Cuvânt de întărire al Cuviosului Paisie Aghioritul: „Acum Dumnezeu și să vrea să ne lase, nu

poate!”

Pr. Prof. Univ. Dr. Ioan C. Teșu Reflecții

„În fiecare zi, inima mea se face tocătură. Cele mai multe case sunt pline de supărări, de neliniște, de
stres. Numai în casele care trăiesc după Dumnezeu oamenii sunt bine. În celelalte, unii divorțează,
alții sunt falimentari, alții bolnavi, alții accidentați, alții cu psiho-medicamente, iar alții cu droguri.
Mai mult sau mai puțin, cu toții, sărmanii, au câte o durere. Mai ales acum, nu au de lucru; datorii de
aici, suferințe de dincolo; îi urmăresc băncile, îi scot din case, o mulțime de necazuri. Și acestea nu
țin o zi sau două. Iar din pricina acestei situații, chiar și copiii cei sănătoși ai acestor familii se
îmbolnăvesc.”

Foto: pr. Silviu Cluci

La coliba sa din Sfântul Munte Athos, „Panaguda”, sau în momentele petrecute în obștea Mănăstirii
„Sfântul Ioan Teologul” de la Suroti, lângă Tesalonic, Cuviosul Paisie Aghioritul (1924-1994) a fost
și rămâne un model sublim de credință, de iubire și dăruire față de Dumnezeu și față de aproapele –
și, în același timp, de răbdare a necazurilor cu nădejde în ajutorul Doctorului Suprem și cu speranță
de răsplată din partea Milostivului Dumnezeu. Suferind de cancer și având dureri grele, primea,
zilnic, sute de pelerini care îi căutau prezența și îi cereau sfatul. Îi primea pe toți, cu dragoste de
părinte și de frate iubitor, încercând să îi „odihnească sufletește” pe fiecare dintre ei. Întrebat odată
de un ucenic dacă mai are putere pentru mulțimea de pelerini, Bătrânul a răspuns: „Pot, nu pot,
trebuie să pot!”.

Precum o spunea adeseori, el „făcea însorirea”, adică aducea o rază de speranță în sufletele
întunecate de păcate și de tristețea ce urmează împlinirii lor. Căci, dacă la început păcatele ne
ispitesc și ne atrag, promițându-ne că ne vor oferi cele mai mari plăceri ale lumii, după ce se trezește
din „mirajul” lor, sufletul își dă seama că se află pe marginea prăpastiei existenței și că în adâncul lui
se cască un hău profund și întunecos al nimicului. Cu alte cuvinte, minciuna păcatului este aceea că
ne promite totul sau aproape totul, iar după ce îi gustăm plăcerea aparentă și finită, realizăm că nu
am primit nimic sau aproape nimic. Iar de aici, sentimentul de gol sufletesc, de vid existențial, de
eșec și neîmplinire a vieții.

Dacă altădată în lume se săvârșea mult bine, iar faptele de virtute acopereau puținele fărădelegi,
astăzi păcatele sunt „în trend”, sunt omagiate și elogiate, în timp ce virtuțile sunt alungate în sufletul
acelor creștini care le mai împlinesc – iar aceștia sunt ostracizați și marginalizați pentru
comportamentul lor curat, de neînțeles de către omul robit relelor.

Din această cauză, lumea este „un adevărat spital de nebuni”[1], în care toate sunt pe dos: păcatul
este la modă, iar virtutea  este considerată un semn de înapoiere. Cu „durere și dragoste față de omul
contemporan”, Sfântul Paisie considera că „astăzi trăim în anii apocalipsei. Nu este nevoie ca cineva
să fie proroc pentru ca să înțeleagă asta”[2].
Toate suferințele lumii provin, potrivit Sfântului Părinte, din îndepărtarea omului de Dumnezeu, Cel
care este Izvorul vieții. Și, cu cât se va îndepărta mai mult omul de viața spirituală adevărată, trăind
în „înlesniri”, în confort și plăceri pentru trup, își va provoca dureri și neîmpliniri sufletești tot mai
multe și tot mai grele. Calea spre adevărata fericire, nu doar în lumea și în viața aceasta, ci pentru
veșnicie, o constituie pocăința, conștientizarea greșelilor care l-au condus pe om prin acest labirint al
lumii, în fundătura întunecoasă a păcatelor. Întoarcerea presupune un examen de conștiință profund
și întoarcerea la Dumnezeu.

