ISTORIA MEDIEVALĂ A ROMÂNILOR

(Sec. VIII-XVI)

EPOCA MEDIEVALĂ

Concept şi periodizare

Ceea ce în mod obişnuit, dar şi impropriu, numim Ev Mediu, adică „timpul de

mijloc” (expresie folosită întâia oară de umaniştii italieni în a doua jumă tate a secolului
al XV-lea, spre a desemna perioada intermediară dintre Antichitate şi Renaştere),
constituie în istoria noastră o durată lungă, de aproximativ un mileniu, pentru care se mai
folosesc şi denumirile de orânduire feudală, feudalism, epocă medievală. Cea mai
cuprinzătoare şi mai adecvată este formula de epocă medievală, care desemnează tot ceea
ce ţine de civilizaţia românească în răstimpul veacurilor VIII-XVIII: structuri, instituţii,
spiritualitate, viaţă zilnică pe întreg portativul social. Aceasta nu exclude însă utilizarea
celorlalte concepte-noţiuni, fie şi pentru că sunt intrate în obişnuinţă şi fiecare se justifică
într-un fel.
Începutul epocii medievale în istoria României se situează, după o opinie în
general acceptată de istoriografia noastră, în secolul al VIII-lea. Această limită iniţială a
putut fi aproximată mai cu seamă prin rezultatele oferite de cercetarea arheologică. În
ultimul sfert de secol, pe această cale s-a putut dovedi existenţa unei civilizaţii unitare în
spaţiul carpato-danubiano-pontic. De asemenea, s-au observat schimbări importante în
structura economică, se produce, treptat, o diferenţiere de situaţie, este subminată
egalitatea economică şi socială. Se conturează, începând cu secolul al VIII-lea, o altă
imagine socială, apare proprietatea privată. Nu au întârziat nici reflexele politico-militare,
edificarea aşezărilor fortificate care trebuie asociate cu existenţa unor conducători locali,
ridicaţi din cadrul obştilor. Este vorba, în ansamblu, despre prefigurarea unei noi epoci
istorice.

1
 SOCIETATEA ROMÂNEASCĂ ÎN SECOLELE VIII-XIII

Românii în izvoarele medievale timpurii

Românii sunt menţionaţi în scris multă vreme după ce etnogeneza a fost încheiată,
sub etnonimul de vlah-vlahi, termen de origine germanică cu care, în diferite variante, au
fost desemnate toate popoarele romanice. Ei înşişi, având conştiinţa descendenţei romane,
s-au numit român-români. De altfel, suntem singurul neam neoromanic care purtăm, prin
nume, amintirea directă a strămoşilor noştri.
Constituirea primelor forme de organizare prestatală, „ţări”, cnezate, voievodate,
proces care se desfăşoară în continuarea etnogenezei, a făcut ca românii să intre în atenţia
acelora care consemnau evenimentele, oamenii de cancelarie şi cronicarii.
Cele dintâi informaţii privitoare la românii nord-dunăreni şi organizarea lor
politică incipientă se referă la Transilvania. Gesta Hungarorum, cronica notarului anonim
al regelui Bela al Ungariei, consemnând impactul dintre triburile maghiare şi populaţiile
din Panonia şi Transilvania, la sfârşitul secolului IX şi începutul secolului X, menţionează
pe români şi „ţările” (sau ducatele) lor, căpeteniile politice şi fortificaţiile, forţa umană,
configuraţia şi bog ăţiile pământului românesc transilvan. Poemul german Cântecul
Nibelungilor, datând de pe la 1200, consemnează existenţa românilor în spaţiul nord-
dunărean, ceea ce este încă o dovadă în favoarea continuităţii şi împotriva teoriei
imigraţioniste.
Cam în acea vreme, românii de la est de Carpaţi încep să-şi manifeste prezenţa în
unele acţiuni militare, ceea ce nu se putea face în afara unui început de organizare
teritorial-politică.
Prezenţa românilor ca etnie conturată, făuritoare a unei civilizaţii proprii, în spaţiul
dintre Tisa, Nistru, Dunăre şi Marea Neagră la cumpăna mileniilor I şi II este atestată nu
numai prin informaţii scrise, ci printr-o sinteză de mărturii: arheologice, etnologie,
instituţionale, lingvistice, confesionale (unitatea ritului ortodox) etc.

2
 Românii şi ultimile neamuri migratoare

În perioada timpurie a epocii medievale, societatea românească a fost confruntată

cu ultimul val al neamurilor migratoare: ungurii (maghiarii), pecenegii, uzii, cumanii şi
tătaro-mongolii. Dacă maghiarii au înrâurit preponderent situaţia din Transilvania, ceilalţi
au influenţat, mai cu seamă, evoluţia societăţii româneşti din spaţiul sud-est carpatic.

Ungurii sau maghiarii, originari din Asia, din regiunea munţilor Altai, au înaintat,
datorită deteriorării cadrului ecologic, spre apus, ocupând ţinuturile de stepă dintre cursul
mijlociu al Volgăi şi munţii Urali, apoi cele dintre Don şi Nipru (pe la 830). În cele din
urmă, înfrânţi de pecenegi şi bulgari, s-au îndreptat spre nord, au trecut pe lângă Kiev şi s-
au aşezat în regiunea Tisei şi a Dunării mijlocii, zonă propice pentru un neam de păstori.
Spre răsărit de locul aşezării lor, de o parte şi de alta a Tisei, ungurii au întâlnit pe
strămoşii românilor, neam vechi şi sedentar, cultivator de pământ şi crescător de animale,
dar şi rămăşiţe ale slavilor şi avarilor. Pe timpul lui Ştefan I (997-1038), maghiarii s-au
creştinat în rit catolic. Drept recompensă, papa Silvestru II i-a trimis lui Ştefan coroana de
rege, în 1001, cerându-i să lupte împotriva „necredincioşilor”. Misiunea apostolică a
noilor creştinaţi de papalitate avea să fie resimţită, foarte curând, de românii din
Transilvania, unde ungurii au pătruns pentru a-şi extinde stăpânirea.

Spaţiul românesc a mai fost traversat, succesiv, de la sfârşitul sec. al IX-lea, de

pecenegi, uzii şi cumanii, din neamurile turanice sau vechi-turcice. La sfârşitul sec. al XI-
lea, cumanii erau prezenţi în Câmpia Română, de unde au întreprins expediţii în Imperiul
Bizantin, în Transilvania şi în Ungaria. Dominaţia cumană în regiunile de câmpie ale
viitoarelor state Ţara Românească şi Ţara Moldovei s-a prelungit foarte mult, până la
marea invazie tătaro-mongolă din 1241.
Stăpânirea pecenego-cumană în ţinuturile carpato-dunărene, vreme de peste trei
secole, se reflectă în toponimie, hidronimie şi onomastică. De origine turanică (veche-
turcică) sunt toponime precum: Peceneaga, Bărăgan, Burnaz, Teleorman, Caracal,
Caraiman, Cozia, Comani, Comanca, Comăneşti, Oituz, Valea Uzului, Ozinca;
toponimele terminate în ui- precum: Vaslui, Covurlui, Călmăţui, Bahlui, Teslui, Derehlui
şi numele de persoane terminate în – abă: Toxabă, Tîncabă, Talabă, Băsărabă.

3
 Tătaro-mongolii, originari din Mongolia, au fost un neam de păstori călăreţi
neîntrecuţi şi ră zboinici pe măsură. Ascensiunea puterii lor s-a produs sub Temugin sau
Ginghis-han, la începutul sec. al XIII-lea. După Ginghis-han a urmat Ogodai, până în
1241 când a avut loc marea invazie asupra Europei, una din cele mai însemnate şi mai
„spectaculoase” din istoria universală, purtată cu 150.000 de oşteni, admirabili mânuitori
ai arcului, sub conducerea vestitului general Subotai.
Partea principală a armatei tătăreşti, condusă de Batu-han şi Subotai, s-a îndreptat
spre Ungaria şi ţinuturile româneşti, împărţită în mai multe corpuri şi acţionând pe mai
multe direcţii. Ţinuturile de la răsărit şi sud de Carpaţi, până la Olt, au rămas sub
dominaţia tătarilor vreme de un secol („veacul stăpânirii tătare”), până la constituirea
statelor medievale independente Ţara Românească şi Ţara Moldovei. Ca şi în cazul
dominaţiei precedente, a neamurilor turcice, stăpânirea tătară a lăsat urme în toponimie
(vârfurile montane Tătarul Mare şi Tătarul Mic, sate cu numiri precum Tătarul, Tătarca,
Tătăraşi) şi onomastică (Mârza, Mârzac, Cantemir, Hulubei).
Ultimul val al migraţiilor a avut consecinţe multiple asupra societăţii româneşti, nu
numai negative, cum în mod obişnuit se crede, ci şi pozitive. Călăreţii stepei au fost
pentru români şi o pavăză. Ei au împiedicat înaintarea ungurilor peste Carpaţi. Apoi,
marele imperiu euroasiatic al tătaro-mongolilor a dispus de excelente comunicaţii poştale
şi de călători (pe lângă cele militare), ceea ce a deschis drumul misionarilor şi al
negustorilor. S-a creat o punte între Europa şi Extremul Orient, fapt care a determinat, în a
doua jumătate a secolului al XIII-lea, o mare înflorire a negoţului. Marea Neagră a
devenit, după expresia lui Gheorghe I. Brătianu, o adevărată „placă turnantă” a comerţului
internaţional.

