“Renașterea 

A fost o mișcare culturală care s-a întins pe perioada secolelor XIV-XVI. A

debutat în Italia, în perioada Evului Mediu Târziu și ulterior, s-a răspândit în
restul Europei. Deși apariția tiparului a accelerat difuzarea ideilor în secolul
al XV-lea, schimbările Renașterii nu au fost experimentate uniform de
întreaga Europă.
Ca o mișcare culturală, a cuprins înflorirea inovatoare a literaturii latine și
autohtone, începând din secolul al XIV-lea, când erau cercetate sursele
literare din antichitatea clasică căreia i-a fost creditată lui Francesco
Petrarca, apoi a debutat dezvoltarea liniară de perspectivă a tehnicilor de
acordare a unei realități mult mai naturale în pictură, și treptat, la scară
largă ceea ce a dus la o reforma educațională.
În politică, Renașterea a contribuit la dezvoltarea convențiilor diplomatice
precum și în știință. Istoricii susțin că Renașterea a fost perioada de
tranziție dintre Evul Mediu și Istoria Modernă. Renașterea a văzut revoluții
în preocupări intelectuale, dar și schimbări sociale și politice ce au
influențat evoluțiile artistice și contribuțiile depuse de personalități
ca Leonardo da Vinci, după care a fost inspirat noțiunea de "omul
renașterii". Renașterea a început în Florența, Italia, în secolul al XIV-lea.
Diverse teorii au fost propuse pentru a explică origine și caracteristicile
renașterii, concentrându-se pe o varietate de factori, incluși pe
particularitățile sociale și civice din Florența: structura sa politică, patronajul
familiei Medici și migrarea savanților greci și textelor în Italia după căderea
Constantinopolului în mâinile turcilor.
Societatea feudală a Evului Mediu, cu structura să ierarhică rigidă,
dominată de economia agrară și sub puternica influență a Bisericii Catolice,
a început să se destrame. În decursul Renașterii, un rol determinant l-au
avut oamenii de cultură și artiștii înclinați spre clasicismul greco-roman.
Noțiunea de "Renaștere" a fost folosită pentru prima dată la începutul
secolului al XIX-lea de către istoricul francez Jules Michelet, de la care a
fost preluată de istoricul elvețian Jacob Burckhardt în lucrarea sa
fundamentală "Die Kultur der Renaissance în Italien" ("Cultură Renașterii în
Italia"), 1860. Acesta din urmă a definit Renașterea drept perioada cuprinsă
între pictorii Giotto și Michelangelo. În acest timp, omul recăpăta conștiința
de sine ca individ, după o lungă perioadă de anihilare filozofică a
personalității.
 Renașterea a fost mișcarea culturală care a afectat profund viață
intelectuală europeană în perioada modernă timpurie. Începând din Italia și
răspândindu-se în restul Europei până în secolul al XVI-lea, influența sa a
fost resimțită în literatură, filosofie, artă, muzică, politică, știință, religie,
precum și în alte domenii de cercetare. Savanții renascentiști au adoptat
metodă umanistă în studiu și s-au axat pe realism și emoția umană în artă.
Umaniștii ca Poggio Bracciolini au căutat în bibliotecile mănăstirești din
Europa textele literare, istorice și oratorice latine ale Antichității. Căderea
Constantinopolului din 1453 a generat un exod al savanților greci ce au
adus manuscrise prețioase în limba greacă veche, dintre care multe,
în Occident, căzuseră în obscuritate. Se pune un nou accent pe textele
literare și istorice, pe lucrările de științe naturale, filosofie, matematică,
scrise în greacă și arabă.
În renașterea neoplatonică, umaniștii nu au respins creștinismul;
dimpotrivă, cele mai multe lucrări renascentiste au fost dedicate bisericii,
care patrona operele de artă. O schimbare subtilă s-a petrecut în modul în
care intelectualii abordau religia, reflectându-se în multe domenii culturale.
Multe lucrări creștine grecești, inclusiv și Noul Testament scris în greacă,
au fost aduse din Bizanț în Europa de Vest, fiind cercetate. Umaniști
ca Lorenzo Valla și Erasmus din Rotterdam militau pentru revenirea la
originalul Noul Testament în limba greacă, ceea ce a deschis astfel calea
spre Reforma Protestantă.
Întoarcerea artistică la clasicism poate fi exemplificată în sculptură
lui Nicola Pisano, iar pictorii florentini conduși de Masaccio s-au străduit să-
i înfățișeze portretul cât mai realist, dezvoltând tehnici pentru a redă o
perspectiva, lumina și umbre cât mai naturale. Filosofii politici, ca Niccolò
Machiavelli, au căutat să descrie viață politică așa cum era în realitate
pentru a o înțelege. O contribuție esențială a avut-o umanistul
italian Giovanni Pico della Mirandola, care a scris, în 1486, "De hominis
dignitate" (Discursul despre demnitatea omului), ce constă într-o serie de
teze filosofice despre gândirea naturală și credință. Autorii renascentiști, de
asemenea, începeau să utilizeze limbile vernaculare, iar apariția tiparului a
permis accesul la cărți (ca Biblia), a cât mai multor persoane.
Renașterea presupune și o încercare a intelectualilor de a studia și
îmbunătăți lumea seculară, prin revigorarea ideilor din antichitate și
adoptarea unor noi metode de gândire. Inovațiile renașterii au făcut că
structurile politice și bisericești să fie mai receptive și au dus la apariția
capitalismului. În timp ce marile regate europene, ca Franța și Spania, au
rămas monarhii absolutiste, iar altele se aflau sub controlul direct al
Bisericii, republicile italiene au preluat principiile capitalismului, ceea ce a
dus la o înflorire comercială fără precedent .
