Equinox

Nu știu de unde să încep. Sunt atâtea lucruri de zis, atâtea lucruri rămase nespuse, și nici măcar o
speranță. Mi-ar fi plăcut să râdem mai mult. Să zâmbim mai mult. Te iubesc și mi-e dor de tine, nu ți-am
spus-o niciodată, într-un univers în care noi stăm cuminți și mancăm vată pe băț, cât de simplu este, cât
de aproape e dragostea de care avem atâta nevoie. De mult, când eram mică, visam la o casă albă, cu
flori și zarzavaturi, la un bărbat blând mai ales iarna, când frigul de afară ne cuprinde și noi șoptim
rugăciuni. Nopțile vii se strecoară în așternuturi, ceaiul fierbinte, ne ținem de mână. Am cunoscut-o când
venea de la piață, era atât de frumoasă, cu rochiile lungi, uneori împletite, gata să ia orice copil de la
școală, gata să scrie romane despre slăbănogi și bozgori și restul a rămas în ea, fără glas, în lucrul
mâinilor când fierbe cafeaua și soarbe din ea puțin câte puțin, până la lăsatul serii, în jocul de mărgele
gata să deschidă cerul.

Nu știa când a aprins ultima oară lumina. Își cauta lucrurile prin camera ei îngălbenită de soare. Un ceas
pe noptieră care anunța ora 5. Ora 5, ora demonilor și a psihoticilor pe care Dumnezeu îi cunoaște bine,
gândea. Voia să-și facă un ceai, voia să renunțe la cafea de atâta vreme dar prea multe amintiri o țineau
legată de rochiile ei cu flori, de strazile pline cu oameni, de poveștile pline cu sens ale copilăriei. Dulceața
de cireșe amare. Luna. Nopțile cu greieri și micile fragmente de proză care ar fi putut deveni un roman
bine vândut, la fel cum iernile ar fi putut fi mai scurte și noi mai pieptănați, mai sprinteni, cu mai multe
planuri de viitor. Nu mai vorbește de mult despre ironie, concept, conținut. Prin nostalgie intră dorul și
dorul e ca o pară.

Lasă-mă, femeie-n pace, eu îl vreau pe Dumnezeu! Își pieptăna părul. Afară urma să vină noiembrie, cu
luna la geam și doi stejari scuturați de vânt. Soarele bătea mai blând ca niciodată în așternuturile noi, cu
imprimeuri florale, acoperite cu păr de pisică, ca și cum Dumnezeu e foarte aproape și timpul trece fără
să se oprească la schimonoselile oamenilor. Acolo sunt alte legi, El face ce vrea, dar voia Lui e voia mea,
iar voia Lui este simplă. Ascultă cântecele. Ele umblă prin corp și mișcă părul ca o metanie. Ridică, suflete
al meu, pe Domnul!
***

Îmi amintesc ultima oară când m-ai vazut în dreptul ușii, ultima voce strigându-te de dincolo de perdelele
roșu întunecat, roșu ca fusta ei ruptă, m-ai strigat dimineața de parcă nimeni n-ar fi auzit glasul ei ușor
mocnit, în spatele tomberoanelor la amurg, campari.

Îmi amintesc când mi-ai vorbit despre câinii care latră fără suflare, ultimii martori ai garsonierei de la etaj
a bătrânilor M. Martiri sau Marina, don’t wait for me, I’m disappearing in the blackness of the city, a spus
el, sambătă seară, trecut de 8.

Îmi amintesc o încercare de a sfârși clipele incerte ale întâlnirii în doi. Ce nume am pune copiilor noștri
născuți din dragoste, o dragoste totală, roșie ca iadul, amară, rugina ar fi de ajuns să șoptesc aceste două
cuvinte. Mi-e dor. Casa de nisip, răsuflarea ta adâncă în adâncul nopții care nu se mai termină. Un bărbat
pe care l-aș iubi doar eu.

Uite ce face ploaia asfalturilor

același sunet al nopții

iedera verde

sinapsele creierului la 5 dimineața, o ploaie de stele

iubita nu te mai așteaptă în același colț al casei

pat de cenușă

strigându-mă

stiind că n-ai să pleci

numele tău e ploaia

când îți spun

Who are you?

Bewitched, bewildered,

some kind of wizard restless going after

me although you cannont see it

you can see me

as I need to be seen.

You can watch me from far,

draw me from distance,

I can t dislike it

it feels so good.

So good as you restless conquer

my invisible enemy.

You dance in my sunlight

heartbeats of ancestors,

drumbeats in rythm,

you undress me as i go by.

Never stop.

At the end there is a doorbell.

It only enter two,

it only takes a moment.

to know waiting is prayer,

longing is our secret

until your look pales

untill surrender.

***

Never pull back from what you strarted.

Never rest.

Never take me too far from home.

This is the tree,

The true meaning of our mere existence.

People

Love

Bearing

This waiting as if it truly were a beggining

And an end.

You took care of me fine.

You were there for me when I needed.

Now the chair is falling.

I have to rest now.

Please, remember me like this:

Carefree, humble, barefooted

In front of your eyes.