se stabilesc în cadrul burselor pot să influenţeze nivelul preţurilor şi
cursurilor de schimb pentru operaţiunile care se încheie în afara acestora. După cum este
cunoscut, o parte importantă din afaceri se negociază direct între vânzători şi cumpărători,
iar aceştia, la negocierea preţurilor se orientează şi pe baza cotaţiilor stabilite de burse.
5. Bursele constituie locul unde se concentrează un volum mare de informaţii cu caracter economic,
financiar, politic.
6. Bursa contribuie la orientarea fondurilor de investiţii sau a capitalurilor disponibile spre cele mai
eficiente domenii de activitate.
7. Se pot negocia mărfuri care nu au fost încă produse, respectiv se vând şi se cumpără cereale
nerecoltate.

11
8. Oferă posibilitatea transformării imediate a hârtiilor de valoare în bani lichizi. Deţinătorii de
efecte sau titluri pot să le vândă prin bursă şi să încaseze suma cuvenită înainte de scadenţă.
9. Contractele pentru operaţiunile negociate la bursă se întocmesc pe baza unor formulare tip.

Caracteristicile burselor sunt următoarele:

Bursa este o piaţă liberă, în sensul că asigură confruntarea directă şi deschisă a cererii şi
ofertei care se manifestă în mod real în economie. Prin urmare, nu pot fi tranzacţionate la bursă decât
acele mărfuri sau valori pentru care există o concurenţă liberă, adică un număr suficient de mare de
ofertanţi şi cumpărători astfel încât să nu apară posibilitatea unor concentrări în scopul manipulării
preţului; bursa este opusă, prin esenţa sa, ideii de monopol. Menirea bursei este de a pune în valoare
jocul liber al forţelor pieţei, excluzând orice intervenţie extraeconomică, precum şi orice tendinţă
provenită din afara sau din interiorul pieţei de manipulare a variabilelor pieţei, în speţă a preţului. În
acest sens, pentru ca o marfă sau o hârtie de valoare să poată face obiectul tranzacţiilor de bursă,
trebuie să fie îndeplinite o serie de condiţii: oferta trebuie să fie amplă şi să provină de la un număr
suficient de mare de ofertanţi; cererea trebuie să fie solvabilă şi relativ constantă; preţurile nu trebuie
să facă obiectul unor măsuri administrative de control; trebuie să fie asigurată transparenţa
informaţiilor privind piaţa.
Bursa este o piaţă organizată, în sensul că tranzacţiile se realizează conform unor principii,
norme şi reguli cunoscute şi acceptate de participanţi. Aceasta nu înseamnă administrarea pieţei, ci
reglementarea sa în scopul de a crea condiţiile pentru desfăşurarea concurenţei libere, deci un sistem
de garantare a caracterului liber şi deschis al tranzacţiilor comerciale şi financiare. Organizarea
pieţelor bursiere se realizează atât prin cadrul legal stabilit în fiecare ţară pentru activitatea bursieră,
cât şi prin regulamentele bursiere – expresie concentrată a normelor şi uzanţelor consacrate în lumea
afacerilor. Totodată, tranzacţiile bursiere se efectuează întotdeauna prin firme specializate (societăţi
de bursă) şi prin intermediul unui personal specializat în acest scop (agenţii de bursă), care asigură
stabilirea contactului între cererea şi oferta ce se manifestă pe piaţă.
Bursa este o piaţă reprezentativă, servind drept reper pentru toate tranzacţiile care se
efectuează cu acele mărfuri sau valori pentru care ea constituie piaţa organizată.
La bursă se stabileşte preţul pentru mărfurile sau valorile negociate (cursul bursei), element
esenţial pentru toate tranzacţiile comerciale sau operaţiunile financiare care se desfăşoară în ţara
respectivă, iar în cazul marilor burse, în întreaga lume. De altfel, funcţia centrală a bursei este tocmai
de a stabili zilnic nivelul preţului, adică a climatului de afaceri din spaţiul economic, naţional şi
internaţional, în care îşi exercită influenţa.
Bursa îndeplineşte rolul de piaţă “simbolică”. La bursele de mărfuri nu se negociază asupra
unor bunuri fizice, individualizate şi prezente ca atare la locul contractării (ca în cazul licitaţiilor
clasice), ci pe baza unor documente reprezentative (“hârtii”), care consacră dreptul de proprietate
asupra mărfii şi constituie imaginea comerciala a acesteia (o anumită cantitate de marfă de o anumita
calitate). Bursa este, prin urmare o piaţă dematerializată unde se încheie contractul dintre părţi,
identificarea şi circulaţia mărfurilor realizându-se în afara acestei pieţe.
Procesul de “simbolizare” a tranzacţiilor, reflectat de apariţia şi dezvoltarea bursei, răspunde
unor cerinţe şi obiective izvorâte din evoluţia afacerilor, cum sunt: creşterea operativităţii şi a
siguranţei în tranzacţii; sporirea atractivităţii pieţei prin oferirea de multiple posibilităţi de câştig;
posibilitatea adoptării unor decizii comerciale şi financiare cu caracter anticipativ; facilitarea
circulaţiei mărfurilor şi factorilor de producţie în economie.
Functiile pietei de capital
1. Funcţia de circuit de finanţare a economiei private
Bursa de valori participă la finanţarea investiţiilor întreprinderilor particulare, fără ca
rolul său să fie exclusiv sau dominant. Astfel, bursa realizează circuitul între economisire şi
investiţie.
2. Funcţia de finanţator a investiţiilor publice şi a bugetului

12
 Bursa de valori finanţează, cu mijloace financiare, investiţiile publice şi regularizările
bugetare.
3. Funcţia de organizator în vederea asigurării lichidităţii economiilor investite pe
termen lung
Mecanismul bursier admite posibilitatea ca deţinătorul de titluri cotate la bursă să le
poată vinde unor alţi investitori, ceea ce înseamnă că deţinătorii de economii băneşti au
garanţia că investiţiile pot redeveni oricând lichide.
4. Funcţia de instrument de măsură a valorii activelor
Această funcţie se manifestă prin afişarea cursului valorilor mobiliare la bursă. În acest
fel, bursa este un instrument de măsurare a valorii unei firme.
5. Funcţia de instrument de concurenţă în procesul de schimbare a structurilor
industriale şi comerciale
6. Funcţia de loc de negociere şi de transfer a riscului
Orice investiţie fizică prezintă un risc, însă investitorul poate transfera o parte din acest
risc către alţi investitori, prin emiterea de obligaţiuni, sau prin emiterea de acţiuni.

În concluzie, bursa este o instituţie caracteristică ţărilor cu economie de piaţă, înfiinţată pe bază de
lege şi supravegheată de stat, cu scopul încheierii de tranzacţii cu valori publice şi private, mărfuri, monede,
devize, închirieri de nave şi acoperirea riscurilor. Bursele sunt pieţe libere, organizate, reprezentative şi
simbolice. Bursele sunt instituţii indispensabile bunei funcţionări a economiei de piaţă, constituind locul unde
se concentrează un volum mare de informaţii cu caracter economic, financiar şi politic.

13
 CAP.3. VALORILE MOBILIARE
3.1. Caracteristicile valorilor mobiliare
3.2. Clasificarea valorilor mobiliare
3.3. Acțiunile
3.4. Obligațiunile

3.1. Caracteristicile valorilor mobiliare

Valorile mobiliare - sunt instrumente negociabile, emise în formă materializată sau

dematerializat - evidențiate prin înscrisuri purtând diferite denumiri (hârtii de valoare, titluri de
valoare etc.) și care conferă titularului anumite drepturi:
 patrimoniale;
 nepatrimoniale: dreptul la vot, dreptul de preempțiune, dreptul de control și informare, dreptul
de a încasa dividende;
 de creanță
Valori mobiliare sunt:
 acţiuni emise de societăţi comerciale şi alte valori mobiliare echivalente ale acestora,
negociate pe piaţa de capital;
 obligaţiuni şi alte titluri de creanţă, inclusiv titlurile de stat cu scadenţă mai mare de 12 luni,
negociabile pe piaţa de capital;
 orice alte titluri negociate în mod obişnuit, care dau dreptul de a achiziţiona respectivele valori
mobiliare prin subscriere sau schimb, dând loc la o decontare în bani, cu excepţia
instrumentelor de plată.
Tipul de valori mobiliare cuprinde valorile mobiliare care conferă aceleaşi categorii de
drepturi asupra emitentului sau drepturi de a achiziţiona respectivele valori mobiliare prin subscriere
sau schimb (cum ar fi acţiuni, obligaţiuni, warante, drepturi de preferinţă, drepturi de alocare).
Clasa de valori mobiliare cuprinde valorile mobiliare de acelaşi tip, care au aceleaşi clauze şi
caracteristici (valoare nominală, drept de vot, drept de plată a dividendelor şi drepturi de preferinţă -
pentru acţiuni şi valoare nominală, dobândă, durată/scadenţă, condiţii de răscumpărare, plan de
rambursare, drepturi de conversie - pentru obligaţiuni).
Trei elemente esenţiale caracterizează valorile mobiliare:
 valorile mobiliare sunt instrumente negociabile. Negociabilitatea constă în posibilitatea
transmiterii valorilor mobiliare către alte persoane pe baza mecanismului cerere-ofertă şi cu
respectarea legislaţiei în vigoare;
 valorile mobiliare pot fi emise în formă materializată, pe suport de hârtie, sau evidenţiate
prin înscrieri în cont. În practică, locul acţiunilor materializate este luat de acţiunile
dematerializate;
 valorile mobiliare conferă deţinătorilor acestora drepturi patrimoniale şi nepatrimoniale.
Aceste drepturi decurg din caracteristicile emisiunii de valori mobiliare (dreptul de
coproprietate, dreptul la vot, dreptul de a obţine o remunerare – dividend sau dobândă –
dreptul de creanţă, dreptul de preferinţă etc.)

14
3.2. Clasificarea valorilor mobiliare

Din punct de vedere al caracteristicilor, valorile mobiliare se împart în trei categorii:

· valori mobiliare primare;
· valori mobiliare derivate;
· valori mobiliare sintetice.
Produsele primare ale pieţei de capital sunt acţiunile, obligaţiunile şi produsele speciale
generate de drepturile conferite de acţiuni (drepturi de preferinţă, de atribuire, de alocare, certificate
de depozit pe acţiuni şi warante).
În raport cu modul de fructificare a plasamentelor, produsele de bază pot fi:
 valori mobiliare cu venit variabil (acţiunile), caz în care nivelul
remunerării este dat de rezultatul financiar al exerciţiului şi de politica promovată de
emitent cu privire la repartizarea profitului;
 valori mobiliare cu venit cert (obligaţiuni corporative, obligaţiuni
municipale, titluri de stat cu scadenţă mai mare de 12 luni), pentru care se asigură o
fructificare prin dobândă. Certitudinea decurge din faptul că emitentul se angajează
irevocabil să plătească dobânzi, indiferent de rezultatul financiar al activităţii
desfăşurate. În funcţie de condiţiile emisiunii, dobânda poate fi fixă sau variabilă.

3.3. Acțiunile

- sunt reprezentate de instrumente financiare emise de o societate comercială pentru constituirea,

majorarea sau restructurarea capitalului propriu, reprezentând fracţiuni ale capitalului social. Ele
desemnează raportul juridic existent între acţionar şi societatea emitentă.
Caracteristicile acţiunilor:
 fracţiuni ale capitalului social care au o anumită valoare nominală
 fracţiuni egale ale capitalului social
 indivizibile
 instrumente negociabile.
Clasificarea acţiunilor
a. După modul de identificare:
 nominative
 la purtător
Acţiunile nominative pot fi emise în formă materială, pe suport de hârtie, sau în formă
dematerializată, prin înscrieri în cont.
Acţiunile dematerializate presupun existenţa unei înregistrări electronice, respectiv
pe suport magnetic. Atestarea calităţii de acţionar se face printr-un extras de cont.
Acţiunile dematerializate pot fi numai acţiuni nominative.
În cazul acţiunilor la purtător nu se specifică numele deţinătorului, iar acestea se
materializează în formă fizică. Ele se pot transmite fără nici o formalitate, cel care le deţine fiind
recunoscut ca acţionar.