„Ţări”, cnezate şi voievodate româneşti

Structurile incipient-statale au avut ca punct de plecare obştea teritorială (=satul).

Obş tile de pe văile râurilor ori din depresiuni s-au unit formând uniunile de obşti. Astfel
de formaţiuni, constituite în zone precis delimitate geografic precum depresiunile, au fost
numite cnezate de vale şi voievodate de vale. Acestea, la rândul lor, erau părţi
componente ale „ţărilor”, care acopereau întreg pământul românesc, din Oaş în Banat şi
de aici până în Codrii Tigheciului din partea de răsărit a Ţării Moldovei.

4
 Cele mai vechi informaţii despre organizarea politică începătoare a românilor se
referă la Transilvania. Trei voievodate româneşti sunt menţionate, la finele secolului IX şi
începutul veacului următor, în cronica maghiară numită Gesta hungarorum (= Faptele
ungurilor). „Ţara” sau voievodatul lui Menumorut în Crişana, cu reşedinţa la Biharea
(lângă oraşul Oradea), voievodatul lui Gelu, „ducele românilor” în podişul Transilvaniei,
centrul de conducere fiind, probabil, Dăbâca, şi voievodatul lui Glad care cuprindea
Banatul în întregime, de la Mureş la Dunăre. În afara acestor formaţiuni, menţionate în
cronica amintită, au existat şi altele, precum voievodatul Albei, situat pe Mureşul mijlociu
şi „Ţara Făgăraşului”.
Pătrunderea şi aşezarea ungurilor în Transilvania, începută în a doua jumătate a
secolului al XI-lea, a determinat însemnate modificări în structurile social-politice
existente, întrerupând procesul de reunire a „ţărilor” într-un stat medieval unificat.
Formele româneşti de organizare, „ţările”, s-au dovedit puternice şi au rezistat multă
vreme, conferind o notă particulară Transilvaniei medievale.

Organizarea politică premergătoare statului feudal unificat în teritoriul carpato-

nistrean este atestată mai întâi (secolul VII-XI) de concentrările demografice descoperite
arheologic, care urmează contururi naturale (mai ales văile râurilor). Într-o următoare
etapă dispunem şi de informaţii scrise. „Ţări” ale românilor sunt menţionate în izvoare
orientale, germane, polone. Cel mai puternic voievodat de la est de Carpaţi s-a constituit
pe valea râului Moldova, cu reşedinţa la Baia (aşezare care la început s-a numit Moldavia,
după râul omonim). Aici a fost reşedinţa lui Dragoş „descălecătorul”.

Între Carpaţii Meridionali şi Dunăre, pe teritoriul viitorului stat Ţara Românească,

s-au putut delimita, de asemenea, arheologic, concentrări demografice care au fost puse în
legătură cu formele incipiente de organizare statală. Renumiţii „Codri ai Vlăsiei”, aflaţi în
zona de astăzi a oraşului Bucureşti, sugerează o „Ţară a Vlăsiei” (=ţara românilor).
Judeţul Vlaşca, din centrul Câmpiei Române, ne duce cu gândul tot la o veche „Ţară a
vlahilor” (=ţara românilor). Aceste denumiri, „Vlăsia”, „Vlaşca” au fost date de slavi unor
structuri politice româneşti existente la venirea lor.

Invazia neamurilor turanice (pecenegi, uzi, cumani) şi a tătaro-mongolilor a

prejudiciat evoluţia societăţii româneşti. Şefii politici locali au reglementat relaţiile cu

5
migratorii şi viaţa a continuat. La numai şase ani de la marea invazie tătaro-mongolă
(1241), în spaţiul dintre Dunăre şi Carpaţii Meridionali sunt atestate mai multe formaţiuni
politice incipiente, în diploma Cavalerilor Ioaniţi (2 iunie 1247), elaborată de cancelaria
regelui Bela al IV-lea al Ungariei. Documentul în discuţie ne arată existenţa a cinci
formaţiuni statale incipiente, patru în dreapta şi una în stânga Oltului. În dreapta Oltului
se aflau: Ţara Severinului, voievodatul lui Litovoi şi cnezatele lui Ioan şi Farcaş, iar în
stânga Oltului „ţara” lui Seneslau, „voievodul românilor”. Din toate aceste cnezate şi
voievodate se va constitui, în prima jumătate a secolului al XIV-lea, statul medieval Ţara
Românească.

Teritoriul dintre Dunăre şi Marea Neagră, viitorul stat feudal Ţara Dobrogei, se
integrează aceluiaşi proces de evoluţie social-politică. Începând cu secolul al X-lea, avem
informaţii despre unii fruntaşi politici. Contextul în care sunt amintiţi ne face să credem
că jupanii Dimitrie şi Gheorghe, Tatu, Sestlav şi Satza (Saccea) erau căpetenii politico-
militare. Pe litoralul Mării Negre, între Mangalia şi Varna, s-a dezvoltat „Ţara Cărvunei”,
amintită documentar în 1230. O altă formaţiune politică se numea „Ţara Dristrei”
(=Silistrei) şi s-a constituit în jurul centrelor urbane Silistra şi Păcuiul lui Soare.
Toate aceste „ţări”, cnezate şi voievodate din cuprinsul teritoriului fostei Dacii
erau dotate cu instituţii corespunzătoare, necesare exercitării funcţiilor interne şi externe.

CONSTITUIREA STATELOR MEDIEVALE ROMÂNEŞTI

Trăsături generale

La capătul a mai multor secole de evoluţie istorică nouă, societatea românească a

acumulat disponibilităţi demografice, economico-sociale, politice şi spirituale necesare
unei noi etape de organizare statală. A fost parcurs şi ultimul „segment”, acela de la
„ţară” la stat.
Constituirea statelor medievale româneşti a avut resorturi interne, care au rezultat
dintr-o situaţie demografică corespunzătoare, mulţimea locuitorilor, creşterea aşezărilor
rurale şi organizarea vieţii urbane. A existat o viaţă economică îndestulătoare, aşa cum
reiese din izvoarele contemporane. În diploma Cavalerilor Ioaniţi (1247) se vorbeşte
despre „venituri” şi „foloase” pe care regalitatea maghiară şi ordinul militar colonizat le

6
realizau din spaţiul viitorului stat Ţara Românească. Voievodul Litovoi şi-a răscumpărat
fratele, pe nume Bărbat, luat captiv de unguri în timpul conflictului dintre 1271-1277, cu
o importantă sumă de bani. Basarab I a oferit regelui Carol Robert de Anjou, în toamna
anului 1330, o despăgubire de 7.000 de mărci de argint, ceea ce echivala cu 1.680.000 de
dinari, cu 1.447 kg argint, sau cu 3.00 kg aur fin.
Cnezii şi voievozii români au avut curţi, fortificaţii şi au înălţat numeroase biserici
cu pictură de factură bizantină, precum acelea de la Curtea de Argeş, Cetăţeni (Argeş),
cele din Ţara Haţegului, Zarand, Bihor sau Maramureş. Tezaurele monetare şi obiectele
de podoabă sugerează, de asemenea, o societate închegată, cu putere economică, angajată
în relaţiile de schimb internaţional. Să nu se uite, totodată, că pentru reglementarea
relaţiilor cu dominatorii asiatici, pecenegi, cumani, tătari, s-au plătit dări, care n-au fost
nici mici şi nici puţine.
Conjunctura externă a fost, şi ea, favorabilă. Ungaria traversa de mai multe decenii
o criză politică. O adevărată anarhie cuprinsese regatul, Ştefan, fiul lui Bela al IV-lea,
ieşind de sub autoritatea tatălui său şi conducând Transilvania, vreme de 13 ani (1257-
1269), ca un adevărat suveran. În vremea regelui Ladislau al IV-lea Cumanul, care a
preluat puterea la vârsta de 15 ani, anarhia a luat proporţii. În Transilvania puterea
voievodului ţării sporeşte, au loc aici împotriviri faţă de autoritatea regelui de la Buda.
Ţărănimea din colţul sudic al Transilvaniei, care reuşise să-şi păstreze pământul şi o
anumită libertate, s-a răsculat contra feudalilor care erau sprijiniţi de stat. Între cei
răzvrătiţi erau şi românii din Făgăraş. De teama represaliilor o parte a acestora a trecut la
sud de Carpaţi, trecere care a antrenat şi unele căpetenii politice. Aceste treceri au
impulsionat constituirea statului Ţara Românească, proces aflat atunci în desfăşurare. Aici
trebuie căutat sensul „descălecatului” Ţării Româneşti de către românii din Făgăraş, în
frunte cu Negru-vodă.

