Sunteți pe pagina 1din 6

Moromeţii, de Marin Preda (roman postbelic)

1) Introducere/Incadrare in curent
Romanul este specia epică, în proză, de mari dimensiuni, cu acţiune complexă, ramificată, care se desfăşoară într-
un cadru spațio-temporal larg, cu personaje numeroase, angajate în conflicte puternice. Romanul oferă o imagine, de
ansamblu asupra unui mediu social, exprimând viziunea autorului asupra lumii pe care o (re)creează.
Moromeţii, de M. Preda este o capodoperă care respetă atât convențiile aestei specii literare, cât și ale prozei
realiste. Totodata, acesta se incadreaza in tipologia unui roman realist social si psihologic prin tema, veridicitatea
intamplarilor si a pshihologiilor personajelor, fixarea coordonatelor spatio-temporale, simetria incipit-final.
2) Elementele textului narativ
Titlul, un substantiv propriu în formă articulată de plural, denumeşte membrii unei familii, anticipând una dintre
temele cărţii (familia). O altă temă este condiţia ţăranului surprins în epoci diferite: înainte şi după cel de-al Doilea Război
Mondial.
Ca orice roman, Moromeţii este un text epic, fiind construit pe baza naraţiunii și exprimând gânduri, idei,
sentimente indirect. Relaţiile spaţio-temporale şi cauză-efect justifică, de asemenea, apartenenţa la genul epic a acestei
capodopere.
Moromeţii este o proză de dimensiuni ample, cuprinzând două volume. Primul, tipărit în 1955, prezintă
evenimente din satul teleormănean Siliştea Gumeşti de la sfârșitul perioadei interbelice. Al doilea, din 1967, plasează
acţiunea într-o epocă nouă: a instaurării comunismului.
Personajele, ca în orice roman, sunt numeroase și bine individualizate, reprezentând lumea rurală de dinainte şi de
după 1944: membrii familiei Moromete, dar şi alţi ţărani precum Iocan, Cocoşilă, Ţugurlan, Dumitru lui Nae, Boțoghină,
Scămosu, Tudor Bălosu, Birică etc.
Întâmplările, relatate la persoana a III-a, din perspectiva unui narator obiectiv, omniscient, se scurg, mai întâi,
lent, apoi se precipită, în funcţie de modificările socio-istorice. Se creează, astfel, o acţiune complexă şi, totodată, o imagine
amplă asupra satului românesc din Câmpia Dunării.
Volumul I este simetric, întrucât incipitul şi finalul stau sub semnul timpului. La început, timpul părea răbdător
cu oamenii, creând impresia de stabilitate a vieţii patriarhale. Apoi, odată cu transformările impuse de noua istorie, timpul
nu mai avea răbdare. Impresia de simetrie o întreţine şi faptul că imaginea lui Ilie Moromete deschide și încheie
volumul. Dacă înaintea cinei (scenă care deschide acțiunea) el stă la poartă, pe stănoagă, în aşteptarea unui partener de
discuţie, în final, e gânditor, singuratic, preocupat de evenimentele care vor zgudui satul românesc.
Timpul răbdător sub semnul căruia se află întâmplările din primul volum este în acord cu ritmul lent al
evenimentelor. În mare parte, acestea se desfăşoară de sâmbătă seara, după întoarcerea Moromeţilor de la câmp, şi până
duminică noaptea, când fata lui Tudor Bălosu fuge cu Birică.
Tehnica dominantă prin care este construit volumul I este cea a decupajului. Întâmplările, relatate în stil indirect
şi indirect liber, sunt adunate în câteva scene cu existenţă relativ autonomă şi cu valoare simbolică. Totodată, aceste
scene reflectă capacitatea autorului de a reprezenta autenticul, transfigurând aspecte banale, cotidiene, din existenţa unei
familii de ţărani interbelici.
3) Secvente semnificative
Scena cinei evidenţiază raporturile dintre membrii familiei Moromete. De o parte a mesei rotunde, joase şi
neîncăpătoare, se așază băieţii cei mari ai lui Ilie – Paraschiv, Nilă şi Achim, gata parcă “să se scoale…şi să plece afară”. De
cealaltă, Tita, Ilinca, şi mama acestora, Catrina, a doua nevastă a protagonistului. Niculae stă “turcește pe pământ”, iar Ilie -
pe prag, “parcă deasupra tuturor”. Acest episod sugerează ostilitatea dintre fiii cei mari şi mama lor vitregă, autoritatea
tatălui şi neglijarea mezinului, anunţând mari conflicte familiale.