Renașterea începe în Italia la finele secolului al XIV-lea, răspândindu-se
inițial în Europa de vest meridională, după care, gradual, atinge și Europa
de vest septentrională, sfârșindu-se în Anglia începutului de secol al XVII-
lea.[1] Explicația pentru care Italia a fost punctul de plecare al umanismului
renascentist este gradul de urbanizare ridicat al jumătății nordice a
peninsulei: aceasta era zona cea mai citadină și secularizată a Europei în
epocă. În această arie puternic urbanizată, clerul creștin era mai puțin
probabil să domine guvernul și educația, până și bisericile fiind construite și
administrate aici de laici.[2] Spitalele și organizațiile caritative care țineau de
biserică fuseseră reorganizate și centralizate sub control guvernamental.
[2]
 În contrast cu Europa nordică, unde educația avea menirea de a pregăti
preoți pentru biserici, în orașele Italiei educația era mult mai probabil să fie
supravegheată de administrațiile orășenești iar rolul ei era de a prepara
forța de muncă pentru comerț, aceasta fiind calificată în contabilitate,
aritmetică și redactarea de scrisori de afaceri.[2] În secolele XIV-XV în
universitățile Europei septentrionale dominau logica și scolastica, în timp ce
în Italia educația era concentrată, mai degrabă, pe aspectele practice ale
vieții urbane decât pe speculații teologice[2], în timp ce italienii secolelor
XIV-XV erau neîncrezători în programe ideologice sau morale bazate pe
argumente filozofice sau presupuneri religioase despre natura umană.
Primele manifestări artistice și literare ale Renașterii apar în Florența, oraș
care poseda o imensă bogăție generată de comercianții și bancherii locali,
care controlau operațiile bancare ale papalității. Din poziția lor de zapcii
(colectori de taxe) ai papilor, familiile comercianților florentini au ajuns să
domine finanțele Europei întregi, de-o parte și de cealaltă a Alpilor.[3] Banii
din împrumuturi, investiții și schimb monetar care se revărsau în Florența
au fost pompați în industriile locale, fapt care a contribuit la vitalitatea
economică a orașului. Renașterea apărută în orașele comerciale ale Italiei
a făcut din limba italiană a doua limbă a oricărui individ educat, până pe la
finele secolului al XVII-lea.[4], în timp ce s-au impus tuturor europenilor și
moda literară, stilul arhitectonic și chiar gusturile italiene în materie de
îmbrăcăminte și mobilă interioară. Republicile (care, de fapt, erau niște
oligarhii în care politica era dominată de familii de comercianți și bancheri)
italiene, gen Veneția, Florența, Genova și Milano, se aflau în permanentă
competiție sau conflict deschis pentru supremație, ele inaugurând, pentru
prima oară în istoria politică a Europei, și instituția ambasadorului
permanent.[5]
Originea ideii de renaștere aplicată vieții intelectuale și artistice trebuie
căutată în chiar perioada pe care și azi o numim Renaștere, la chiar cei
care au inițiat-o[6]: în cercurile umanistice apare conștiința faptului că între
momentul prăbușirii Imperiului roman și epoca contemporană lor a existat o
" epocă a tenebrelor", marcată de războaie și decăderea vieții urbane și în
care din punct de vedere intelectual și artistic a prevalat barbaria.[7] Primul
care a utilizat în epocă termenul de "Renaștere" a fost istoricul artei și
artistul Giorgio Vasari.[8]
După ce în prima jumătate a secolului al VI-lea împăratul creștin Iustinian a
închis școlile de filozofie, interzicând păgânilor să mai predea nu numai
filozofia, ci și orice altă disciplină[9], însăși literatura în limba latină începe
lungul proces de decădere: din chiar secolul al VI-lea, un creștin important
precum era (Papa) Grigore (I) cel mare, considera că "un episcop nu
trebuie să predea gramatică, pentru că nu-l poți sluji în același timp și pe
Hristos și pe Jupiter." [10], iar în secolul al VI-lea Grigore de Tours spunea
că "orașele Galiei au lăsat studiul literelor să decadă, ba chiar să
piară."[11] La doar câteva secole distanță, un Gerard (episcop) de Cenad
consideră, în acord cu numeroși alți creștini importanți ai Evului mediu, că
un creștin n-are nevoie să se îndeletnicească cu știința, care ea în loc de
înțelepciune aduce nebunia.[12] Istoricul catolic al filozofiei Étienne Gilson
consideră[13] că (Sfântul) Petru Damiani ilustrează o atitudine medievală
răspândită față studiul disciplinelor nereligioase (profane): pentru creștin,
care crede în posibilitatea unei vieți după moarte, condiționată de credința
în articolele religiei lui Hristos, singurul lucru important de știut este
Scriptura; restul e de "disprețuit", "abia ne poate interesa" și e "de evitat",
gramatica însăși fiind pentru sfântul Petru Damiani diabolică ("născocire a
diavolului, care el a fost primul dascăl de gramatică"), pentru că "ne învață
să declinăm Dumnezeu la plural." (în aceeași notă, un alt contemporan al
sfântului Damiani, anume Manegoldus din Lautenbach, care a fost unul
dintre primii profesori de teologie creștină, respingea și el dialectica
citându-l în sprijin pe Cicero, care alegea în cursurile lui de retorică drept
exemplu de propoziție irecuzabilă afirmația "dacă a născut, înseamnă că s-
a culcat cu un bărbat" - "si peperit, cum viro concubuit"[14] ), fapt care
contravenea dogmei creștine a nașterii lui Hristos din fecioară. Dihotomia
între latina cultă, a clasicilor, și latina biblică a Vulgatei sfântului
Ieronim este un factor agravant în animozitatea pe care creștinii medievali
o manifestau pentru gramatică, așa cum era ea prescrisă de Donatus.[15]
În opinia unor istorici, precum Will Durant, factorul declanșator al Renașterii
nu a fost atât redescoperirea civilizației clasice (manuscrisele așteptau
doar de secole în mânăstiri și în bibliotecile private ale iubitorilor de cultură
și frumos ca să fie "descoperite"), cât factori materiali, precum existența la
acel moment a unei civilizații urbane suficient de complexe, ca și înființarea
universităților cu aproape două secole înainte.[16]
În urma cercetărilor istorice din ultimii ani, Evul Mediu nu mai este
considerat drept o epocă întunecată, lipsită de creativitate culturală.
