Poema chiuvetei

Mircea Cărtărescu

Mircea Cărtărescu este unul dintre cei mai importanți scriitori contemporani, unul dintre reprezentanții notabili ai
literaturii române postmoderne.

„Poema chiuvetei” aparține ciclului “Idile” din volumul “Totul” apărut în 1985, fiind un text reprezentativ pentru
viziunea și stilul autorului, dar și pentru direcția postmodernistă.

Postmodernismul este o orientare în cultura universală, manifestată în a doua jumătate a sec. al XX-lea și
accentuată în anii ’80, deși termenul a fost utilizat în deceniul al patrulea de către Arnold Toynbee în lucrarea
“Studiul istoriei”. În timp ce modernismul se detașează de tradiții, postmodernismul integrează expresia estetică
anterioară pe care o recuperează creator, ironic, ludic și parodic. Face, așadar, literatură, pornind de la literatura
care îl precede decât de la realitatea contemporană. Printre particularități se numără prozaicizarea lirismului,
narativizarea liricii, cultivarea ironiei, intertextualitatea.

Toate convențiile literare anterioare sunt pulverizate în această operă. “Poema” este o proză reașezată în pagină.
În calitate de poezie epică impune prezența unui narator care aparține lumii obiectelor unde se înregistrează însă
ca absență, ca gol “gaură în perdea”, “personajul liric” este o chiuvetă îndrăgostită de o stea, evidențiind
demitologizarea temelor și a viziunii artistice. Relatarea obiectivă se transformă spre final în confesiune -sursă de
stimulat lirism. Narațiunea face loc dialogului și apoi descrierii autoreferențiale, determinând o interferare a
epicului cu liricul și dramaticul limbajului fiind apotetic.

Tema iubirii imposibile ia o înfățișare necanonică. Povestea de dragoste se desfășoară în lumea obiectelor, având
ca protagoniști o chiuvetă îndrăgostită de o stea, atrasă la rândul ei, de o strecurătoare de supă. Mircea Cărtărescu
realizează un dialog livresc în spiritul ludic cu literatura trecutului, evidentă fiind asocierea cu poemul “Luceafărul”.
Recuzita romantică a motivelor ce însoțesc tema iubirii este radical schimbată. Nu plopii, luna, izvorul compun
decorul confesiunii, al sentimentului de dragoste, ci elemente neînsuflețite ale unui spațiu prozaic: bucătăria.

Un prim element relevant îl constituie titlul, întrucât se definește prin asocierea termenilor aflați în câmpuri
lexicale necontingente și cu o încărcătură romantică diferită. Substantivul “poemă” trimite la ideea de artă, de
rafinament al sentimentului și al limbajului, pe când, substantivul “chiuvetă” evocă universul domestic, anost.
Poezia este o pastișă ce ridicularizează temele “nobile” ca și limbajul “academic”, așa-zis poetic.

Un alt element relevant este compoziția, întrucât textul reprezintă, în manieră postmodernă, o replică umoristică
la tiparul povestirii în povestire. “Gaura din perdea” trece de la evocarea nefericitei întâmplări, la mărturisirea
propriei suferințe din dragoste. Cele două părți ale poemei delimitate grafic, corespund strofelor polimorfe din
arhitectura lirică tradițională.

Prima parte a poeziei este preponderent narativă, prezentând idila imposibilă dintre un obiect al recuzitei casnice
“chiuveta” și unul aparținând planului cosmic, “steaua”.

Incipitul este o formulă inițială de conversație uzuală, reprezentând echivalentul desacralizat al lui “a fost odată”.
Imaginarul poetic instituie un scenariu paralel cu cel dezvoltat de Eminescu în “Luceafărul”, “prea frumoasa fată”
trece în ipostaza unei chiuvete, în timp ce principiul masculin superior este substituit de o prezență feminină
ștearsă, inconsistentă: “o mică stea galbenă din colțul geamului de la bucătărie”. Invocația solemnă, rostită de fata
de împărat către astru, ia valori colocviale: ”stea mică... dă-te jos” și se impune ca voință de negație a manifestării,
nu ca o afirmare a nevoii de absolut: “nu scânteia peste fabrica de pâine și moara Dâmbovița”. Spațiul desfășurării
poeziei nu mai este cel al visului în care terestrul și cosmicul se unesc, ci acela al unei realități cosmice circumscrise
spațiului mai larg al Bucureștiului: “te risipești punându-ți auriul pe acoperișuri/ și paratrăznete”. Declarația de
dragoste se deformează caricatural în poezia lui Mircea Cărtărescu: “stea mică, nichelul meu te dorește, sifonul
meu a bolborosit/ tot felul de cântece pentru tine”. Dacă la poetul romantic schimbarea condiției fetei de împărat
implica un sens ascendent, la Cărtărescu este implicată ideea decăderii, steaua va deveni “crăiasă a gândacilor de
bucătărie”.