Scena a doua, a tăierii salcâmului, are ca punct de plecare o schiţă din tinereţe a autorului, Salcâmul, în care este
relatat un eveniment biografic. În zorii zilei, pe fundalul bocetelor din cimitir, Ilie Moromete taie, cu ajutorul lui Nilă, un
salcâm falnic. Pentru că de acest copac se leagă o serie de întâmplări din existenţa sătenilor, reprezentând, astfel, un reper
al stabilităţii familiei Moromete, dar şi al întregii comunităţi din Siliştea Gumeşti, tăierea lui anunţă un declin la nivel
micro- şi macrosocial.
Adunările duminicale din poiana fierăriei lui Iocan, unde se face politică, alcătuiesc un alt episod semnificativ
pentru viziunea autorului asupra relațiilor interumane din satul tradițional. Totodată, această scenă subliniază
prestigiul lui Ilie Moromete în sat. El citeşte şi comentează ziarele, iar discuţiile nu încep în absența lui.
Scena fonciirei (plata impozitelor) evidenţiază disimularea lui Moromete care, în faţa agenţilor fiscali, se
comportă derutant: îi exasperează pe cei doi perceptori (Jupuitu şi pe însoţitorul acestuia) ignorându-i şi refuzând să
plătească, apoi, ameninţat că va rămâne fără lucruri - căruţa, caii, zestrea fetelor - , dă o parte din sumă.
Premierea lui Niculae, la sfârşitul anului şcolar, îl surprinde şi îl înduioşează pe Ilie Moromete. Pentru prima dată,
el încearcă o apropiere faţă de unul dintre copii, deși este stângaci, dezorientat, neștiind cum să reacţioneze când îşi
decoperă fiul bolnav de friguri şi premiant.
Secerişul are caracter ritualic. Durează câteva săptămâni, timp în care satul rămâne pustiu. La câmp merg toţi
membrii familiei, copilul cel mai harnic măsoară stanţele şi tot el începe lucrul. În această scenă este evidențiată firea
contemplativă a lui Ilie Moromete. Alegând o muncă mai uşoară (leagă snopii), întrerupe lucrul, pentru a fuma sau a vorbi
cu vreun vecin de lot.
Volumul se încheie cu fuga băieţilor celor mari de acasă. Achim, plecat deja cu oile la Bucureşti, nu se mai
întorsese, iar ceilalţi doi, după un moment dramatic în care tatăl îi bate cu parul, nemulţumiţi de Catrina şi alimentaţi de
mătuşa lor, Maria (Guica), sora mai mare a tatălui, fură caii şi pleacă după fratele lor.
Fuga lui Nilă şi a lui Paraschiv îl determină pe Moromete să vândă, împotriva voinței lui, o parte din pământ şi lotul
din spatele casei. De aceea Moromete trăieşte acum o dramă paternităţii (pentru că îşi pierde autoritatea şi suferă din cauza
dezbinării familiei) şi o alta a țăranului nevoit să vândă din pământul, în care vedea un mijloc de păstrare a independenţei.
În volumul de-al doilea, personajul principal nu mai este Ilie Moromete, a cărui imagine se estompează treptat, ci
mezinul acestuia, Niculae, ajuns activist de partid.
În primele pagini, se prezintă efortul disperat al lui Ilie de a-şi aduce fiii cei mari acasă. La Bucureşti, îl
găseşte pe Paraschiv sudor la tramvaie, pe Nilă, portar al unui bloc, iar pe Achim, încercând să se descurce în comerţ. Scena
întâlnirii dintre tată şi fii este dramatică. În odaia tăcută şi mizeră, planează o tăcere încordată, semn că nici acum
conflictele vechi nu s-au stins. Concilierea nu e posibilă, pentru că băieţii, deşi li se promite pământ, refuză să se întoarcă în
sat. Mai târziu, Nilă moare pe front, iar Paraschiv de tuberculoză. Achim îşi deschide o prăvălie cu ajutorul căreia încearcă
să supravieţuiască.
Întors în sat, Moromete asistă uimit şi neputincios la prefacerile aduse de comunism. Autoritatea în familie îi este
definitiv distrusă. Nici fetele nu îl mai ascultă, iar Catrina, care află că bărbatul ei le-a promis băieţilor pământ, pleacă la
ailaltă-n vale: fata din prima ei căsătorie (Marița, zisă Alboaica). Autoritatea lui Ilie scade şi în sat, pentru că cei mai mulţi
dintre ţărani sunt preocupaţi de noile realităţi istorice şi nu îl mai ascultă ca altădată.
