VI.

CONFERINŢELE TRIPARTITE, POST-COLONIALISMUL

ŞI ÎNCEPUTUL RĂZBOIULUI RECE

a. Conferinţa de la Teheran (28 noiembrie – 1 decembrie 1943) a fost organizată

pentru punerea la punct a unor probleme de importanţă vitală pentru mersul celui de-al doilea
război mondial şi organizarea lumii postbelice, ca urmare a marilor victorii aliate din cursul
anului 1943. A fost prima întâlnire a "Celor Trei Mari": Franklin Delano Roosevelt, Winston
Churchill şi Iosif Vissarionovici Stalin.
În drum spre capitala iraniană, Franklin Delano Roosevelt şi Winston Churchill s-au oprit
la Cairo, unde s-au intâlnit cu Chiang Kai-Shek, ocazie pentru semnarea, la 27 noiembrie 1943, a
unei Declaraţii prin care-şi afirmau decizia de a „pune capăt agresiunii Japoniei şi de a-l pedepsi
pe agresor, fără a tinde prin aceasta la obţinerea unor avantaje pentru ele şi fără să aibă cea mai
mică intenţie de extindere a teritoriilor lor".
În centrul dezbaterilor Conferinţei de la Teheran au fost problemele militare. S-a discutat
despre statutul postbelic al Germaniei care, potrivit lui Roosevelt, trebuia împărţită în cinci state
autonome, respectiv: 1 - Prusia, 2 - Hanovra, 3 - Saxonia şi regiunea Leipzig, 4 - zona Hessen,
Darmstadt Kassel şi regiunea de la sud de Rin, 5 - Bavaria, Baden, Würtenberg şi Canalul Kiel.
Regiunile Ruhr şi Saar urmau să intre sub control internaţional. De asemenea, au fost discutate şi
negociate cazurile particulare ale Finlandei, Japonei şi Poloniei
b. Conferinţa de la Ialta
Reîntâlnirea celor 3 lideri s-a produs la în cadrul Conferinţei din februarie 1945. Deşi
Stalin şi-a exprimat îngrijorarea faţă de starea de sănătate a lui Roosevelt, această îngrijorare nu
s-a transpus în acţiune, liderul sovietic refuzând să călătorească mai departe de zona Mării Negre
(în Peninsula Crimeea). La Conferinţă au participat, de asemenea, Edward Stettinius, Averell
Harriman, Anthony Eden, Alexander Cadogan şi Vyacheslav Molotov.
Fiecare dintre cele trei super-puteri avea propriile obiective: Marea Britanie voia să-şi
menţină imperiul colonial, Uniunea Sovietică dorea să obţină mai mult teritoriu şi să-şi
consolideze poziţia în spaţiul deja cucerit, iar S.U.A. spera să obţină asigurarea că ruşii vor intra
în războiul din Pacific şi vor participa în cadrul Organizaţiei Naţiunilor Unite.Pentru Stalin,
primul punct pe agenda sa de lucru a fost Polonia: „Pentru poporul rus, Polonia nu este doar o
chestiune de orgoliu, ci şi una de securitate. De-a lungul istoriei, Polonia a fost coridorul prin care
inamicul a atacat Rusia. Pentru noi, Polonia este o problemă de viaţă şi de moarte”. Propunerile
venite din partea sovieticilor, în legătură cu teritoriul polonez vizau partea estică, spaţiu ce urma a
fi compensat Poloniei prin extinderea graniţei de vest pe seama Germaniei.
S-a stabilit drept principală prioritate predarea necondiţionată a Germaniei naziste. După
război, ţara urma a fi împărţită în patru zone ocupate. Totodată urma să aibă loc şi o ocupare în
patru zone a Berlinului. Stalin a fost de acord să acorde Franţei cea de-a patra zonă de ocupaţie în
Germania şi Austria, pe lângă cea britanică şi americană. Franţa primea şi un loc în Consiliul
Aliat de Control. Germania urma să fie supusă unei operaţiuni de demilitarizare şi denazificare.
La Moscova se crea un consiliu aliat de reconstrucţie. cu sediul la Moscova. În ceea ce priveşte
Polonia, sensibilitatea abordării pornea de la faptul că, la acel moment, ea se afla sub ocupaţia
Armatei Roşii. Chiar şi aşa, s-a stabilit reorganizarea Guvernului Provizoriu Polonez care fusese
instalat de armata roşie prin includerea diverselor grupuri politice, prin organizarea de alegeri
democratice. Acest lucru a îndepărtat practic guvernul legitim aflat în exil în vest din 1939.
Graniţa estică poloneză urma să respecte „Linia Curzon”, iar Polonia urma să primească
compensaţii teritoriale substanţiale din vest de la Germania. Cetăţenii Uniunii Sovietice şi a
Iugoslaviei aveau să fie trimişi în ţările lor, indiferent de consimţământul lor. Roosevelt a obţinut
de la Stalin acordul de a participa în Naţiunile Unite după ce s-a agreat ca fiecare din cei cinci
membri permanenţi ai Consiliului de Securitate să aibă drept de veto. Stalin a fost de acord să
participe la războiul împotriva Japoniei în 90 de zile de la înfrângerea Germaniei. Uniunea
Sovietică urma să primească partea sudică a Insulelor Sakhalin şi Kurile, după înfrângerea
Japoniei.
c. Conferinţa de la Potsdam s-a desfăşurat Cecilienhof în Potsdam, Germania (lângă
Berlin), din 17 iulie până pe 2 august 1945 şi a fost ultima din seria „tri-aliatelor”. În frunte
delegaţiilor s-au aflat secretarul general al CC al PCUS Iosif Vissarionovici Stalin, primul-
ministru englez Clement Attlee (care îl înlocuia pe Churchill după pierderea alegerilor din 1945
de către conservatori) şi preşedintele american Harry S. Truman (venit la Casa Albă după
moartea preşedintelui Roosevelt). Scopul întâlnirii era discutarea modalităţilor de administrare a
fostei Germanii Naziste. Hotărârile conferinţei au vizat: retrocedarea tuturor anexărilor făcute de
Germani după 1937 şi separarea Austriei de Germania; împărţirea Germaniei şi Austriei în câte
patru zone de ocupaţie, (asupra cărora se căzuse de acord în principiu al Conferinţa de la Ialta), ca
