Mary Magdalene`s yard

Mary Magdalene`s yard este un proiect de artă vizuală gândit ca spațiu psihologic în care diferite
valențe de natură arhetipală creează un tur de forță asupra identității feminine în sens personal.
Ghidat de elementul unificator al tablourilor – broderia unor eșarfe, marcă a unei feminități duse
la extrem, expoziția deschide spații din cadrul domestic menite să dezvăluie ascunzișuri ale
locului comun. Cu o relevantă notă auto-referențială, lucrările vizează condiția femeii în
intimitatea ei imaterială, în care aceasta își caută poziția în spațiii metaforice ale naturii sau ale
intimității căminului. Proiectul este înițiat prin două fereste, în lucrările intitulate Laundy is bliss
și Window, urmate de o serie de cadre naturale care expun aceeași eșarfă ca substitut al rufelor,
element simbolic ce deshide, în sens Heideggerian, o lume a muncii specifice la care femeia ia
parte în activitățile casnice. Munca însă, „the labour”, în înțelesul de travaliu, capătă o funcție
transcendentală și nu culturală, devenind astfel o muncă a interiorului care dă naștere unor noi
conținuturi capabile să anime viața psihică. Lucrările surprind așadar etapa de pregătire a acestui
demers profund internalizat, prezentând sub forma unor cadre ambigue însăși interioritatea
psihică a femeii, la granița dintre artificialul reprezentat de eșarfă ca obiect al lumii și naturalul
sălbatic, prezentate într-o legătură aproape simbiotică. Titlul nu necesită explicații suplimentare,
ci potențează înțelesul lucrărilor prin însăși enigma pe care personajul biblic o constituie ca
emblemă culturală a identității feminine. Proiectul vizează, nu în ultimul rând, ideea de prezență
ca factor al apariției, al survenirii în fenomen a neobișnuitului - o angoasă puțin îndulcită ce
aduce la suprafață staticul, pasivitatea, neputința, sau, în cazul altor lucrări, răzvrătirea. Eșarfa,
substitut al vălului menit să acopere, aduce în prezență travaliul existențial al femeii sub egida
durerii care smintește și fascinează totodată. Există deci un paradox al candorii, al lucrurilor
trecute cu vederea, dar pe care feminul le revendică întotdeauna dacă nu agresiv, sub forma
tăcerii ca act al vorbirii, sub forma reveriei, a uitării, a jocului cu și de-a noaptea. Această
prezență este intotdeauna marcantă atunci când vorbim despre fenomen și reprezintă partea care
tace într-un cuvânt, cuvântul fără un referent în realitate sau ceea ce nu putem numi dar putem
cunoaște nemijlocit la nivel de stare. Spațiul fenomenalizării capătă astfel corpotalitate pentru un
dat, în cazul de față, feminin, a cărui marcă se simte mai mult decât se vede, deschizând astfel un
interval de vizualitate a tabloului. Acesta se impune mai mult privit decât interpretat, mai mult
contemplat decât văzut și poartă în sine un je ne sais quois ascuns la vederea privitorului.
Mai jos am prezentat câteva idei din teza de doctorat, în strânsă legătură cu modul în care propun
spre receptare lucrarile din cadrul proiectului.