Datorită așa-ziselor "scriptoria" din mănăstirile medievale se păstraseră
exemplare în limba latină din scrierile autorilor greci sau romani,
ca Aristotel și Thucydide, Virgiliu, Seneca, Cicero și Ovidiu. Scriptoria
mânăstirilor nu erau însă, nicicum, unicele locuri în care s-au copiat scrieri
mai vechi sau mai recente în perioada dificilă a Evului Mediu: în ciuda
obstacolelor au existat continuu copiști, anticari și vânzători de cărți, așa
cum știm din mărturiile lui Cassiodorus în secolul al VI-lea, ale lui Isidor și
Benedict de Wearmouth în secolul VII, ale lui Gerbert (Papa Silvestru al II-
lea) în secolul al X-lea, ale lui Petru de Blois în secolul al XII-lea, ale lui De
Bury și Dante în secolul XIII.[17] Apoi, manuscrisele de literatură clasică
latină, care au fost descoperite de renascentiști în mânăstiri, își au originea,
în opinia unor istorici precum William Birney, mai degrabă în donații spre
mânăstiri din partea unor persoane private (practică despre care amintește
și F. Somner Merryweather în "Bibliomania"), bibliotecile personale ale
acestora conținând și lucrări ale autorilor clasici, decât datorită muncii de
copiere a operelor de literatură latină efectuată de călugări în scriptoria[18]:
în perioada cuprinsă între înființarea primei mânăstiri creștine și până spre
finele secolului al XII-lea, istoricul american William Birney n-a reușit să
găsească numele niciunui călugăr copist menționat pentru copierea de
literatură latină, iar Merryweather, autor deja amintit și care s-a aplecat cu
multă simpatie asupra tagmei călugărești, nu menționează nici el vreunul
care să fi trăit și copiat literatură latină până în anul 1178. Scriptoria
mânăstirilor erau, de altfel, locurile unde se copia literatura religioasă
necesară clerului creștin, iar faptul semnificativ că în mod sistematic
căutătorii renascentiști de manuscrise de literatură clasică în limba latină
spun că nu le-au găsit în bibliotecile mânăstirilor explorate, amintind în
schimb de locuri puțin onorabile în care le-au găsit (poduri, beciuri, puțuri
dezafectate, turnuri, donjoane, și holuri), sugerează că ele fuseseră
achiziționate sau păstrate (dacă au fost primite gratuit) pentru valoarea lor
materială (pergamentul refolosibil pe care erau scrise) și nu pentru
valoarea lor literar-artistică.[19] "Vânătorii" moderni de manuscrise antice
confirmă și ei acest șablon al dezinteresului călugărilor creștini pentru
literatura nereligioasă în general: Lord Prudhoe a găsit un teanc de
manuscrise acoperite de un gros strat de praf într-o mânăstire nitriană, în
1828, într-un pod; parlamentarul Robert Curzon, vizitând o mânăstire
egipteană, în 1833, îi găsește pe călugări, în capelă, stând fiecare cu
picioarele pe câte un manuscris folio, pentru a se feri de frig, aceștia având
și ei un pod plin cu manuscrise aflate în toate gradele de descompunere,
iar relatarea împrejurărilor în care von Tischendorf găsește "codex
Sinaiticus" (anume în coșul pregătit cu material de ars în sobă) e
binecunoscută.[19] Laicii iubitori de literatură care au donat continuu colecții
personale de cărți, în ciuda notoriului dezinteres al călugărilor pentru
literatura nereligioasă, știau că în timpuri de război mânăstirile sunt unul
dintre puținele locuri protejate.[20]
Sistemul de drept din societatea modernă își are originea în dreptul civil și
canonic din secolele al XII-lea și al XIII-lea. Gânditorii Renașterii s-au
ocupat mai departe cu studiul gramaticii și retoricii medievale. În
domeniul teologiei au continuat tradițiile filozofiei scolastice, iar
interpretarea filosofiei platoniciene și aristoteliene și-a păstrat mai departe
un rol decisiv. Școlile din Salerno (Italia) și Montpellier (Franța) reprezentau
centre vestite pentru studiul medicinei.
Precursori ai Renașterii[modificare | modificare sursă]
Curente înnoitoare în viața culturală au existat și înainte de epoca propriu-
zisă a Renașterii, ele însă cuprindeau doar stratul subțire al societății
înalte, de curte. În plus, în opinia unor istorici precum germanul (evreu)
Erwin Panofsky, aceste tendințe de înnoire care au precedat Renașterea
au afectat numai forma, nu și conținutul, ele cultivând o expresie artistică
încă bine circumscrisă de către dogma creștină. În contrast, în secolele
XIV-XVI, Renașterea a cutezat adesea să recupereze în literatură și arte
plastice și conținutul păgân al civilizației greco-romane,[21] cele mai
grăitoare exemple fiind creațiile literare sau plastice în care corpul femeii și
sexualitatea umană, în general, erau prezentate cu deschidere, ca în
tradiția clasică, deși Renașterea rămâne și ea, în principal, îngrădită de
tradiția biblică și patristică (pentru unii părinți ai bisericii femeia era "un
templu clădit peste canalizare."[22]).