şi împărţirea similară a celor două capitale, Berlin, respectiv Viena. Se insista pe obiectivele
demilitarizării, denazificării, democratizării şi demonopolizării Germaniei, pe condiţiile şi
termenii judecării criminalilor de război nazişti. Linia Oder-Neisse devene frontiera vestică a
Poloniei postbelice, iar germanii rămaşi în afara graniţelor Germaniei postbelice trebuiau
expulzaţi.
În ceea ce priveşte acordul asupra reparaţiilor de război, aliaţii estimaseră pierderile la
200 de miliarde de dolari SUA. La insistenţele occidentalilor, Germania a fost obligată să
plătească doar 20 de miliarde în proprietăţi germane, produse industriale şi forţă de muncă. Până
la urmă, izbucnirea războiului rece a împiedicat plata întregii sume. Ca urmare a propunerii lui
Stalin, Polonia nu a fost trecută pe lista beneficiarilor compensaţiilor plătite de Germania, pentru
că ar fi urmat să primească o parte de 15% din compensaţiile cuvenite Uniunii Sovietice. Aceste
sume nu au fost primite niciodată de polonezi. În plus, Aliaţii au căzut de acord asupra
„Declaraţiei de la Potsdam” în care erau stabiliţi termenii capitulării pentru Japonia.
Înainte de convocarea Conferinţei de Pace, în decembrie 1945, la Moscova a fost
convocată întâlnirea miniştrilor de externe („Întâlnirea interimară a miniştrilor de externe”) a
SUA, James F. Byrnes, a Regatului Marii Britanii, Ernest Bevin, şi a URSS, Viaceslav Molotov.
Comunicatul dat publicităţii la încheierea întrevederii foştilor aliaţi conţinea o proiectul pentru
rezolvarea unei serii de probleme apărute la încheierea celui de-al doilea război mondial.
Declaraţia era semnată de cei trei miniştri de externe şi cuprindea următoarele secţiuni:
1. Pregătirea tratatelor de pace cu Italia, România, Bulgaria, Ungaria şi Finlanda; 2. Comisia
Orientului Îndepărtat şi Comisia Aliată de Control pentru Japonia; 3. Coreea. Comandanţii
militari americani şi sovietici din Coreea urmau să formeze o „Comisie comună” care să facă
recomandări cu privire la crearea unui guvern liber coreean. Noul organism a fost tratat cu mare
neîncredere de ambii parteneri încă de la înfiinţare. Mult mai importantă a fost decizia conform
căreia Coreea avea să fie trecută sub mandatul a patru puteri învingătoare timp de cinci ani, după
care ţara urma să-şi recapete independenţa;4. China; 5. România; 6. Bulgaria; 7. Înfiinţarea în
cadrul ONU a unei comisii pentru controlul asupra energiei atomice.
Conferinţa de pace de la Paris ( 29 iulie – 15 octombrie 1946) avea scopul de a discuta
şi de a definitiva proiectele tratatelor de pace dintre puterile învingătoare şi „sateliţii” Germaniei,
respectiv Italia, Finlanda, Bulgaria, România şi Ungaria. La Conferinţă au participat delegaţiile a
32 de state. La fel ca şi in 1919-1920, rolul conducător a revenit marilor puteri: Statele Unite,
Marea Britanie, Franţa, Uniunea Sovietică şi China. Delegaţiile a 16 ţări aveau statutul de invitat,
altele aveau titlu consultativ, iar din ultima categorie făceau parte cele cinci puteri învinse.
Proiectele tratatelor de pace au fost făcute public odată cu publicarea lor simultana la Londra,
Paris, Moscova si Washington, la 30 iulie 1946. Tratatele de Pace au fost semnate la 10 februarie
1947. În tabăra „foştilor aliaţi” intrau Statele Unite, Marea Britanie, Franţa, Uniunea Sovietică,
Polonia, Grecia, Iugoslavia şi Cehoslovacia, iar cea a învinşilor Germania, Italia, România,
Ungaria, Bulgaria, şi Finlanda. Tratatele au permis Italiei, României, Ungariei, Bulgariei, şi
Finlandei să îşi reasume responsabilităţile ca şi state suverane în relaţiile internaţionale. Au fost
incluse o serie de clauze care defineau despăgubirile de război, drepturile minorităţilor şi ajustări
teritoriale incluzând sfârşitul imperiului colonial al Italiei din Africa şi modificări ale frontierelor
Ungaro-Slovace, Româno-Ungare, Sovieto-Române, Bulgaro-Române şi Sovieto-Finlandeze.
Clauzele stipulau că semnatarii vor lua toate măsurile necesare „pentru a asigura toate
persoanelor de sub jurisdicţia sa indiferent de rasă, sex, limbă sau religie, drepturile umane şi
libertăţile fundamentale, inclusiv libertatea de expresie, a presei, a religiilor, a opiniei politice şi a
întâlnirilor publice". Fiecare guvern se obliga să împiedice renaşterea fascismului sau a oricărei
organizaţii "politice, militare sau semi-militare, al căror scop ar fi acela de a împiedica accesul la
drepturile democratice."
Clauzele teritoriale au fost în centrul atenţiei, prilejuind dezbateri şi confruntări. Ele
prevedeau modificări ale frontierei în favoarea Franţei din contul Italiei; Grecia primea
Dedocanezul; oraşul Trieste era declarat „liber”; Bulgaria păstra Cadrilaterul; Finlanda ceda
Uniunii Sovietice localitatea Petsamo; Ungaria era readusa la graniţele din 1938. În privinţa
României era legalizata pierderea Basarabiei si Nordului Bucovinei, dar era recunoscut dreptul
sau asupra Nord-Vestului Transilvaniei.
Clauzele militare stipulau retragerea trupelor militare din Europa în termen de nouă luni,
cu excepţia celor sovietice din România şi Ungaria. Tratatul de pace cu România recunoştea
participarea activă la coaliţia antihitleristă, dar nu şi statutul de ţară cobeligerantă (statut care îi
fusese recunoscut Italiei). Tratatele au intrat în vigoare la 15 septembrie 1947.