În cadrul lucrării de doctorat îmi propun să cercetez anumite particularităţi ale limbajului
artistic aşa cum apare el în câmpul fenomenal al receptării, pornind de la observaţia că
modalităţile actuale de abordare a artei1, atât în câmpul instituţional, cât şi în rândul teoriilor
recente cu impact considerabil asupra artei din ultimele decenii, omit puncte importate din
realitatea desfăşurării actului artistic. Apropiat viziunilor fenomenologice asupra receptării artei,
acest tip de limbaj priveşte receptarea întotdeauna ca experienţă individuală şi deşi exclude, nu
se rezumă la o decodificare bazată pe interpretare şi înţelegere – atitudini ce s-au instaurat ca
repere de receptare şi evaluare a artei în gândirea specializată şi nu numai a ultimei jumătăţi de
secol XX. Bazându-mă pe o observaţie care, pe de o parte, ţine de evidenţa actului artistic, iar pe
de altă parte este inspirată din ideile autorilor grupării <<iconic turn>>, şi anume că receptarea
artei este, înainte de toate, o experienţă care ne îmbogăţeşte, prin diferite mijloace, cu un conţinut
mai mult sau mai puţin raţionalizabil, mai mult sau mai puţin doritor de a fi traductibil în limbaj,
am încercat să speculez anumite trasee generale a unui tip de receptare ce plasează în prin plan
momentul de întâlnire dintre un privitor şi un obiect artistic. Apelând la sprijinul unor autori ai
gândirii <<iconic turn>> , dar şi al unor idei din sfera fenomenologiei şi a eseisticii literare, am
încercat, într-o primă instanţă, să deplasez atenţia de pe abordarea consensuală a receptării artei,
cu regulile specifice de evaluare şi decodificare impuse în prezent la nivel instituţional, către a
privi actul receptării aşa cum se întamplă el în registrul fenomenal, ca moment unic şi irepetabil
de intâlnire dintre un privitor şi un obiect propus spre vizionare sub egida artisticităţii. Odată
relocaţi în acest unghi de a privi fenomenul artistic, odată descătuşaţi de constrângerile forului
instituţional de a evalua o lucrare în baza modurilor de lecturare conjugate istoric, economic şi
politic, ce au câştigat teren şi prioritate în câmpul artistic al ultimilor ani, ni se deschid şi alte
posibilităţi şi încercări de a teoretiza, cel puţin în virtutea semnalării lor, anumite moduri de
receptare ce ţin mai degrabă cont de realitatea fenomenală a desfăşurarii actului artistic. Ocurenţa
acestor tipuri de receptare, al căror impact modifică ceva în starea de spirit a privitorului, poate fi
dovedită prin exemple din literatură şi eseistică, dar şi prin apelul la experienţa individuală a
fiecărui specialist sau amator al artei de a fi experimentat cel puţin odată un astfel de contact cu o
lucrare. Ele pun aşadar în prim-plan experienţa, unică şi singulară, pe care un obiect propus ca
artistic o declanşează într-un privitor. Deşi aceste tipuri de receptare apar ca fenomene în actul
artistic, ele tind să-şi piardă din importanţă şi glas odată marginalizate în rândul scrierilor de
specialitate. Pentru a le afirma şi întări existenţa alături de alte tipuri de receptare, este important
să le analizăm şi să le găsim un făgaş de existenţă în lumea ideilor, în măsura în care aceste
experienţe permit şi se supun teoretizării. Condiţia de <<artisticitate>> a obiectelor, privită din
acest registru, intră în discuţie odată ce privim spre astfel de cazuri de receptare, şi implică ceea
ce Ranciere integrează în regimul estetic al artelor: “modul de a fi specific a ceea ce aparţine
1
O prezentare a filoanelor de gândire ce au influienţat discursul despre receptare în ultimului secol o regăsim, în
spaţiul românesc, realizată de către Cristi Nae, în volumul Moduri de a percepe. O introducere în teoria artei
moderne şi contemporane. Editura Artes, Iaşi, 2013, ediţie reeditată şi revizuită la Editura Poliron, Iaşi, 2015;
artei, modului de a fi al obiectelor sale” 2. O încercare de dezvoltare a acestei perspective impune
raportarea la artă ca limbaj specific de adresare, autonom, ce nu se subscrie nici consensurilor
instituţionale, nici regulilor lingvisticii, nici modurilor structuraliste de decodificare a imaginii,
nici definiţiilor artei sau categoriilor esteticii, şi nici reducerii la elementele practicii de atelier
privite ca simplă demonstraţie de măiestrie sau virtuozitate. Specificitatea acestui limbaj nu
exclude aceste dimensiuni, dar mecanismele prin care ea face posibile anumite fenomene de
receptare permit ca el să nu mai fie plasat în spaţiul reductiv de înterpretare pe care-l presupune
abordarea izolată a uneia dintre aceste direcţii. Ce consider important în efortul de autonomizare