15
 Acţiunile nominative pot fi convertite în acţiuni la purtător şi invers, prin hotărârea
adunării generale extraordinare a acţionarilor.
b. După drepturile pe care le generează, acţiunile se grupează în acţiuni ordinare şi acţiuni
preferenţiale.
Acţiunile ordinare reprezintă fracţiuni egale ale capitalului social şi conferă drepturi egale
deţinătorilor lor. Acestea reprezintă dovada participării la societate.
Principalele drepturi pe care le conferă acţiunile ordinare sunt dreptul la vot şi dreptul la
dividend.
Emisiunea de acţiuni ordinare este modalitatea cea mai simplă de atragere a capitalului,
deoarece nu presupune o plată la scadenţă (spre deosebire de orice împrumut).
Orice investiţie are ca scop fructificarea capitalului investit.
Investitorii în acţiuni ordinare pot obţine următoarele categorii de venituri: dividendul,
câştigul din capitalizare (dacă societatea are un potenţial ridicat) sau câştigul din speculaţie (diferenţa
dintre preţul de vânzare şi cel de cumpărare).
Acţiunile preferenţiale conferă posesorului lor calitatea de coproprietar şi asigură o
rentabilitate minimă pe baza unui dividend prioritar, care, de regulă, se plăteşte înaintea dividendelor
la acţiunile ordinare. Deţinătorii acţiunilor preferenţiale nu beneficiază de dreptul la vot (în afara
cazului în care a fost dispus altfel prin contractul preferenţial).
Decizia de a emite acţiuni preferenţiale aparţine exclusiv acţionarilor ordinari, şi o
dată luată această decizie, trebuie respectate două condiţii, şi anume:
 acţiunile preferenţiale să aibă aceeaşi valoare nominală ca şi acţiunile ordinare;
 acţiunile preferenţiale să nu depăşească o pătrime din capitalul social.
Acţiunile preferenţiale pot fi oricând transformate în acţiuni ordinare prin hotărârea adunării
generale extraordinare a acţionarilor.
Administratorii, directorii şi cenzorii societăţii nu pot fi titulari de acţiuni cu dividend
prioritar fără drept de vot.
c. Din punctul de vedere al emitentului şi în funcţie de treapta atinsă în îndeplinirea
rolului lor în cadrul autofinanţării, acţiunile cunosc următoarele stadii:
acţiuni autorizate
acţiuni neemise
acţiuni puse în vânzare
acţiuni aflate în piaţă
acţiuni de trezorerie.
Acţiunile de trezorerie nu sunt purtătoare de dividende, iar dreptul de vot este suspendat
pe perioada în care acestea se află în patrimoniul societăţii. În cazul în care acţiunile sunt incluse în
activul bilanţului, în pasivul bilanţului se prevede o rezervă de valoare egală, care nu poate fi
distribuită.
În opoziţie cu acţiunile de trezorerie, acţiunile deţinute de acţionari se numesc acţiuni în
circulaţie.
Indiferent de tipul acţiunii, pentru evaluarea acestora, prezintă importanţă modul de
exprimare a valorii unei acţiuni prin:

16
 ♣ valoarea nominală (face value);
♣ valoarea contabilă;
♣ valoarea (preţul) de emisiune;
♣ valoarea de piaţă.
Valoarea nominală (VN) reprezintă o fracţiune (o unitate) din capitalul social al societăţii.
Această valoare este înscrisă, în cazul acţiunilor materializate, în mod obligatoriu, în certificatul de
acţiuni, iar în cazul acţiunilor dematerializate, este înscrisă atât în Registrul Acţiunilor (la rubrica
„valoare nominală"), cât şi în Registrul Acţionarilor, la aceeaşi rubrică. VN a unei acțiuni,
multiplicată cu numărul acțiunilor emise de către o societate reprezintă capitalul social al societății.
Valoarea contabilă reprezintă suma pe care ar trebui să o primească fiecare acționar, în cazul
în care societatea s-ar lichida. Ea se obține ca raport între patrimoniul societății și numărul de acțiuni
aflate în circulație. În termeni contabili, valoarea contabilă este reprezentată de suma înscrisă în postul
bilanțier “Capitaluri proprii” raportată la numărul de acțiuni aflate în circulație.
Valoarea (pretul) de emisiune este valoarea la care se vând acțiunile la momentul emisiunii.
În practica internațională, pretul de emisiune al unei acțiuni poate să fie mai mic, mai mare sau egal
cu valoarea nominală. De regulă, acesta este mai mare decât valoarea nominală, deoarece include și
cheltuielile aferente emisiunii. În tara noastra, Legea nr. 31/1990, privind societățile comerciale,
prevede că acțiunile nu vor putea fi emise la o valoare mai mică decât valoarea nominală.
Valoarea de piață reprezintă prețul curent de tranzacționare al unei acțiuni tranzacționate pe
o piață de capital organizată și supravegheată, valoare exprimată ca punct de echilibru între cerere și
ofertă sau printr-un preț negociat între societatea de valori mobiliare vânzătoare și cea cumpărătoare.
Valoarea de piață poate fi mai mare sau mai mică decât valoarea nominală a acțiunilor respective.
Dreptul de preferinţă (preempțiune) este valoarea mobiliară negociabilă, care încorporează
dreptul titularului său de a subscrie cu prioritate acţiuni în cadrul unei majorări a capitalului social,
proporţional cu numărul de drepturi deţinute la data subscrierii, într-o perioadă de timp determinată.
Dacă deţinătorii acţiunilor ordinare nu doresc să cumpere acţiuni din noua emisiune, ei pot
obţine totuşi un venit prin vânzarea drepturilor de preferinţă dobândite pe piaţa secundară pe care
se tranzacţionează şi acţiunile cărora le sunt ataşate. Drepturile de preferinţă sunt cumpărate de către
investitorii care doresc să achiziţioneze acţiuni din noua emisiune. Aşadar, aceste drepturi de
preferinţă au valoare în sine, de vreme ce-i îndreptăţesc pe posesorii lor să cumpere acţiuni la un preţ
mai mic decât preţul de piaţă, precum şi o valoare de piaţă.
Dreptul de atribuire constă în participarea tuturor posesorilor de acţiuni ordinare la
majorarea capitalului social prin încorporarea de rezerve. Acesta intervine direct în situaţia distribuirii
dividendului sub formă de acţiuni. Practic, majorarea de capital social generează o distribuire gratuită
de acţiuni. Ca şi în cazul dreptului de subscriere, acesta poate fi calificat drept valoare mobiliară şi
vândut pe piaţă dacă acţionarul urmăreşte să încaseze un flux de numerar imediat.
Atât dreptul de subscriere, cât şi dreptul de atribuire sunt negociabile, comportându-se pe piaţă
ca orice valoare mobiliară.
Dreptul de alocare este valoarea mobiliară negociabilă, emisă pe termen scurt, care certifică
dreptul deţinătorului acestuia de a primi o acţiune care îi va fi atribuită la momentul înregistrării
majorării capitalului social la depozitarul central. Numărul drepturilor de alocare este egal cu numărul
de acţiuni nou emise iar raportul de alocare va fi de 1 acţiune la 1 drept de alocare.
Drepturile de alocare se emit ataşat acţiunilor şi se înregistrează la depozitarul central.
Valoarea nominală a dreptului de alocare este zero, acesta având numai valoare intrinsecă dată de
acţiunea ataşată. După închiderea perioadei de derulare a ofertei publice primare de vânzare,

17
persoanele care au subscris şi plătit integral acţiuni ca urmare a exercitării dreptului de referinţă sau
a subscrierii în cadrul ofertei publice primare de vânzare, vor primi drepturi de alocare. Practic,
dreptul de alocare certifică faptul că posesorul acestuia deţine o acţiune, care îi va fi atribuită ulterior.

3.4. Obligațiunile

Obligatiunile sunt valori mobiliare care dau dreptul detinatorului lor la primirea unei dobanzi
regulate (cupon) precum si la rambursarea principalului la scadenta. Detinatorii de obligatiuni sunt
creditori pentru compania emitenta, spre deosebire de detinatorii de actiuni (actionari) care sunt
proprietari ai unei parti din aceasta (in functie de detinere).
Obligatiunile pot fi emise atat de companii cat si de autoritati ale statului (Trezorerii,
municipalitati, alte autoritati), unele din acestea beneficiind de garantia statului sau avand garantia
acoperirii prin venituri specifice ce se vor realiza de pe urma finantarii unor proiecte.
Riscul asociat obligatiunilor
Obligatiunile sunt incadrate in categoria titlurilor financiare cu risc scazut deoarece prezinta
un grad mai ridicat de recuperare a investitiei facute daca emitentul intampina probleme financiare.
Detinatorii de obligatiuni sunt creditorii emitentului si au prioritate la rambursarea sumelor obtinute
printr-o eventuala lichidare. Cele mai sigure obligatiuni sunt considerate a fi obligatiunile
guvernamentale, care pot fi emise de trezoreria statului (asa numitele obligatiuni de stat) sau de
autoritati locale (obligatiuni municipale). Totalitatea obligatiunilor emise de autoritatile statului,
impreuna cu garantiile acordate de acestea pentru imprumuturile contractate de sectorul privat
constituie datoria publica. Scadentele acestor titluri difera, in cele mai multe cazuri sunt emise pentru
termene indelugate, ajungand la zeci de ani.
Remunerarea detinatorilor de obligatiuni
Veniturile aduse de obligatiuni pot fi fixe, de unde si numele, dar pot la fel de bine varia.
Venitul adus de o obligatiune se numeste dobanda sau cupon. Cuponul poate fi anual, semianual,
trimestrial sau lunar, dupa cum decide emitentul. Obligatiunile pot fi emise la valoarea nominala, la
preturi mai mici sau mai mari decat aceasta valoare (caz in care spunem ca se emit cu discount si
respectiv cu prima).
Caracteristici ale obligaţiunilor
Obligaţiunile sau instrumentele cu venit se referă la obligaţia unui emitent de a efectua plăţi
periodice sub formă de cupoane şi de a rambursa datoria la o anumită scadenţă.
Principalele caracteristici sunt următoarele:
a.1. Valoarea nominală reprezintă suma de bani pe care emintentul obligaţiunii (debitorul) o
va plăti la scadenţă. Valoarea nominală sau valoarea paritară se determină ca raport intre valoarea
împrumutului și numărul de obligaţiuni emise.
a.2. Cuponul reprezintă venitul periodic pe care îl primeşte deţinătorul obligaţiunii, şi se
determină ca un procent (rata cuponului) aplicat la valoarea nominală.
a.3. Scadenţa (maturitatea) reprezintă perioada de timp pe care este acordat împrumutul şi în
care se plătesc cupoanele de dobândă. Obligaţiunile sunt emise pe anumite maturităţi în funcţie de
necesarul de capital al emitentului. De exemplu statul poate emite bilete de trezorerie pe maturităţi
mai mici de un an, bonuri de tezaur între 1 an şi 10 ani (termen mediu), şi obligaţiuni pe termen lung
între 10 şi 30 de ani.