Renașterea carolingiană, după numele lui Carol cel Mare, a reprezentat
trezirea la viață a antichității și, în parte, a culturii bizantine în cultura și arta
imperiului franc, în secolele al VIII-lea și al IX-lea, în încercarea
împăratului Carol cel Mare de a continua și înnoi tradițiile Imperiului roman.
Printre cele mai însemnate realizări ale Renașterii carolingiene se numără
ilustrațiile de carte din "Evangheliarul lui Carol cel Mare", păstrat la Viena,
sau Capela Palatină din Aachen, care amintește de "Bazilica San Vitale"
(sec. al VI-lea) din Ravenna, precum și Capela Sankt Michael din Fulda, în
stilul bisericii "Santo Stèfano Rotondo" (sec. al V-lea) din Roma. Prezența
învățatului Alcuin (latină: Alcuinus) la curtea imperială a stimulat
transcrierea textelor vechi și introducerea limbii latine ca limbă literară, fapt
determinant pentru evoluția ulterioară în istoria culturală a lumii apusene.
Încercând a înțelege perioada de dinaintea secolului al VIII-lea, se poate
sesiza faptul că atât episcopii, cât și clericii sau călugării au încercat să
demonstreze incompatibilitatea culturii antice cu cea creștină[1]. În realitate,
această idee, nu a putut fi demonstrată întrucât de-a lungul secolelor
descoperim cum tradiția culturii latine s-a păstrat atât la curțile regale, cât și
în școlile episcopale sau mediul monastic.
În prima jumătate a secolului al VIII-lea viața culturală a început să se
deterioreze atât în urma războaielor purtate de Carol Martel[2], cât și
datorită faptului că pe parcursul domniei sale suveranul se înfruptase
considerabil din bogățiile clericilor, cei care dețineau în exclusivitate tehnica
transmiterii cunoștințelor[3]. Astfel, după moartea acestuia, Pepin cel
Scurt(tatăl lui Carol cel Mare) a încercat să reînvie viața culturală, însă, nu
a reușit decât să pună bazele dinastiei carolingienilor, putere politică sub
bagheta căreia va apărea renașterea culturală[4] ce s-a desfășurat de-a
lungul mai multor decenii între secolul al VIII-lea și al IX-lea[5].
Renașterea carolingiană reprezintă evoluția culturală cu implicații politice,
economice și sociale din primele secole ale evului mediu[6]. Aceasta a luat
naștere prin regenerarea esenței formelor culturale[7] din antichitatea
timpurie[8] și prin funcționarea unor centre culturale laice și religioase, care
au permis crearea condițiilor necesare pentru înviorarea culturii[9].
Între anii 794 (moment în care Carol cel Mare începe construcția palatului
de la Aachen) și 877 (anul morții lui Carol Pleșuvul) se poate remarca
faptul că atât Carol cel Mare, cât și Ludovic cel Pios au simțit nevoia de a
se alipi puterii spirituale, reprezentată prin clerici, din dorința de a păstra cu
ajutorul acestora omogenitatea statului franc, în condițiile în care acesta își
marea granițele de la o perioadă la alta.
După ce a conceput o mai bună repartizare a bogățiilor Bisericilor, după ce
a echilibrat condiția precară a călugărilor și preoților cu cea a episcopilor și
abaților, și după ce a reinstalat disciplina în cadrul clericilor, ce fusese
tolerantă sub merovingieni, Carol cel Mare a sprijinit deschiderea de școli
episcopale și mânăstirești și a făcut apel, pentru ridicarea nivelului cultural
al clericilor, la literați originari din regiunile unde se menținuseră importante
focare de cultură latină, deci din regiunile care nu decăzuseră din punct de
vedere cultural la sfârșitul perioadei merovingiene așa cum se întâmplase
cu cea mai mare parte a Galiei france care pierduse tot cea ce dobândise
în perioada precedentă.
Răspunzând invitației regelui, la palatul imperial de la Aix-la-Chapelle,
adevărat centru de formare a clericilor și de difuzare a culturii, au sosit
maeștri vestiți din Italia–Petru din Pisa și Paulin din Aquileea, istoricul Paul
Diaconul, din Spania–teologul și gramaticianul Theodulf , care a fost
investit mai apoi ca episcop de Orléans, din Irlanda–astronomul Dungal și
geograful Dicuil, din Britania anglo-saxonă–filosoful, teologul și
literatul Alcuin de York (Albinus Flaccus 735 – 804 ), care a fost însărcinat
să organizeze învățământul.
Cu ajutorul acestora au fost reînființate școlile publice după modelul vechi
roman, încercându-se astfel să se înlăture practica germanică de educare
a tânărului în familie cu ajutorul unui perceptor. Școlile nou înființate se
aflau în jurul mănăstirilor. Cea mai importantă școală a fost școala palatină,
locul unde au predat intelectualii sus menționați. De reținut este faptul că
însuși regele Carol cel Mare a luat lecții de gramatică de la consilierul său
cultural Alcuin. La începutul epocii carolingiene precizia gramaticală se
pare că avea ca singur scop înțelegerea bine a cuvântului lui Dumnezeu și
slujirea Lui cum se cuvine , însă, o dată cu renașterea carolingiană,
gramatica s-a transformat profund, și dintr-un simplu manual de reguli
elementare de latină, a devenit o disciplină ce regla exprimarea și
gândirea.
