Sunteți pe pagina 1din 8

STRUCTURALISMUL

1
CE ESTE STUCTURALISMUL ?

La intrebarea “Ce este structuralismul?”, Roland Barthes, promotor entuziast şi


proteic, penduland intre rigoarea ştiinţei limbajului şi plăcerea (erotică) a textului (Le plaisir
du texte, 1973) răspunde evaziv: “Nu este o şcoală, nici măcar o mişcare (sau nu incă),
fiindcă majoritatea autorilor ataşaţi acestui cuvant nu par legaţi intre ei printr-o solidaritate
de doctrină sau de luptă.

Structuralismul este doar un lexic” (R. Barthes, 1964). Pentru Jean Piaget,
structuralismul reprezintă “un ideal de inteligibilitate căutat şi atins de toţi cercetătorii
structuralişti” (J. Piaget, 1970).

La fel ca şi structuraliştii, Parsons consideră că structura nu este o realitate în sine,


ci pur şi simplu este postulată pentru a investiga ordinea funcţională din realitatea socială.
Structura este definită cu scopul de a preciza rosturile funcţionale constituite social.
Termenul de structură este corelat cu cel de proces care se referă la schimbările intervenite
într-o perioadă semnificativă din punctul de vedere al cercetării.

“Marea controversă a structuralismului este aceea a relaţiei dintre structură şi


proces. Evitând istoricitatea, analiza structurală este anistorică şi neprocesuală. Omul
individual participă la viaţa structurilor şi le dă sens prin intenţionalitatea acţiunilor sale, le
face să funcţioneze.
Structuralismul nu se preocupă de funcţie sau de individul singular în măsura în
care consideră că structura îşi are propriul mod constitutiv şi generativ.” 1

1
L. Vlăsceanu, Metodologia cercetării sociologice. Orientări şi probleme, Ed. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti, 1982, p. 64.

2
Structuralismul a fost pregătit de Brentano, Fechner şi Helmholtz.
Franz Brentano (1838 – 1917), preot catolic şi filosof austriac, la 24 de ani a publicat cartea
Psihologia lui Aristotel, iar în 1874 Psihologia din punct de vedere empiric.
Gândirea lui Brentano reprezintǎ un punct de cotiturǎ sau un „reper de orientare” în istoria
psihologiei: el a înţeles şi a spus lumii cǎ, în timp ce ştiinţele naturii studiază fenomene,
psihologia are de-a face cu acte, acţiuni care pornesc de la Subiect, fǎurar care are nevoi,
interese, intenţii, scopuri.

Gustav Fechner (1801 – 1887). Fondul său conceptual este cel al idealismului obiectiv: el
afirma despre conştiinţǎ cǎ este peste tot în univers, corpurile cereşti sunt însufleţite, iar
materia nu este decât o umbră a psihismului. Culmea cutezanţei: a vrut sǎ demonstreze
aceste idei cu ajutorul matematicii şi al experimentului.

Unul dintre părinţii structuralismului a fost psihologul german Wilhelm Wundt


(1832-1920). El a susţinut că metoda optimă prin care o persoană poate fi antrenată să
analizeze structura psihicului este aceea de a studia experienţele senzoriale prin
introspecţie. Pentru Wundt, introspecţia însemna a privi unităţile de informaţie care trec
prin conştiinţă, cum ar fi senzaţiile experimentate de cineva atunci când priveşte o floare.
Aceasta era analiza propriilor percepţii.

Deşi Wundt a avut susţinători care au adoptat ideile structuralismului, au existat


o serie de alţi psihologi care au criticat atât metoda (introspecţia), cât şi obiectul de studiu
(structurile elementare ale senzaţiei) ale structuralismului.

Ca orice curent de gandire, structuralismul comportă o latură teoretică şi una


metodologică; de la bun inceput latura metodologică (analiza structurală sau “activitatea

3
structuralistă”) a fost considerată un imens caştig gnoseologic (Levi-Strauss compara
insemnătatea fonologiei pentru ştiinţele omului cu rolul revoluţionar al fizicii nucleare), in
timp ce latura teoretică a fost controversată: “Structuralismul este o metodă, nu o doctrină,
iar in măsura in care devine doctrinal conduce la o multitudine de doctrine.” (J. Piaget, 1970)

După T. Parsons, structura este calea de investigare a ordinii funcţionale a


societăţii, iar sistemul social se distinge prin organizarea structurală şi funcþională a
societăţii.

A. Giddens a discutat despre structurile sociale în relaţie cu acţiunea socială.


Conceptul de structură vizează înainte de toate înţelegerea structurilor sociale sub unghiul
mişcării: „procesul relaţiilor sociale care se structureazã în timp şi în spaţiu reprezintă
dualitatea structurală“

Analiza structurală (incepand cu cea avant la lettre a formaliştilor ruşi de


inceputului secolului) pune intre paranteze conţinutul povestirii (mit, basm, nuvelă etc.) şi se
concentrează exclusiv asupra formei.
Figurile narative nu contează (cartiţa, racul, zana sau fratele de cruce joacă in basm rolul
adjuvantului eroului); ceea ce reprezintă esenţa demersului este degajarea “structurii
povestirii” prin evidenţierea relaţiilor de paralelism, opoziţie, inversiune etc.

