Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Atitudinea Moralei Crestine Ortodoxe Fata de Avort, Divort, Abandonul Copii
Atitudinea Moralei Crestine Ortodoxe Fata de Avort, Divort, Abandonul Copii
1. Familia este prima si cea mai mica celula a organismului social si o biserica in mic
in marea comunitate a Bisericii. De aici, interesul, deopotriva, pentru familie din
partea Statului si din partea Bisericii. Desigur, in masuri diferite pentru Stat, dar
totdeauna prezentand acelasi interes major indiferent de ideologiile veacului privind
familia si problema demografica, pentru Biserica si Morala crestina ortodoxa, de-a
lungul timpului si mai cu seama astazi intr-o societate cu o gandire sociala
secularizata. Originea casatoriei si deci a familiei sta in insasi natura sociala a omului
si a vietii lui, precum si in vointa lui Dumnezeu exprimata pozitiv la crearea
omului: <<Si a zis Dumnezeu: <<Sa facem om dupa chipul si dupa asemanarea
noastra, … Si a facut Dumnezeu pe om dupa chipul Sau … a facut barbat si
femeie. Si Dumnezeu i-a binecuvantat, zicand: <<Cresteti si va inmultiti si
umpleti pamantul si-L stapaniti si domniti … peste toate vietatile ce se misca pe
pamant si peste tot pamantul>> (Fac. 1, 26-28).
Ca orice institutie, familia se intemeiaza printr-un act, si anume prin casatorie, adica
prin legatura de buna voie si pe toata viata, a unui barbat si a unei femei. Casatoria ca
institutie divina naturala (jure divino naturale), a fost asezata in forma monogama de
Dumnezeu in rai, la crearea omului: <<Nu este bine sa fie omul singur; sa-i facem
ajutor potrivit pentru el>> (Fac. 2, 18). Pentru a reface caracterul monogam al
casatoriei, intinata si ea prin caderea protoparintilor, Mantuitorul Hristos a ridicat
casatoria la rang de Sfanta Taina, redandu-i prin impartasirea harului comuniunii
bipersonale celor ce realizeaza impreuna legatura ei naturala, rostul si importanta ei
primordiala. De aceea si Sfantul Apostol Pavel o numeste <<mysterion mega>> si o
asemana cu legatura dintre Hristos si Biserica (Efes. 5, 23 si 32), subliniind astfel ca
in casatorie legatura sufleteasca dintre soti sta pe primul plan, determinand
comuniunea si unitatea sotilor in aceasta comuniune si prevaland insotirea conjugala.
Desigur odata incheiata, casatoria in general, adica cea civila, si casatoria crestina
creeaza si o serie de efecte juridice si respectiv efecte sau consecinte religios-morale
si canonice.
Cununia fiind o Sfanta Taina care impartaseste celor casatoriti civil, harul
dumnezeiesc pentru dragostea totala si deci neprihanita intre ei harul dumnezeiesc al
unirii bipersonale, casatoria bisericeasca, crestina, este din punct de vedere canonic
cea mai perfecta si deplina casatorie (matrimonium ratum) cu autoritate obligatorie in
Biserica si ar trebui si in Stat, ca una ce este indeplinita potrivit atat legilor si formelor
bisericesti, cat si celor civile. De aici si dispozitia Bisericii noastre Ortodoxe de a
administra Taina Cununiei numai celor casatoriti civil. In cazul acesta, simpla
casatorie civila (matrimonium legitimum seu legale) incheiata numai dupa legile si
formele civile inaintea forurilor civile si deci cu putere numai in Stat, este o casatorie
imperfecta. Din punct de vedere dogmatic si canonic casatoria civila neurmata de
Taina Cununiei este privita drept concubinaj, bineinteles daca sotii sunt crestini
ortodocsi, iar pentru Biserica Romano-Catolica aceasta casatorie este socotita un
concubinaj condamnabil.
Dupa codul civil, casatoria poate fi: obligatorie, impusa deci tuturor cetatenilor care
doresc sa se casatoreasca, sau facultativa cand ramane la aprecierea fiecaruia de a
incheia o cununie sau o casatorie civila.