18
 Ţinând seama de principalele caracteristici ale obligaţiunilor şi de cele ale acţiunilor, am
sintetizat deosebirile între cele două tipuri de instrumente financiare primare.
Deosebiri între obligaţiuni şi acţiuni
Elemente Acţiuni Obligaţiuni
Ce reprezintă? o parte din capitalul social o parte dintr-un împrumut
Relaţia emitentului cu Deţinătorul este coproprietar Deţinătorul este creditor
deţinătorul titlului
Cash flow dividend cupon
Maturitate infinită determinată (finită)

Tipuri de obligaţiuni
Obligaţiunile clasice sunt acelea care oferă un cupon constant pe toată durata de viaţă a titlului,
şi care se rambursează la scadenţă.
Obligaţiunile cu cupon variabil (engl. floating rate notes) sunt obligaţiuni ale căror cupoane
variază în funcţie de o rată de dobândă a pieţei.
Obligaţiunile zero-cupon se caracterizează prin faptul că sunt emise la o valoare mai mică
decât valoarea nominală, fără a se plăti cupoane pe durata de viaţă a obligaţiunii, urmând ca la
scadenţă deţinătorul său să primească valoarea nominală. Practic, câştigul investitorului este
reprezentat de diferenţa între valoarea nominală şi preţul de cumpărare.
Obligaţiunile internaţionale care pot fi euroobligaţiuni şi obligaţiuni străine.
Euroobligaţiunile sunt denominate într-o altă monedă decât cea a statului în care sunt emise.
Cele mai renumite euroobligaţiuni sunt eurodollar bonds, euroyen bonds şi eurosterling bonds. De
exemplu, General Motors (companie americană) emite obligaţiuni denominate în USD – eurodollar
bonds - în Germania sau Bank of Scotland din Marea Britanie emite obligaţiuni denominate în GBP
în Japonia (eurosterling bonds). Aceste instrumente sunt purtătoare atât de riscul de credit sau
contrapartidă cât şi de riscul de curs de schimb pentru potenţialii investitori.
Obligaţiunile străine sunt emise într-o ţară alta decât cea a emitentului şi denominate în
moneda statului în care sunt emise. De exemplu, o firmă din Germania emite obligaţiuni denominate
în USD pe teritoriul SUA, se mai numesc şi Yankee bonds. Obligaţiunile denominate în yeni şi
vândute în Japonia, emise de către entităţi din afara Japoniei se mai numesc Samurai bonds.
Obligaţiunile denominate în lire sterline şi vândute în Marea Britanie de către entităţi din afara UK
se mai numesc Bulldog bonds.
Obligaţiunile indexate realizează plăţi periodice ce ţin cont de evoluţia unui indice general de
preţuri (ex: Indicele Preţurilor de Consum) sau de evoluţia preţului unei mărfi (ex: preţul petrolului).
Obligaţiunile ipotecare (mortgage backed securities) sunt emise de către bănci pentru a se
refinanţa întrucât ele imobilizează sume considerabile de bani o dată cu acordarea creditelor
ipotecare. Mecanismul prin care banca îşi transformă o parte din activele nelichide (creditele
ipotecare) în instrumente financiare ce se pot tranzacţiona pe piaţa de capital se numeşte securitizare
sau titlurizare.
Asset-backed bonds sunt obligaţiuni pentru care plata cupoanelor şi a principalului este legată
de valoarea un coş de active sau de cash flow-urile generate de acest coş de active. Spre exemplu,
Walt Disney a emis obligaţiuni cu rate de cupon legate de cash flow-urile generate de către anumite
filme realizate de această companie de producţie.

19
 Pentru a fi mai atractive pentru investitori, uneori obligaţiunile au asociate anumite clauze.
Aceste clauze sunt exercitate numai dacă survin anumite evenimente, prin urmare putem spune că
obligaţiunile cu clauze se comportă ca şi contractele de opţiuni. Principalele clauze asociate
obligaţiunilor sunt:
- Clauza de răscumpărare la iniţiativa emitentului (engl. callable bonds). Dacă o companie
emite obligaţiuni la o anumită rata a cuponului, iar ratele de dobândă pe piaţă scad, atunci finanţarea
prin obligaţiuni devine costisitoare. Asfel, compania poate răscumpăra obligaţiunile şi poate emite
noi obligaţiuni la o rata a cuponului mai mică (finanţare mai avantajoasă). Pentru a fi atractive
investitorilor există o anumită perioadă fixată în care compania nu îşi poate răscumpăra obligaţiunile.
- Clauza de răscumpărare la iniţiativa deţinătorului de obligaţiuni (engl. puttable bonds).
Deţinătorii de bonduri pot decide dacă răscumpărarea acestora se realizează până la maturitate, la
maturitate sau la o dată ulterioară. De exemplu, dacă o obligaţiune cu clauza de răscumpărare oferă
cupoane mai mari decât alte randamente din diverse investiţii acesta va opta pentru prelungirea
maturităţii bondului.
- Clauza de convertibilitate prin care deţinătorul de obligaţiuni poate converti obligaţiunile pe
care le deţine în acţiuni la o anumită rată de conversie. Orice investitor va exercita clauza asociată
numai dacă valoarea de piaţă a acţiunilor firmei emitente este mai mare decât valoarea de piaţă a
obligaţiunilor deţinute. Cele mai multe obligaţiuni care au asociată clauza de convertibilitate sunt
emise la o valoare mult mai mică decât valoarea de piaţă a acţiunilor pe care le-ar primi investitorii
dacă şi-ar executa imediat clauza. Prin urmare, rata de conversie este astfel stabilită încât investitorul
să nu exercite imediat clauza de convertibilitate.
Riscul de neplata si rating-urile
Desi obligatiunile, in general, promit plata unor sume cunoscute la cumpararea lor, exista
intotdeauna riscul ca emitentul sa nu isi poata indeplini obligatiile. Obligatiunile guvernamentale pot
fi considerate ca fiind lipsite de risc din acest punct de vedere, acest lucru nu este valabil si pentru
obligatiunile corporative. Daca o companie da faliment, detinatorii obligatiunilor nu mai pot fi siguri
ca isi vor recupera investitia. Riscul de neplata in cazul obligatiunilor (default risk) este masurat de
mai multe institutii spcializate insa trei dintre ele detin sisteme de evaluare recunoscute si acceptate
la nivel mondial, si anume: Moody’s Investor Service, Standard and Poor’s Corporation si Fitch
Ratings. Riscul de credit este definit conform unei scale ce cuprinde categorii determinate prin litere.
Cel mai bun rating este AAA sau Aaa. Moody-s adauga fiecarei clase de rating sufixul 1,2 sau 3 (ex.
Aaa1, Aaa2) in timp ce restul agentiilor semnaleaza modificarile prin semnele + (denota o
imbunatatire) sau – (denota degradarea calitatii emitentului). Obligatiunile cu rating BBB (S&P) sau
mai bun sunt considerate cu grad investitional (investment-grade) in timp ce titlurile cu rating mai
scazut – de exemplu C sau D - sunt incadrate la categoria speculativa (speculative-grade sau junk
bonds).
Principalii determinanti ai analizei efectuate pentru a determina bonitatea emitentilor sunt o
serie de rate financiare aplicate in analiza financiară:
• rate de acoperire a dobanzii: sunt comparatii intre profituri si costurile fixe cu
dobanzile
• rate de indatorare – masoara proportia dintre datorii si active sau datorii si capitaluri
proprii
• rate de lichiditate – care compara activele cu pasivele curente
• rate de profitabilitate – masoara magnitudinea profiturilor fata de venituri, active sau
capitaluri proprii..

20
 CAP.4. Organizarea şi funcţionarea burselor de valori
4.1. Modele de organizare bursieră
4.2. Membrii bursei
4.3. Societăţile de bursă
4.4. Agenţii de bursă

4.1. Modele de organizare bursieră

Asemănările şi deosebirile dintre diferitele modele de organizare bursieră sunt, în primul rînd,
determinate de concepţia ce stă la baza reglementării activităţii agenţilor de intermediere. Din acest
punct de vedere există diferenţe notabile. O parte a statelor europene (Austria, Belgia, Finlanda
Danemarca, Norvegia, Spania, Italia şi Elveţia) nu folosesc un sistem instituţional special pentru
reglementarea şi urmărirea pieţei valorilor mobiliare, deoarece această funcţie este asumată (de drept
sau de fapt) de către banca de emisiune sau de sistemul bancar în general. Modelul American se
bazează pe un sistem instituţional specific, instituit pe considerentul că reglementarea distinctă a
pieţei de valori este cerută de faptul că activităţile bancare şi cele bursiere sunt diferite: în timp ce
supravegherea bancară urmăreşte modul în care băncile s-au preocupat de reducerea riscurilor pentru
deponenţi sau plasamente, supravegherea bursieră urmăreşte respectarea normelor privind informarea
corectă şi transparenţa operaţiunilor (problema riscurilor asumate ţine de opţiunea fiecărei persoane
ce angajează tranzacţii bursiere). Se utilizeaza trei niveluri de competenţă în privinţa reglementării şi
supravegherii activităţii bursiere:
1. Nivelul naţional; în toate statele în care este organizată în mod de sine stătător piaţa
bursieră există o lege specială care reglementează - de o manieră unitară, naţională – toate problemele
ce ţin de operaţiunile cu valori mobiliare;
2. Nivelul central, concretizat prin existenţa unui organism care are menirea de a asigura
elaborarea reglementărilor tehnice privind operaţiunile de bursă şi de a asigura supravegherea efectivă
a activităţii pe piaţa valorilor mobiliare. În acest plan soluţiile folosite în practică sunt foarte diferite:
în unele ţări (cum sunt Olanda şi Japonia) autoritatea tutelară principală este Ministerul de
Finanţe, în altele există mai multe organisme ce se completează în privinţa competenţelor (în Anglia
sau în Franţa), respectiv în altele există organisme speciale care deţin toate prerogativele în acest
domeniu.
3. La nivel local sau funcţional îşi desfăşoară activitatea organizaţii care asigură de fapt
autoreglementarea pieţei şi care sunt bursele de valori propriu-zise.
Bursele pot fi organizate ca instituţii publice sau ca societăţi private. Bursele de stat
funcţionează în unele ţări europene încă de la începutul secolului trecut. Bursele private se
înfiinţează, în principiu, prin asocierea unor persoane fizice şi/sau juridice şi trebuie să dobîndească
dreptul de funcţionare legală în conformitate cu reglementările specific din fiecare ţară. Ca persoană
juridică, instituţia bursieră trebuie să-şi elaboreze un Statut şi un Regulament, care să respecte
prevederile legii specifice pentru piaţa valorilor mobiliare şi reglementările autorităţii tutelare.
Documentele prin care instituţiile bursiere moderne se autoreglementează (Statutul şi
Regulamentul) au, în general, următorul conţinut:
Statutul bursei: conţine prevederi cu caracter general (numele instituţiei, sediul şi obiectul
activităţii), cu privire la modul de constituire (care sunt drepturile şi ce obligaţii au membrii bursei,
cum se poate dobîndi sau pierde această calitate), la particularităţile conducerii: generale sau
executive a societăţii, la principiile generale privind desfăşurarea activităţii (primirea ordinelor,
procedura tranzacţiilor şi de executare a contractelor), la modul de urmărire a veniturilor şi
cheltuielilor şi de control asupra gestiunii, cît şi alte probleme specifice (furnizarea de informaţii,

21
soluţionarea litigiilor, încetarea activităţii).
Regulamentul bursei: are, de regulă, prevederi specifice cu privire la cotarea titlurilor
(admiterea la cotă, condiţii de cotare, informaţiile ce se furnizează cu privire la valorile naţionale sau
străine), la mecanismul tranzacţiilor (tipurile de tranzacţii ce se efectuează, procedura de negociere,
modalităţile de formare şi de afişare a cursului) şi la activitatea agenţilor de bursă.
Bursele se organizează ca societăţi închise sau deschise. La bursele închise numărul de
membri este determinat (la înfiinţare), calitatea de membru nou putându-se dobândi doar prin schimb
(cu un membru vechi), prin moştenire, cumpărare sau închiriere. Bursele deschise nu limitează
numărul total de locuri, dar departajează membrii bursei în fondatori şi asociaţi (acceptaţi ulterior
înfiinţării).