Ţara Transilvaniei
Ţara Transilvaniei s-a constituit ca voievodat într-un mod particular şi a avut o
situaţie cu totul proprie până către jumătatea secolului al XVI-lea.
Cum s-a arătat în capitolul anterior, la sfârşitul secolului IX şi începutul secolului
X, când a avut loc impactul între triburile maghiare şi populaţia Transilvaniei, formată din
români şi resturi ale slavilor, neasimilate total, existau aici forme de organizare care

7
prefigurau statul, voievodatele, trei la număr în Cronica lui Anonymus, mai multe în
realitate. Au fost şi altele, contemporane cu cele conduse de Menumorut, Glad şi Gelu,
care n-au intrat însă în vederile naratorului regal pentru că ele n-au fost în zona de
contact. Existenţa acestora este o certitudine din perspectiva a ceea ce ştim astăzi. Unele
„ţări”, precum Maramureşul, Haţegul, Făgăraşul, cu puternice structuri româneşti,
rezistente mult timp la penetraţia organizată de regalitatea maghiară, au coexistat cu
voievodatele menţionate de cronicile ungureşti pentru secolele IX-XI.
În secolul al XI-lea se constată progrese notabile pe întreg portativul social. Din
punct de vedere politic avusese loc un proces de unificare, izvoarele narative înregistrând
două voievodate în spaţiul celor trei anterioare. Unul în Banat, cu prelungiri dincolo de
Mureş până la Crişul Alb, condus de Ahtum, care descindea din neamul lui Glad îşi avea
reşedinţa la Morisena. Celălalt, al lui Gyla, „duce mare şi puternic”, era „foarte întins şi
foarte bogat”, depăşind limitele voievodatului condus de Gelu. El se întindea,
aproximativ, din hotarul Ţării Făgăraşului şi Haţegului până la marginile Ţării
Maramureşului şi Porţile Meseşului.
În a doua jumătate a secolului XI şi la începutul secolului următor, regii arpadieni
şi-au extins stăpânirea asupra unei părţi din Transilvania. Sunt ocupate şi reconstruite mai
vechi cetăţi, precum Dăbâca, Turda, Biharea, Medieş (lângă Satu Mare), Moreşti,
Şirioara, Alba Iulia. Cucerirea maghiară atinge arcul carpatic pe la 1200, iar Maramureşul
în secolul XIV.
Pe pământul ocupat, regalitatea maghiară a făcut colonizări, secuii, saşii, apoi
Cavalerii Teutoni.
Cavalerii Teutoni, ordin cavaleresc-religios, înfiinţat de Papalitate în „locurile
sfinte” (Ierusalim), în 1190, au fost chemaţi în Transilvania de regele Andrei al II- lea, în
1211. Prin noii colonişti, aşezaţi în Ţara Bârsei, regalitatea ungară urmărea un dublu scop:
apărarea sud-estului Transilvaniei de atacurile cumanilor, care dominau în câmpiile de la
sud şi est de Carpaţi, şi extinderea stăpânirii ungare asupra zonei controlate de cumani.
Condiţiile de aşezare oferite de regele Andrei al II-lea erau iniţial foarte bune şi au fost
mereu sporite în anii următori, dar nu după multă vreme cele două părţi au intrat în
conflict.
Teutonii şi-au construit cetăţi din piatră, au bătut monedă proprie. S-au sustras
autorităţii episcopului de la Alba Iulia supunându-se direct Papei. Tendinţa acestor
cavaleri-clerici, puţini dar puternici, a fost de a ieşi de sub orice autoritate, de a deveni

8
stăpâni autonomi în spaţiul de colonizare, pe care şi-l doreau mereu extins. Conflictul cu
regalitatea ungară era de aşteptat şi el a izbucnit în 1221, când Teutonii au fost alungaţi.
Deşi a făcut parte din regatul Ungariei pân ă către jumătatea secolului XVI,
Transilvania şi-a păstrat individualitatea. Înainte de toate, ea a fost o unitate fizico-
geografică distinctă faţă de Câmpia Panoniei. Pământul Transilvaniei se leagă organic de
întregul pământ românesc; mai mult, el este „inima teritoriului etnic românesc”. Românii
autohtoni formau majoritatea absolută a locuitorilor.

Ţara Românească

Întemeierea statului românesc dintre Carpaţii Meridionali şi Dunăre a fost pusă, de

tradiţia literată păstrată în cronicile muntene, pe seama „descălecatului” din Făgăraş. Din
Ţara Făgăraşului ar fi venit Negru Vodă, la sfârşitul secolului al XIII-lea „cu toată casa lui
şi cu mulţime de noroade” şi, coborând pe apa Dâmboviţei, „a început să facă ţara nouă”.
Mai întâi a făcut oraşul Câmpulung, apoi Argeşul, unde „şi- a pus scaunul de domnie”.
Basarabeştii şi boierimea de peste Olt i s-au închinat şi i s-au supus lui Negru Vodă.
Aceeaşi tradiţie literară a reţinut şi motivul pentru care voievodul făgărăşean a trecut
munţii: „să se fi învrăjbit domnul românilor (= voievodul făgărăşean) cu domnul
ungurilor (=regele Ungariei) şi cu al saşilor (=comitele de Sibiu) pentru nişte pricini”.
Tradiţia „descălecatului”, repusă în valoare, conţine un mare adevăr: adaosul de
populaţie din Transilvania, populaţie românească mai ales, silită de ofensiva maghiară
împotriva instituţiilor şi obiceiurilor vechi obşteşti să treacă munţii. Aceste treceri sunt
mai vechi (prima înregistrare scrisă este din 1234), dar s-au amplificat cu timpul şi au
antrenat şi pătura boierească românească din Făgăraş. Atunci, la sfârşitul secolului al
XIII-lea (1290), va fi trecut şi un voievod din Ţatra Făgăraşului (care intrase în conflict cu
regele Ungariei pentru stăpânirea acestei „ţări”), reţinut de tradiţie cu numele de Negru
Vodă.
Constituirea statului medieval Ţara Românească, terminologie politică în care
Nicolae Iorga a văzut un adevărat program de unificare, s-a desfăşurat în timp şi a
cunoscut mai multe etape.
La capătul acestei perioade, în 1324, Ţara Românească exista ca entitate statală,
condusă de un mare voievod ca unic stăpânitor. Basarab I Întemeietorul (1310-1352)
este primul domn, un stăpân al întregii ţări. Într-o diplomă a regelui Carol Robert de

9
Anjou, din 26 iulie 1324, este amintit Basarab „voievodul nostru transalpin”, de unde se
poate deduce că la acea dată suveranul Ungariei era suzeranul voievodului Ţării
Româneşti. Într-un alt act, Basarab este înfăţişat ca „fiu al lui Tihomir”. Foarte probabil,
Tihomir a fost un voievod în stânga Oltului, un urmaş al lui Seneslau. Acţiunea începută
de Litovoi, căreia nu i se cunoaşte precis data a fost continuată, prin urmare, de voievozii
din stânga Oltului, care rezidau la Curtea de Argeş. Am avea astfel succesiunea Seneslau-
Tihomir-Basarab.
Pe ce cale s-a făcut unificarea structurilor politice existente anterior, este greu de
spus. A fost o unificare prin violenţă sau, poate, o confederare, o recunoaştere a
preeminenţei unuia dintre voievozi. Oricum, Basarab ne este înfăţişat ca „mare voievod”,
superior, prin urmare, celorlalţi cnezi şi voievozi.
Constituirea statului românesc dintre Carpaţii Meridionali şi Dunăre are la bază un
lung proces, o evoluţie de la sat la stat, o succesiune de etape social-politice care au
prefigurat statul. Ultima etapă, trecerea „de la ţară la stat”, s-a putut realiza într-o
conjunctură externă favorabilă (înfăţişată mai sus). Este vorba, mai ales, despre situaţia
critică prin care a trecut regatul Ungariei, măcinat de lupte interne, situaţie care a fost
folosită de voievozii români de la sud de Carpaţi.
Când în Ungaria criza politică s-a încheiat prin victoria la tron a lui Carol Robert
de Anjou, noul suveran a reluat politica transcarpatică. Documentul din 1324, unde este
menţionat Basarab „voievodul nostru transalpin”, aminteşte de mai multe solii precedente
acestei date (ceea ce sugerează şi anterioritatea domniei lui Basarab), pe care magistrul
Martin le îndeplinea în Ţara Românească.
Relaţiile bune dintre Ungaria şi Ţara Românească au durat până în 1330, când s-a
ajuns la un conflict armat a cărui principală consecinţă a fost independenţa Ţării
Româneşti.
Cauzele acestui diferend ne sunt înfăţişate de Cronica pictată de la Viena. Regele
Carol Robert a fost îndemnat de câţiva mari nobili „ca să alunge din ţara aceasta pe
Basarab, sau […] să o dea unuia din sfătuitorii săi”. Voievodul muntean a fost acuzat,
fără motive, de „necredinţă”, de „nesupunere” şi „răzvrătire”. Expediţia maghiară contra
Ţării Româneşti a început în septembrie 1330, oştirea condusă de regele însuşi mers la
Severin, a traversat Oltenia şi s-a îndreptat spre Curtea de Argeş, reşedinţa marelui
voievod Basarab. Domnul Ţării Româneşti a trimis solie de pace, oferind regelui condiţii
foarte avantajoase: cedarea Severinului, plata unui tribut anual, un fiu ca ostatic şi o