Obiectivul principal al renașterii vieții culturale a fost educarea clerului în
vederea îndeplinirii corespunzătoare a funcției sale religioase și nu numai,
deoarece se poate sesiza cum oamenii Bisericii au devenit cei mai buni
colaboratori ai regelui în conducerea treburilor publice. Paginile
capitularului despre cultivarea studiilor literare ("capitulare de litteris
colendis") ne arată că și laicii erau îndemnați să nu neglijeze studiul
literelor, căci numai așa vor reuși să cunoască mai ușor și mai exact
misterele Sfintei Scripturi. De asemenea capitularul îl evidențiază și
pe Theodulf, episcopul de Orléans, cel care i-a îndemnat pe clericii aflați în
subordinea sa să deschidă școli în orașe și sate unde să primească toți
copiii care vor să fie instruiți în meșteșugul literelor, fără însă să perceapă o
taxă pentru acest lucru. Din spusele episcopului Theodulf rezultă că
învățământul era general și gratuit pentru toți oamenii liberi.
Datorită învățământului practicat în noile școli înființate, care viza în
deosebi interesele nobililor, ce-și trimiteau copii cu precădere spre a fi
instruiți, cultura a dobândit treptat un caracter clericalo-feudal.
Limba folosită în școli și administrație a fost latina clasică deoarece
unitatea administrativă a unui imperiu atât de vast, de
la Elba și Dunăre la Pirinei, antrenând mai multe popoare laolaltă, nu putea
fi menținută dacă fiecare dregător ar fi vorbit dialectul său. Astfel, limba pe
care învățații o mânuiau cu ușurință a devenit singura limbă prin
intermediul căreia se puteau înțelege toți. Totodată, se pare că, doar prin
intermediul acesteia, renașterea carolingiană a reușit să transmită viitorimii
ideile autorilor antici. Nu în ultimul rând, Henri Pirenne a considerat limba
latină drept instrument al renașterii carolingiene, chiar dacă o privea ca
fiind după anul 800 o limbă moartă, savantă.
Ceea ce a dat statului lui Carol cel Mare adevăratul caracter de "renovatio
imperii" (restaurarea imperiului) a fost amploarea folosirii scrisului în
guvernare. Abundența documentelor de cancelarie scrise în limba latină,
capitulariile mai ales (circa 1700 ce s-au păstrat), scot în evidență bogata
activitate legislativă a timpului. De asemenea, datorită scrisului, Lupulus din
Ferrières, persoană ce a colecționat și corectat texte clasice cu o
perspicacitate apropiată de cea a unui filolog modern, a devenit cel mai de
seamă reprezentant al erudiției carolingiene. Un alt mare cărturar al
renașterii carolingiene, care a reînviat biografia ca operă de artă,
este Eginhard. Acesta luând ca model Viețile împăraților de Suetonius a
alcătuit o relatare a domniei lui Carol cel Mare, însă, în stil cronicăresc.
Amploarea pe care a luat-o scrisul în perioada carolingiană a dus la
apariția frumoasei "minuscule carolingiene". Spre deosebire de scrierea
merovingiană mult alungită și greu de descifrat, minuscula carolingiană era
o scriere ordonată, cu caractere bine definite, rotunjite grațios, ceea ce
permitea citirea ei fără efort. Cu toate că putea fi executată mult mai
repede față de scrierile anterioare, fiind clară, aceasta aproape că nu a
lăsat impresia unei scrieri de mână. Unciala minusculă carolingiană a
reprezentat ultima formă din evoluția scrierii romane. Difuzare sa în Imperiu
a adus un progres decisiv în cultură întrucât a fost un instrument cu ajutorul
cărora intelectualii carolingieni au scris și tradus deopotrivă mult și în
domenii diverse. De asemenea, impunându-se în întreg Occidentul, cu
timpul a devenit unul dintre modelele cele mai des folosite până astăzi.
Originea minusculei carolingiene pare să fie la Corbie, deoarece aici s-a
descoperit primul manuscris redactat cu aceste litere. Este vorba de Biblia
de la Amiens comandată de Maurdramne, abate de Corbie între 772 și
780.
Renașterea carolingiană a asigurat difuzarea și succesul operelor literare și
filosofice din antichitatea timpurie, deoarece la palatul imperial de la Aix-la-
Capelle, și nu numai, au existat centre de copiere a manuscriselor din
această perioadă. Erau copiate îndeosebi Sfânta Scriptură, evanghelierele
și sacramentarele folosite de biserici în celebrarea cultului. În această
perioadă s-a scris pe pergament întrucât, la mijlocul secolului al VIII-lea,
papirusul, material fragil adus din Egipt și devenit din ce în ce mai scump și
mai rar, a fost abandonat.
Numărul atelierelor de copiat și multiplicarea manuscriselor au dat
bibliotecilor epocii carolingiene o bogăție nemaicunoscută până atunci. Se
pare că mănăstirea Fulda avea biblioteca cea mai bogată: aproximativ o
mie de volume.
Renașterea carolingiană s-a manifestat și în planul artelor vizuale prin
reînnoirea formelor antice cărora le-a atribuit sensuri ideologice precise.