Sufletul său, spunea Cuviosul Paisie, „se face tocătură”, văzând frământările lumii și suferințele
omului: „Suferințele lumii sunt fără sfârșit. Se vede peste tot o descompunere generală, și familii, și
mici și mari. În fiecare zi, inima mea se face tocătură. Cele mai multe case sunt pline de supărări, de
neliniște, de stres. Numai în casele care trăiesc după Dumnezeu oamenii sunt bine. În celelalte, unii
divorțează, alții sunt falimentari, alții bolnavi, alții accidentați, alții cu psiho-medicamente, iar alții
cu droguri. Mai mult sau mai puțin, cu toții, sărmanii, au câte o durere. Mai ales acum, nu au de
lucru; datorii de aici, suferințe de dincolo; îi urmăresc băncile, îi scot din case, o mulțime de
necazuri. Și acestea nu țin o zi sau două. Iar din pricina acestei situații, chiar și copiii cei sănătoși ai
acestor familii se îmbolnăvesc”[3].

Încercările care s-au abătut și care vor veni asupra lumii au ca scop tocmai întoarcerea omului la
viața morală. Însă, cu cât omul va căuta mai mult să fugă de aceasta, cu atât va fi mai singur și
nefericit, chiar și într-o mulțime de oameni.

De voie sau fără de voie, vom fi nevoiți să trecem prin acest „cuptor al încercărilor” atât ca omenire,
cât și ca neamuri sau persoane individuale, spre întoarcere la Dumnezeu și spre îndreptare a vieții.
Căci, spunea Sfântul Paisie, „nu există durere mai mare pentru Dumnezeu decât a-l vedea pe om
în iad”[4] . Și, din acest motiv, caută să redeștepte conștiința noastră și să ne aducă la viața cea
duhovnicească.

Datorită înfruntării acestor necazuri, „unii vor avea plată curată și alții își vor achita datoriile. Așa
vor fi lucrurile, încât nu se va mâhni nimeni pentru necazul prin care vor trece – chiar dacă nu toți
vor spune: „Slavă Ție, Dumnezeule!”[5]. Omul însuși, învăța duhovnicescul Părinte, „are ascunsă
în el puterea pentru vreme de nevoie”[6].

În toate acestea, Dumnezeu nu îl va părăsi pe om niciodată, chiar dacă acesta se va îndepărta de

Părintele său, prin păcatele sale. Ajutorul Lui nu va înceta, fie că vom înțelege acest lucru, fie nu o
vom face. „Binele, spunea Cuviosul Paisie, este că nu ne părăsește Dumnezeu. Bunul Dumnezeu
păzește cu amândouă mâinile Sale lumea contemporană; mai demult o ocrotea numai cu una.
Astăzi, însă, în mijlocul atâtor primejdii în care trăiește omul, Dumnezeu îl păzește precum mama pe
pruncul ei, atunci când începe să pășească. Astăzi, mai mult decât odinioară, ne ajută Hristos, Maica
Domnului, Sfinții, dar noi nu înțelegem”[7].

Cu dragoste rănită și răstignită, Dumnezeu nu încetează să ne cheme la adevărata existență – fie prin
evenimentele plăcute și fericite ale vieții, fie folosind „medicamentele” sau „leacurile” încercărilor și
a suferințelor. Cu cât omul se eliberează mai repede de fărădelegi, cu atât își face suferința mai
scurtă și mai ușoară. Cu cât stăruie în răutatea lor, cu atât el însuși se autocondamnă la durere și mai
apăsătoare, la boli și mai grele.

Cu toate acestea, și ca o întărire în vremuri de necaz și încercare, profeția Sfântul Paisie Aghioritul
spune că, în virtutea iubirii Sale infinite față de creatura Sa, „acum Dumnezeu și să vrea să ne lase,
nu poate”[8].

Cu cât îi răspundem mai repede, mai sincer și mai curat la iubirea Sa nesfârșită, cu atât ne facem
viața mai frumoasă și împlinită. Și, cu cât ignorăm mai îndelung chemarea Sa iubitoare, cu atât ne
înmulțim mai mult suferințele, le facem mai îndelungate, mai dureroase și mai apăsătoare.

[1] Cuviosul Paisie Aghioritul, Cuvinte duhovnicești. I. Cu durere și dragoste pentru omul
contemporan, traducere din limba greacă de Ieroschim. Ștefan Nuțescu, Schitul Lacu – Sfântul
Munte Athos, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 165

[2] Idem, Cuvinte. II. Trezire duhovnicească, traducere din limba elenă de Ieroschim. Ștefan
Lacoschi-tiotul, Schitul Lacu, Sfântul Munte Athos, 2000, p. 298

[3] Idem, Cuvinte duhovnicești. I. Cu durere și dragoste..., p. 24

[4] Idem, Cuvinte. II. Trezire duhovnicească..., p. 106

[5] Ibidem, p. 19

[6] Ibidem, p. 17

[7] Idem, Cuvinte duhovnicești. I. Cu durere și dragoste..., p. 33

[8] Idem, Cuvinte. II. Trezire duhovnicească..., p. 291