4.2. Membrii bursei

Membrii bursei au ca principal avantaj dreptul (uneori exclusiv) de a efectua direct tranzacţii
cu titluri pe piaţa bursieră. Membrii bursei mai au dreptul de a participa la elaborarea şi modificarea
Statutului şi a Regulamentului Bursei şi de a alege sau de a fi aleşi în organele administrative şi de
conducere. Pentru a dobândi calitatea de membru al bursei trebuie îndeplinite anumite condiţii
generale: un volum minim de capital şi garanţiile cerute de lege, să contribuie la fondurile bursei,
dacă aceasta se organizează ca o societate anonimă, să cumpere un număr minim de acţiuni, să
respecte toate reglementările privind negocierea, încheierea şi executarea tranzacţiilor bursiere şi să
obţină autorizaţia de membru de la autoritatea tutelară a bursei (pentru aceasta o condiţie eliminatorie
este, spre exemplu, obiectul activităţii firmei respective).
Calitatea de membru al bursei poate fi însă dobîndită şi pe alte căi. Există astfel:
• membri cu chirie (leased members) – care şi-au închiriat un loc de membru al bursei;
• membri parţiali (acces members) – respectiv firmele care pot încheia tranzacţii în sala de
negocieri, dar nu pot lucra ca specialişti în bursă;
• membri aliaţi (allоed members) – sunt acţionarii principali care nu pot încheia tranzacţii în sala
de negocieri;
• membri acceptaţi (approvedpersons) – sunt cei care au contribuţie de capital dar nu pot avea nici
un rol în conducerea acesteia;
• membri corespondenţi (office members) – sunt cei care participă frecvent la tranzacţii (în sala de
negocieri) ocupându-se cu gestiunea conturilor clienţilor.
Trăsăturile comune ale sistemului mondial de organizare şi conducere bursieră, ce pot fi
regăsite practic în toate instituţiile bursiere din lume, sunt următoarele:
a) Conducerea generală este asigurată printr-un organ suprem de conducere. Acesta poartă
numele de Asociaţia Bursei (pentru asociaţiile fără scop lucrativ) sau Adunare Generală (pentru
societăţile anonime). Atribuţiile acestora sunt, în general, cele comune pentru acest nivel: adoptă
decizii strategice privind realizarea obiectului de activitate, elaborează sau modifică reglementările
proprii (Statut, Regulament etc.) şi examinează respectarea lor, desemnează organele care asigură
conducerea permanentă sau adoptă alte decizii ce ţin de competenţa sa.
b) Conducerea permanentă a burselor este asigurată de un organism a cărui componenţă
trebuie să aibă un caracter reprezentativ (pentru bursă şi pentru agenţii economici), ce este desemnat
de conducerea generală. În mod obişnuit, din acest organism fac parte: unii membri ai bursei,
investitori importanţi, reprezentanţi ai firmelor cotate şi reprezentanţi ai statului şi ai autorităţii
tutelare. Aceasta înseamnă că, în mod practic, o parte a membrilor Conducerii permanente sunt aleşi
de conducerea generală, iar cealaltă parte sunt numiţi de organismele care trebuie să fie reprezentate

22
în acest organism. Numărul de membri este corelat cu mărimea instituţiei bursiere şi cu atribuţiile
concrete ce le revin; acest organism poate fi compus din minimum 5 persoane (ex. bursa de la
Budapesta) pînă la 27 de persoane (bursa NYSE).
Denumirile organelor de Conducere permanentă sunt foarte diferite; Consiliul director (la
NYSE), Comitetul guvernanţilor (Japonia, Canada, Olanda), Consiliul bursei (în Anglia, Suedia şi
Ungaria) sau Comitetul bursei (în Singapore, Hong Kong şi România).
c) Conducerea executivă este realizată de personal angajat, avînd funcţii de conducere sau
operative. În fruntea acestui aparat se află un Preşedinte sau Director general (cum este cazul Bursei
de la Bucureşti), desemnat de Conducerea permanentă şi aprobat de Conducerea generală. Staff-ul
executiv mai poate cuprinde unul sau mai mulţi vicepreşedinţi şi directori executivi cu atribuţii de
conducere precis delimitate de Preşedinte (Directorul General) sau de Conducerea permanentă.
d) Organe consultative – au ca principală menire furnizarea de informaţii (de tip consultaţii,
consilieri etc.) organelor executive de decizie. Se pot organiza sub forma unui grup de consilieri sau
sub forma unor comitete specializate pe diferite domenii. Aceste comitete pot avea un caracter
permanent sau pot fi organizate ad-hoc, în funcţie de nevoi, pentru a răspunde unor cerinţe noi ce pot
interveni în activitatea bursei.

4.3. Societăţile de bursă

Bursa de valori realizează operaţiunile specifice: tranzacţii cu titluri, indici bursieri, produse
sintetice, efecte de comerţ sau valute pe baza ordinelor (de vînzare sau cumpărare) pe care le primesc
de la Societăţile de bursă. Acestea sunt societăţi financiare avînd ca obiect de activitate (de regulă
principal) efectuarea de tranzacţii pe piaţa secundară. Aceste societăţi pot realiza tranzacţii în numele,
pe contul şi riscul clientului (solicitantul poate fi un posesor de titluri care vrea să le vîndă, sau un
posesor de bani care vrea să-i investească în cumpărarea de titluri), deci ca reprezentant al acestuia
(ca broker), sau în nume propriu, acţionînd ca şi contraparte (ca dealer) pentru cei care vor să vîndă
sau să cumpere.
În primul caz activitatea este remunerată printr-un comision, calculat în funcţie de volumul şi
tipul operaţiunilor efectuate, iar în cazul al doilea, societatea încasează o diferenţă de preţ (spread),
care trebuie să-i fie favorabilă. În mod obişnuit, societăţile de bursă acţionează atît ca broker, cît şi ca
dealer, din care cauză se mai şi numesc societăţi broker-dealer. În afara încheierii de tranzacţii aceste
firme mai pot asigura (contra cost, la cerere) şi unele servicii specifice: evaluarea tendinţelor pieţei şi
identificarea celor mai bune plasamente, gestionarea portofoliului clienţilor, inclusiv executarea
obligaţiilor de livrare sau plată ce derivă din tranzacţiile angajate.
Societăţile de valori mobiliare (şi agenţii lor) au obligaţia de a executa ordinele clienţilor în
mod prioritar şi în cele mai bune condiţii; acestea nu trebuie să concureze sau să manipuleze
executarea ordinelor clienţilor ori să determine executarea acestora în condiţii neavantajoase.

4.4. Agenţii de bursă

Agenții de bursă sunt specialiştii prin activitatea cărora se asigură funcţionarea nemijlocită a
mecanismelor bursei. Prezenţa lor este indispensabilă. Ei pot fi specialişti operativi, în situaţiile în
care realizează în mod direct şi nemijlocit operaţiuni de bursă, sau neoperativi, dacă rolul lor se
rezumă la efectuarea de studii sau analize care au menirea de a furniza clienţilor informaţii asupra
conjuncturii şi oportunităţilor de afaceri. Aceştia pot fi analiştii bursieri care pot lucra ca angajaţi ai
Societăţilor de bursă, sau în firme proprii şi funcţionarii angajaţi ai bursei, care au sarcini de
supraveghere, urmărire şi control asupra derulării operaţiunilor specifice în incinta bursei, ori cei care
se ocupă cu transmiterea de informaţii sau întocmirea de documente. într-un sens mai larg, în aceeaşi
categorie (a agenţilor de bursă neoperativi) intră şi angajaţii autorităţilor de supraveghere a pieţei,

23
lucrătorii din serviciile de secretariat sau public relations ai bursei, cît şi agenţii de pe pieţele
financiare:
• brokeri sau intermediari de bursă;
• dealeri sau comercianţi de bursă ( tradert).
În practica tranzacţiilor bursiere din diferite ţari între operatorii de bursă există foarte multe
deosebiri (începînd de la condiţiile de atestare şi terminînd cu modalităţile în care aceştia participă la
divizarea riscurilor sau a profiturilor). Există însă şi unele trăsături general valabile, cum ar fi:
a) operatorii de bursă au un statut socio-profesional consacrat ca atare în practica afacerilor –
fiind singurele persoane (fizice) abilitate să încheie şi să finalizeze tranzacţii de bursă. Această
profesie implică îndeplinirea unor calităţi native (memorie activă, atenţie, putere de concentrare,
rapiditate în adoptarea unei decizii) şi de educaţie (aceştia trebuie să fi urmat şi absolvit un curs
special organizat de autoritatea tutelară sau chiar de bursă), competenţa lor în materie trebuind să fie
testate şi atestată de organismele abilitate în acest scop.
b) operatorii de bursă pot lucra ca independenţi sau ca angajaţi ai unor societăţi de bursă. În
România, activitatea de intermediere prin persoane fizice (angajaţi sau reprezentanţi exclusivi)
acţionînd ca agenţi de valori mobiliare se poate realiza numai în numele şi pe contul societăţilor de
valori mobiliare; agenţii de bursă nu pot efectua (în România) în nume şi/sau pe cont propriu servicii
de intermediere pentru valori mobiliare.
c) agenţii de bursă îşi pot desfăşura activitatea în incinta bursei sau (acolo unde legislaţia
permite) în afara acesteia, mai ales pe piaţa OTC (Over the Counter).
În incinta bursei putem întîlni:
• agenţi de bursă membri ai bursei;
• agenţi de bursă angajaţi ca reprezentanţi ai unor membri ai bursei (tipic pentru bursa
japoneză);
• agenţi de bursă funcţionari publici (Bursa de la Paris pînă în 1988 şi Bursa de la Bucureşti
din perioada interbelică);
• agenţi de bursă angajaţi ai Bursei (agenţi oficiali) sau acceptaţi (liber profesionişti), situaţiile
sunt tipice pentru bursele de model germanic.
Din punct de vedere al rolului pe care îl au pe piaţa bursieră şi al felului în care aceştia (se)
angajează (în) tranzacţii, trebuie să facem distincţie între brokerii de bursă (floor brokers) şi
comercianţii de bursă (dealers).
Brokerii de bursă sunt agenţii de bursă în sensul propriu al termenului, ei fac tranzacţiile în
numele, pe contul şi riscul clientului. Aceştia pot fi angajaţi la o firmă de brokeraj (brokeri de
comision) sau pot lucra în mod independent. Brokerii de comision (comission brokers) execută
ordine de vînzare cumpărare, date de clienţii din afara bursei şi primite de societatea de brokeraj
pentru care lucrează. Brokerul de commission primeşte ordinele de la brokerii de titluri (care lucrează
în birourile firmei de brokeraj). Rolul lor este de a executa întocmai ordinul dat de client, urmărind
obţinerea celui mai bun preţ (curs). După executarea ordinelor primite, prin intermediul brokerilor de
titluri, brokerii de comision pot executa, ca independenţi, unele tranzacţii (primite deci direct de la
anumiţi clienţi). în incinta aceleiaşi burse pot acţiona mai mulţi brokeri de comision ai aceleiaşi firme
de brokeraj. Brokerii independenţi execută ordinele pe care le primesc de la alţi agenţi de bursă sau
de la membrii unor firme ai căror agenţi nu se găsesc în incinta bursei respective. Ei sunt solicitaţi în
perioadele de mare intensitate a activităţii de bursă sau atunci cînd o parte a brokerilor de commission
constată că nu pot executa, în timp util, toate ordinele ce le-au fost transmise de brokerii de titluri. Ei
se mai numesc „brokeri ai brokerilor” sau „brokeri de doi dolari” (two dollar brokers).

24
 Comercianţii de bursă sunt operatorii care lucrează în nume şi pe cont propriu şi sunt numiţi
dealers (sau traders). Ei pot fi: comercianţi concurenţi, creatori de piaţă sau comercianţi pentru ordine
non-standard.
Piaţa americană a format şi o a treia categorie de operatori de bursă, specialistul care combină
activităţile specifice brokerului cu cele ale dealerului, este, deci, specializat doar pentru un număr
restrîns de titluri şi ocupă (geografic) un loc fix în incinta bursei. Principala lor obligaţie este de a
asigura preţul just (fair and ordely market), ceea ce înseamnă că trebuie să intervină pentru stabilizarea
pieţei ori de cîte ori este nevoie (cînd apar fluctuaţii nejustificate, spre exemplu) sau/şi continuitatea
pieţei (în sensul ca fiecare tranzacţie să se deosebească de precedenta – sub aspectul preţului – printr-
o diferenţă rezonabilă). Specialiştii (americani) au dreptul, dacă piaţa permite, să execute (ca brokeri)
ordinele primite de la public (prin intermediul altor agenţi). Specialistul fixează preţul de deschidere
(pe baza ordinelor de vînzare/cumpărare recepţionate).