Analiza structurală se defineşte prin următoarele trăsături paradigmatice (fie ele


explicite sau implicite):
-regula imanenţei (analiza structurală vizează obiectul ca sistem in perspectivă sincronică,
anistorică);
-regula pertinenţei (analiza structurală investighează trăsăturile distinctive ale sistemului,
cele care au valoare diferenţială);
-regula comutării (testul comutării vizand determinarea opoziţiilor binare de natură
sistemică);

4
-regula compatibilităţii (analiza structurală studiază regulile ce guvernează combinarea - şi
deci compatibilitatea - elementelor textului);
-regula integrării (structurile elementare trebuie integrate in totalitatea sistemului);
-regula schimbării istorice (diacronice) pe baza analizei sincronice a sistemului;
-regula funcţiei (analiza structurală studiază in primul rand funcţia comunicativă a
sistemului) (W. Noth, 1990).

Structuralismul a dezvoltat principii metodologice proprii: studiul structurii sociale


al oricãrui fenomen sau proces social, analiza structuralã se aplicã modelelor de realitate
socialã şi nu realităţii însãşi, concentrarea analizei structurale pe relaţiile şi forma realităţii
sociale. Metoda structuralistã a fost utilizatã în studiul mass media, al ideologiei şi culturii,
dar s-a dovedit ineficientã în analiza activitãţii economice sau politice.

Dacă despre existenţialism s-a afirmat “atatea existenţialisme caţi existenţialişti”,


acelaşi lucru se poate spune (fără teama de a greşi) şi despre structuralism atat in ceea ce
priveşte disocierea teorie-metodă cat şi variatele domenii abordate (filosofie şi
antropologie, lingvistică şi pshihanaliză).
Deşi majoritatea poziţiilor au fost in favoarea structuralismului metodologic (infra i),
nu lipseşte nici orientarea “filosofică” (infra ii):

i) “Dacă istoria structuralismului este deja lungă, concluzia pe care o tragem de aici nu este
că ar fi vorba de o doctrină sau de o filosofie, intrucat am fi foarte repede dezamăgiţi, ci in
mod esenţial de o metodă, cu tot ceea ce implică termenul: tehnicitate, obligaţii, onestitate
intelectuală şi progres in aproximările succesive” (J. Piaget, 1968)
“Structuralismul este esenţialmente o activitate, adică o succesiune regulată de operaţii
mentale” (R. Barthes, 1964).

ii) “Structuralismul este un ansamblu original de reflecţii teoretice asupra culturalului şi


socialului” (Dan Sperber, 1968). Dacă in sens restrâns structuralismul se referă la acea etapă
din istoria lingvisticii care precede gramatica generativ-transformaţională inaugurată de

5
Noam Chomsky (Synctactic structures, 1957), in sens larg el priveşte toate teoriile care
examinează sistemul limbii in imanenţa sa şi in genere toate cercetările sistematice
subordonate “pertinenţei semantice şi inspirate de modelul lingvistic” (R. Barthes, 1964).

OBIECTIVUL STRUCTURALISMULUI SI CARACTERISTICI:

6
Obiectivul structuralimsului, considerat a fi prima şcoală importantă în psihologie, a
fost să înţeleagă structura (configuraţia de elemente) psihicului şi percepţiile sale prin
analizarea acestora pornind de la componentele sale.
Structuraliştii ar porni, de exemplu, de la percepţia unei flori, şi ar analiza-o în
termeni de culori, forme geometrice, relaţii de mărime etc .

Iată câteva caracteristici punctuale ale structuralismului lévi-straussian:


· piesa sa de rezistenţă este "analiza structurală";
· deşi este un curent universalist, nu se constituie în prelungirea celorlalte curente
universaliste evoluţionismul, difuzionismul - ci în opoziţie cu acestea; încearcă de asemenea
să depăşească particularismele antropologice (istorice, culturale, psihologice);
· concepe antropologia ca ştiinţă riguroasă, fiind un curent esenţialmente raţionalist;
· îmbină ceva din romantismul călătorului, animat de nostalgia societăţii exotice (Tropice
Triste) cu pozitivismul analizelor precise;
· ţinta sistemului lui Lévi-Strauss este identificarea apriori-ului cultural a condiţiilor de
posibilitate ale culturii care ar face cu putinţă o ştiinţă a culturii în sensul plin al cuvântului;
antropologia structurală ar fi calea ce permite constituirea unei astfel de ştiinţe riguroase (i
se opune lui Radcliffe-Brown care afirma că o ştiinţă a culturii nu este posibilă, ci doar una a
societăţii).

BIBLIOGRAFIE :

*Daniela Rovenţa Frumuşani ‚’’Introducere în semiotică ’’

7
*Elena-Claudia Rusu ‚’’Psihologie cognitivă ’’, Ed. Fundaţiei Româ nia de Mâ ine, Bucureşti,
2007

*Constantin Schifirneţ ‚’’Introducere în sociologie’’, Ed. Comunicare, Bucureşti 2003

*Mihai Pă unescu ‚’’Metodologia cercetă rii sociale’’ , 2004

S-ar putea să vă placă și