POSTCOLONIALISMUL ÎN SECOLUL XX
MIŞCAREA DE ELIBERARE ÎN PRIMII ANI DUPĂ ÎNCHEIEREA CELUI DE-AL
DOILEA RĂZBOI MONDIAL

Decolonizarea a modificat spectaculos harta politică a globului. Numărul de state

independente din Asia, recunoscute pe plan internaţional a crescut de cinci ori. În Africa, unde în
1939 era un singur stat liber, acum erau cincizeci. Chiar şi in America, remarca Eric Hasbawin,
unde decolonizarea timpurie din secolul al XIX-lea avusese drept rezultat apariţia a vreo douăzeci
de state libere, acum s-au mai adăugat vreo zece. Decolonizarea, înţelegând prin aceasta
prăbuşirea dominaţiei coloniale a fost o consecinţă majoră a celui de-al doilea război mondial, dar
şi rezultatul afirmării în sistemul relaţiilor internaţionale a unor principii lansate prin „Carta
Atlanticului”: „Ei (Roosevelt şi Churchill - n.a) respectă dreptul fiecărui popor de a alege forma
de guvernământ sub care vrea sa trăiască; ei doresc să fie redate drepturile suverane şi liberul
exerciţiu de guvernare celor care au fost privaţi de ele prin forţă”.
Marea Britanie a fost nevoită să propună, din 1944, un statut de independenţă a Indiei. În
Africa de Nord, intransigenţa metropolei a radicalizat şi consolidat curentele naţionaliste ostile
prezenţei franceze. Africa neagră, care a contribuit masiv la efortul de război, s-a arătat sensibilă
la discursurile eliberatoare ale ONU. Anticolonialismul a progresat din 1945, impulsionat din
motive diferite de cele doua superputeri care s-au confruntat în perioada războiului rece. Edificiul
colonial britanic s-a surpat, chiar daca Londra a reuşit să menţină cea mai mare parte a fostelor
sale posesiuni în cadrul Commonwealth-ului. Daca Franţa n-a reuşit să evite decolonizarea fără
vărsări de sânge, Indonezia s-a eliberat de sub dominaţia olandeză, de exemplu, într-un mod mai
puţin violent.
Primele seisme care au anunţat destructurarea sistemului colonial au fost percepute de
opinia publică şi lumea politică, în special, încă din perioada de sfârşit a războiului mondial. În
Asia de Sud - Est după înfrângerea Japoniei, europenii nu au reuşit să restabilească ordinea
anterioară ocupării statelor din zonă de către militarismul nipon. Dintre toate coloniile Asiei,
India a cerut dreptul de consultare şi reprezentare în deciziile care o priveau, reproşând Marii
Britanii că a adus ţara în război fără ca reprezentanţii săi să fi fost consultaţi. De altfel, în timpul
conflictului mondial se formaseră două curente: cel al lui Gandhi (favorabil unei colaborări cu
Japonia în schimbul proclamării imediate a independenţei) şi cel al lui Nehru (partizan al luptei
anti-japoneze şi al amânării chestiunii independenţei până după sfârşitul războiului). În noiembrie
1945, în India au avut loc alegeri care au divizat lumea politică, fără a afecta însă opţiunea anti-
britanică . În aceste condiţii, guvernul de la Londra a dat publicităţii, după conferinţa de la Simla
(iulie 1945), o declaraţie în care se precizau condiţiile trecerii Indiei de la situaţia de colonie la
cea de dominion. Un moment semnificativ privind viitorul Indiei l-a reprezentat declaraţia făcută
de Nehru în Adunarea Constituanta rezultată în urma alegerii din iunie 1946, prin care a subliniat
necesitatea independenţei pentru India. La 3 iulie 1947, parlamentul englez a votat actul de
independenţă pentru India. Populaţia musulmană din India s-a constituit într-un nou stat: Pakistan
(14 august 1947). La 15 august, India şi Pakistanul au fost declarate două state independente în
cadrul Commonwealth-ului. În 1948 s-a publicat proiectul de Constituţie ce va fi votat în anul
următor. Adunarea Constituantă a hotărât ca India să rămână în cadrul Imperiului Britanic, iar
primul preşedinte al Indiei a fost Sri Rajendra Prasad. Pe fondul luptei pentru autonomia
Bengalului şi a intervenţiei Indiei în dispută, avea să se ajungă la războiul de 13 zile în urma
căruia pe harta Asiei mai apărea la 16 decembrie 1971 un stat independent - Republica Populară
Bangladesh.
În Asia de Sud, Marea Britanie a încercat să rezolve problemele cerute de populaţiile
aflate sub dominaţia ei, dar fără să meargă până la capăt. În decembrie 1946, guvernul britanic a
reuşit să impună un statut de autonomie Birmaniei, dar la 17 octombrie 1947, elitele politice au
proclamat independenţa noului stat: Republica Uniuni Birmane. În decembrie 1947, pentru a
evita tensiunile în zonă, Londra a proclamat autoguvenarea completă a insulei Ceylon în cadrul
Commonwealth-ului.
Datorită resurselor materiale pe care Malayezia le deţinea (staniu, cauciuc), guvernul
britanic a încercat să-şi menţină controlul. De abia în anul 1957 a luat naştere, în urma unui lung
conflict dintre naţionalişti şi administraţia britanică, federaţia Malayeziei. Un an mai târziu,
Singapore a obţinut autonomia.
În ceea ce priveşte Indonezia, ea şi-a proclamat independenţa, la 17 august 1945.
Preocupată de a-şi menţine interesele in arhipelag, Olanda a organizat două „operaţiuni de
poliţie” împotriva tinerei republici. Prin acordurile din 16 noiembrie 1946, olandezii au
recunoscut noul regim din insule (Java şi Sumatra) şi au admis constituirea Statelor Unite ale
Indoneziei, asociate Olandei, dar nemulţumiţi de rezultat au intervenit, succesiv, în cele două
insule (iulie 1947 şi ianuarie 1948). Abia intervenţia ONU, dar şi a URSS şi SUA au obligat
Olanda să accepte, în decembrie 1949, independenţa Statelor Unite ale Indoneziei.
La Hanoi, pe 2 septembrie 1945, a fost proclamată Republica Democratică Vietnam,
guvernul sub preşedinţia lui Ho-Si-Min, sub protecţie americană, silindu-l pe împăratul Bao Dai
să abdice. Ulterior, englezii au ocupat sudul ţării, iar trupele generalului Chiang Kai Shi - nordul.
Franţa a propus crearea unui stat alcătuit din Cochiarchina, Cambodgia şi Laosul sub suveranitate
franceză, dar cum guvernul Vietminh-ului nu a acceptat compromisul, s-a declanşat un război de
guerilă. Prin acordurile de la d’ Along, Franţa a acordat independenţa (5 iunie 1948), iar Laosul si
Cambodgia au fost recunoscute ca asociate. Începând cu 1950, conflictul s-a internaţionalizat,
China intervenind în ajutorul guvernului vietnamez, iar SUA în cel al trupelor franceze. Chiar şi
aşa, înfrângerea şi dezintegrarea „Uniunii Franceze” din Indochina nu au putut fi evitată.
Acordurile semnate în iulie 1954, la Geneva, au pus capăt conflictului, Vietnamul fiind împărţit
în două state: la Nord de paralela de 17, Republica Democratică Vietnam, iar la sud, guvernul
prooccidental condus de Ngo - Din Dien. Din nefericire, începând cu 1957, între cele două
Vietnam-uri ca şi în Laos şi Cambodgia a s-a declanşat un alt război civil care i-a opus pe
comuniştii susţinuţi de URSS naţionaliştilor prooccidentali.
Când au debarcat în insula Luzon, în ianuarie 1945, trupele americane au găsit vaste