25
 CAP.5. MECANISMUL TRANZACŢIILOR BURSIERE

5.1. Mecanismul general al tranzacţiilor bursiere

5.2. Paşii cotării la bursa de valori Bucureşti
5.3. Obligații de raportare ale emitenților
5.4. Ordinele de bursă

5.1. Mecanismul general al tranzacţiilor bursiere

Tranzacţia se desfăşoară după aceleaşi etape indiferent de obiectul şi scopul urmărit (figura 1) 4. 3F

Societatea de bursă Societatea de bursă

Departamentul b1 Bursa b3 Departamentul

pentru tranzacţii b2 pentru tranzacţii
a2 b3 b1 a2
b4
c2 c2
a3 a1 Casa de a1 a3
clearing
Client (compensaţie) Client
cumpărător c1 c3 vânzător

Fig. 1 – Mecanismul tranzacţiilor bursiere

Mecanismul tranzacţiei bursiere presupune următoarele etape:

a) Iniţierea tranzacţiilor prin stabilirea legăturilor între client şi societatea de bursă şi
transmiterea ordinului de vânzare/cumpărare de către client.
b) Perfectarea tranzacţiei care constă în încheierea contractului de către agentul de bursă
cu clienţii;
c) Executarea contractului adică onorarea obligaţiilor şi obţinerea drepturilor rezultate
din tranzacţie.
Operaţiunile în cadrul fiecărei etape sunt:
a – Iniţierea tranzacţiei
a1: clientul vânzător/cumpărător se adresează unui intermediar care poate fi:
– o societate de bursă care are calitate de membru şi lucrează în incinta bursei;
– o firmă din afara bursei, care va apela la rândul ei la un agent de bursă prezent în sala de
negocieri;
– unui agent de bursă liber profesionist.
Seriozitatea va fi asigurată de societatea de bursă.
a2: intermediarul deschide contul în favoarea clientului. Contul poate fi:
– în numerar şi impune existenţa unui disponibil pentru finanţarea operaţiunii;
– în “marjă” – permite clientului să cumpere titluri cu plata amânată, dar să obţină paralel
un împrumut din partea societăţii de bursă. Titlurile cumpărate în “marjă” rămân la societatea de
bursă până la rambursarea creditului, fiind înregistrate în numele acesteia.

4
Maria Prisăcariu, Valeriu Dornescu, Ovidiu Stoica – Tranzacţii la bursele de mărfuri şi valori, Ed. Agora, Bacău, 1996

26
 a3: clientul plasează ordinul de vânzare/cumpărare intermediarului. Ordinul dat de client este
o ofertă fermă şi trebuie să conţină următoarele elemente:
– sensul operaţiunii (vânzare/cumpărare);
– produsul bursier (marfa sau titlul);
– cantitatea oferită sau solicitată;
– tipul tranzacţiei;
– scadenţa;
– preţul la care se oferă sau se solicită produsul bursier.
b – Perfectarea tranzacţiei:
b1: transmiterea ordinelor de către broker la bursă;
b2: formarea preţului printr-o metodă specifică (modalităţi de negociere/cotare);
b3: executarea ordinelor la bursă sau încheierea contractului;
b4: notificarea încheierii contractului.
c – Executarea contractului
c1: transferul titlurilor, mărfurilor de la vânzător la cumpărător;
c2: notificarea transferului;
c3: plata preţului de către cumpărător şi încasarea acestuia de către vânzător.

5.2. Etapele listării acțiunilor pe Piața Reglementată a BVB

1. Acționarii iau decizia de admitere la tranzacționare pe Piața Reglementată administrată de

BVB, precedată sau nu de o ofertă publică de acțiuni. Această decizie aparține Adunării
Generale a Acționarilor și va cuprinde inclusiv caracteristicile principale ale acestei
emisiuni, dacă admiterea este precedată de o ofertă publică de vânzare de acțiuni;
2. Emitentul se adresează unui intermediar autorizat de către Autoritatea de Supraveghere
Financiară (ASF), intermediarul fiind participant la sistemul de tranzacționare al BVB, cu care
emitentul încheie un contract de intermediere și care se va ocupa de procedurile necesare derulării
ofertei de vânzare de acțiuni, daca este cazul, și admiterii Emitentului la BVB. Lista completă a
intermediarilor participanți la sistem este disponibilă pe site-ul www.bvb.ro, în cadrul secțiunii
Intermediari;
3. În cazul în care admiterea la tranzacționare este precedată sau nu de o ofertă publică de
vânzare de acțiuni, se întocmește un document oficial autorizat de ASF, denumit:
a. Prospect de ofertă publică de acțiuni, pentru cazul în care admiterea este precedată de o
ofertă publică de vânzare de acțiuni
b. Prospect de admitere la tranzacționare, pentru cazul în care admiterea nu este precedată de
o ofertă publică de vânzare
4. Prospectul de ofertă publică de vânzare de acțiuni, cât și Prospectul de admitere la
tranzacționare, este un document realizat de către intermediarul ofertei, sau de către societatea
inițiatoare, pe baza datelor furnizate de către Emitent, acesta cuprinzând:
a. prezentarea Emitentului, a intermediarului ofertei și a persoanelor ce au participat la
elaborarea Prospectului;
b. informații despre Emitent (date de identificare, natura activității, capital social, alte titluri
emise);
c. activitatea Emitentului (operațiuni, performante economico-financiare, sedii, cercetare și
dezvoltare, proceduri judiciare, salariați, investiții, surse de finanțare);
d. situații contabile pentru ultimii 3 ani de activitate (raportări financiare, indicatori);
e. informații referitoare la management, proiecte de investiții, perspective, factori de risc;
5. In cazul încheierii cu succes a ofertei publice de vânzare de acțiuni, derulată în vederea
admiterii la tranzacționare pe Piața Reglementată administrată de BVB, acțiunile se înregistrează la
ASF;

27
 6. Emitentul încheie un contract cu Depozitarul Central, instituție care asigură compensarea
și decontarea tranzacțiilor bursiere, precum și evidența registrelor acționarilor societăților emitente;
7. Intermediarul depune la BVB în vederea admiterii la tranzacționare, documentele prevăzute
de Codul BVB operator de piață, Cartea I, printre care se numără si:
a. cererea de admitere la tranzacționare a acțiunilor;
b. prospectul însoțit de decizia ASF de aprobare a acestuia;
c. rezumatul prospectului de ofertă publică sau al prospectului de admitere la tranzacționare
tradus în limba engleză, pentru categoria Premium acțiuni;
d. decizia organului statutar al emitentului cu privire la hotărârea de admitere a acțiunilor la
tranzacționare la BVB;
e. actul constitutiv al emitentului; certificatul de înregistrare a acțiunilor la ASF;
f. angajamentul de admitere și menținere la tranzacționare la BVB a acțiunilor.
De asemenea, emitentul desemnează două persoane care vor menține legătura permanentă cu
Bursa de Valori București.
8. Decizia finală de admitere la tranzacționare este luată de Consiliul de Administrație al BVB.

5.3. Obligații de raportare ale emitenților

Emitenții, în calitatea de societăți listate tranzactionate la BVB au obligația de a

transmite Bursei următoarele tipuri de rapoarte, pe care aceasta le va disemina public prin
intermediul canalelor specifice și a paginii sale de internet:
a. Rapoarte periodice:
- Raport anual – conținând situații financiare ca bilanțul contabil, contul de profit și
pierdere, notele la situațiile financiare, raportul administratorilor și raportul auditorului
financiar
- Raport semestrial – conținând bilanțul contabil și contul de profit și pierdere, împreună
cu raportul administratorilor
- Rapoarte trimestriale – în măsura în care sunt întocmite, pentru primul și cel de al
treilea trimestru.
b. Rapoarte curente:
- Convocarea Adunării Generale (sau a ședinței Consiliului de Administrație care
urmează să delibereze în vederea exercitării atribuțiilor delegate de adunarea
generală);
- Hotărârile aferente întâlnirilor de mai sus;
- Informații privind plata dividendelor, valoarea pe acțiune, termenul de plată,
modalitățile de plată;
- Alte informații precum: schimbări în controlul asupra societății, proiecte de
fuziune/divizare, litigii, inițierea și încheierea procedurii de dizolvare,
insolvență, reorganizare judiciară sau a falimentului etc.

5.4. Ordinele de bursă

Ordinul de bursa este instructiunea care exprima oferta ferma de cumparare sau de vanzare a
unor valori mobiliare. Ordinul de bursa se introduce in sistemul de tranzactionare al BVB de catre
agentul de bursa, prin intermediul unei statii de lucru si este identificat unic prin numar de ordin alocat
automat de sistem.

28
 Cumpararea si vanzarea de actiuni de catre un investitor se face prin transmiterea de ordine
buriere catre societatile de servicii de investitii financiare (SSIF). Un ordin obisnuit trebuie sa contina
un set de informatii minime pe baza carora angajatii unei SSIF sa cumpere sau sa vanda actiuni:
- simbolul sau numele actiunii respective (Banca Transilvania, sau TLV, de exemplu),
- tipul ordinului (cumparare sau vanzare),
- numarul de actiuni si
- pretul la care actiunile trebuie cumparate sau vandute.
Ordinele se transmit catre SSIF la sediul acestora, prin telefon sau prin internet, in
functie de modul de lucru al fiecarei societati. Persoana din cadrul unei SSIF care se ocupa
de preluarea ordinelor clientilor, de pastrarea legaturii cu acestia si de prezentarea
informatiilor despre piata si despre actiuni catre clienti se numeste broker. Angajatul unei
SSIF care se ocupa de introducerea ordinelor de cumparare si de vanzare in sistemele Bursei
se numeste trader.
Ordinele se inregistreaza in sistemul bursei in primul rand functie de pretul acestora:
in ordinea descrescatoare a preturilor pentru cele de cumparare si in ordinea crescatoare
pentru cele de vanzare. Daca un investitor considera ca preturile ordinelor deja inregistrate in
sistemul bursei sunt satisfacatoare, atunci poate incheia o tranzactie cumparand de la sau
vanzand actiuni unuia din ceilalti investitori afisati in piata (desigur, aceasta se realizeaza prin
intermediul unui SSIF, si nu direct). Daca preteurile din piata nu sunt satisfacatoare, atunci
clientul va da instructiuni brokerului sau sa introduca un ordin nou la pretul dorit.
Exista doua mari categorii de ordine de cumparare si de vanzare: ordine limita si ordine
la piata. Ordinele limita specifica pretul la care investitorul doreste sa cumpere sau sa vanda
actiuni. Ordinele la piata nu specifica pretul tranzactiei, aceasta urmand a se realiza la pretul
cel mai bun din piata la momentul lansarii ordinului (in general ordinele cu pretul BEST BID
sau BEST ASK).
Un ordin de cumparare la piata specifica faptul ca actiunile vor fi cumparate direct
din randul actiunilor cu cel mai bun pret (cel mai mic) oferite la vanzare in sistemul bursei;
un ordin de vanzare la piata specifica faptul ca actiunile vor fi vandute direct cumparatorilor
cu cel mai bun pret (cel mai mare) afisati in sistemul bursei.
Un ordin limita se va executa numai daca preturile afisate in piata permit executia
acestuia. In caz contrar ordinul este inregistrat in sistemul electronic de tranzactionare si
ramane acolo pana in momentul in care un alt investitor il considera suficient de bun pentru
a incheia o tranzactie cu acesta.
Avantajul ordinului limita este faptul ca investitorul pastreaza controlul asupra
pretului tranzactiei de cumparare sau de vanzare de actiuni, acesta cunoscand in mod exact
pretul unei tranzactii de cumparare sau venitul dintr-o tranzactie de vanzare. Dezavantajul
este ca in functie de evolutia pietei, preturile specificate in anumite ordine nu pot fi atinse, iar
tranzactia ramane neexecutata.
Spre exemplu, daca un investitor lanseaza un ordin de vanzare la un pret de 1.500
lei/actiune, dar in piata tranzactiile nu depasesc pretul de 1.450 lei/actiune atunci acest ordin
nu se poate indeplini. In cazul ordinelor la piata, situatia se inverseaza. In acest caz avantajul
este ca investitorul poate fi sigur ca ordinul va fi executat (exista si exceptii, dar acestea sunt
rare), cu dezavantajul ca pretul final va fi cunoscut numai dupa finalizarea tranzazctiei.
Un alt parametru al ordinelor de tranzactionare este durata acestora, mai exact perioada
in care acestea vor ramane in sistem daca nu se pot executa pe loc. Astfel, un ordin poate fi
valabil numai o singura zi (ordin DAY), pana in momentul executiei (ordin OPEN) sau pana
la o anumita data stabilita de investitor. Ordinele inregistrate in sistemul de tranzactionare de