10
despăgubire de r ăzboi în valoare de 7.000 mărci de argint (= 1.680.000 dinari). Trufaşul
rege angevin a respins oferta deşi fusese avertizat că, de va continua expediţia „înlăuntrul
ţării, primejdia niciodată nu o va putea înlătura”. Armata maghiară a continuat înaintarea,
dar avea să simtă curând efectele drumului pustiit şi, în consecinţă, regele a ordonat
retragerea. A trebuit s-o facă pe calea cea mai scurtă, spre Transilvania. Şi aceasta a fost,
cred cei mai mulţi istorici, pe valea Argeşului superior, prin Loviştea, spre Sibiu.
Cronica pictată de la Viena, care narează întreaga campanie, spune că, în drumul
ei de întoarcere, oştirea lui Carol Robert de Anjou a trebuit să traverseze o vale lungă şi
îngustă, „un loc crângos şi păduros închis cu dese întărituri”. În acest defileu a fost atacată
de armata lui Basarab I, între 9-12 noiembrie 1330 - este ceea ce s-a numit „bătălia de la
Posada”. Mulţimea nenumărată a românilor, sus pe râpi – spune izvorul citat – alergând
din toate părţile arunca săgeţi asupra oastei ungureşti care era în fundul văii, pe un drum
care însă nici nu ar fi trebuit numit drum, ci mai curând un fel de corabie, strâmtă […]”,
unde „ostaşii regelui erau cu totul prinşi ca nişte peşti în mreajă”. Pierderile au fost mari,
au căzut acolo, de partea maghiară, „tineri şi bătrâni, principi şi nobili fără nici o
deosebire”. Au murit trei administratori ai bisericii catolice din Ungaria, din care unul,
fiind şi vicecancelar, „a pierit cu sigiliul regelui”. Românii au luat mulţi prizonieri şi
captură de război: arme, haine pre ţioase, bani de aur şi argint, vase scumpe, cai cu şei şi
frâie. Regele Carol Robert de Anjou, pentru a scăpa „şi-a schimbat însemnele armelor
sale, cu care a îmbrăcat pe Desev, fiul lui Dionisie”, care fiind luat drept rege „românii cu
cruzime l-au omorât”. Victoria din noiembrie 1330 constituie un moment de referinţă în
istoria românilor. Statul cârmuit de Basarab I Întemeietorul şi-a dovedit puterea,
disponibilităţile economice şi militare, iar marele voievod şi-a înscris numele între
oamenii de seamă ai neamului nostru. Basarab I a fost nu numai întemeietor, ci şi un
apărător, care a asigurat independenţa Ţării Româneşti. Acest mare voievod, „singur
stăpânitor”, a fost fondatorul dinastiei muntene care-i va purta numele, Basarabii. Mai
mult, după numele său va fi numit uneori şi statul: Ţara Basarabească.

Ţara Moldovei

Constituirea statului românesc dintre Carpaţii Orientali şi Nistru a fost socotită, de

tradiţia literară târzie, tot ca produsul unui „descălecat”. În fond, un dublu „descălecat”, al
lui Dragoş mai întâi, apoi al lui Bogdan.

11
 În cazul Ţării Moldovei, realitatea personajului ”descălecător” este în afara
oricăror îndoieli. Dragoş şi Bogdan au fost voievozi ai Maramureşului care, în anumite
condiţii istorice, au trecut la răsărit de Munţii Carpaţi. Statutul lor aici e diferit
fundamental. Cel dintâi a fost voievod dependent de regele Ungariei, cel de al doilea a
fost voievod şi domn independent. Istoriceşte se poate spune că Dragoş a fost un
„descălecător”, iar Bogdan un întemeietor.
Ţara Moldovei s-a dezvoltat din acumulări structurale şi instituţionale proprii.
Reglementându-se relaţiile cu dominatorii asiatici, turcici (turanici) şi mongoli,
ajungându-se la o viaţă de vecinătate cu aceştia (nu, însă, la o comuniune de viaţă)
datorită achitării dărilor, mai ales din cereale, românii din acest spaţiu au putut rezista şi
evolua. Situaţia demografică s-a îmbunătăţit, satele se înşiruiau de-a lungul văilor, la
marginea codrilor, în luminişul pădurilor şi la poalele munţilor. Se făcea comerţ, iar la
întâlnirea drumurilor de negoţ se ţineau târguri, unele dintre ele fiind nuclee ale
viitoarelor aşezări urbane. Exista o pătură socială superioară, dovadă fiind şi tezaurele
monetare, ca şi podoabele descoperite arheologic. Din rândul acesteia s-au ridicat
fruntaşii locali, conducătorii de „ţări”, cnezate şi voievodate de văi.
Către jumătatea secolului al XIV-lea şi condiţiile externe au fost favorabile. Regii
angevini, mai ales Ludovic I cel Mare, care şi-au făcut un program din lichidarea
dominaţiei tătare la est de Carpaţi şi asigurarea drumului spre Marea Neagră. Vreme de
un secol, tătarii au făcut numeroase incursiuni în Transilvania şi Ungaria. Regele Ludovic
cel Mare a hotărât să pună capăt acestor prădăciuni. În 1345, a organizat o expediţie
împotriva lor, la această campanie participând şi românii din Maramureş sub comanda
voievodului Dragoş. Expediţia a avut loc în sudul Moldovei şi s-a terminat cu un succes.
Tătarii au fost înfrânţi şi împinşi spre răsărit, iar principele lor a fost ucis. Dar, tătarii
constituiau, încă, un pericol şi ameninţau, dinspre răsărit, Ungaria. Apărarea se putea
lesne realiza de pe versantul Carpaţilor Orientali. De aceea, Ludovic s-a hotărât să
înfiinţeze aici o marcă de apărare a regatului în fruntea căreia a numit pe Dragoş,
voievodul românilor din Maramureş. Structura aceasta (cu reşedinţa la Baia, oraş care
iniţial s-a numit Moldavia, după râul omonim), de esenţă militară, s-a suprapus
formaţiunilor politice „de văi” existente, care au constituit o etapă din evoluţia de la sat la
stat. Dragoş a condus aici ca vasal al regelui Ungariei. Letopiseţul de când s-a început, cu
voia lui Dumnezeu, Ţara Moldovei, scris în vremea lui Ştefan cel Mare, atribuie lui
Dragoş doi ani de domnie, începând cu 1359, ceea ce, evident, nu se poate accepta.