Dincolo de similitudinile cu poemul eminescian se remarcă demitologizarea viziunii romantice prin tratarea
temelor și a motivelor într-un registru parodic. Timpul nocturn este abandonat în favoarea celui diurn prin indici
temporali: “într-o zi”, “în altă zi”, iar degradarea trăirii intense a iubirii, a suferinței interiorizate din romantism, se
realizează prin confesiunile făcute celorlalte obiecte derizorii: mușamaua, tacâmurile ude, borcanele de muștar.

A doua parte începe cu o exclamație retorică: “dar, vai!”, anticipând presupusa dramă a neîmplinirii iubirii. Cuplul
incompatibil cunoaște din această secvență alte două ipostazieri: stea-strecurătoare de supă, gaura din perdea-
dacia crem. Imposibilitatea iubirii nu vine însă, din conștientizarea și asumarea diferențelor ireconciliabile dintre
cei doi ca în “Luceafărul”, câtă vreme steaua face cuplu cu o entitate din aceeași sferă prozaică. E parodiată
condiția omului de geniu prin derizoriul aspirațiilor și prin abordarea unei tonalități grave: “într-un târziu chiuveta
începe să-și pună/ întrebări cu privire la sensul existenței și/ obiectivitatea ei”.

Specia hibrid inserează elemente ale meditației filosofice (“și tot ce-a fost mi se pare un vis”), ale fabulei
(personajele neanimate sunt o replică la un nivel uman), ale idilei (“stea mică, nichelul meu te dorește”), dar și ale
elegiei (“dar, vai!”) genul literar rămânând incert.

Poetul postmodern polemizează cu marile teme ale literaturii romantice (iubirea, condiția omului de geniu, drama
cunoașterii) și cu motivele ei (visul, viața ca vis). Intertextualitatea se remarcă prin aluzia la câteva opere cunoscute
ale literaturii noastre. Motivul nunții eșuate evocă balada lui Ion Barbu: Riga Crypto; relaționarea adversativă prin
conjuncția „dar” amintește de construcția poeziei Corola a lui Blaga, iar formula narativă a inserției unei narațiuni
în alta păstrează rezonanțe cu “O scrisoare de la Muselin-Selo” de George Coșbuc.

Jovialitatea care domină discursul poetic, cedează locul în câteva pasaje, spiritului critic. Sunt menționate detalii
despre sărăcia, mizeria, dezolarea caracteristicilor vieții din ultimii ani ai comunismului: “vasele cu resturi de
conserve de pește”, “regatul de linoleum”.

Rescriind “Luceafărul” eminescian transformat în hipotext, Cărtărescu folosește procedeul hipertextualității pentru
a sublinia ideea decăderii sacrului în profan și a decăderii miturilor, poate pentru a forța desolemnizarea unei
literaturi considerată intangibilă, exemplară, solemnă.

Ca valorificare parodică a unor teme și a unor modele “literare grave”, “Poema chiuvetei” ilustrează îndrăzneala
lingvistică a unui autor care, ca și înaintașii săi celebrii, precum Arghezi și Nichita Stănescu, nu se teme să
folosească registrele stilistice cele mai variate: cuvintele prozaice “chiuvetă”, “strecurătoare”, se alătură termenilor
stiințifici sau tehnici: “nichelul”, “paratrăznetul”, “centrale electrice”, expresiilor populare: “sorbind-o din ochi”,
calcului lingvistic: “căzu în dragoste”, limbajului filosofic: “cu privire la sensul existenței și/ obiectivitatea ei”,
structurilor colocviale: “ce să mai vorbim”, construcțiilor onomatopeice: “a bolborosit”. Sensul denotativ: “vasele
cu resturi de conservă de pește” coexistă cu cel conotativ: “te risipești punându-ți auriul pe acoperișuri și
paratrăznete”. Metafora cade în derizoriu: “regatul de linoleum”, “crăiasă a gândacilor de bucătărie”, fiind
întemeiată pe termeni din câmpul lexical al existenței domestice, casnice.

În concluzie, “Poema chiuvetei” este o creație reprezentativă pentru direcția poetică impusă de postmodernism.
Iubirea imposibilă dintre ființe care aparțin unor lumi diferite este parodiată, coborâtă în spațiul prozaic al
bucătăriei. Drama incomunicării este trecută în registrul ironic al celui care își asumă definitiv o orientare estetică
pe care o și teoretizează.