1.

Metoda jocurilor (metodica ludică sau învăţarea prin joc) a)

Jocurile didactice sau jocurile educative

în literatura de specialitate, jocul este definit şi explicat în moduri foarte
diferite; tot atât de diferite sunt şi funcţiile şi sensurile care i se atribuie.
Aşa cum îl defineşte J. Huizinga în Homo ludens, jocul este o acţiune
specifică, încărcată de sensuri şi tensiuni, întotdeauna desfăşurată după
reguli acceptate de bunăvoie şi în afara sferei utilităţii sau necesităţii
materiale, însoţită de simţăminte de înălţare şi de încordare, de voioşie şi
destindere (1977, pp. 214-215). Sau, „jocul este manifestarea primară a
atitudinii creative a copiilor faţă de ceea ce îi înconjoară. Jocul trezeşte
imaginaţia, creează buna dispoziţie, activează gândirea” (Vîgoţki, 1967).
„Jocul este munca, este binele, este datoria, este idealul vieţii. Jocul este
singura atmosferă în care fiinţa sa psihologică poate să respire şi, în
consecinţă, poate să
capeie o iinautate peaagogica şi un conţinui însirucnv Dine determinat; că procesele instructive, îndeosebi cele cu
caracter de exerciţiu, pot îmbrăca forme de joc (2001, p. 217). Determinând un transfer de energie, de motivaţie
funcţională (dedusă din trebuinţe interne) dinspre jocul propriu-zis spre activitatea de învăţare sau asociind un
interes imediat şi puternic, specific jocului, unor obiective sau sarcini de învăţare, există posibilitatea ca acţiunea
distractivă să se transforme într-un important factor de exersare (de antrenament, de însuşire a unor modele
comportamentale, de exemplu) fără ca cel care se joacă să fi avut această intenţie. Aşa cum subliniază G. Palmade,
referindu-se la observaţiile lui Gross, există posibilitatea ca jocurile „să se transforme încetul cu încetul în
construcţii adaptate, care solicită din ce în ce mai multă muncă efectivă” (1975). Pedagogia modernă nu atribuie
jocului doar o semnificaţie funcţională, ca în trecut (la Fr. Froebel, K. Gross, E. Claparede ş.a.), de simplu exerciţiu
pregătitor şi util dezvoltării fizice, ci una de asimilare a realului la activitatea proprie a copilului (de reflectare şi
transformare a realităţii în plan imaginar), motiv pentru care acesta a devenit astăzi una dintre
.1arcus.pdf /n
principalele metode active, atractive, extrem de eficace în munca instructiv-educativă mai ales cu preşcolarii şi
şcolarii mici, „...toate metodele active de educaţie a copiilor mici - spune Piaget - cer să li se furnizeze acestora un
material corespunzător pentru ca, jucându-se, ei să reuşească să asimileze realităţile intelectuale care, fără aceasta,
rămân exterioare inteligenţei copilului” (1972, p. 139). Jocul se poate, aşadar, înălţa până la nivelul seriozităţii, nu
numai al divertismentului (Huizinga, 1977, p. 186), asumându-şi importante funcţii pedagogice, atunci când este
raţional integrat în sistemul muncii instructiv- educative. Se reţine această precizare, întrucât utilizarea prea
abundentă a jocurilor care îmbină realul cu fictivul, cu imaginarul, prezintă riscul de a transforma procesul de
instrucţie în joc şi, prin aceasta, de a da o notă artificială şi ruptă de realitate activităţii şcolare.
Aşa s-au dezvoltat diferitele tipuri de jocuri didactice sau jocuri educative care asigură îmbinarea şi toate tranziţiile
spontane posibile între elementele distractive şi cele de muncă de învăţare, în ideea că, treptat, vor avea câştig de
cauză cele din urmă, efortul de studiu realizat cu seriozitate şi dus la bun sfârşit.
în practică se disting o mulţime de asemenea jocuri simple şi uşoare, organizate în maniere mai puţin pretenţioase,
cu mai puţine reguli, multe dintre ele modelate după exemplul adulţilor (ca jocul „de-a vânătoarea”, jocul „de-a
făcutul caselor”, jocul „de-a îngrijitul copiilor”, jocul „de-a medicul”, diferite jocuri competiţionale etc.). Acestea
capătă o funcţie oarecum de ucenicie, căci, prin ele, copilul construieşte imaginar, re-joacă o lume reală în scopul
ajungerii la o cunoaştere mai bună a ei, al lărgirii orizontului de cunoştinţe, al precizării şi consolidării unor
informaţii, al formării anumitor deprinderi.
Tipuri de jocuri:
după conţinutul şi obiectivele urmărite, ele pot fi clasificate în: jocuri senzoriale (vizual-motorii, tactile, auditive),
jocuri de observare a naturii (a mediului înconjurător), de dezvoltare a
vorbirii, de asociere de idei şi de raţionament, jocuri matematice, jocuri de construcţii tehnice, jocuri muzicale,
jocuri de orientare, jocuri de sensibilizare (de deschidere), pregătitoare pentru înţelegerea unor noi noţiuni,
jocuri aplicative, jocuri
demonstrative, jocuri de creaţie, jocuri de fantezie, de memorie, jocuri simbolice, jocuri de îndemânare (de exerciţii
simple, de mişcare) etc.;
după materialul folosit, se clasifică în: jocuri cu materiale, jocuri fără materiale, jocuri orale, jocuri cu întrebări
(„cine ştie, câştigă”), jocuri-ghicitori, jocuri de cuvinte încrucişate etc.;
jocul este integrat şi predării diferitelor obiecte de învăţământ, precum: jocul de citit, jocul de scris, jocul de socotit,
de geografie, de istorie, de ştiinţe, de educaţie fizică etc.
există, mai nou, şi numeroase jocuri computerizate care pot fi folosite la clasă.
A nu avea încredere în joc, în componentele ludice (momentele de plăcere), didactice (de cunoaştere) şi terapeutice
(de echilibrare Dsihosomaticăl ale acestuia, ar constitui o erezie Dedaaoaică. Drivarea
A nu avea încredere în joc, în componentele ludice (momentele de plăcere), didactice (de cunoaştere) şi terapeutice
(de echilibrare psihosomatică) ale acestuia, ar constitui o erezie pedagogică, privarea cu bună ştiinţă „de la cea mai
preţioasă energie care izvorăşte din sufletul copiilor... înseamnă a voi să înăbuşim chiar de la sursă entuziasmul care
îi împinge la cucerirea cu bucurie a viitorului: manifestarea instinctelor fundamentale; plăcerea de a fi conştient de
puterea sa, de a învinge natura şi de a-şi vedea opera definitivându-se prin efortul reînnoit al voinţei, bucuria de a se
simţi liber în actele sale, totul contribuie pentru a face din joc fundamentul de neînlocuit al tinereţii”, aşa cum spune
H. Bouchet (Planchard, 1992, p. 347).
Desigur, utilizarea jocurilor ca metodă de învăţare nu este lipsită de dificultăţi întâmpinate de elevi. Dificultăţi de
ordin cognitiv (cunoaştere, înţelegere, logica acţiunii, de percepere a acţiunilor, operaţiilor); dificultăţi de atitudine,
de ordin psihosocial (de relaţionare, de stres, de blocaje afective, insucces etc.), dificultăţi de reglaj/autoreglaj,
dificultăţi de ordin tactic, dificultăţi de adaptare ş.a.