12
Venirea lui Dragoş în Moldova, ca voievod dependent de regele Ungariei, Ludovic I cel
Mare, a fost pusă de istorici la ani diferiţi, data cea mai acceptabilă fiind 1346-1347. După
cercetări mai noi, Dragoş ar fi murit în 1354. Lui i-a succedat fiul său Sas şi apoi, efemer
(mai curând desemnat pentru a domni), Balc, fiul lui Sas.
În paralel cu evenimentele de la răsărit de Carpaţi, Ţara Maramureşului cunoştea o
mişcare de mare interes, condusă de voievodul Bogdan. Regii angevini ai Ungariei, Carol
Robert şi Ludovic I, au voit să desfiinţeze vechile libertăţi ale românilor, ceea ce a dat
naştere la tulburări. Românii s-au răsculat în frunte cu Bogdan din Cuhea, pentru a-şi
apăra viaţa de obşte, cu obiceiurile ei şi cu deplina ei libertate. La 21 octombrie 1343,
Bogdan apare documentar ca rebel (infidelis) şi fost voievod al Ţării Maramureşului.
Fusese, prin urmare, destituit de rege pentru „necredinţa” lui. Peste şase ani, în 1349, la
15 septembrie, Bogdan este pomenit ca „infidel notoriu”, ceea ce arată durata nesupunerii.
Revolta lui Bogdan a durat încă mulţi ani. Când n-a mai putut rezista în Maramureş el a
trecut la răsărit de Carpaţi cu fiii, rudele şi colaboratorii săi, care au voit să-l urmeze. Data
când a avut loc această trecere este pusă, de cei mai mulţi istorici, în 1359.
Venit peste munţi, în Ţara Moldovei, Bogdan a înlăturat pe Balc, urmaşul
voievodului Sas, desemnat să urmeze părintelui său şi l-a obligat să părăsească Moldova
şi să se întoarcă în Maramureş. Voievodul Bogdan a devenit exponentul dorinţei de
emancipare a boierilor moldoveni şi a organizat rezistenţa împotriva oştirii lui Ludovic I,
care nu putea să consimtă la pierderea controlului dincolo de Carpaţii Orientali.
Intervenţia regelui maghiar a fost inutilă, Ţara Moldovei n- a mai putut fi recuperată (într-
un document regal se vorbeşte despre restaurarea „Ţării Moldovei”). În anul 1364 armata
lui Ludovic cel Mare a suferit o grea înfrângere în Ţara Moldovei şi suveranul maghiar a
trebuit să renunţe la „restaurarea” pe care şi-o dorea. Dovadă este documentul din 2
februarie 1365, socotit un adevărat „act de naştere” al statului independent Ţara
Moldovei. Regele Ludovic I al Ungariei răsplătea, prin documentul citat, pe Balc, fiul lui
Sas, pentru „serviciile sale strălucite, mai ales în ţara noastră moldovenească, pe care le-a
făcut nu fără vărsarea propriului său sânge şi fără răni şi cu moartea fraţilor săi, a celor
apropiaţi şi a slujitorilor săi; îi dăm o moşie numită Cuhea, în ţara aceasta a
Maramureşului … pe care moşie am luat-o de la Bogdan voievodul şi de la fiii lui,
infidelii noştri notorii. Căci Bogdan şi fiii lui, prin lucrarea diavolului, duşmanul
neamului omenesc, depărtându-se de la credinţa ce ne datorau, au trecut pe ascuns din

13
regatul nostru ungar în ţara noastră amintită a Moldovei şi s-au silit s-o păstreze spre
ofensa Majestăţii Noastre”.
Prin donaţia pe care i-o făcea lui Balc, fiul lui Sas, suveranul Ungariei recunoştea
eşecul încercărilor de a-l îndepărta pe Bogdan din Moldova. În 1365 statul românesc
Ţara Moldovei era constituit şi independent.
Bogdan I a avut o domnie scurtă, până în 1367. Nu se ştie exact care era întinderea
statului său. Este de presupus că el cuprindea întreg versantul răsăritean al Carpaţilor
Orientali, cu văile Siretului şi Prutului, de la Ceremuş la Oituz şi până în Vrancea.
Procesul de unificare s-a desfăşurat şi în următoarea perioadă, statul extinzându-se către
răsărit şi sud, spre Nistru, Dunăre şi Marea Neagră. Statul s-a desăvârşit, foarte probabil,
în vremea lui Petru I (1375-1391) sau Roman I (1391-1394). Într-un document din 30
martie 1392, acesta din urmă se intitula „marele singur stăpânitor, din mila lui Dumnezeu
domn, Io Roman voievod, stăpânind Ţara Moldovei de la munte până la mare”.
Constituirea statelor româneşti a însemnat un moment de apoteoză politică. S-a
creat, astfel, cadrul de siguranţă pentru dezvoltarea poporului nostru în structuri proprii.
Numai sub protecţia statului, o comunitate etnică este capabilă să-şi păstreze identitatea,
să dea măsura calităţilor şi a capacităţilor sale. Ceea ce s -a întâmplat în secolele Evului
Mediu şi la începutul epocii moderne cu statele din vecinătatea românilor, repercusiunile
dispariţiei acestora pentru popoarele respective (bulgari, sârbi, albanezi, greci, unguri,
poloni) constituie un argument fundamental pentru importanţa edificării şi continuităţii
statale în istoria românilor.

Libertatea de stat, legitimată în 1330 (Ţara Românească) şi 1364 (Ţara Moldovei),

a stimulat diverse mijloace politico-militare, între care şi relaţiile de tip suzeran- vasal,
cunoscute şi răspândite în lumea feudală. Acceptarea suzeranităţii unui stat mai puternic
nu însemna, conform principiilor de drept internaţional din Evul Mediu, pierderea a ceea
ce, cu un termen modern, se va numi independenţa. Relaţia suzeran-vasal a fost
considerată drept protectorat, suzeranul fiind dator vasalului cu protecţie şi ajutor. Este
ceea ce s-a numit suzeranitate-protectoare. La rându-i, statul protejat era obligat la
anumite datorii convenţionale („consillium et auxilllium”) în raport cu protectorul său,
fapt care nu-i limita, însă, atributele externe. Vasalitatea era un contract reciproc între doi
parteneri feudali. Omagiul şi învestitura îi punea pe cei doi contractanţi în situa ţie de

14
egalitate faţă de toţi ceilal ţi factori politici rămaşi în afara sistemului. Funcţiile externe
ale statului vasal nu erau, astfel, afectate.

În secolele XIV-XV, Ţara Moldovei a recunoscut suzeranitatea Poloniei, uneori

(şi) pe aceea a Ungariei, iar Ţara Românească pe aceea a Ungariei. Voievozii români,
vasali fiind, dispuneau de toate prerogativele suveranului. Îşi spuneau „domn din mila lui
Dumnezeu”, purtau coroană, foloseau purpura la costumul de ceremonial, erau legislatori
şi judecători, făceau danii, afişau generozitate şi indulgenţă.

Consolidare şi afirmare politico-militară

Urmaşii lui Basarab I Întemeietorul au continuat politica de organizare a statului,

de centralizare a puterii şi de afirmare externă. Ei au asigurat independenţa Ţării
Româneşti printr-o politică chibzuită, care a ţinut seama de expansionismul Ungariei la
sud şi est de Carpaţi şi, totodată, de înaintarea otomană în Balcani.
Reglementarea relaţiilor cu Ungaria, după războiul din 1330, a devenit posibilă o
dată cu venirea lui Ludovic I la tronul Ungariei, în 1342. Tânărul rege îşi făurise obiective
politice de anvergură şi numai o politică abilă, care să implice toţi factorii din zonă şi care
să nu-i ignore nici vanitatea, putea să-i tempereze exaltarea. Reconcilierea româno-
maghiară a avut loc în 1355, când domnul Ţării Româneşti, Nicolae Alexandru Basarab
(1352-1364), l-a recunoscut ca suzeran pe Ludovic I. Suveranul puternicului regat cu
veleităţi imperiale dorea, de fapt, să-şi instaureze o stăpânire efectivă asupra Ţării
Româneşti. În 1359, însă, Nicolae Alexandru decidea întemeierea la Argeş a primului
scaun mitropolitan muntean, recunoscând astfel subordonarea Bisericii din Ţara
Românească Patriarhiei de la Constantinopol şi marcând astfel orientarea politică a ţării
sale.
Ostilitatea Ungariei faţă de Ţara Românească a continuat şi în anii următori, sub
domnia lui Radu I (1377-1385), când domnului român i-au fost retrase feudele „de peste
munţi”, Amlaşul şi Făgăraşul, posesiuni muntene în Transilvania care, urmărite în timp,
pot sugera evoluţia raporturilor politice dintre suzeran (regele Ungariei) şi vasal (domnul
Ţării Româneşti).