Niculae, mezinul casei, după o îndelungată criză a eului (justificată de eșecul în dragoste, de moartea cumnatului
său, Sandu, de vulnerabilitatea vârstei și de transformările din România postbelică), ajunge activist de partid, devenind un
apostol dogmatic al comunismului. Astfel, discuţiile lui cu propriul tată exprimă viziunea autorului despre atitudinile
contradictorii din epoca postbelică asupra rostului ţărănimii. Ilie susţine ideea independenţei ţăranului, care nu se poate
păstra decât prin simţul proprietăţii, în timp ce mezinul crede în noua ideologie, în colectivizare. Mai târziu, după ce
supraveghează secerişul din Siliştea, Niculae este destituit, apoi îşi continuă studiile, devine inginer horticultor şi se
căsătoreşte cu Mărioara lui Adam Fântână.
Scena cea mai sugestivă în privinţa mentalităţii tradiţionale a lui Ilie Moromete este aceea în care eroul, săpând un
şanţ în jurul şirei de paie, discută cu un personaj imaginar (Bâznae). El apără cu îndârjire ideea independenţei ţăranului,
declarându-se împotriva schimbărilor aduse de noul regim. Acest episod sintetizează opinia autorului însuşi despre
impactul nefast pe care l-a avut comunismul asupra societăţii româneşti, cu precădere asupra ţărănimii . Prin urmare,
Ilie Moromete este, cel puțin în acest episod, un personaj alter-ego.
Capitolul final al romanului prezintă retrospectiv (prin evocarea de către cei apropiați) anii din urmă şi moartea lui
Ilie Moromete. Octogenar, din ce în ce mai străin de noile realităţi, el obişnuia să cutreiere grădina, vorbind singur. Căzut la
pat, înaintea morţii, îi spune, cu trufie, doctorului: “Domnule, eu totdeauna am dus o viaţă independentă!”, replică ce
sintetizează demnitatea ţăranului tradiţional, pentru care satul este o lume unitară, cu legi străvechi, iar modificările aduse de
crunta istorie postbelică nu pot duce decât la exterminarea lui.
Interesul celui de-al doilea volum constă, mai ales, în zugrăvirea noii istorii care a transformat radical satul
românesc. În locul ţăranilor autentici apar alţii, care spun lozinci, caută să se afirme, suspectează şi sunt suspectaţi. Peste tot,
planează teama de noile autorităţi. Oamenii sunt nevoiți să intre în gospodăria colectivă, rămânând, astfel, fără pământuri şi
fără vite. Nu îndrăznesc să se împotrivească strângerii cotelor, se tem să vorbească între ei, ca să nu fie condamnaţi şi
închişi.
4) Incheiere
Așadar, volumul al doilea surprinde imaginea satului desfigurat de normele abjecte impuse de un sistem
totalitar.
De aceea, Moromeţii, de Marin Preda este unul dintre cele mai îndrăzneţe romane despre regimul comunist, apărut
în România antedecembristă, surprinzând o viziune realistă a autorului asupra satului românesc din epoci diferite.
Această carte poate fi citită și ca un document istoric, lămuritor, îndeosebi pentru cei tineri, în privința
transformărilor catastrofale din societatea noastră postbelică.
Romanul postbelic – Moromeţii, de M. Preda
- caracterizarea lui Ilie Moromete -

Romanul Moromeţii, de Marin Preda este o capodoperă a prozei realiste postbelice.


Această carte se compune din două volume. Primul, din 1955, prezintă evenimente petrecute “cu câțiva ani
înaintea celui de-al Doilea Război Mondial”, într-un sat din Câmpia Dunării : Siliştea Gumeşti. În volumul din 1967, deşi
se păstrează spaţiul acţiunii, evenimentele se desfășoară într-o epocă nouă, nefastă, a instaurării comunismului.
Titlul, un substantiv propriu în formă articulată de plural, denumeşte membrii unei familii, anticipând, astfel, una
dintre temele realiste ale cărţii (familia). O altă temă este condiţia ţăranului.
Întâmplările sunt relatate obiectiv, la persoana a III-a, din perspectiva unui narator detașat, omniscient,
omniprezent.