29
catre fiecare investitor trebuie urmarite cu atentie in timp, pentru ca schimbari in evolutia
pietei pot face executia acestor ordine dezavantajoase pentru investitori.
Un tip de ordin special ce poate fi introdus in sistemul bursei este ordinul ascuns (sau
HIDDEN). In mod normal ordinele afisate in sistemele bursei prezinta volumul de actiuni si
pretul. Un ordin ascuns nu prezinta intregul volum pe care un investitor doreste sa il vanda
sau sa il cumpere, ci numai o parte din acesta; partea “vizibila” a ordinului trebuie sa
reprezinte minim 20% din volumul total al ordinului. Acest mecanism este utilizat pentru a
nu dezvalui celorlalti participanti la piata (celorlalte SSIF) intentiile investitorului.
Conditii de valabilitate a ordinelor de bursa
Ordinul de bursa ramane valabil in sistem si se supune regulilor BVB pana cand:
- este executat,
- expira termenul de valabilitate al acestuia,
- este suspendat sau retras de catre agentii de bursa ai SSIF-ului respectiv,
- este suspendat sau anulat de catre BVB la cererea SSIF-ului respectiv;
- este suspendat de catre BVB, ca urmare a neraportarii si/sau nementinerii capitalului
net minim, conform reglementarilor privind compensarea si decontarea tranzactiilor;
- este suspendat sau anulat de catre BVB datorita nerespectarii prevederilor
reglementarilor BVB sau ale actelor normative incidente, altele decat cele mentionate
anterior;
- este eliminat automat din sistem daca pretul nu se mai incadreaza in variatia maxima
de pret admisa pentru sedinta de tranzactionare (pentru actiuni) sau daca
caracteristicile ordinului nu mai sunt in concordanta cu configurarea pietelor.

La executarea ordinelor de bursă, una din obligaţiile brokerilor este respectarea regulilor de
prioritate 5 şi anume:
4F

– prioritatea de preţ;
– prioritatea de timp;
– prioritatea de volum.
Prioritatea de preţ înseamnă că agentul de bursă trebuie să execute ordinele de cumpărare la
preţuri mai mari înaintea celor date la preţuri mai mici şi ordinele de vânzare la preţuri mai mici
înaintea celor la preţuri mai mari.
Prioritatea de timp înseamnă că, în cazul ordinelor date la acelaşi preţ, primul ordin este primul
executat, iar prioritatea de volum, ca regulă complementară la prioritatea de timp, arată că primul
ordin executat este ordinul cu volumul cel mai mare.

În concluzie, tranzacţiile bursiere se desfăşoară după aceleaşi etape, indiferent de obiectul şi scopul
urmărit (iniţierea tranzacţiei, perfectarea tranzacţiei şi executarea contractului). În ceea ce priveşte Bursa de
Valori Bucureşti cotarea se realizează prin parcurgerea mai multor paşi şi presupune cooperarea dintre
Societatea de Valori Mobiliare membră a Asociaţiei bursei care iniţiază respectivul eveniment pe piaţa
bursieră şi Bursa de Valori Bucureşti. Cea mai importantă operaţiune care se derulează în etapa de perfectare
a tranzacţiei este formarea cursului bursier printr-o modalitate de negociere. Un instrument important în
derularea tranzacţiilor bursiere este ordinul de bursă, concretizat într-o fişă de bursă care trebuie să includă
o serie de prevederi referitoare la durata de valabilitate a ordinului, sensul operaţiunii, piaţa pe care se
realizează tranzacţia, cursul bursier, numărul şi natura titlurilor etc.

5 Ioan Popa – Bursa, vol. I, Ed. Adevărul, Bucureşti, 1991

30
 CAP. 6. MODALITĂŢI DE COTARE LA BURSĂ

1.
2.
3.
4.
5.
6.
6.1. Cotarea la bursă – conţinut
6.2. Tehnici de cotare
6.3. Modalităţi de negociere consacrate în practica internaţională

6.1. Cotarea la bursă – conţinut

Dezordinea şi strigătele din bursă nu sunt decât aparente. Seriozitatea şi onestitatea

tranzacţiilor sunt asigurate prin controlul agenţilor de bursă. La un alt nivel, în special cel al exactităţii
informaţiilor comunicate acţionarilor de întreprinderile cotate, Comisia Operaţiunilor de Bursă
intensifică activitatea Asociaţiei Agenţilor de Bursă şi o completează.
Instrumentul prin care se vinde şi se cumpără pe această piaţă este COTAREA. A cota o
valoare înseamnă, oarecum, a căuta şi a fixa preţul care, ţinând cont de ordinele de cumpărare şi de
vânzare, permite să se schimbe cel mai mare număr posibil de titluri.
Piaţa deschisă sau “piaţa prin strigare” este cea mai simplă. Comişii, reprezentanţii agenţilor
de bursă (sau chiar agenţii de bursă în ring) se strâng în jurul unui colaborator ce le propune un curs
de pornire care este în general cel din ajun. Comişii care au ordine de vânzare “la cel mai bun”
încearcă să le execute, strigând “am”, iar cei care au ordine de cumpărare” “la cel mai bun” strigă în
schimb “iau”, însoţindu-şi strigătele de un gest corespunzător pentru a evita interpretările eronate.
Valorile mobiliare sunt repartizate pe grupe. In cadrul fiecărei grupe, conducătorul de
dezbateri strigă valorile una după alta, în ordinea fixată pentru cotaţie la primul curs.
Intermediarii tratează între ei, făcându-şi cunoscute cantităţile pe care doresc să le cumpere
sau să le vândă şi preţurile propuse. Se derulează “strigarea” până se determină cantitatea cea mai
mare de titluri (cantitatea de marfă) posibil de negociat – prin stabilirea cursului de echilibru.

6.2. Tehnici de cotare

Piaţa închisă este o tehnică inspirată din practica ţărilor anglo-saxone. Pe această piaţă, un
specialist echilibrează cursul în funcţie de ordinele confraţilor săi, dar care (particularitate franceză)
nu are niciodată dreptul de a interveni pe piaţă sau de a fi el însuşi partener pentru a echilibra piaţa.
Există 3 tehnici ale cotării închise:
a) cotarea “prin opoziţie”;
b) cotarea “prin stelaje”,
c) cotarea “prin cutie”.

a) COTAREA PRIN OPOZIŢIE

Înaintea deschiderii şedinţei de bursă, comişii trec în Cărţile Mari ţinute de cotatori “opoziţiile
lor”, adică limitele de cumpărare sau de vânzare pe care ei le au în carnet fără a preciza însă cantitatea
de titluri pe care trebuie să o negocieze pe fiecare din aceste limite.
Acest mecanism implicădouă categoriide persoane: coteurul, care deține caietul respectiv și
specialistul căruia i se încresințează cotarea respectivului titlu.

31
 Specialiştii comunică înainte de şedinţa de bursă limitele de curs între care se înscriu ordinele
adresate de clienţii lor(limita cea mai ridicată la cumpărare şi cea mai scăzută la vânzare).
Caietul este stabilit în fiecare dmineață de coteur pe baza unor fișe de opoziție comunicate de
agenții de schimb.
Tehnica asigură cel mai bine secretul profesional atât pentru valori cotate la vedere cât şi la
termen. Este metoda cea mai frecvent folosită şi asigură pentru aceeaşi valoare mobiliară şi la aceeaşi
bursă legătura între piaţa la vedere şi piaţa la termen.

b) COTAREA PRIN STELAJE

Comişii încredinţează specialistului ordinele lor “la cel mai bun” şi pe cele limitate
menţionând – diferenţă fundamentală – cantităţile pe care ei trebuie să le negocieze.
Metoda de cotare prin “stelaj” este o tehnică în exclusivitate scrisă şi se foloseşte pentru
valorile înscrise în cotaţia oficială.
Rolul conducător al şedinţelor de curs îl au agenţii de schimb specialişti.
Specialiştii sunt desemnaţi de Camera sindicală pentru fiecare tip de valoare mobiliară. Ei
grupează la deschidere fişele conţinând ordinele de vânzare şi cumpărare adaugă ordinele adresate de
propria clientelă şi determină puncte de echilibru între cererea şi oferta de valori mobiliare.

c) COTAREA PRIN CUTIE (PRIN FIŞET)

Cotarea prin cutie este un procedeu prin care se centralizează, pentru fiecare titlu, toate
ordinele de vânzare-cumpărare într-un fișet. Este o tehnică de excepţie care se utilizează când pieţele
sunt mult prea importante şi dezechilibrate, pentru a putea fi utilizate procedeele tradiţionale ale
bursei.
În acest caz se pune la dispoziţia comişilor o cutie în care se depun toate ordinele referitoare
la un titlu. Metoda este utilizată, mai ales, în cazul valorilor care tocmai au fost introduse pe piaţa
bursieră. La începutul ședinței de bursă se fac cunoscute toate ordinele strânse în fișet adăugând pe
acelea care nu s-au executat anterior și sunt încă valabile.
În acest labirint de tehnici, numai controlul efectuat de “Camera sindicală” a Agenţilor de
bursă, poate permite investitorilor să se orienteze şi să aibă încredere în bursă.

6.3. Modalităţi de negociere consacrate în practica internaţională

Modalităţile de negociere întâlnite sunt:

1. COTAREA PE BAZĂ DE CARNETE DE ORDINE
Presupune centralizarea de către brokeri a ordinelor primite, respectând regulile de prioritate.
Carnetul de ordine poate fi deschis pentru consultare de către agenţi de bursă sau închis, când se
anunţă la bursă numai preţul şi volumul celor mai bune cotaţii.
2. NEGOCIEREA PRIN ÎNSCRIEREA PE TABLĂ se realizează prin afişarea pe un tabel
electronic (bursa din Toronto) sau tablă (bursele din Sidney, Singapore) a primelor două preţuri (cel
mai bun la vânzare şi cel mai bun la cumpărare).
3. NEGOCIEREA PRIN ANUNŢAREA PUBLICĂ A ORDINELOR se practică pe pieţele
intermitente şi cele continue. Funcţionarul bursei strigă titlul ce urmează a fi negociat. Apoi agenţii
anunţă cu voce tare preţurile lor şi caută parteneri interesaţi. Executarea are loc când un agent de
bursă acceptă cotaţia înscrisă pe tablă de un alt agent de bursă.
4. COTAREA “ÎN GROAPĂ” (în engl.: pit = zonă în incinta bursei formată din câteva trepte
coborând în interior – pe un perimetru de câţiva zeci de metri pătraţi) este o variantă a negocierii prin
anunţare publică unde ringul este înlocuit cu un spaţiu semicircular şi toate titlurile sunt strigate în
acest spaţiu. Este o metodă spectaculoasă şi se practică pentru produse bursiere atractive: contracte
futures şi opţiuni.

32
 5. NEGOCIEREA PE BLOCURI DE TITLURI are loc de obicei în afara sălii principale de
negociere a bursei într-un spaţiu amenajat în incinta acesteia. Această metodă este utilizată dacă un
client deţine sau comandă un important pachet de titluri.
Când clientul deţine titluri, vânzarea se face prin:
– distribuţie în bursă, când clientul se adresează unui broker şi acesta încearcă să găsească
investitori; când se convinge că aceştia există transmite ordine de vânzare şi cumpărare la bursă
(broker cu servicii complete, broker cu discount);
– distribuţia secundară – când o societate cumpără blocul de titluri şi le oferă spre vânzare
publică după orele de bursă, la preţul de închidere din ziua respectivă. Clientul cumpărător al unui
bloc de titluri face “o achiziţie în bursă”.
6. NEGOCIEREA ELECTRONICĂ 6 – presupune utilizarea tehnologiilor moderne în
5F

procesul de transmitere a ordinelor şi de prezentare a acestora la bursă.