15
 Mircea cel Bătrân (1386-1418) şi-a ameliorat relaţiile cu Ungaria unde rege
devenise, după o perioadă de criză politică, Sigismund de Luxemburg. Ţara Românească
şi Ungaria au avut direcţii comune în politica externă, cea mai importantă fiind lupta
antiotomană – deja în 1389 Mircea cel Bătrân s-a alăturat oştilor sârbilor, bosniecilor şi
maghiarilor în lupta de la Kossovopolje (Câmpia Mierlei, în Serbia), unde otomanii au
obţinut victoria. Drept represiune, sultanul Baiazid I, succesorul lui Murad I (asasinat la
Kossovo), a organizat o expediţie în Ţara Românească (1391).
Succesele turceşti în Balcani au determinat consolidarea apropierii dintre Ţara
Românească şi Ungaria. La 7 martie 1395, Mircea şi Sigismund au încheiat, la Braşov,
un tratat de alianţă prin care îşi făgăduiau „sprijin şi ajutor împotriva turcilor”, ca şi
„împotriva oricăror altora ce ţin cu ei”. Curând, în primăvara anului 1395, Baiazid I a
organizat o mare expediţie în Ţara Românească. Bătălia decisivă s-a dat undeva pe râul
Argeş, „la rovine”, adică „la şanţuri”, în 17 mai 1395 şi „au biruit Mircea Vodă pe turci
care făr de număr au pierit”. Se crede că în acele împrejurări a avut loc o „defecţiune
boierească”. Politica autoritară a lui Mircea cel Bătrân, starea de război cu turcii care
însemna nesiguranţă, distrugeri de bunuri, i-a făcut pe unii boieri să dorească îndepărtarea
voievodului şi să susţină un pretendent, Vlad, zis „Uzurpatorul”. Acesta pare să se fi
recunoscut vasal lui Baiazid I şi să fi plătit primul tribut. Regele Ungariei a simţit
pericolul pierderii poziţiei în Ţara Românească şi a intervenit. Voievodul Transilvaniei,
Ştibor, la cererea suveranului Ungariei, a sprijinit pe Mircea pentru alungarea
„Uzurpatorului” şi a otomanilor.
Sigismund de Luxemburg a iniţiat o mare cruciadă antiotomană, la care au
participat, alături de unguri, cavaleri italieni, francezi, burgunzi, englezi, germani,
transilvăneni şi oşteni munteni sub comanda marelui voievod. Cruciaţii au ajuns la
Nicopole, dar o greşeală tactică făcută de Sigismund de Luxemburg, rege tânăr şi vanitos,
a costat scump oştirea cruciată. Turcii, militari renumiţi, echipaţi uşor şi foarte mobili, au
masacrat cavaleria cruciată, echipată excesiv, greoaie, imobilă. După victoria de la
Nicopole (15 septembrie 1396), Baiazid I a ocupat Vidinul, apoi Turnu făcând o bază de
atac contra Ţării Româneşti.
Starea de război româno-otomană a continuat şi s-a amplificat. Domnul Ţării
Româneşti şi-a consolidat relaţiile cu Transilvania şi Moldova. Regele Ungariei,
recunoscându-i virtuţile, i-a confirmat lui Mircea cel Bătrân stăpânirea asupra

16
Severinului, Amlaşului şi Făgăraşului. De asemenea, prin intermediul lui Alexandru cel
Bun şi-a îmbunătăţit relaţiile cu Polonia.
Criza din Imperiul Otoman de după moartea lui Baiazid I (1403) i-a prilejuit lui
Mircea cel Bătrân o politică abilă, de alimentare a disputelor pentru tronul vacant, însă pe
tronul sultanilor a urcat un contra-candidat, Mehmed I.
Mircea l-a asociat la domnie pe fiul său, Mihail I, care a condus Ţara Românească
după moartea tatălui său (1418-1420) şi a început transformarea Târgoviştei într-o
importantă curte domnească şi după aceea în capitală.

La est de Carpaţi, succesorii lui Bogdan I au asigurat Ţării Moldovei o organizare

instituţională şi o dezvoltare politică în acord cu imperativele timpului. Politica externă a
domnilor moldoveni a fost determinată de o conjunctură foarte complicată: ocuparea
Galiţiei de către regii poloni (1366) şi apropierea lor de hotarele Moldovei, alegerea lui
Ludovic I, regele Ungariei, şi ca rege al Poloniei (1370), realizarea uniunii polono-
lituaniene (1385), diferendele dintre Polonia şi Ungaria pentru spaţiul est-carpatic şi
evenimentele de la Dunărea de Jos, unde otomanii erau în plină ascensiune.
În vremea lui Petru I (1375- 1391), Ţara Moldovei şi-a definit, pentru mai bine de
un secol, orientarea prioritară în politica externă. Interese economice şi politice au decis o
colaborare strânsă cu Polonia şi Lituania, care se constituiseră într-o puternică uniune. La
26 septembrie 1387, Petru I a depus omagiu de vasalitate în faţa regelui Vladislav Iagello
la Liov. Prin acest gest politic, domnul Ţării Moldovei îşi asigura un protector, un garant
faţă de alţi factori de agresiune, cum era Ungaria. La adăpostul Poloniei, Moldova a putut
desfăşura un comerţ activ pe marele drum comercial care lega Liovul de Cetatea Albă.
Ţara a agonisit venituri însemnate, care explică disponibilităţile băneşti. În 1388, Petru I
împrumuta suzeranului său, regelui Poloniei, 3000 ruble argint (= aprox. 52 kg aur),
pentru care primea în gaj ţinutul Haliciului (cunoscut şi sub numele de Pocuţia). De
asemenea, Petru I şi-a îngăduit să cheltuiască însemnate sume de bani pentru construirea
de biserici şi cetăţi de piatră, la Suceava (care a devenit reşedinţă domnească) şi la Neamţ.
Roman I (1391-1394) a continuat aceeaşi direcţie în politica externă. El a înnoit,
la 5 ianuarie 1393, vasalitatea faţă de regele Poloniei. În schimb, Ştefan I (1394-1399),
determinat de împrejurări, şi-a asumat obligaţii mult mai mari faţă de Polonia. În timpul
lor Moldova şi-a extins cu mult hotarele către sud şi est.

17
 Pe fondul unei situaţii externe complexe, tronul Moldovei a fost ocupat, în 1400,
de Alexandru cel Bun (1400-1432). A fost o domnie lungă şi calmă, care a desăvârşit
formele instituţionale şi a arătat mult realism în politica externă. Noul voievod a avut
bune raporturi cu Ţara Românească (unde domn era Mircea cel Bătrân), relaţii prefigurate
de sprijinul primit la instaurarea în domnie şi a urmat traseul impus de Petru I în
raporturile cu Polonia. În 1402, el a recunoscut suzeranitatea regelui Vladislav Iagello,
căruia îi promitea ajutor „contra oricărui duşman al său, neexceptând niciodată pe
nimeni”. La 1 august 1404, în Cameniţa, a depus personal jurământ de vasalitate, omagiul
fiind reînnoit la 6 octombrie 1407, la Liov.
Voievodul Ţării Moldovei şi-a respectat obligaţiile asumate colaborând cu polonii
şi lituanienii împotriva Rusiei moscovite, a Ungariei şi a Cavalerilor Teutoni. La 15 iulie
1410, contingente moldoveneşti au participat, alături de polono-lituanieni, la bătălia de la
Grünwald, contra Teutonilor, unde aliaţii au obţinut o victorie strălucită.
În anii următori situaţia s-a complicat. Polonia a intrat în tratative cu Ungaria, iar
Alexandru cel Bun a trebuit să recunoască şi suzeranitatea lui Sigismund de Luxemburg.
Mai mult, cei doi regi, ai Poloniei şi Ungariei, au încheiat un tratat secret la Lublau
(1412), prin care îşi precizau pretenţiile asupra Moldovei. Dacă în cazul unui război
antiotoman Moldova nu şi-ar fi onorat obligaţiile de vasal, ea urma să fie împărţită între
cele două regate. În realitate regatul Iagellonilor nu dorea să se angajeze atunci într-un
război cu turcii şi nici să sacrifice Moldova.
Moartea lui Mircea cel Bătrân, în 1418, şi frământările interne din Ţara
Românească, armistiţiul încheiat de regele Ungariei cu turcii (în 1419), au oferit
Imperiului Otoman prilejul să atace, în 1420, nu doar Transilvania şi Ţara Românească, ci
şi sudul Moldovei, ajungând până la Cetatea Albă, pe care n-a putut-o cuceri. Deşi în
acele împrejurări ajutorul polon pare să nu fi venit, Alexandru cel Bun şi-a trimis oştenii
să lupte alături de poloni la Marienburg (1422), contra Cavalerilor Teutoni.
Vladislav Iagello, regele Poloniei, s-a dovedit un bun protector al Ţării Moldovei.
Când Sigismund de Luxemburg a cerut aplicarea tratatului de la Lublau (1412) pentru
împărţirea Moldovei, suveranul polon a refuzat. Astfel, la capătul unei domnii de peste
trei decenii, Alexandru cel Bun reuşise să asigure Moldovei un statut care s-ar putea
defini prin conceptul modern de independenţă.