Personajul central din primul volum este Ilie Moromete, ţăran din Siliştea Gumeşti, tată a şase copii
proveniţi din căsătorii diferite. Pornind de la modelul oferit de propriul părinte, Tudor Călăraşu, Marin Preda creează,
prin figura lui Ilie Moromete, tipul ţăranului contemplativ, filozof, reflexiv, care priveşte viaţa ca pe un spectacol, un
simbol al lumii ţărăneşti. ( statut social )
Caracterizarea directă a acestui personaj este sumară. Precizările de ordin biografic explică, întrucâtva,
atitudinea neconciliantă a lui Ilie Moromete, încăpăţânarea lui de a accepta modificările din planul social. “Contingent
‘911”, Moromete se afla “între tinereţe şi bătrâneţe, când numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva ”.
Alte notații naratoriale omnisciente (“tăcut”, ”vesel”, ”tulburat”, ”țeapăn”, “sumbru”) relevă stările derutante ale
protagonistului, schimbările lui de dispoziție. (statut psihologic)
Indirect, trăsăturile personajului sunt dezvăluite treptat, pe fundalul câtorva scene reprezentative, în relaţie cu cei
din jur.
Prima scenă, a cinei, relevă autoritatea eroului în raport cu membrii familiei sale. Spre deosebire de ceilalţi, care
se strâng înghesuiţi în jurul mesei rotunde şi joase, Moromete stă pe prag, parcă deasupra tuturor, afirmându-şi, astfel,
autoritatea, pe care o va pierde curând: propriii copii, mai ales cei mari, din prima căsătorie (Achim, Nilă, Paraschiv), nu-l
mai ascultă, apoi fug de acasă, luând oile şi caii. Mai târziu, este părăsit și de Catrina.
În raport cu satul, Moromete se bucură însă de admiraţie, de prestigiu. În poiana fierăriei lui Iocan, el citeşte şi
comentează ziarele, clarifică articolele şi trage concluzii: “…trei chestiuni se desprind, de fapt, din această situaţie!”
Prin scena salcâmului, se anunţă grijile financiare ale lui Moromete, nevoit să facă rost de bani pentru plata
fonciirei. Ulterior, el va avea probleme cu banca şi cu taxele pentru şcoală ale lui Niculae și va fi nevoit să vândă o parte
din loturi.
Într-o altă scenă, la premierea de sfârșit de an, descoperindu-și mezinul premiant şi bolnav de friguri, uimirea și
emoţia îi generează manifestări stângace. Este dezorientat și înduioșat de suferința lui Niculaie.
Moromete are un mod particular de a vorbi, a gândi şi a se manifesta, pentru că, adesea, între ceea ce spune, face
sau gândeşte, pare să nu existe logică. Aşa se explică de ce atât membrii familiei sale, cât şi alţi ţărani din sat îl percep ca
pe un ins imprevizibil, cu toane. Semnificativă pentru comportamentul disimulant al eroului este scena comică a
fonciirei, când îi exasperează pe agenţii fiscali, ignorându-i şi refuzând să plătească.
Disimulat, inteligent, ironic, Ilie Moromete se amuză adesea pe seama îngâmfării ori a prostiei celorlalţi.
Bigotismul Catrinei, lăcomia lui Paraschiv pe care îl lasă să se ardă cu fasolea, nepriceperea lui Nilă în scena tăierii
salcâmului sunt câteva dintre situaţiile de care profită spre a-şi exprima ironia. Limbajul este deci modalitatea cea mai
reprezentativă pentru reliefarea ironiei şi a spiritului mucalit. De exemplu, lui Nilă îi jutifică tăierea salcâmului printr-o
replică celebră: “Ca să se mire proştii”. Pe Niculae îl ceartă ironic:”Te duseşi în grădină să te odihneşti, că până acum
stătuşi”, iar pe Catrina, după ce câinele Duţulache fură brânza pregătită pentru cină o sfătuiește să-i dea apă. Darul şi
plăcerea de a vorbi îl determină pe Moromete să-şi caute permanent un partener de discuţie, iar când nu-l găseşte sau când
consideră că „nu are cu cine discuta”, în sensul că nimeni nu-l merită ca interlocutor, dialoghează cu sine însuşi. Replicile
lui sunt mai întotdeauna imprevizibile. De exemplu, în partea de început a romanului, Moromete evită să îi dea lui Tudor
Bălosu un răspuns în privinţa vânzării salcâmului. Spunându-i “Să ţii minte că la noapte o să plouă”, îi sugerează că va
avea recolte bune şi nu va mai trebui să vândă. Prin răspunsurile lui neașteptate, Moromete aplică, aşadar, o tactică a
amânării, a ascunderii adevăratelor sentimente şi gânduri.