teritorii eliberate de sub ocupaţia japoneză, de forţele filipineze. Ca şi în cazul altor teritorii
asiatice, ţara era scindată în două curente: comunist şi naţionalist. După ce Congresul SUA a
stabilit relaţii economice şi a proclamat independenţa Filipinelor (aprilie 1946), parlamentul
dominat de liberali a l-a ales în fruntea statului pe Manuel Roxas. Gruparea comunistă,
nemulţumită de tratamentul acordat de către americani (tratament egal cu al filipinezilor in
exploatare a resurselor, baze militare pe timp de 9 ani, etc.), au lansat atacul contra guvernului.
Reacţia acestuia a constat în “Operaţiunea celor patru trandafiri”, încheiată, în 1953, cu
înfrângerea comuniştilor.
În Africa, prăbuşirea sistemului colonial a îmbrăcat forme diferite şi extrem de complexe.
În Egipt, sub conducerea Frontului Naţional, în perioada 1945 - 1951 au avut loc ample
demonstraţii împotriva englezilor, şi tensiunile au crescut considerabil în timpul războiului
israelian (mai 1948 - februarie 1949). În aceste condiţii, parlamentul egiptean a pus în discuţie, la
8 octombrie 1951, clauzele „Tratatului din 1936” şi acordurile din 1899, privind condominismul
asupra Sudanului. Aceasta acţiune a declanşat o veritabilă criză. Marea Britanie a declarat că
refuză să ia în considerare o denunţare unilaterală a acordurilor şi a trimis întăriri în Egipt. SUA,
Franţa, Marea Britanie şi Turcia au propus crearea unei forţe comune pentru apărarea Suezului,
iar Egiptul a refuzat planul, denunţând, pe 15 octombrie 1951, tratatul din 1936 şi acordurile din
1899. Faruk s-a intitulat rege al Egiptului şi al Libanului. Protestele şi ciocnirile de stradă au
culminat cu o lupta de la Ismailia (25 ianuarie 1952) soldată cu morţi şi răniţi. Regele Faruk a
încercat să tempereze situaţia, dizolvând guvernul. Încercările următoarelor şase guverne de a
„normaliza” situaţia au eşuat. În aceste împrejurări, organizaţia „Ofiţerii liberi” au preluat
puterea, în urma loviturii de stat de la 26 iulie 1952. La 18 iunie a fost abolită monarhia şi s-a
proclamat republica în frunte cu generalul Mahomed Naguib (deşi adevărata conducere o avea
Gamol Aldel Nasser). La 19 octombrie 1954 s-a semnat acordul egipteano-britanic prin care se
anula Tratatul din 1936 şi se proclama retragerea forţelor britanice până în 1956.
După eliberarea Tunisiei de sub ocupaţia trupelor italo-germane, Franţa a încercat să o
readucă la statutul anterior, cedând doar la unele reforme minore. La începutul anului 1952, ca şi
consecinţă a puternicei greve şi a rezistenţei tunisiene, Franţa a semnat un acord cu guvernul
tunisian prin care i se acorda autonomie, Parisul exercitând doar controlul asupra problemelor
apărării naţionale si a politicii externe. Chiar şi aşa, demonstraţiile au continuat. În urma unor noi
tentative cu Parisul, la 20 martie 1956 s-a semnat protocolul cu privire la independenţa Tunisiei.
Tratatul din 1881 si 1883 privind protectoratul francez asupra ţării au fost anulate, Tunisia
devenind un stat independent. La 12 noiembrie 1956, Tunisia a fost primită în ONU.
 În Maroc, lupta pentru eliberare s-a declanşat încă din perioada ocupaţiei naziste, atunci
când rezistenţa marocană a luptat alături de trupele franceze împotriva Axei. Când, la 11 ianuarie
1944, Partidul Independenţei din Maroc a cerut lichidarea protectoratului francez, instaurarea
unei monarhii constituţionale şi intrarea ţării în ONU, francezii au declanşat represiunea. În
aprilie 1951 s-a creat Frontul Naţional Marocan, care a condus la amplificarea luptei
anticoloniale. Rezidentul Francez în Maroc a luat măsuri energice; l-a detronat pe regele
Mahomed al V-lea, exilându-l, şi a dizolvat guvernul, înlocuindu-l cu unul docil. Lupta împotriva
francezilor a obligat Parisul să încheie, la 2 noiembrie 1955, unele acorduri cu Marocul pe baza
formulei „independenţă în independenţă”. Tratativele ulterioare au condus la semnarea declaraţiei
de independenţă a Marocului (2 martie 1956). Peste câteva săptămâni, Spania a fost nevoită să
recunoască şi ea independenţa Marocului. La 1 ianuarie 1957, oraşul Tanger a fost inclus în
componenţa Marocului, încheindu-se astfel lupta pentru independenţă şi unificare.
În Algeria, procesul de eliberare s-a intensificat după 1942, atunci când 56 de naţionalişti
algerieni, în frunte cu Ferhat Albas, au publicat „Manifestul poporului algerian” prin care se
cerea lichidarea regimului colonial. Instalarea la Alger a Comitetului Francez de Eliberare
Naţională, condus de generalul de Goulle a spulberat iluziile algerienilor, cu toate că Guvernul
provizoriu francez a promis şi s-a angajat la o serie de reforme cu caracter limitat (1944). În
primăvara anului 1945, manifestaţiile antifranceze şi naţionaliste au căpătat caracterul unor
revolte armate, pe care Franţa le-a înăbuşit, cu pierderi grele din partea algerienilor. După un an,
în 1946 lupta s-a intensificat prin crearea „Uniunii Democratice a Manifestului Algerian” şi a
„Mişcării pentru Triumful Libertăţilor Democratice”. Constituţia adoptată în toamna anului 1946,
potrivit căreia Algeria rămânea unitate administrativă a Uniunii Franceze, iar puterea aparţinea
guvernatorului francez, a nemulţumit şi mai tare populaţia. În decembrie 1947, în munţii Kabyliei
şi Aures s-au constituit primele grupe de rezistenţă armată. La 10 octombrie 1954 s-a creat
Frontul de Eliberare Naţională condus de un Consiliu Naţional al Revoluţiei Algeriene, iar peste
un an a luat fiinţă Armata de Eliberare Naţională. Eşuarea forţelor franceze a produs criza politică
din Franta, iar incapacitatea elitei publice franceze de a soluţiona conflictul va paraliza instituţiile
publice şi va genera căderea celei de-a IVa Republici Franceze (13 mai 1958). Cu de Gaulle în
funcţia de preşedinte al celei de-a V a Republici, Algeriei îi este recunoscut dreptul de
autodeterminare (septembrie 1959). După tratativele cu guvernul provizoriu al Republicii
Algeria, tensionate apoi îngheţate, la 18 martie 1962 s-a recunoscut independenţa Algeriei, la 8
octombrie 1962 tânăra republică devenind membră a ONU.
În anii „Războiului rece” ţările foste colonii au alcătuit în cadrul ONU un bloc compact,
denumit iniţial afro-asiatic. Deşi n-au putut să-şi creeze o adevărată unitate datorită divergenţelor
ideologice, ele au fost capabile să genereze organizaţii şi instituţii regionale adeseori dinamice. În
Asia cele mai cunoscute sunt ASEAN (Asociaţia Naţională Asiei de Sud-Est) şi CEAEO
(Comisia Economica pentru Asia şi Extremul Orient). În Africa, pe lângă OUA (Organizaţia
Unităţii Africane) mai funcţionează UVAC(Uniunea Vamală a Africii Centrale), CEAV
(Comunitatea Economică a Africii de Vest) etc. Pe continentul latino-american, OSA(Organizaţia
Statelor Americane) i se alătură asociaţii regionale precum PCCA (Piaţa Comună Central-
Americană), SELA (Sistemul Economic Latino American) etc.