18
 Urmaşii lui Mircea cel Bătrân (până la 1456) şi ai lui Alexandru cel Bun (până la
1457) n-au arătat aceeaşi vrednicie. Ţara Românească şi Ţara Moldovei au cunoscut o
perioadă de criză politică, explicabilă în parte prin neexistenţa unui cod de reguli pentru
succesiunea la tron, dar şi prin intervenţiile externe (Polonia, Ungaria, Imperiul Otoman)
în statutul dinastic al Ţării Româneşti şi Ţării Moldovei. Ţara Românească a cunoscut, în
38 de ani (1418-1456), 9 domni şi 18 domnii, iar Moldova, în 25 de ani (1432-1457), 7
domni şi 16 domnii. Puterile vecine, aflate în competiţie pentru controlul liniei Dunării şi
al bazinului Mării Negre, au influenţat decisiv viaţa politică în Ţările Române.

Acţiunea politico-militară a Ţărilor Române la jumătatea secolului

al XV-lea

Către jumătatea sec. al XV-lea, Europa s-a confruntat cu o nouă etapă a

expansiunii otomane. Peninsula Balcanică a fost în întregime ocupată şi inclusă în
hotarele Imperiului Turcesc. Planurile Semilunei erau din ce în ce mai îndrăzneţe şi mai
mari. Bizanţul şi Europa centrală intrau în programul de perspectivă al Islamului, iar
tensiunea dintre cele două luni, creştinătatea şi păgânătatea, se accentua.
Ungaria şi Polonia, puteri creştine, n-au acţionat constant, în consonanţă şi cu toate
forţele, ceea ce a încurajat ofensiva otomană. Ţările Române au devenit, astfel, pentru
multe decenii, un adevărat scut-protector pentru Europa, au fost, cum avea să spună mai
târziu un agent imperial habsburgic, „în gura Turcului”.
Bazele sistemului militar al Ţărilor Române au fost puse de Iancu de Hunedoara,
cel mai mare voievod al Transilvaniei şi, totodată, cel mai mare general al Ungariei
medievale. În anii lui de guvernare (1441-1456) au fost aliate resurse militare din tot
spaţiul românesc. În 1442 a respins o oştire turcească din Transilvania şi a înaintat în Ţara
Românească unde a restabilit ordinea şi a biruit, pe valea Ialomiţei, o altă oştire turcească.
Un an mai târziu, din iniţiativă papală, s-a organizat o cruciadă care trebuia să-i alunge pe
„păgâni” din Europa. Campania din 1443, desfăşurată în Balcani (numită şi „campania
cea lungă”), nu a adus rezultatele scontate. Marele voievod realizase, cu această ocazie,
exigenţele unei ofensive de durată într-o zonă geografică aşa de dificilă, precum Balcanii,
şi a îndemnat la chibzuinţă şi pregă tire asiduă. N-a fost ascultat şi, în 1444, o altă
campanie, în frunte cu regele Vladislav I (care era şi rege al Poloniei) şi Iancu de

19
Hunedoara s-a terminat cu un dezastru în lupta de la Varna, unde regele şi-a pierdut viaţa.
Iancu de Hunedoara, a ajuns, în 1446, guvernator al Ungariei (regele succesor fiind
minor). În 1447, el a dus o vie activitate diplomatică pentru închegarea unei coaliţii
antiotomane, solii săi ajungând la Veneţia, Vatican, Aragon, Franţa şi Germania.
Campania din Balcani (1448) s-a desfăşurat, însă, numai cu forţe din Ungaria,
Transilvania, Ţara Românească şi Moldova şi s-a încheiat cu un eşec. Marele strateg n-a
putut face joncţiunea cu forţele albaneze ale lui Skanderbeg şi a fost biruit de turci la
Kossovopolje (octombrie 1448). După această înfrângere, Iancu şi-a pierdut funcţia de
guvernator al Ungariei, devenind căpitan suprem al regatului.
În mai 1453 Imperiul Otoman a cucerit Constantinopolul. Încurajat de această
biruinţă, cu deosebite efecte morale asupra Europei, Mehmed II s-a orientat spre o altă
cetate care nu putea fi ocolită şi care figura în programul european al marelui sultan:
Belgradul, supranumit „cheile” regatului Ungariei. Apărarea acestei vestite cetăţi, atacată
de otomani în iulie 1456, a fost asigurată de Iancu de Hunedoara, care a obţinut acolo o
mare victorie. La scurt timp după biruinţă, marele erou, intrat în calendarul creştin al
Europei, a fost răpus de ciumă, dar fapta lui a asigurat încă o vreme liniştea Europei
Centrale. Cel ce sporise „gloria românilor”, cum a spus umanistul Enea Silviu
Piccolomini, rămâne un simbol al luptei contra „limbilor păgâne” a „necredincioşilor”,
cum erau numiţi turcii otomani în diplomatica şi cronistica timpului.

Din Transilvania, misiunea rezistenţei armate antiotomane a trecut la Ţara

Românească, care se afla în hotar direct cu Imperiul Otoman. Linia Dunării trebuia
apărată cu orice preţ şi în acest sens interesele Ţării Româneşti şi ale Ungariei erau în
convergenţă. Cel ce s-a arătat vrednic de o asemenea misiune a fost Vlad al III-lea (1448;
1456-1463; 1476), supranumit Ţepeş, dar zis şi Dracula, personalitate foarte
controversată. Negreşit, acest descendent al Basarabilor a fost un monarh viteaz, apărător
de ţară, dar care s-a impus prin măsuri proprii tiraniei.
Vlad al III-lea Ţepeş a venit la domnie în împrejurări externe nefavorabile.
Ungaria era marcată de tulburări, Moldova devenise, din 1456, tributară turcilor, iar în
Transilvania îşi g ăsiseră adăpost mai mulţi competitori la domnia Ţării Româneşti. Vlad
Ţepeş a procedat cu tact atunci când a acceptat să plătească un tribut ridicat (10.000 de
galbeni), ameliorându-şi relaţiile cu Poarta. În primăvara anului 1457, el a sprijinit pe
Ştefan, cel ce avea să se numească „cel Mare”, să ocupe tronul Moldovei.

20
 Constanta politică a lui Vlad Ţepeş a fost războiul contra turcilor. În 1459, el a
încetat să mai plătească sultanului cei 10.000 de galbeni ca tribut, motivându-şi în diverse
chipuri gestul. În 1461, Mehmed II l-a chemat pe „beiul” Ţării Româneşti la Istanbul, dar
Ţepeş a căutat alte motivaţii pentru a nu se prezenta. Sultanul a recurs, atunci (în 1461), la
o soluţie–vicleşug, încredinţată grecului Catavolinos şi lui Hamza-Paşa de Vidin pentru a-
l prinde pe Ţepeş „prin orice chip”, a-l duce la împărăţie şi a-i transforma ţara în paşalîc.
Acţiunea a eşuat, dar conflictul era deschis şi o campanie otomană în Ţara Românească
era de aşteptat, ceea ce s-a şi întâmplat în vara anului 1462. O armată otomană de
aproximativ 100.000 oşteni, pe care „abia o ducea pământul” (cum spune cronicarul turc
Enverî), a pornit să transforme Ţara Românească în paşalîc. Vlad Ţepeş a convocat
„oastea cea mare”, toţi cei valizi, foarte probabil vreo 22.000 oşteni. Cu această oştire a
purtat un război de hărţuire, de pustiire a itinerarului şi de înfometare a duşmanului. La
16-17 iunie 1462, în preajma reşedinţei voievodale, Târgovişte, Vlad Ţepeş a iniţiat ceea
ce s-a numit marele „atac de noapte”, care i-a adus victoria. Anul 1462 a rămas un an de
referinţă în ansamblul cruciadei europene antiotomane.
Aflat în duşmănie prelungită cu o grupare boierească, Vlad Ţepeş a fost detronat,
iar domnia ţării a fost luată de fratele său Radu cel Frumos, sprijinit şi de sultanul
Mehmed II. În urma unui conflict, în fond artificial, cu regele Matei Corvin al Ungariei,
Vlad Ţepeş a fost arestat şi întemniţat vreme de 12 ani la Buda. În toamna anului 1476, cu
sprijinul lui Ştefan cel Mare, a revenit în jilţul domnesc de la Târgovişte. A fost o domnie
meteorică, sfârşită tragic, Ţepeş fiind ucis de boierii care îi erau potrivnici. Este vorba de
partida boierească care nu agrea autoritatea şi care, din motive imediate, pactizase cu
Imperiul Otoman.