Moromete are deci o personalitate inconfundabilă, o anume filozofie de viaţă, un univers interior pe care ceilalţi
nu-l înţeleg. Fiind de părere că, atâta vreme cât are pământ, îşi va putea căpătui bine copiii şi va duce o existenţă tihnită și
independentă, vrea să păstreze ceea ce are. Din această perspectivă, se deosebeşte de Ion al lui Rebreanu, ţăran instinctual
şi lacom care face orice pentru a obţine pământ.
Drama pe care o trăieşte personajul lui Preda rezultă din refuzul său de a accepta schimbările exterioare, de a
crede că le poate ocoli. El nu înţelege revolta copiilor și ignoră ameninţările noii istorii, de aceea se înstrăinează de
ceilalți, devenind „tulbure și însingurat”.
În volumul al doilea, în contextul altei epoci, figura lui Ilie Moromete se estompează treptat. Există însă câteva
episoade ce completează portretul protagonistului, precum întâlnirea cu fiii cei mari, la Bucureşti, pe care nu-i poate
convinge să se întoarcă în sat sau discuţiile contradictorii cu Niculae, devenit activist de partid. Prin aceste discuţii,
scriitorul pune faţă în faţă mentalităţi, atitudini opuse despre viaţă, despre rostul ţărănimii. Ilie susţine ideea independenţei
ţăranului, care nu se poate păstra decât prin simţul proprietăţii, în timp ce mezinul crede în noua ideologie, în
colectivizare.(statut moral)
Episodul cel mai elocvent pentru definirea lui Ilie Moromete este acela în care, săpând un şanţ în jurul unei şire
de paie, discută cu un personaj imaginar (Bâznae). Scena reflectă atitudinea lui refractară faţă de schimbările produse în
sat odată cu instaurarea comunismului: “Şi de ce crezi că n-ai fi tu ultimul prost de pe lume şi că mai degrabă tu ar trebui
să dispari?” Ilie Moromete apără cu îndârjire ideea independenţei ţăranului. Declarându-se împotriva schimbărilor
aduse de noul regim, el devine un personaj alter-ego, deoarece exprimă opinia autorului însuşi despre impactul nefast al
comunismului asupra societăţii româneşti, cu precădere asupra ţărănimii.
Ilie Moromete nu renunţă niciodată la simţul proprietăţii. Ultimele sale vorbe: “Domnule, …eu totdeauna am dus
o viaţă independentă” îi exprimă încăpăţânarea de a susţine, până la capăt, rostul tradiţional al ţărănimii.
Acest erou memorabil este deci un simbol al omului demn, care își menține cu fermitate propriile convingeri,
chiar dacă o asemenea atitudine presupune înstrăinarea de lumea în care se vede nevoit să trăiască și în care se simte
înfrânt.
Relaţia dintre două personaje dintr-un roman de Marin Preda (Ilie Moromete şi Catrina)

Romanul Moromeţii, de Marin Preda este o capodoperă a prozei realiste postbelice.


Această carte se compune din două volume. Primul, din 1955, prezintă evenimente petrecute “cu câțiva ani
înaintea celui de-al Doilea Război Mondial”, într-un sat din Câmpia Dunării: Siliştea Gumeşti. În volumul din 1967, deşi
se păstrează spaţiul acţiunii, evenimentele se desfășoară într-o epocă nouă, nefastă, a instaurării comunismului.
Titlul, un substantiv propriu în formă articulată de plural, denumeşte membrii unei familii, anticipând una dintre
temele realiste ale cărţii (familia). O alta este condiţia ţăranului.
Întâmplările sunt relatate obiectiv, la persoana a III-a, din perspectiva unui narator detașat, omniscient,
omniprezent.
Două dintre personajele romanului sunt Ilie Moromete şi a doua soţie a acestuia, Catrina, țărani din Siliștea
Gumești. Ilie este tatăl a trei băieţi din prima căsătorie (Achim, Nilă şi Paraschiv), având, împreună cu Catrina alţi trei copii:
Ilinca, Tita şi Niculae. Și Catrina fusese măritată, dar îi murise bărbatul și rămăsese cu o fată, Marița (Alboaica), pe fare i-o
creștea socrul. Chiar dacă primul bărbat îi murise nu pe front, ci acasă, de apă la plămâni, fusese împroprietărită, ca
“văduvă de război” (statut social)
Pentru realizarea portretelor celor două personaje, autorul porneşte de la modelele oferite de propriii
părinți: Tudor Călăraşu și Joița Preda.