a limbajului artistic nu este încadrarea lui într-o definiţie sau în parametri care să ofere soluţii
axiologice ready-made, ci atragerea atenţiei asupra faptului că, îndiferent ideologiile culturale
sau de modul în care alegem să ne raportăm la o lucrare de artă, această autonomie există şi se
impune la nivelul fenomenului receptării, şi tocmai ea dă unei imagini sau unui obiect de artă
puterea de a fascina sau nu dincolo de cuvinte, aşa cum găsim în explimările gândirii iconic turn,
de a produce irezistibil, sau exces de sens, în terminologia lui Jean-Luc Marion, sau de a ne
produce pur şi simplu o experienţă dificil de tradus în limbaj, dar care ne îmbogăţeşte dincolo de
limitele acestuia. O autonomie a limbajului artistic, pe care o consider valabilă numai în acest
cadru de referinţă, îşi are locul în aceeaşi măsură şi în modul similar în care putem vorbi despre
autonomia limbajului poetic, deja dezbatură şi demonstrată în teoria literaturii. Lectura unui text
de poezie constrânge cititorul, prin particularităţile acestui tip de limbaj, la a se supune unei
experienţe de lectură dincolo de intenţiile lui interpretative. Asemănarea dintre cele două registre
de adresare, vizual-artistic şi poetic, se întemeiază tocmai pe calitatea lor de a spune mai multe
lucruri în acelaşi timp, de a aduce în realitatea condiţionată de limbajul comun şi deseori
restrictivă, prin prisma coordonatei lui logice, conţinuri psihice şi emoţionale ce ţin de
inextricabilul iraţional şi care fac parte în egală măsură din facultăţile şi dependenţele condiţiei
umane. A reduce deci o lucrare vizuală la intenţia autorului sau la una dintre interpretările
aferente, convenabile satisfacerii intelectului sau cuantificării ei la nivelul câmpului artistic, este,
împrumutând exprimarea radicală a lui Susan Sontag, un act care „intoxică” 3 sensibilitatea
artistică şi reduce astfel posibilităţile unei lucrari de artă de a fi receptată simultan, în întregul ei
conţinut şi câmp de semnificaţii, precum şi de a produce astfel sens specific. Urmărind aceeaşi
paralelă între limbajul artistic şi cel poetic, observăm că încercarea de a-l autonomiza pe primul,
în baza cadrului menţionat mai sus, cere o observare a mecanismelor de adresare specifice care
stau la baza acestui tip de comunicare, prin specularea dinamicii subtile din cadrul actului de
receptare.

Performance-lectură

2
Jacques Ranciere, Împărtăşirea sensibilului, trad. Ciprian Mihali, Idea Design & Print, Cluj, 2012, p. 27;
3
Susan Sontag, Against Interpretation and Other Essays, Farrar, Straus & Giroux, New York, 1966;
citat complet in Cap. I;
Performance-ul Mary Magdalene`s yard este gandit sub forma unei lecturi de texte care susțin
firul epic al lucrărilor, o incursiune între diferite ipostaze – voci ale arhetipului feminin.
Structurarea bilingvă a lecturii este motivată prin dialogul alternativ dintre cele două niveluri ale
inconștientului, cel personal, evidențiat prin limba maternă, și cel colectiv, marcat printr-o redare
a conținutului într-o limbă de uz comun, universal – engleza. Materialul textelor este construit
sub aspectul unei opresiuni pe care inconștientul colectiv feminin o exercită asupra
inconștientului personal. Primul, cu întreaga lui forță de expresie bravată de timp și de sinergia
diferitelor forțe psihice cumulate de-a lungul timpului în istoricul colectiv, cel din urmă, cu un
univers apropiat de intimitate, întipărit de nesiguranța și teama ce marchează omului apartenența
la condiția umană umbrită de necunoscut. Ceea ce nu poate fi integrat în forul conștient este
recuperat de amplitudinea reziduală a inconștientului colectiv și proiectat în exterior sub diferite
aspecte emoționale pe care femininul le aproprie în încercarea de a-și marca prezența, de a-și
găsi poziția și identitatea. Nu în ultimul rând, proiectul este structurat pe o rețea jungiană a
dinamicii inconștientului care soate la suprafață diferite aspecte emoționale refulate ale
femininului colectiv, deseori întânit ca entitate subtilă și statică, alteori cu un dinamism al
seducției care abandonează eternului tot ceea ce nu poate fi spus, dar poate fi manifestat prin
prezență. Arhetipuri precum mama, văduva, iubita sau invocarea unor feminine constituie
ipostaze ale acestei prezențe. În acest sens, textele redau atât legătura femeii cu locuri comune
ale umanului (parcul, magazinul de sicrie), cât și ceea ce nu poate fi vorbit în relația cu un
celălalt, cu tumultul existențial, cu boala sau cu fragilitatea unei emoții trăită în mod genuin.