Spre exemplu, modelele păgâne, ce au pătruns în arta creștină, au fost
adaptate nevoilor noii ideologii. Acest lucru poate fi sesizat cel mai bine la
capela imperială din Aachen, cel mai notabil reper spiritual al Occidentului
medieval, ridicată de Carol cel Mare. Pragmatic, acest monument de plan
central prelua, odată cu unele spolii italice, planul ctitoriei justiniene de
la San Vitale din Ravena, indicând limpede legătura peste veacuri între
două lăcașuri imperiale, între cel mai însemnat monument carolingian și
unul dintre cele mai vestite sanctuare din vremea romano-bizantină.
Același plan central–amintind de un venerabil lăcaș de cult al primelor
timpuri creștine de la Ierusalim – sau planul bazilical căruia vechea biserică
a Sfântului Petru din Roma îi conferise un particular prestigiu, aveau să fie
regăsite în lumea carolingiană–la Germignydes-
Pres și Centula, Corvey și Lorsh (unde o poartă ajungea să copieze arcul
de triumf roman) într-o arhitectură ale cărei strânse raporturi cu oficiile și cu
spectacolele liturgice au fost puse mai de mult în lumină, după cum tipul de
"platium" romano-bizantin avea să fie copiat în reședințele epocii lui Carol
cel Mare de la Aachen și Ingelheim.
Asemenea monumente eclesiastice și laice, ctitorii imperiale și ale unor
demnitari erau împodobite cu piese de artă concepute și ele după moda
antică-"ad iustar antiquorum operum", spre a relua expresia cronicarului
vremii Eginhard,-sau înrâurite de modele ale Răsăritului bizantin și islamic
cu care imperiul francilor se afla în contacte permanente, de o potrivă în
arta fildeșului și în cea a metalelor prețioase.
În același timp, în arta picturii murale, a mozaicului, a manuscrisului, era
vie tradiția modelelor paleocreștine. De asemenea erau prezente elemente
ale realismului roman, alegorii, costume, fonduri de arhitecturi clasice.
De reținut este faptul că renașterea artelor, deși a stat sub bagheta politică
și religioasă, a reușit să fie totuși mai originală și mai puțin dependentă de
aportul străin, sau de cel al trecutului. Artiștii nu au căutat neapărat să
copieze modelele clasice, ci să introducă mai de grabă elemente noi.
Din Vita Karoli Magni se știe că dintre toți regii, "cel mai zelos în a-i căuta
cu sârguință pe bărbații învățați și în a le înlesni posibilitatea de a-și cultiva
în voie înțelepciunea, ceea ce i-a îngăduit să redea întreaga strălucire
științei până atunci aproape necunoscute acestei lumi barbare", a
fost Carol cel Mare. Activitățile culturale desfășurate de acesta au fost un
pas important în procesul prin care poporul german a asimilat învățătura
clasică și creștină. Un accent deosebit trebuie pus pe Carol cel Mare în
istoria medievală întrucât încoronarea lui ca împărat, de la 25 decembrie
800, este foarte semnificativă, întrucât a marcat unirea populație
vechiului Imperiu Roman cu cea a alogenilor. Aceasta a pus capăt visului
împăratului din Răsărit de a mai recuceri teritoriile din Apusul Imperiului,
ocupate de barbari în secolul al V-lea.
Actul încoronării explică atât prin imaginea papei, cât și cea a lui Carol cel
Mare, de ce renașterea carolingiană reprezintă o contopire de forțe, o unire
de mai mulți factori care au determinat o nouă sinteză și prin aceasta
originală. Practic, ceea ce s-a urmărit după anul 800 a fost nu o restaurare
pur și simplu, ci o "translatio imperii translatio studii", adică o strămutare a
formelor bătrânului Imperiu pentru a se modela într-o lume tânără.
Efortul de a trăi după norme clasice, când relațiile feudale se afirmaseră cu
tot ceea ce ele reclamau ca mod de viață, a avut drept rezultat eliberarea
forțelor inventive. Renașterea carolingiană a reprezentat un izvor de
inspirație pentru mișcarea intelectuală de mai târziu, deoarece a lăsat ca
moștenire: transcrieri străvechi ale poemelor barbare în care erau cântate
istoria și războaiele regilor de altă dată; ideile unui cler instruit, care a fost
capabil să conducă cancelaria regală și administrația statului; numeroase
tratate de dogmatică ce au clarificat discuțiile aprinse asupra doctrinei
adopționiste, doctrinei iconoclaste și cea privind natura Trinității; o
gramatică în limba națională și o liturghie unificată potrivit ritului roman;
cărți liturgice și o Biblie a cărui text latin a fost revizuit; o scriere nouă care
s-a dovedit a fi foarte utilă, etc.. De asemenea prin păstrarea formelor
tradiționale adaptate la cerințele epocii, renașterea carolingiană a însemnat
un mare pas înainte, o descătușare necesară în drumul spre viitor al
istoriei.
Contrar aparențelor, istoria ca reconstrucție nu este dinspre trecut către
noi, ci dinspre prezent către trecut, deoarece trecutul este acela care se
integrează în prezent. Se spune că în istorie termenul limită pare a fi faptul
sau evenimentul, deoarece faptul este elementar și ireductibil, el are
determinațiile spațiului de cultură și ale timpului său. Spațiul cultural și
timpul pe care l-am parcurs se pare că scot în evidență un eveniment
foarte important din istorie, renașterea carolingiană, o perioadă în care
cultura s-a adresat atât omenirii, cât și conștiinței. Sensul și rolul acestei
renașteri a fost acela de a constitui, desemna și identifica omenirea, de a o
caracteriza în chip decisiv.