Începutul „Războiului Rece”

Prăbuşirea Axei şi epuizarea Europei au lăsat faţă în faţă pe cei doi mari învingători: SUA şi
URSS. Anglia, chiar dacă a contribuit enorm la victorie, epuizată de pe urma războiului a devenit
conştientă că trebuia să încredinţeze foarte rapid Americii responsabilităţile sale mondiale. Franţa,
secătuită şi ea, a preferat să-şi consacre toate forţele reconstrucţiei şi reinstaurării controlului asupra
imperiului colonial propriu. China, după şapte ani de război şi ocupaţie japoneză, se afla pe punctul
de a fi cuprinsă de război civil. Pentru o vreme s-a crezut că SUA şi URSS pot ajunge la un acord
comun în ceea ce priveşte organizarea lumii. Din nefericire, disputele nu au întârziat să apară şi ele
au degenerat într-o lungă perioadă de conflict mocnit, căreia i s-a dat numele de “Război rece".
Acest termenul şi-a făcut apariţia în Statele Unite, la începutul lui 1947, şi aparţine finanţistului
Bernard Baruch. Popularizat de ziaristul Walter Lippman, el a fost preluat curând în mediile politice
europene şi a desemnat raporturile conflictuale dintre Est şi Vest, raporturi manifestate prin metode
de intimidare, propagandă, cucerirea de teren ideologic şi cultural, subversiune, războaie
locale periferice. Limitele „Războiului rece" variază în funcţie de istroici. Andre Fontaine, de
exemplu, crede că a început imediat după revoluţia bolşevică şi s-a încheiat o dată cu "criza
rachetelor" din 1962. Pentru cea mai mare parte a istoricilor, el s-a declanşat după al Doilea
Război Mondial, a înregistrat o fază tensionată între 1947 şi 1953 şi una atenuată până la
mijlocul anilor '60. Reingheţarea relaţiilor internaţionale din anii 1978-1980 i-a făcut pe unii
cercetători să reintroducă conceptul de „Război rece" (s-a vorbit de asemenea de „Pacea
călduţă") pentru a caracteriza perioada ce a urmat invaziei sovietice în Afghanistan. Oricare ar
fi varianta corectă, prăbuşirea blocului estic şi dispariţia URSS ca superputere au pus, se pare,
capăt pentru totdeauna războiului rece.

VI. 1. Etape ale Războiului rece

A. Chestiunea germană
Primele luni de după război au cunoscut ultimele manifestări ale Alianţei, cum ar fi aderarea
puţin entuziastă a lui Stalin la charta ONU, semnarea tratatelor de pace între învingători şi aliaţii
Germaniei (Finlanda, Italia, România, Ungaria, Bulgaria), acordul din noiembrie 1945 garantând
libertatea de survolare a avioanelor în culoarele aeriene ce leagă cele trei zone de ocupaţie
occidentale şi Berlinul, şi procesul de la Nürnberg (noiembrie 1945 - octombrie 1946, unde au 21 de
lideri nazişti au fost judecaţi pentru crime de război).
Totuşi, chestiunea germană a escaladat diferendele dintre ruşi şi occidentali. La Potsdam
(iulie 1945) fuseseră fixate frontierele estice (linia Oder-Neisse) şi se stabilise soarta noii
Germanii. Aceasta era administrată de un consiliu interaliat şi divizată în 4 zone de ocupaţie
(rusă, americană, britanică şi franceză), la fel ca şi Berlinul, situat în zona sovietică. Deşi la
Yalta fuseseră stabilite condiţiile de organizare a Germaniei, prevederile n-au mai fost
respectate. URSS, al cărei teritoriu a fost răvăşit de război, a înţeles ca trebuia să transforme
Germania într-o ţară exclusiv agricolă, incapabilă să-şi ia revanşa. În acest sens, sovieticii au
demarat acţiunea de demontare a uzinelor situate în zona pe care o controlau, pentru a-şi
reconstrui propria sa economie. Spre deosebire de ruşi, americanii şi britanicii au renunţat la
politica de distrugere a industriei şi de denazificare, temându-se ca nu cumva fostul Reich,
sărăcit, privat de cadre şi nemulţumit de soarta sa, să basculeze spre comunism. Pentru Stalin,
această atitudine a fost dovada răsturnării strategiei iniţiale şi o expresie a dorinţei occidentalilor de
a reconstrui o Germanie puternică, aliată a "imperialismului". Pregătind zona răsăriteană pentru
instaurarea unui regim comunist, Stalin declanşa, de fapt, „dialogul surzilor”.
La 5 iunie 1947, secretarul de stat american Marshall a propus, în discursul său de la
Harvard, un vast "plan de asistenţă americană pentru redresarea Europei" (ERP, European
Recovery Program). El presupunea livrări de produse cu titlu gratuit şi credite cu dobânzi foarte
scăzute finanţate de Trezoreria americană. În contrapartidă, ţările europene trebuiau să se concerteze
pentru a-şi defini planul de redresare şi a lua măsurile necesare pentru a-şi asigura stabilitatea
monedelor. Ajutorul nu era acordat fiecărei ţări în parte, ci unui organism grupând beneficiarii şi
repartizând creditele între aceştia, Acest ajutor economic de peste 10 000 milioane de dolari - dintre
care peste jumătate împărţite între Germania de Vest, Italia, Franţa şi Marea Britanie – a fost
acceptat cu entuziasm de 16 ţări, care vor constitui OECE. Deşi oferta s-a adresat, în egală măsură, şi
statelor din Europei de Est, iar Polonia şi Cehoslovacia au fost gata să-o accepte, Kremlinul,
vorbind în numele întregului "lagăr socialist", a refuzat planul Marshall, numindu-l „cal troian”
destinat să submineze influenţa sa în ţările în curs de satelizare.
Politica intransigentă a lui Stalin faţă de măsurile occidentalilor s-a manifestat în „Criza
Berlinului”. Acesta fusese împărţit în 4 sectoare, dintre care 3 formau o „enclavă occidentală” în
inima zonei sovietice. Pentru a încerca să-i gonească pe occidentali de acolo, sovieticii au decis, în
iunie 1948, să blocheze orice acces rutier şi feroviar spre Berlinul Occidental, condamnând oraşul la
sufocare. Americanii au ripostat prin organizarea unui gigantic "pod aerian": 2 500 000 de tone de
provizii de orice natură au fost transportate într-un an de sute de avioane. Însuşi preşedintele Truman
s-a arătat dispus să le arate ruşilor că putea face uz de forţă pentru a menţine libere culoarele
aeriene. Ridicând blocada în iunie 1949, Stalin a recunoscut prima sa mare înfrângere în războiul rece
care îl opunea lagărului occidental.
O dată cu criza Berlinului şi „lovitura de stat de la Praga" (care îi aducea la putere, în condiţii
dramatice, pe comuniştii până atunci minoritari în Cehoslovacia), occidentalii au decis să accelereze
reconstituirea, în zona care le revenise lor, unui stat german puternic economic şi politic, un adevărat
baraj în calea comunismului. Prima etapă a procesului care a dus, în mai 1949, la crearea Republicii
Federale a Germaniei, cu capitala şi guvernul la Bonn, a fost reforma monetară operată de anglo-
americani în sectoarele lor fuzionate ("bi-zona"). Pe 30 mai 1949 avea să se proclame şi Republica
Democratică Germană, de obedienţă comunistă, cu capitala în Berlinul de Est.