În concluzie, cotarea este mijlocul prin care se vinde şi se cumpără pe piaţa bursieră. A cota
o valoare înseamnă a căuta şi a fixa preţul care, în funcţie de ordinele de cumpărare şi de vânzare
primite, permite să se schimbe cel mai mare număr posibil de titluri. Cele mai importante modalităţi
de cotare a valorilor mobiliare sunt piaţa deschisă şi piaţa închisă. Pe piaţa închisă se folosesc trei
tehnici de cotare – cotarea prin opoziţie, cotarea prin stelaje şi cotarea prin cutie. Dacă se
înregistrează un dezechilibru între cererea şi oferta de titluri se determină cursul prin metode
particulare – reglementarea ecartului de curs, reducerea cantităţii cerute/oferite, compensaţia.

6
Ion Stoian, Emilia Dragne, Mihai Stoian – Comerţ internaţional, vol. I, Ed. Caraiman, 1997

33
 CAP. 7. INDICI BURSIERI

1.
2.
3.
4.
5.
6.
7.
7.1. Caracteristicile indicilor bursieri
7.2. Criterii de clasificare a indicilor bursieri
7.3. Principiile de construcție a indicilor bursieri
7.4. Indicii pieței de capital din Romania

7.1. Caracteristicile indicilor bursieri

Indicii bursieri sunt active sintetice ce caracterizează situația unei anumite piețe la un moment
dat, pe baza raportului cerere/ofertă, exprimând evoluția cursului valorilor mobiliare. Apariția lor a
fost determinată de necesitatea existenței unui produs bursier prin care evoluția pieței bursiere să
poată fi urmărită în ansamblul ei și nu doar segmentat la nivelul fiecărui activ financiar în parte.

Scopul pentru care se calculează un indice bursier are în vedere posibilitatea de măsurare a
performanțelor portofoliilor, luarea deciziilor cu privire la structura unui anumit portofoliu, măsurarea
schimbărilor pe termen scurt la nivelul pieței bursiere respective.
Primul indice bursier a fost creat în cadrul Bursei din New York (în 1896) – Dow Jones
Industrial Average (DJIA).
Pe măsura evoluției piețelor bursiere și a diversificării produselor bursiere, s-a înregistrat și o
evoluție a indicilor bursieri. În prezent, ei pot avea la bază nu numai acțiuni, ci și obligațiuni, titluri
emise de fondurile mutuale sau alte instrumente financiare, se pot referi nu numai la titluri cotate pe
o singură piață bursieră, ci și la titluri tranzacționate pe mai multe piețe sau la nivel mondial.

7.2. Criterii de clasificare a indicilor bursieri

Indicii bursieri se pot clasifica având în vedere mai multe criterii.

După modul de calcul:

- indici bursieri din generația I  cuprind acțiuni ai căror emitenți aparțin aceluiași domeniu de
activitate, în special celui industrial (ex. Dow Jones Industrial, Financial Times, Nikkei etc.). Ei au o capacitate
de informare limitată la domeniul pe care îl reprezintă. Construcția lor este simplă, ca medie aritmetică a
cursului titlurilor componente, ajustată cu un divizor care să exprime modificările ce se petrec asupra titlurilor
componente (fuziuni, divizări, modificări importante de capital), nivelul lor de reprezentativitate fiind astfel
restrâns.

 indici bursieri din generația a II-a  sunt indici compuși (compoziți), cu un grad de relevanță
sporit (ex. S&P 500, FTSE-100, TOPIX, BET etc.), ce se remarcă prin diversificarea valorilor mobiliare ce
intră în compoziția lor (din domenii diferite precum: bancar, asigurări, transporturi, telecomunicații etc.).
Metodologia de calcul are la bază de cele mai multe ori ponderarea numărului de titluri cu cursul bursier.

După titlurile suport:

34
 - indici bursieri pe acțiuni
- indici bursieri pe obligațiuni
- indici bursieri pe titluri emise de fonduri mutuale
- indici bursieri pe alte instrumente financiare

După gradul de acoperire:

- indici bursieri generali  în structura lor se includ titluri ce aparțin unor domenii de activitate diferite
astfel încât structura și evoluția pieței bursiere să fie exprimate cât mai corect
- indici bursieri sectoriali  în structura lor se includ titluri ce aparțin aceluiași domeniu de activitate
pentru a reflecta cât mai fidel evoluția unui singur sector al economiei (industria farmaceutică, a transporturilor,
a utilităților publice, a domeniului bancar, etc.)

După intervalul de timp la care se calculează:

- indici bursieri calculați în timp real  intervalul poate fi cuprins între 15 secunde și 1 minut
- indici bursieri calculați la anumite intervale  la sfârșitul zilei de tranzacționare sau la alte intervale
de timp stabilite prin reglementările pieței bursiere respective (30 minute, 1 oră etc.)

După zona de referință:

- indici bursieri naționali  includ titluri cotate pe o singură piață bursieră (titluri emise de firme
autohtone și/sau ale unor firme străine cotate pe piața respectivă)
- indici bursieri zonali  includ titluri ale unor societăți aparținând unei anumite zone de referință
(ex. Dow Jones Euro STOXX - calculat pentru țările Zonei Euro)
- indici bursieri mondiali (internaționali)  includ titluri cotate și tranzacționate pe diferite piețe
bursiere, societățile fiind obligate de cele mai multe ori să îndeplinească cerințe suplimentare pentru a fi admise
în structura acestor indici (ex. MSCI, FT Actuarial World Stock Index etc.)

După tipul pieței de capital pe care sunt calculați:

- indici specifici pieței de licitație  sunt indici specifici pieței bursiere pe care prețul se formează ca
punct de echilibru prin confruntarea cererii cu oferta
- indici specifici pieței de negocieri  sunt indici ce caracterizează piața extrabursieră pe care prețul
are la bază negocierea realizată între participanți

După institutia carer îi calculează:

- indici bursieri oficiali  sunt calculați de organismele abilitate prin reglementările pieței respective
de capital
- indici bursieri ai publicațiilor financiare
- indici bursieri combinați  sunt calculați de instituțiile pieței de capital în colaborare cu publicațiile
financiare
- indici bursieri calculați de intermediarii financiari  sunt de regulă indici cu caracter neoficial fiind
calculați de intermediari, firme de consultanță, alte instituții financiare

7.3. Principiile de construcție a indicilor bursieri

Indiferent de criteriul de clasificare utilizat, indicii bursieri presupun luarea în considerare a unor principii
de construcție, printre care:
- reflectarea permanentă a realității prin metodele de calcul
- grad relativ accesibil de complexitate al calculării indicilor
- disponibilitate nelimitată a datelor utilizate la calcul
- surse autorizate a datelor utilizate la calcul
- asigurarea continuității și comparabilității calculelor
- stabilitatea surselor de date și a metodelor de calcul
- satisfacerea nevoii de informații existentă pe piața bursieră pentru care se calculează indicii

Construcția indicilor compuși s-a bazat pe respectarea anumitor cerințe:

35
 - selectarea eșantionului de firme incluse în structura indicelui prin alegerea de valori mobiliare emise
de societăți din toate ramurile de activitate sau dintr-un anumit sector de activitate astfel încât acestea să
reflecte evoluția generală a pieței sau a sectorului respectiv și să fie reprezentative pentru piața respectivă.
Valorile mobiliare incluse în indice trebuie să prezinte grad ridicat de capitalizare bursieră și lichiditate
sporită (reflectată de intensitatea tranzacționării și de interesul crescut și constant al investitorilor față de
titlurile respective), grad mare de dispersie în rândul deținătorilor evitându-se astfel posibilitatea ca un
investitor (grup de investitori) să dețină controlul majoritar/total asupra uneia din valorile mobiliare incluse în
indice, cotarea prin sistem informatizat și să reflecte repartiția pe sectoare de activitate. Titlurile selectate
trebuie să fie emise de firme puternice, stabile, cu o creștere susținută a activității și ai căror indicatori
economici le recomandă ca o bună investiție.
- reprezentativitatea (ponderarea) valorilor mobiliare ce intră în structura indicelui, astfel:
* pondere atribuită în funcție de evoluția prețurilor valorilor mobiliare componente ale indicelui  se ia
în considerare numai cursul valorilor mobiliare și se acordă importanță ridicată acelor titluri care au un curs în
creștere pe un interval de timp suficient de mare. Dezavantajul acestei metode este că variația unui singur titlu
care are preț mare poate influența substanțial valoarea indicelui și în acest fel evoluția pieței poate fi reflectată
inexact.
* pondere egală pentru toate valorile mobiliare  este o modalitate care elimină riscul unei influențe
semnificative singulare, iar modificarea evoluției fiecărui titlu va determina o modificare identică a evoluției
indicelui
* pondere în funcție de capitalizarea bursieră  este specifică indicilor compuși la care ponderea titlului
în structura indicelui este cu atât mai mare cu cât nivelurile prețurilor de tranzacționare și volumul tranzacțiilor
sunt mai mari. Pentru a se evita situația în care evoluția cursului unui anumit titlu ar avea o influență prea mare
asupra valorii indicelui se procedează la impunerea unei ponderi maxime ce poate fi atribuită unui anumit titlu.
- alegerea datei de referință pentru care nivelul indicelui se egalează cu 100, 1.000, 10.000 de puncte
de indice, conform reglementărilor pieței respective. Orice modificare ulterioară a nivelului indicelui (creștere
sau scădere) este interpretată prin compararea cu numărul de puncte din perioada de bază.
Introducerea unui titlu în structura unui indice este considerată ca o consacrare pentru emitentul
respectiv pe piață deoarece titlul poate fi considerat ca făcând parte din cele mai lichide și tranzacționate valori
mobiliare.

7.4. Indicii pieței de capital din Romania

Indicele BET (Bucharest Exchange Trading)
Data de referință a indicelui este 19 septembrie 1997, devenind operațional la 22 septembrie 1997.
Indicele include acțiunile celor mai lichide 17 societăți cotate (aprilie 2020) la BVB (cu excepția societăților
de investiții financiare, a fondurilor de investiții și a altor entități asimilate acestora), având ca bază de pornire
valoarea de 1.000 de puncte.
BET este primul indice dezvoltat de BVB si reprezinta indicele de referinta al pietei locale de capital.
BET reflecta evolutia celor mai tranzactionate companii de pe piata reglementata a BVB, criteriul principal de
selectie al societatilor in indice fiind lichiditatea. Incepand cu anul 2015, pentru selectie se aplica si criterii
legate de transparenta emitentilor si calitatea raportarilor si a comunicarii acestora cu investitorii.
Este indice compozit (de generația a 2-a) a cărui valoare se determină prin ponderarea cu capitalizarea
bursieră a celor mai lichide 17 societăți listate la BVB (aprilie 2020). Este un indice a cărui valoare se
calculează și afișează în timp real.
Scopul pentru care a fost conceput indicele vizează derularea unor tranzacții derivate pe indici și
produse structurate (contracte futures, options, certificate, warante și combinații ale acestora). Se exprimă în
număr de puncte, și se publică în lei, USD și EURO. Convertirea în USD sau EURO se face pe baza cursului
publicat de BNR valabil pentru ziua respectivă.
În cazul evenimentelor corporative care au un impact semnificativ asupra prețului de piață al acțiunilor
incluse în coșul indicelui BET (ex.: splitări, consolidări, majorări de capital, etc.), structura indicelui se
ajustează periodic astfel încât să se asigure continuitatea valorilor indicelui BET și pentru a se evita
influențarea artificială a valorii indicelui ca urmare a acestor evenimente. Acordarea de dividende de către
societățile incluse în coșul indicelui nu determină ajustarea structurii sale.
Includerea valorilor mobiliare în portofoliul indicelui are la bază următoarele criterii:
• lichiditatea: coeficientul de lichiditate pentru fiecare simbol;

