Sunteți pe pagina 1din 2

Neomodernismul / Nichita Stănescu - Leoaică tânără, iubirea

1)Introducere
În perioada 1948-1960, cunoscută şi sub denumirea obsedantul deceniu, presiunile ideologiei comuniste au făcut ca fenomenul literar
românesc să fie înterupt brutal. S-a permis atunci publicarea unui singur gen de literatură, creată după modelul sovietic.
La începutul deceniului al şaptelea, acceptându-se şi tipărirea unor volume de un lirism veritabil, s-a născut o nouă generaţie de poeţi:
a neomoderniştilor care au refăcut punţile cu modernismul interbelic, cu adevărata literatură.
Ignorând reţetele ideologice, neomoderniştii s-au întors la metafora subtilă, insolită, aşadar, la limbajul expresiv, ermetic, scriind o
lirică a eului, filozofică, a existenței și a cunoașterii. Poezia neomodernistă cultivă ironia și spiritul ludic, împingând ambiguitatea până la
nonsens.
Această generaţie, a anilor ’60-’80, este a poeţilor Nichita Stănescu, Ana Blandiana, Emil Botta, Constanţa Buzea, Şt. Augustin
Doinaş, Marin Sorescu, Geo Dumitrescu.
2)Elemente de compoztie
Nichita Stănescu, cel mai reprezentativ poet neomodernist, şi-a manifestat, de la început, preferinţa pentru anumite teme - iubirea,
moartea, naşterea, condiţia poetului şi a poeziei, absolutul, cunoaşterea -, precum şi capacitatea de a crea un limbaj poetic original.
Nichita Stănescu a debutat în 1960 - an care marchează și trecerea de la epoca proletcultistă la neomodernism - cu volumul “Sensul
iubirii”, urmat, în 1964 de “O viziune a sentimentelor”.
Pentru că tema centrală a creaţiilor din “O viziune a sentimentelor” este iubirea - tratată romantic, într-un „Cântec”, ca pe o fericită
“întâmplare a fiinţei”, ca pe o “minune” -, criticul literar Eugen Simion l-a definit drept “romanul unei idile”.
O creaţie reprezentativă a volumului “O viziune a sentimentelor” este “Leoaică tânără, iubirea”, al cărei titlu, reluat în incipit, cuprinde o
metaforă decodificată printr-o apoziţie. Astfel, poetul creează analogii între simbolurile leoaicei (fiinţă sălbatică, graţioasă, imprevizibilă,
agresivă) şi iubire. Adjectivul – epitet “tânără” sugerează eternitatea sentimentului, ideea că dragostea nu oboseşte, nu îmbătrâneşte.
3)Secvente lirice
Poezia este alcătuită din cinci secvenţe lirice.
Prima ilustrează impactul întâlnirii cu “leoaica tânără” care, după o pândă încordată, muşcă: „Colţii albi mi i-a înfipt în faţă, / m-a
muşcat leoaica azi de faţă”. Așadar, iubirea este inevitabilă. Năvăleşte pe neașteptate în sufletul adolescentin, sfâşiindu-l.
A doua secvenţă surprinde imaginea universului definit metaforic ca un cerc - simbol al desăvârşirii - „când mai larg, când mai
aproape”. Se sugerează, de asemenea, că eul îndrăgostit este conectat la natura înconjurătoare, la cosmos, la transcendent. Dar și că
dragostea este amețitoare.
Următoarele patru versuri transmit ideea că sentimentul iubirii transfigurează universul lăuntric. Că simţurile se detaşează de planul
concret. Privirea - definită, insolit, prin metafora „curcubeu tăiat în două” - , întâlneşte auzul „tocmai lângă ciocârlii”: în spaţiul înalt, al cerului.
Printr-o analogie cu legenda ciocârliei îndrăgostite de soare, precum și cu trilul ei încântător, această secvență subliniază ideea că
sentimentul dragostei înseamnă întâlnirea cu transcendentul.
Versurile „Mi-am dus mâna la sprânceană, / la tâmplă şi la bărbie, / dar mâna nu le mai ştie” sugerează o metamorfoză capitală.
Îndrăgostitul, trăind o stare de graţie, se detașează de concret, nu se mai recunoaşte.
Finalul poeziei readuce în centrul discursului liric simbolul leoaicei, fapt ce conferă textului caracter simetric. Leoaica, acum „arămie”,
„alunecă-n neştire / pe-un deşert în strălucire”, semn că a devenit omniprezentă, atotputernică. Mişcările ei „viclene” subliniază, de
asemenea, tema triumfului iubirii asupra sinelui. Iar repetiţia din final „înc-o vreme / şi-ncă-o vreme” exprimă ideea că iubirea învinge timpul,
că este eternă.
4)Incadrarea in curent
Încadrarea poeziei “Leoaică tânără, iubirea” în lirica neomodernistă se justifică, în primul rând, prin reflecția filozofică și prin
întoarcerea la sentiment, la subiectivitate. Poezia este deci de tip confesiv, o „autocomunicare”, datorită mărcilor eului poetic (mi, mă, am dus)
și a organizării ei sub forma unui monolog liric.
De remarcat este, totodată, libertatea prozodică: inegalitatea secvenţelor lirice şi a măsurii, minuscula de la începutul majorităţii
versurilor, ingambamentul etc., precum şi abstractizarea şi ambiguitatea limbajului poetic. Metaforele sunt insolite, originale: iubirea este o
“leoaică tânără”, privirea - un “curcubeu tăiat în două”, natura - un “cerc de-a dura”, universul intim - “un deşert în strălucire”.
5)Incheiere
“Leoaică tânără, iubirea” este o poezie definitorie pentru viziunea lui Nichita Stănescu asupra modului în care un eu adolescentin se
transformă în urma experienţei erosului. Tocmai de aceea această creaţie se poate interpreta şi ca artă poetică, deoarece transmite ideea că
dragostea influenţează sensibilitatea unui creator.
Leoaica tânără, iubirea 

Leoaica tânără, iubirea


mi-ai sărit în faţă.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.

Şi deodata-n jurul meu, natura


se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Şi privirea-n sus ţişni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.

Mi-am dus mâna la sprânceană,


la tâmplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
Şi alunecă-n neştire
pe-un deşert în strălucire,
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mişcările viclene,
încă-o vreme,
şi-ncă-o vreme...