B. Pactul Atlanticului
La 4 aprilie 1949, la Washington, reprezentanţii a 12 ţări au semnat pactul de
constituire a Alianţei atlantice: SUA, Canada, Marea Britanie, Franţa, Italia, Belgia, Olanda,
Luxemburg, Portugalia, Norvegia, Danemarca, Islanda. La baza pactului a stat teama
occidentalilor în faţa avansării comuniste în Europa (crearea Kominformului, grevele
comuniste în Italia şi în Franţa în 1947-1948, „lovitura de la Praga” şi „blocada Berlinului”).
Încă din 1947, prin tratatul de la Dunkerque, Marea Britanie şi Franţa şi-au propus să-şi
lărgească pactul lor de alianţă. Pe 17 martie 1948, la Bruxelles, un nou tratat a fost încheiat
între cele două puteri şi Belgia, Olanda şi Luxemburg. Încheiat pentru cinci ani, el stipula că în
cazul în care una din părţi ar fi obiectul unei agresiuni în Europa, celelalte semnatare "îi vor
procura ajutor şi asistenţă prin toate mijloacele care le vor sta în puteri, mili tare şi de alt tip".
Blocada Berlinului a lansat ideea extinderii pactului de la Bruxelles şi la alte ţări ale Europei
occidentale şi la cele două mari ţări industriale ale Americii de Nord. La 11 iunie 1948, prin „rezoluţia
Vandenberg” (după numele senatorului care a propus-o), SUA aderau la sistemul unic de apărare
reciprocă, iar în 4 aprilie 1949 a fost semnat tratatul Atlanticului de Nord.
Pactul îşi propunea să asigure, în mod colectiv, securitatea statelor semnatare. Textul
tratatului evoca principiile pe care trebuia să se bazeze ordinea internaţională: libertatea popoarelor,
"domnia dreptului", "justiţia", "bunăstarea" populaţiei, cooperarea economică, refuzul folosirii forţei
în reglementarea diferendelor internaţionale. Securitatea colectivă a statelor membre era asigurată:
a) în timp de pace prin asistenţa mutuală şi cooperarea economică (art. 2). În 1949, în momentul în
care a fost semnat tratatul, aceasta nu ridica nici o problemă, până în anii '60, când CEE (instituită prin
tratatul de la Roma din 1957) a devenit rivala comercială a Statelor Unite. b) în timp de război era
prevăzută o acţiune concertată a statelor membre ale Alianţei.
Tratatul putea fi revizuit după zece ani la cererea uneia dintre părţi şi
pe calea consultărilor şi putea fi denunţat de orice parte după 20 de ani. La Tratatul Atlanticului au
aderat şi Turcia şi Grecia (în 1952) şi RFG (în 1955).
În 1952, organizaţia şi-a întemeiat structurile esenţiale, atât civile, cât şi militare. Au fost create
4 zone cu comandamente distincte: în Europa (Cartier general: Roquencourt - Franţa) în Atlantic
(sediul la Norfolk în Virginia), în Marea Mânecii (Northwood - Marea Britanie) şi un Grup
strategic regional Canada - SUA (Washington).
Ca o reacţie la tratatul Atlanticului, URSS a supervizat crearea Pactului de la Varşovia în
1955, a semnat tratate militare cu sateliţii săi şi, din ianuarie 1949, s-a străduit să-i integreze
economic pe aceştia spaţiului sovietic, prin intermediul CAER, replică răsăriteană a OECE.