36
 • alte aspecte relevante luate in considerare de catre Comisia Indicilor (CI), dupa caz, cum ar fi:
situatia financiara a societatii, elemente de ordin juridic, transparenta societatii si interesul
participantilor la piata, etc.;
• CI poate limita numarul de companii dintr-un sector de activitate la cel mult 6 companii. CI
poate reduce aceasta limita;
• companiile trebuie sa respecte cerinte suplimentare, dupa cum urmeaza: cerinte de raportare
in limba engleza, utilizarea IFRS, calitatea activitatilor efectuate de companie cu privire la
relatia cu investitorii (furnizarea de informatii prin intermediul website-ului BVB si/sau alte
platforme desemnate de BVB, organizarea de intalniri/conferinte telefonice cu analistii si
investitorii). Fiecare dintre aceste cerinte se aplica din Ianuarie 2015.
În cazul în care există acțiuni care nu mai corespund acestor cerințe, iar altele ce sunt tranzacționate
se înscriu în regulile menționate, se procedează la actualizarea portofoliului indicelui. Toate modificările
portofoliului indicelui se fac periodic și se decid de către CI care analizează și decide actualizarea acestuia.
Deciziile de modificare a portofoliului indicelui prin înlocuirea acțiunilor sau modificarea ponderilor ca urmare
a anumitor evenimente sunt anunțate în mass-media cu un anumit interval de timp înaintea efectuării lor.
Actualizarea indicelui este determinată de o serie de evenimente precum: modificări de capital
(majorări, diminuări), operaţiuni de divizare (diminuarea valorii nominale), operaţiuni de consolidare (mărirea
valorii nominale), modificarea componenţei indicelui etc.
Revizuirea peridodică a indicelui are loc trimestrial (martie, iunie, septembrie, decembrie).
Indicele BET-FI
BET-FI este primul indice sectorial al BVB și reflectă tendința de ansamblu a prețurilor fondurilor de
investiții financiare (SIF-urilor) tranzacționate pe piața reglementată BVB. A fost lansat la 1 noiembrie 2000,
cu o valoare de start de 1.000 de puncte. Introducerea acestui indice s-a datorat interesului participanților la
piață în tranzacționarea unui astfel de indice, dar și faptului că acțiunile emise de societățile de investiții
financiare nu erau incluse în structura nici unui indice existent pe piața bursieră românească la acea data,
respectiv BET și BET-C.
Numărul titlurilor din structura indicelui este variabil (reprezentat de numărul fondurilor de investiții
cotate la BVB).
Factorul de reprezentare al societăților incluse în structura indicelui are rolul de a asigura o pondere
maximă a unei societăți de 30% din capitalizarea aferentă indicelui BET-FI.
Indicele ROTX (Romanian Traded Index)
Este un indice de preț ponderat cu capitalizarea și reflectă în timp real mișcarea acțiunilor ”blue chip”
tranzacționate la BVB. Calculat în lei, EUR și USD (ca medie ponderată cu capitalizarea bursieră) și diseminat
în timp real de Bursa de Valori din Viena (Wiener Borse AG), ROTX este proiectat ca un indice tranzacționabil
și poate fi folosit ca activ suport pentru produse derivate și structurate.
Indicele a fost lansat la 15 martie 2005 dar valorile sale au fost calculate retroactiv începând cu 1
ianuarie 2002, dată pentru care s-a stabilit valoarea de start de 1.000 de puncte.
Pentru a fi incluse în coșul indicelui, acțiunile trebuie să se situeze în categoria celor mai intens
tranzacționate titluri și să îndeplinească criterii legate de: capitalizarea de piață, lichiditate, disponibilitate a
prețului, reprezentativitate în cadrul sectorului, interes al participanților la piață în deținerea titlurilor
respective. Criterii estențiale sunt considerate capitalizarea și lichiditatea. Acțiunile cu capitalizare ridicată dar
cu lichiditate scăzută pot fi eliminate din structura indicelui. Criteriul cantitativ de selecție a acțiunilor
componente ale indicelui (bazat pe capitalizare și lichiditate) nu este aplicat în mod mecanic de către sistem
fiind la latitudinea Comitetului ROTX de a decide admiterea / excluderea anumitor titluri.
Numărul emitenților ale căror acțiuni sunt incluse în structura indicelui este variabil, nu există un
număr limită al acestora, însă indicele este construit astfel încât să se limiteze la cele mai tranzacționate titluri
de la BVB.
Factorul de reprezentare al societăților incluse în structura indicelui are rolul de a asigura o pondere
maximă a unei societăți de 20% din capitalizarea aferentă indicelui ROTX.
Indicele BET-XT (Bucharest Exchange Trading Extended Index)
Este un indice ”blue-chip” care reflectă evoluția prețurilor celor mai lichide 25 de companii
tranzacționate în segmentul de piață reglementată, inclusiv SIF-urile, ponderea maximă a unui simbol în indice
fiind de 15%. Numărul societăților incluse în coșul indicelui BET-XT poate crește în viitor ca urmare a listării
la BVB de noi societăți representative pentru sectoarele economiei naționale.

37
 În componența indicelui nu pot fi incluse următoarele categorii de instrumente financiare: certificate
de privatizare, titluri de participare la organismele de plasament colectiv, alte instrumente financiare desemnate
de organismele de reglementare.
Criteriul esențial de selectare a societăților ce sunt incluse în structura indicelui BET-XT este
reprezentat de lichiditate, coeficientul de lichiditate (calculat semestrial) determinându-se pe baza ponderii pe
care o deține valoarea tranzacțiilor cu un anumit instrument financiar în valoarea totală a tranzacțiilor aferente
pieței reglementate.
Metodologia sa permite acestuia să se constituie drept activ suport pentru instrumente financiare
derivate și produse structurate.
Indicele a avut ca dată de lansare 1 iulie 2008, dar valoarea de start a fost calculată retroactiv de la 2
ianuarie 2007, cu valoare inițială de 1.000 de puncte.
Indicele BET-NG (Bucharest Exchange Trading Energy&Related Utilities Index)
BET-NG este al doilea indice sectorial al BVB ce urmărește mișcarea prețurilor acțiunilor companiilor
tranzacționate pe piața reglementată BVB, al căror domeniu de activitate principal este asociat cu sectorul
energie și utilitățile aferente acestuia. Ponderea maximă a unui simbol în indice este de 30%.
Ca și indicele BET-XT, indicele BET-NG a avut ca dată de lansare 1 iulie 2008, dar valoarea de start
a fost calculată retroactiv de la 2 ianuarie 2007, cu valoare inițială de 1.000 de puncte.
Numărul companiilor din componența sa este variabil. Similar cu metodologia celorlalți indici
dezvoltați de BVB, metodologia indicelui BET-NG reflectă evoluția prețurilor acțiunilor tranzacționate în
cadrul secțiunii de piață principală fiind un indice de prețuri ponderat cu capitalizarea tuturor societăților din
componența sa.
În cazul listării unei societăți noi pe piața reglementată administrată de BVB care se cuprinde în aria
sectorială a acestui indice, aceasta va putea fi inclusă în coșul indicelui la prima ajustare periodică a indicelui
ce urmează listării sale. În cazul în care BVB procedează la delistarea unei societăți inclusă în componența
indicelui, acțiunile emise de societatea respectivă vor fi excluse din coșul indicelui în ziua anterioară datei la
care delistarea devine efectivă.

38
 BIBLIOGRAFIE

1. Anghelache, G. Piața de capital în context european, Editura Economică,

Bucureşti, 2009
2. Anghelache,G., Dardac, Pieţe de capital şi Burse de valori, Editura “Adevărul”, Bucureşti,
N., Stancu. I., 1992
3. Anghelache, G., Piaţa de capital: evoluţii, caracteristici, tranzacţii, Editura
Economică, Bucureşti, 2004
4. Basno, C., Dardac, N., Monedă, credit, bănci, Ed. Didactică şi Pedagogică R.A.,
Floricel, C., Bucureşti, 1994
5. Baumol, W.J., Litan, Capitalismul bun, capitalismul rău şi economia dezvoltării şi a
R.E., Schramm, C.J., prosperităţii, Editura Polirom, Iaşi, 2009
6. Boghean, C., Globalizarea pieţelor de capital, Editura Didactică şi Pedagogică,
Bucureşti, 2013
7. Bradfield, J., Introduction to the economics of financial markets, Oxford
University Press, 2007
8. Cassis, Y., Capitalele Capitalului, Editura Tipo Moldova, Iaşi, 2010
9. Chirleşan D., Neştian Întreprinzătorul, firma şi pieţele în spaţiul naţional, european şi
A., global, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 2009
10. Corduneanu, C., et.al. Piețe de capital, Editura Universitatii „Alexandru Ioan Cuza” Iasi,
2013
11. Dorneanu, E.C., Diagnosticul financiar al firmei pe piaţa de capital, Editura Tipo
Moldova, 2008
12. Duma, F. S., Plasamente Bursiere, Editura Casa Cărţii de Ştiinţă, 2005
13. Durand, M., Bursa, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992
14. Gaftoniuc, S., Finanţe internaţionale, Editura Economică, Bucureşti, 1998
15. Graham, B., L.Dodd, Security Analysis, Sixth Edition, Editura The McGraw-Hill
D., Companies, Inc., New York, 2009
16. Graham, B., The Intellingent Investor, Revised Edition, Editura HarperCollins
Publishers Ltd., New York, 2003
17. Ionescu, G., Burse de mărfuri şi valori, 2004, Editura Didactică şi Pedagogică
Bucureşti, 2004

39
18. Miclăuş, P.G., Piaţa instrumentelor financiare derivate, Editura Economică,
2008
19. Murariu I., Corbu I., Sistemul Bursier Internaţional, Editura Fundaţiei România de
Stoica, V., Mâine, 2006

20. Murgu, N., Lazăr C., În zgomotul bursei, Editura Albatros, Bucureşti, 1982
Isărescu, M.,
21. Popa, I., Bursa, vol. I şi II, ediţia a II-a, Editura Adevărul S.A., Bucureşti,
1995
22. Popescu, V., Bursa şi tranzacţii cu titluri financiare, Editura Asociaţiei
Sportive Cal Clubul Român, Bucureşti, 1993
23. Preda, A., Introducere în sociologia pieţelor, Editura Polirom, 2010
24. Prelipcean, G., Modelarea deciziilor pe pieţele financiar-valutare în contextul
globalizării, Editura Didactică şi Pedagogică, R.A., Bucureşti,
2002
25. Prelipcean, G., Tranzacţii bursiere, Editura Universităţii Suceava, 2000
Grigoruţă, M.V.,
26. Prisacariu, M., Pieţe şi instrumente financiare, Editura Universităţii
„Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 2008
27. Prisăcariu, M., Tranzacţii la bursele de mărfuri şi valori, Ed. Agora, Bacău,
Doncescu, V., Stoica, O., 1996

28. Sharpe, F.W., Gordon, Investments, Prentice Hall, Englewood Cliffs, New Jersy, 1990
J.A.,
29. Stancu, I., Finanţe. Teoria pieţelor financiare, finanţele întreprinderii,
analiza şi gestiunea financiară, Editura Economică, Bucureşti,
1996
30. Stoica, V., Văduva, F., Pieţe de capital şi valori mobiliare, Ed. Fundaţiei “România de
Mâine”, Bucureşti, 1999
31. Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, M.O. nr. 126-127, partea a III-a,
17.11.1990
32. Legea nr. 52/1994 privind valorile mobiliare şi bursele de valori, publicată în Monitorul
Oficial nr. 210 din 11 august 1994
33. Legea nr. 297/2004 privind piața de capital publicată în Monitorul Oficial nr. 571 din 29
iunie 2004
34. www.asfromania.ro
35. www.bursa.ro
36. www.bvb.ro
37. www.kmarket.ro
38. www.piatafinanciara.ro/
39. www.sibex.ro/
40. www.tradeville.eu
41. www.wall-street.ro/
42. www.zf.ro

40