Traiul Catrinei cu Ilie Moromete este dificil. “Contingent ‘911”, bărbatul se afla “între tinereţe şi bătrâneţe, când
numai nenorociri sau bucurii mari mai pot schimba firea cuiva”. Iar schimbările lui de dispoziție (e “tăcut”, ”vesel”,
”tulburat”, ”țeapăn”, “sumbru”) o derutează.
Personaj principal în primul volum, Ilie Moromete se dezvăluite treptat, pe fundalul câtorv scene reprezentative ale
cărții (cina, tăierea salcâmului, adunările duminicale, fonciirea, premierea lui Niculae, secerişul), în relaţie cu cei din jur:
propriii copii, alţi ţărani, agenţii fiscali şi, nu în ultimul rând, Catrina.
Moromete este autoritar faţă de membrii familiei sale, se bucură de prestigiu în rândul sătenilor, este disimulat,
ironic, mucalit – trăsături care reies, în primul rând, din limbaj, din modul său particular de a vorbi, de a gândi şi de a se
manifesta. El are deci o personalitate inconfundabilă, o anume filozofie de viaţă, un univers interior pe care ceilalţi nu-l
înţeleg.
Atitudinea lui faţă pământ se deosebeşte de cea a lui Ion din romanul omonim al lui Rebreanu. Dacă Ion este
ţăranul instinctual, lipsit de scrupule, care face orice să obţină loturi, Ilie Moromete, ţăran mijlocaş, consideră că, păstrând
ceea ce are, îşi va putea căpătui bine copiii şi va duce o existenţă tihnită, independentă.
În ceea ce o priveşte pe Catrina, ea este, ca orice femeie de la ţară, deprinsă cu grijile, cu munca în gospodărie
şi cu cea de la câmp, deci o femeie care duce singură greul gospodăriei sale. De exemplu, în prima scenă a romanului,
când întreaga familie se întoarce de la câmp, nici băieţii nici fetele nu o ajută să pregătească cina, preferând fie să doarmă, fie
să meargă la scăldat. (statut psihologic)
Femeia este nemulţumită de atitudinea băieţilor celor mari, cărora mătuşa Guica le alimentează ura împotriva ei,
de aceea izbucnește adesea, mustrător : „Veniţi de la deal şi vă lungiţi ca vitele şi eu să îndop o ceată de haidamaci...” Este
nemulțumită, mai ales, de atitudinea bărbatului autoritar care îi persiflează bigotismul și care obişnuieşte să ignore treburile
casnice pentru plăcerea de a vorbi. „Eşti mort după şedere şi tutun... « îi reproşează ea lui Ilie. Iar într-o altă scenă, cea a
secerişului, când bărbatul îl lasă pe Paraschiv să se ardă cu fasolea, îi spune, plină de năduf: „Îţi arde de prostii! (…) După ce
că nu munceşti, nici nu taci!”
Conflictele dintre soţi sunt generate, în primul rând, de refuzul bărbatului de a trece pe numele nevestei casa şi o
parte din loturi, culminând, în volumul al doilea, cu încercarea lui Moromete de a-şi aduce acasă fiii fugiţi la Bucureşti,
promiţându-le pământ. Acest gest o va determina să-şi părăsească bărbatul la bătrâneţe şi să plece la fata din prima căsătorie.
Catrina este o femeie cumpătată, sensibilă la nevoile copiilor (mai ales ale mezinului), îngrijorată de conflictele
care se nasc în sânul familiei. Pe Moromete, nu-l înţelege, pentru că acesta nu-şi dezvăluie planurile. De aceea, asemenea
celorlaţi din casă, îl consideră un ins imprevizibil, plin de toane.
Prin personajul Ilie Moromete, Marin Preda a creat o apariţie inedită în literatura noastră, un ţăran mult mai
complex decât în alte proze rurale, date fiind natura lui reflexivă, modul său particular de a percepe lumea în care trăieşte.
Catrina se aseamănă cu eroine memorabile, reprezentative pentru lumea satului patriarhal - cu Vitoria Lipan sau cu
Smaranda Creangă -, toate fiind, deopotrivă, simboluri ale femeii deprinse cu spiritualitatea mitică a satului, harnice şi
credincioase.
Prin relaţia dintre Ilie și Catrina Moromete, autorul a creat imaginea unor țărani tradiţionali, preocupați de copiii şi
de gospodăria lor, încercați de neînțelegerile familiale și de o istorie care le strică definitiv rostul existenței.