C. Războiul din Coreea(1950-1953)

Războiul din Coreea a fost unul din evenimentele majore ale războiului rece, datorită radicalizării
poziţiei celor două "blocuri". După ce, pe 1 octombrie 1949, Mao Zedong a proclamat Republica
Populară Chineză, învingând trupele naţionaliste ale lui Tchang Kai-chek, Asia răsăriteană se afla în
faţa pericolului transformării sale într-un spaţiu comunist. Americanii au reacţionat prea puţin la
victoria comunismului în China şi, cu excepţia Japoniei, unde erau deja instalaţi din 1945, nu păreau a fi
interesaţi de această zonă. Era momentul ca Stalin să intervină, el înţelegând faptul că nu mai putea
înainta în Europa datorită politicii duse de occidentali.
După evacuarea teritoriilor sale de către japonezi, Coreea s-a găsit în situaţia de a fi divizată
în două, de o parte şi de cealaltă a paralelei 38°; la Sud, dictatura lui Syngman Rhee, susţinută de
americani; la Nord, Republica Populară Coreeană, dirijată de amiralul Kim Il Sung (Kim Ir Sen) şi
sprijinită de URSS şi democraţiile populare.
Pentru a ameninţa prezenţa americană în Japonia şi contrabalansa influenţa Chinei revolu-
ţionare, doar teoretic amică a Moscovei, Stalin a încurajat Coreea de Nord să invadeze Sudul: pe 25
iunie 1950 trupele nord-coreene au trecut dincolo de paralela 38°. Truman a reacţionat rapid, ordonând
bombardarea Nordului şi trimiterea un puternic corp expediţionar pus sub egida ONU (în absenţa
delegatului sovietic, Consiliul de securitate a condamnat agresiunea nord-coreeană). Deşi iniţial au
fost puşi în dificultate, americanii – care au debarcat în septembrie pe coasta de Vest, aproape de
Inchon – şi-au respins adversarii înspre Nord, în direcţia fluviului Yalou, care marchează frontiera cu
China. Mao a decis, la rândul său, să intervină direct în luptă, trimiţând la Sud de Yalou mai multe
sute de mii de "voluntari", care au obligat unităţile ONU să bată în retragere. În acel moment s-a angajat
celebra dispută între generalul MacArthur (care intenţiona să folosească arma atomică pentru a-i face
pe chinezi să dea înapoi) şi preşedintele Truman (care, temându-se de declanşarea unui Al Treilea
Război Mondial, îl va înlocui pe general de la comandă).
La sfârşitul anului 1951, frontul s-a stabilizat în vecinătatea paralelei 38°, iar tratativele au dus
în iulie 1953, după moartea lui Stalin, la armistiţiul de la Pam Mun Jom.

D. Conflictele din Orientul Mijlociu

Crearea unui stat evreu în mai 1948 a fost punctul culminant unui lung proces istoric, pornit de la
sfârşitul secolului XIX, când – într-un context în care au intervenit atât ideea naţională cât şi
persecuţiile conduse în Europa de Est împotriva anumitor comunităţi evreieşti – s-a constituit mişcarea
sionistă. (Sion, vechiul nume al fostei cetăţi a Ierusalimului) Principalul animator al sionismului a fost
scriitorul ungur Theodore Herzl., iar scopul sionismului a fost acela a forma un cămin naţional care
să regrupeze în Palestina – leagănul poporului Iui Israel – evreii din Diaspora. Încă din 1882, sate de
pionieri au fost create în această ţară aflată atunci sub control otoman, iar, în 1917, guvernul britanic
s-a angajat – prin declaraţia Balfour – „să depună toate eforturile pentru realizarea” proiectului
sionist. De altfel, britanicii au obţinut în 1920 un mandat din partea Societăţii Naţiunilor
asupra Palestinei, dar s-au arătat puţin dispuşi să-şi ţină promisiunea făcută liderilor sionişti,
limitând imigrarea evreiască.
Totuşi, începând cu 1945, guvernul de la Londra, neputându-se opune sosirii masive a
evreilor scăpaţi din genocidul hitlerist (608 000 de evrei în Palestina în 1946, dintr-o populaţie
totală de 1 800 000 de locuitori) a decis să sesizeze Adunarea Generală a Naţiunilor Unite. În
noiembrie 1947, ONU a adoptat un plan de împărţire a Palestinei. Fostul teritoriu sub mandat
britanic urma să fie înlocuit de două state legate printr-o uniune economică, unul evreu,
celălalt arab, Ierusalimul şi Bethleemul formând o enclavă cu statut internaţional. Proiectul
a fost acceptat de evrei, dar respins de palestinieni şi de ţările arabe care doreau crearea unui
stat independent unitar. În ciuda acestei opoziţii, Marea Britanie decizând să pună capăt
mandatului său, a proclamat independenţa Israelului, iar SUA şi URSS au recunoscut-o
imediat, la 14 mai 1948.
Reacţia imediată a fost declanşarea războiul cu statele arabe vecine care au refuzat să
accepte faptul împlinit. Confruntările au durat până în februarie 1949 şi s-au terminat cu
victoria micii armate israeliene (70 000 de combatanţi). Israelul a obţinut un traseu al
frontierei mai avantajos decât cel din 1947 şi a devenit cel de-al 49- lea stat al Naţiunilor Unite.
Cu toate acestea, arabii au refuzat să recunoască statul evreu, în timp ce israelienii nu au
acceptat internaţionalizarea Ierusalimului, decisă de ONU. Împărţit între ei şi iordanieni (care
au anexat Palestina arabă), oraşul sfânt a fost proclamat capitala statului evreu.
Agravarea conflictului israeliano-arab a oferit celor două mari puteri ocazia de se
implica în politica Orientului Mijlociu, iar una dintre cele mai importante probleme a
constituit-o „Canalul Suez”. Pe 26 iulie 1956, colonelul Nasser (cel care preluase puterea în Egipt
doi ani mai devreme, urmărind realizarea, în jurul ţării sale, a unităţii lumii arabe), a decis
naţionalizarea companiei canalului, ai cărei acţionari erau în majoritate francezi şi englezi. În
prealabil, el a obţinut din partea sovieticilor un ajutor militar important, ca şi promisiunea de a finanţa
lucrările barajului de la Assouan, de pe Nil, destinat să sporească resursele energetice ale ţării şi mai
ales să extindă puternic irigaţiile. Diplomaţia Kremlinului, care după moartea lui Stalin s-a reorientat
în sensul unui sprijin acordat „burgheziilor naţionale” în lupta contra imperialismului, a făcut primii
paşi pe scena Orientului Apropiat. La rândul lor, americanii au sprijinit ţările pactului de la Bagdad
(Iran, Irak, Turcia).
Criza Suezului a culminat în toamna lui 1956 după negocieri paralele între francezii şi englezii
pe de o parte şi egipteni pe de altă parte. Temându-se de situaţia în care armamentul furnizat de ruşi
putea să modifice în defavoarea sa echilibrul de forţe; Israelul s-a alăturat coaliţiei franco-britanice şi,
la 29 octombrie 1956, trupele aliate au atacat Egiptul, invadând Sinaiul. O săptămână mai târziu, la 5
noiembrie, francezii şi britanicii (care concentraseră deja 60 000 de oameni în Cipru) au debarcat în
zona canalului. Cu toate că cei trei aliaţi păreau să obţină victoria fără dificultăţi, Moscova şi
Washingtonul au reacţionat prompt. Sovieticul Bulganin a ameninţat că va lansa rachete asupra
Londrei şi Parisului), iar americanii au exercitat presiuni politice şi financiare asupra cabinetului
britanic condus de Eden care a acceptat încetarea focului ordonată de ONU. Operaţiunea
„Muşchetarul” s-a terminat cu un eşec şi în timp ce Nasser se străduia să transforme înfrângerea sa
militară într-un succes politic, cele două mari puteri s-au găsit faţă în faţă în Orientul
Apropiat.
Cel de-al treilea război israeliano-arab – „Războiul celor şase zile” – a izbucnit în iunie 1967
când forţele de menţinere a păcii ale Naţiunilor Unite, „căştile albastre”, instalate în zona
canalului cu ocazia crizei Suezului, s-au retras la cererea lui Nasser. Preocupaţi să pună capăt
activităţilor combatanţilor palestinieni care operaseră de pe teritoriul Egiptului, Siriei şi
Iordaniei, dar şi să străpungă blocada pe care Nasser a organizat-o la ieşirea din golful Aqaba,
israelienii au declanşat pe 5 iunie un război fulger împotriva adversarilor săi. Acesta a durat 6
zile şi s-a terminat cu o victorie totală a Israelului care a ocupat Sinai-ul, o parte a platoului
sirian, zona Golan şi Cisiordania, anexând, totodată, oraşul Ierusalim.