Aceasta se referă la caracteristicile de stil în arta și arhitectura din timpul
împăratului Otto III (983-1002), sub influența antichității și a Bizanțului,
pentru obținerea unei "Renovatio imperii Romanorum". Aceste influențe s-
au exercitat mai ales în ilustrațiile de cărți, artizanat și în arhitectură
Descoperirile geografice au schimbat radical concepțiile asupra lumii. La 12
octombrie 1492, Cristofor Columb debarcă pe insula Guanahani din
arhipelagul insulelor Bahamas și descoperă, astfel, America. În același an,
la 2 ianuarie, prin cucerirea Granadei de către
regii Castiliei din Spania ("Reconquista"), dispare - după 800 de ani de
dominație - ultimul bastion al prezenței arabe în Peninsula Iberică.
În 1497 Vasco de Gama descoperă drumul spre India, trecând în Oceanul
Indian pe la Capul Bunei Speranțe din sudul Africii. Prin expediția
întreprinsă de Magellan între 1519-1522 dispar și ultimele îndoieli asupra
formei sferice a Pământului.
Progrese în știință și tehnică[modificare | modificare sursă]
În cursul secolului al XVI-lea au fost traduse unele din cele mai importante
lucrări grecești în domeniul matematicii și s-a găsit soluția ecuațiilor de
gradul trei. Cunoștințele obținute în astronomie de către Nicolai
Copernic (1473-1543), Tycho Brahe (1546-1601) și Johannes
Kepler (1571-1630), prin descoperirea legilor mișcării planetelor, depășesc
viziunea geocentrică a lui Ptolemeu, conducând la
reprezentarea heliocentrică a sistemului solar. Către sfârșitul secolului al
XVI-lea, Galileo Galilei (1564-1642) aplică modelele matematice în studiul
fenomenelor fizice. Un eveniment determinant îl constituie punerea la punct
a imprimeriei cu caractere mobile - tipografiei - de către Johannes
Gutenberg (1440), ceea ce contribuie la răspândirea largă a cunoștințelor.
În această perioadă începe dezvoltarea unor state teritoriale, începând
cu statele-orașe italiene și continuând în Germania, Franța și Spania. Acest
proces este favorizat de o diplomație modernă, care, evitând războaiele,
devine un important instrument politic.
Clerul, în special cel înalt, își schimbă modul de viață, renunțând la
preocupările exclusive de cult și aspirând la o participare activă în politică.
Papi, cardinali și episcopi nu se mai deosebesc în această privință de
negustori sau conducători politici. Creștinismul rămâne, totuși, elementul
preponderent al culturii. Predicatori ca Bernhardin din Siena și teologi sau
prelați ca Sant'Antonio din Florența sunt ascultați și onorați de credincioși.
În același timp, însă, învățații umaniști se ocupă de problemele teologice și
adaptează cunoștințele filologice și istorice noi la studiul și interpretarea
scrierilor religioase. Viziunea umanistică asupra teologiei și scripturilor
sfinte a dus, printre alte evoluții, la apariția reformei protestante, inițiată
în Germania de către Martin Luther (1483-1546), și răspândită apoi în
întreaga lume catolică.
Acest fenomen a fost decisiv în special în domeniul istoriografiei. Opere ca
"Historiarum Florentini populi libri XII" (1420) de Leonardo Bruni și "Istorie
fiorentine" (1520) de Niccolò Machiavelli sunt exemple ale unui nou mod de
a interpreta istoria și problemele statale. Istoricii Renașterii renunță la
periodizarea istoriei după criterii religioase (Creația, Nașterea lui Iisus și
Așteptarea Judecății de Apoi); în timp ce învățații Evului Mediu priveau cu
neîncredere lumea păgână a grecilor și romanilor, noua generație a
Renașterii era plină de admirație față de civilizația antichității și condamna
perioada secolelor ce i-au urmat ca fiind ignorantă, barbară, întunecată.
Propriul lor timp îl considerau epocă a luminii.
Baza spirituală a Renașterii a constituit-o umanismul. Interesul enorm
pentru cultura antichității a dus la căutarea și descoperirea manuscriselor
clasice: "Dialogurile" lui Platon, operele istorice ale
lui Herodot și Thucydide, creațiile dramatice și poetice ale grecilor și
romanilor. Învățați din Bizanț, care după căderea Constantinopolului la turci
(1453) s-au refugiat în Italia și predau acum în școli
din Florența, Ferrara sau Milano, au adus cu ei cunoștința limbii grecești
clasice. Deși adesea apăreau simple imitații ale clasicilor, studiul literaturii,
istoriei și filozofiei contribuia la instruirea liberă a oamenilor, dându-le o mai
mare forță de discernământ. Mulți gânditori ai Renașterii (Marsilio
Ficino, Giovanni Pico della Mirandola) se orientează în direcția
neoplatoniciană în filosofie, în timp ce aristotelismul oficial începe să piardă
din importanță. Reprezentanți importanți ai umanismului au fost Leonardo
Da Vinci, Erasmus din Rotterdam și Thomas Morus. Cultivarea armonioasă
nu numai a spiritului, dar și a corpului, care în perioada medievală era total
discreditată, a devenit în timpul Renașterii un scop educativ. Viziunea
teocentrică a trecutului s-a transformat într-una antropocentrică: centrul
atenției în studii științifice și creații artistice a devenit omul.
Primele manifestări ale Renașterii au avut loc în Italia. După Pacea de la
Lodi (1454) a intervenit un echilibru între diversele forțe politice care a dus
la o perioadă de relativă liniște și, în consecință, la dezvoltarea economică
a orașelor din centrul și nordul Italiei, favorizând înflorirea artei și literaturii,
încurajată și susținută financiar de bogatele și influentele
familii Medici din Florența, Este din Ferrara, Sforza din Milano precum și de
ducii de Urbino, dogii venețieni și de papalitatea romană.