Convergenţa politico-militară a Ţărilor Române în a doua jumătate a

secolului al XV-lea

Istoria Ţărilor Române în a doua jumătate a sec. al XV-lea se identifică cu

personalitatea lui Ştefan cel Mare (1457-1504), voievodul care a intrat în posteritate ca
simbol al luptei pentru independenţă. El a iniţiat şi a purtat un „război total”, mobilizând
pe toţi aceia capabili să poarte arma, oameni liberi sau dependenţi. Consemnarea
medicului italian Matei de Muriano, trimis în Moldova de către dogele Veneţiei la
solicitarea lui Ştefan cel Mare, este cu totul revelatoare: ”Eu, i se mărturisise Ştefan în

21
primăvara anului 1502, sunt înconjurat de duşmani din toate părţile şi am purtat 36 de
lupte de când sunt domnul acestei ţări, dintre care am fost învingător în 34 şi am pierdut
2”.
Politica externă a lui Ştefan cel Mare a fost una dinamică şi echilibrată, care punea
accent pe neutralizarea duşmanilor. Primul său instrument politic a fost diplomaţia, solii
Ţării Moldovei purtând ideea de cooperare creştină la Cracovia, Buda, Viena, Veneţia,
Vatican, Milan, Vilnius ori Moscova. Vecinii Moldovei, Polonia, Ungaria, Hanatul
Crimeii au fost ţinuţi sub o observaţie continuă, iar otomanii, „duşmani ai creştinilor”,
„neam fără de lege”, sub o atenţie specială.
În relaţiile cu Polonia, Ştefan cel Mare a urmat direcţia statornicită şi, la 2 martie
1462, a recunoscut suzeranitatea regelui Cazimir al IV-lea, promiţând că „în ziua şi la
locul pe care craiul ni le va hotărî, noi ne vom închina şi vom face jurământ de credinţă”,
promisiune mereu amânată de voievodul Moldovei, până în 1485.
Cu Ungaria, raporturile au evoluat spre un conflict deschis, ocuparea Chiliei de
către Ştefan cel Mare, în ianuarie 1465, fiind un motiv de precipitare a războiului. La
sfârşitul anului 1467, regele Matei Corvin a organizat o expediţie în Moldova. Armata
maghiară, formată din 40.000 de ostaşi, a fost învinsă de moldoveni (12.000 de luptători)
la Baia (14-15 decembrie 1467). A fost o biruinţă de mare ecou, primită cu satisfacţie de
suveranul polon Cazimir IV, căruia Ştefan cel Mare i s-a recunoscut din nou vasal. În
schimb, regele Poloniei promitea să apere Moldova „de turci, de tătari şi de unguri”.
Perspectiva unui război cu otomanii, l-a preocupat permanent pe Ştefan cel Mare.
Ea se poate descifra dintr-o sumă de măsuri luate în timp şi focalizate pe consolidarea
capacităţii de apărare precum: recuperarea cetăţilor Chilia şi Hotin, construirea cetăţii de
la Orhei, numirea unor pârcălabi de încredere la cetăţi, remanierea sfatului domnesc,
aplicarea unor pedepse capitale boierilor vinovaţi de trădare („hiclenie”), ori
recomandarea făcută noilor pârcălabi puşi la Chilia, în 1465, să păzească cetatea „de
limbile necredincioase” şi, nu în ultimul rând, prevederea expresă din tratatul cu regele
polon (1468), unde Cazimir I se obliga să-l protejeze şi să-l apere „de turci”.
Până în 1473, Ştefan cel Mare a întreprins unele acţiuni care aveau conotaţii
antiotomane, dar nu declarate. El a achitat tributul stabilit, după ocuparea Chiliei (1465),
la 3000 de galbeni, ceea ce semnifica „ascultarea” faţă de sultanul-suzeran.
Deteriorarea relaţiilor cu Poarta şi începutul emancipării afirmate s-a produs în
1473, socotit an-cheie al domniei lui Ştefan cel Mare. Acţiunile domnului moldovean în

22
Ţara Românească, în 1470 şi 1473, contra lui Radu cel Frumos, protejatul turcilor, au fost
socotite un afront şi consecinţele n-au întârziat. Un ultimatum venit de la Mehmed II
cerea voievodului Moldovei să aducă personal tributul la Istanbul, „cum face beiul Ţării
Româneşti”, şi să predea Porţii Chilia şi Cetatea Albă. Refuzul lui Ştefan cel Mare a
echivalat cu o declaraţie de război. O campanie otomană în Moldova, pusă sub comanda
lui Soliman, beglerbegul Rumeliei, desfăşurată cu 120.000 de oşteni, a întâlnit rezistenţa
unei armate de 40.000 de moldoveni, cei mai mulţi fiind ţărani, cărora li s-au adăugat
5.000 de secui, 1.800 de unguri şi 2.000 de poloni. Confruntarea a avut loc la sud de
Vaslui, loc numit Podul Înalt, la 10 ianuarie 1475. A fost o mare victorie românească,
viu comentată în Europa creştină. Ştefan cel Mare a trimis, la două săptămâni după luptă
o scrisoare de biruinţă principilor Europei. Este ceea ce s-a numit scrisoarea-circulară
expediată „către coroana ungurească şi către toate ţările în care va ajunge această
scrisoare”. Ea a ajuns, într-adevăr, la Buda, Cracovia, Viena, Veneţia, Milan, Vilnius şi
Moscova. Anunţând victoria, marele domn îşi arăta îngrijorarea ce plana asupra
Moldovei, pe care o considera „poartă a creştinătăţii”. Ştefan îndemna la o acţiune
generală, pe mare şi pe uscat, arătând că el va lupta „până la moarte pentru legea
creştinească”.
Sultanul şi-a reluat acţiunile contra Moldovei în 1476, când a condus personal o
mare campanie. I-au fost alături tătarii din Crimeea care erau vasali Porţii şi, de
asemenea, oastea munteană a lui Basarab Laiotă. Domnul Moldovei a aplicat tactica
veche, clasică, a ars aşezările şi proviziile de pe itinerar, ţara a devenit „pustie”. Lupta a
avut loc la Valea Albă (loc numit, apoi, Războieni), în ţinutul Neamţului la 26 iulie 1476.
Turcii, superiori ca număr şi dotare, au obţinut o biruinţă, dar victoria finală a fost a
moldovenilor. Cetăţile Suceava, Neamţ, Hotin, au rezistat, iar foamea şi ciuma au făcut
ravagii în rândul invadatorilor. La vestea că se apropie ajutorul trimis lui Ştefan de regele
Matei Corvin, sultanul a ordonat retragerea spre Dunăre.
Dezamăgit de atitudinea creştinătăţii, care l-a lăsat singur, contrar „învoielilor şi
jurămintelor”, Ştefan cel Mare a crezut în cooperarea Moldovei cu Ţara Românească şi
Transilvania. De aceea a intervenit Muntenia, unde a instalat la domnie pe Vlad Ţepeş, iar
apoi pe Basarab cel Tânăr şi Vlad Călugărul.
Spre sfârşitul veacului XV, conjunctura politică internaţională a evoluat în
favoarea Imperiului Otoman. În 1484, turcii au ocupat Chilia şi Cetatea Albă, Baiazid II
finalizând, astfel, un vechi deziderat al părintelui său Mehmed II. Pierderea acestor

23
fortificaţii, pe care Ştefan la considera „Moldova toată ”, a fost o grea lovitură pentru
comerţul şi defensiva Moldovei. În această situaţie, Ştefan s-a deplasat în Polonia, la
Colomeea unde, la 15 septembrie 1485, a depus omagiu de vasalitate lui Cazimir IV. A
fost un gest de speranţă, oficiat într-un moment de cumpănă. Anul următor, 1486, Ştefan a
încheiat pacea cu Imperiul Otoman, acceptând să plătească tribut ca semn al închinării.
În ultimii ani de domnie, Ştefan cel Mare a fost confruntat cu ceea ce s-a numit
planul iagellonic, care reunea Polonia, Lituania, Ungaria şi Boemia. Ştefan cel Mare era
ameninţat, tronul Moldovei fiind „rezervat”, conform acestui plan, lui Sigismund Iagello,
fiul lui Cazimir IV şi fratele noului rege al Poloniei, Ioan Albert. Acesta a fost mobilul
principal al campaniei polone în Moldova din august-octombrie 1497, când oştirea leşilor
a fost grav înfrântă la Codrii Cosminului (26 octombrie 1497). Reconcilierea moldo-
polonă a venit prin pacea de la Hârlău (1499 iulie 12), care redeschidea perspectiva
colaborării antiotomane. Este interesant de remarcat că statele semnatare, Moldova şi
Polonia, ne apar în deplină egalitate, ceea ce înseamnă renunţarea Moldovei la statutul de
vasalitate.
Urmaşii lui Ştefan cel Mare au moştenit o situaţ ie de prestigiu. Ţara Moldovei era
pretutindeni cunoscută, faptele eroice avuseseră un mare ecou în Europa. Existau resurse
umane şi materiale, cetăţi de strajă şi numeroase edificii religioase. Creaţia culturală,
fastul de la curte, preţuirea eroilor, toate acestea au avut un puternic ecou în posteritate.

24