E. Războiul din Vietnam

Deceniul 1954-1964 cunoaşte începutul angajării americane în Asia de Sud-Est.
Acordurile de la Geneva prevedeau reunificarea Vietnamului, însă ele nu au fost semnate nici
de Statele Unite, nici de vietnamezii din sud. De o parte şi de alta a paralelei de 17°, o ruptură
durabilă părea a se crea între Vietnamul de Nord comunist, condus de Ho-Chi-minh, şi
Vietnamul de Sud, în care împăratul Bao-Dai fusese îndepărtat de pe tronul său încă din
1955 de primul său ministru Ngo Dinh-Diem. Sprijinindu-se pe burghezia din Saigon şi pe
catolici (circa un milion, dintre care mulţi refugiaţi veniţi din Nord), acesta a refuzat
organizarea de alegeri generale sub control internaţional, prevăzute prin acordurile din iulie
1954, şi care probabil ar fi adus victoria adversarilor săi. Urmarea a fost transformarea regimul
său într-o dictatură militară sprijinită de americani.
Aplicând în Vietnam „teoria dominoului” îndrăgită de Foster Dulles (conversiunea unei ţări la
comunism antrenează prin contaminare statele vecine), Washingtonul şi-a propus să sprijine Sud-Estul
asiatic, trimiţând, în Vietnamul de Sud, începând cu 1956, „consilierii militari”, armamentul şi dolari.
În paralel cu acţiunea de susţinere a regimului Diem dusă de americani, în Vietnamul de Sud a apărut
şi rezistenţa clandestină în faţa dictaturii lui Diem şi a clanului său. Frontul Naţional de Eliberare
(FNL) i-a regrupat în 1960 pe toţi opozanţii regimului diemist. Aceştia, botezaţi Vietcongs
(comunişti vietnamezi) de către liderii de la Saigon, erau în majoritate marxişti care au luptat sau nu în
rândurile Vietminh-ului, dar şi membrii din cercurile militare ostile lui Diem şi care au reuşit să scape
cu viaţă de teroarea instaurată, budişti sau liberali. Preşedintele Kennedy, proaspăt instalat la Casa
Albă, a constatat extinderea rebeliunii şi a decis mărirea numărului de „consilieri militari” angajaţi
în Vietnam. La timp, el a retras sprijin clanului Diem. Acesta avea să cadă în urma unei lovituri de
stat militară, în noiembrie 1963.
La capătul a doi ani de agitaţie şi puciuri, în iunie 1965, la putere a ajuns generalul Ky,
înlocuit ulterior de generalul Thieu. Amândoi erau partizanii unei guvernări de tip Diem., fapt care
a condus la progresul acţiunii Vietcongului şi la infiltrări ale luptătorilor veniţi din Nord. Ca
răspuns la aceasta, americanii şi vietnamezii din Sud au organizat, în secret, raiduri amfibii la
nordul paralelei 17. În august 1964 s-a produs „incidentul din Golful Tonkin”. O navă de război
americană, Maddox, a fost mitraliată de vasele de patrulare nord-vietnameze. Imediat, succesorul
lui Kennedy, Lyndon Johnson, a întărit corpul expediţionar şi a ordonat bombardarea Vietnamului
de Nord. Pe 10 august 1965, Congresul american a ales oficial războiul, pretextând că menţinerea
păcii şi securităţii în Asia de Sud-Est este esenţială pentru interesele naţionale şi pentru pacea lumii.
Peste 500 000 de infanterişti americani au luptat alături de mici contingente aliate şi de aproape 800
000 de sud-vietnamezi. Bombardamentele sistematice, de o parte şi de alta a paralelei 17 cu
napalm, defoliante, bombe anti-personal, bombe cu aerosol au făcut sute de mii de victime fără a
reuşi să distrugă voinţa de rezistenţă a Hanoi-ului.
La începutul lui 1968, în timp ce o parte a opiniei publice americane manifesta cu putere
ostilitatea sa faţă de război, un atac general lansat de către FNL împotriva oraşelor şi bazelor
americane din Sud („ofensiva de Tet”) a modificat soarta războiului. Ea a demonstrat guvernului de
la Washington că o victorie în Vietnam implica angajamentul Statelor Unite într-un război total, care
costa mulţi oameni, bani şi prestigiu.
Sosirea la putere a lui Richard Nixon (1969) a adus schimbarea radicală a politicii americane
în Asia de Sud-Est. Noul preşedinte a anunţat o retragere progresivă a forţelor angajate în Indochina.
În iulie 1969, în decursul unei călătorii în Pacific, el îşi rezuma ideile despre vietnamizarea
conflictului şi politica pe care Statele Unite urma s-o promoveze în Asia în următorii termeni: ajutor
financiar şi material acordat fără rezerve „naţiunilor dornice să-şi asume responsabilitatea de a furniza
oameni pentru a se apăra ele însele”.
După lungi şi dificile negocieri între consilierul preşedintelui american, Henry Kissinger, şi
reprezentantul Hanoi-ului, Le Duc Tho, după alte bombardamente contra forţelor comuniste din
Vietnam şi Laos, după intervenţia din Cambodgia (din iunie 1970) şi după manifestaţiile pacifiste din
Statele Unite (soldate cu 4 morţi la Universitatea Kent, în mai 1970), în ianuarie 1973 au fost semnate
Acordurile de la Paris. Ele dispuneau ca americanii să-şi retragă trupele în şaizeci de zile şi să-şi
demonteze bazele, în timp ce viitorul Vietnamului urma să fie pregătit de un „consiliu naţional de
reconciliere” cu trei componente: guvernul revoluţionar provizoriu (comunist), guvernul de la Saigon
şi „neutrii”. Totuşi, încetarea focului, în mod constant violată de cele două părţi, nu a pus cu adevărat
capăt războiului care va continua timp de doi ani, atât în Vietnam cât şi în Cambodgia şi Laos.