Literatură[modificare | modificare sursă]
Renașterea continuă opera începută deja în sec. al XIV-lea prin "La Divina
Commedia", monumentala creație a lui Dante Alighieri (1265-
1321), sonetele și scrisorile lui Francesco Petrarca (1304-
1374), nuvelele lui Giovanni Boccaccio (1313-1375) reunite în volumul "Il
Decamerone". Se reiau vechile genuri literare din antichitate
- epopeea, satira, epigrama, biografia - și se creează genuri noi,
ca sonetul și nuvela (Novella). Reprezentanți ai literaturii italiene
renascentiste sunt:

 Angelo Poliziano (1454-1494), "Stanze per la giostra", "Favola

d'Orfeo";
 Niccolò Machiavelli (1469-1527), "Il Principe", "Istorie fiorentine",
"Discorsi", comedia "La Mandràgola", "Dell'arte della guerra" (1516 –
1520);
 Ludovico Ariosto (1474-1533), "Orlando Furioso";
 Baldassare Castiglione (1478-1520), "Il Cortegiano";
 Matteo Bandello (ca. 1480-1562), "Novelle";
 Pietro Aretino (1492-1556), "Lettere";
 Torquato Tasso (1544-1595), "Gerusalemme liberata", "Aminta".
Dezvoltarea artei în Renașterea italiană are loc la începutul secolului al XV-
lea în Florența. Filippo Brunelleschi (1377-1446), cel mai însemnat
constructor al Renașterii, descoperă perspectiva liniară - caracteristică artei
din această perioadă - și realizează cupola Domului din Florența (1436).
Lorenzo Ghiberti (1378-1455) devine cunoscut prin realizarea porților de
bronz ale Baptisteriului din fața Domului, numite, mai târziu, de
către Michelangelo "Porțile Paradisului". Donatello (1386-1466), prin stilul
său plastic, a influențat și pictura. Printre cele mai importante opere ale
sale este statuia de bronz a lui David, prima sculptură care, ca în timpurile
antichității, prezintă din nou corpul omenesc gol, fără veșminte. Alte
sculpturi ale lui Donatello sunt monumentul
ecvestru Gattamelata din Padova sau tribuna de marmoră Cantoria pentru
Domul din Florența.
Masaccio (1401-1428), cu motivele sale naturaliste și aplicarea
perspectivei în desen, este socotit deschizătorul de drum în pictura din
perioada timpurie a Renașterii. Ciclul de fresce în "Cappella Brancacci" din
biserica "Santa Maria delle Carmine" din Florența impresionează prin
individualitatea și plasticitatea noului stil.
Și Paolo Uccello (1397-1475) - "Battaglia di San Romano", "Il Condottiere
Giovanni Acuto" - este fascinat de potențialul perspectivei în pictură. Alți
maeștri din această perioadă sunt călugărul dominican Fra Angelico (1400-
1455), Jacopo Bellini (1400-1470), Piero della Francesca (1416-1492),
care a scris și lucrări teoretice în domeniul matematicii și perspectivei.
Pictorii din generația următoare au contribuit la înnoirea redării în
perspectivă a peisajelor, compunerea minuțioasă a tablourilor, finețea
redării figurilor. Printre aceștia se numără: Antonio Pollaiuolo (1432-
1498), Andrea del Verrocchio (1435-1488), Domenico Ghirlandaio (1449-
1494) - în Florența; Andrea Mantegna (1431-1506) - în Padova; Giovanni
Bellini (1430-1516) și Giorgione (ca.1477-1510) - în Veneția. Aceștia din
urmă au dat o orientare decisivă școlii venețiene, prin simțul nou al
organizării spațiale, al luminii și culorii, în contrast cu stilul florentin, în care
predomină desenul. Un loc aparte îl ocupă Sandro Botticelli (1445-1510),
care a lucrat pentru familia Medici din Florența și pentru Vatican. Dintre
cele mai cunoscute opere ale sale sunt de menționat "Nașterea lui
Venus" (La nascita di Vènere) (1482) și "Primăvara" (1474).
În anul 1500, Leonardo da Vinci (1452-1519) se întoarce la Florența,
venind de la Milano, unde pictase fresca Cina cea de Taină pentru
biserica Santa Maria delle Grazie. În acest timp, Michelangelo (1475-1564)
lucrează la statuia de marmură a lui "David", care avea să devină semnul
distinctiv al orașului Florența.
Centrul de greutate al artei se mută la Roma, la curtea papei Iuliu al II-lea,
care încurajează realizarea unor proiecte ambițioase înăuntrul și în
afara Vaticanului. Domul "Sfântul Petru" (San Pietro), este construit după
planurile lui Donato Bramante (1444-1514), în "Capela
Sixtină" Michelangelo pictează plafonul și fundalul ("Judecata de
Apoi"). Rafael Sanzio (1483-1520) decorează camerele (Le Stanze di
Raffaello) din palatul Vaticanului - printre alte motive, celebra "Școală din
Atena", în care sunt figurați diverși filozofi ai antichității.
Tiziano Vecello (1488-1576) este cel mai însemnat reprezentant al
Renașterii în Veneția. El pictează și pentru Carol Quintul, care îl numește
pictor oficial al curții regale spaniole.
Un alt reprezentant de seamă al picturii din această perioadă a
fost Correggio (1489-1534), care a trăit cea mai mare parte a vieții sale
în Parma, unde a realizat principalele sale opere (de exemplu, frescele din
biserica San Giovanni Evangelista).”