Desigur mai sunt si alte urmari juridice legate de casatorie de-a lungul istoriei, ca act
civil precum si de cea religios-crestina, pe care renuntam a le aminti intrucat acestea
par a nu avea implicatii directe asupra a ceea ce numim rani, lipsuri si pacate care
pandesc, lovesc si nimicesc chiar casatoria in sine si buna convietuire si impreuna
misiunea sotilor, pentru societate si comunitatea bisericeasca, in lucrarea ei de zidire
sociala si moral-religioasa a acestora din urma.
Scoaterea Evei din Adam inseamna ca Eva a fost cuprinsa virtual in Adam si inainte
de aducerea ei distincta la existenta. Dar ea a fost cuprinsa in Adam nu ca ceva identic
cu el si deci ea nu e rezultatul unei simple dezvoltari a lui. Omul este bipolar in sine
insusi. Numai asa el e fiinta dialogica. Partenerii insisi in dialog trebuie sa aiba ceva
comun, dar si ceva deosebit, mai deosebit decat are un individ de acelasi sex fata de
un alt individ 7. Ca protoparinte al neamului omenesc, Adam implica totdeauna pe
Eva, sau cum spune Paul Evdokimov, <<Adam a fost totdeauna Adam-Eva>>. Iar
modul aducerii la existenta a Evei este marea taina a consubstantialitatii conjugale a
barbatului si femeii 8.
Dumnezeu a creat pe Adam si Eva pentru cea mai mare iubire intre ei, <<reflectand
cum spune Teofil de Antiohia, misterul unitatii divine>> 9. Deci omul conjugal este
chipul lui Dumnezeu trinitar, si dogma trinitara este Arhetipul divin, icoana
comunitatii conjugale 10.
Dar pentru a fi o unire desavarsita, intr-un trup si suflet, dar in doua persoane,
casatoria implica o iubire desavarsita care sa asigure uniunea in doime si a doimei in
uniune. De aceea, casatoria trebuie sa fie indisolubila. De altfel, casatoria a avut chiar
de la inceput, din paradis, atributele unitatii si indisolubilitatii. Barbatul avea, in mod
deplin, in unirea desavarsita cu o femeie, tot ce-l completa esential si femeia la fel.
Si fiindca gestatia este crearea unei vieti, pe care nimeni intr-un studiu al evolutiei nu
o poate nega, proavortionistii declara ca fatul este om, deoarece nu are viata proprie,
intrucat embrionul, sustin ei, este o bucata de carne a carei expulzare din corpul
mamei este o problema absolut personala si deci nu constituie o problema morala si cu
atat mai mult nu poate fi considerata crima. <<Fatul devine omul separat de
personalitatea mamei sale numai cand poate sa aiba existenta de sine, adica odata cu
cresterea sa>>, scrie o adepta a avortului 19.
Dar este, intr-adevar, fatul fara suflet si deci fara viata autonoma? Este doar o parte a
corpului mamei sale, care are atunci si dreptul de a dispune de el dupa cum doreste,
sau fatul are viata cu totul independenta, este o persoana absoluta independenta care
se afla totusi intr-o relatie de dependenta sub raportul hranei, al mediului corpului
matern, asa cum ne aflam, de altfel, toti intr-o relatie de dependenta de mediu natural,
sub raportul hranei, imbracamintei, locuintei etc.? Acestei intrebari multiple ii da
astazi raspunsul medicina, combatand prin marile ei personalitati avortul insusi si
legiferarea paracticarii lui.
Tema avorturilor nu poate fi limitata astazi doar la cei care-l practica. Ea constituie
problema constiintei morale a omenirii intregi, intrucat priveste insasi viata omului, ca
dar al lui Dumnezeu fata de care fiecare este responsabil.
Fatul reprezinta o evolutie somatica si sufleteasca in corpul matern. Asupra acesteia
toti medicii sunt de acord chiar daca nu toti dau aceleasi date privind inceputul
manifestarii vietii fatului. De pilda, cu multi ani in urma, medicii din S.U.A. sustineau
ca viata fatului incepe dupa implinirea a 12 saptamani de la momentul conceperii.
Parerea aceasta a avut ca rezultat faptul ca in S.U.A un numar imens de avorturi (91%
din numarul total) se faceau inainte de implinirea a 12 saptamani de viata.
f. la 12 saptamani (92 zile, 3 luni), copilul in pantecele mamei are toate organele sale
definitiv conturate, chiar si amprentele degetelor, nu-i lipseste decat respiratia. La 3
luni, fatul are atata viata incat reuseste sa-si intoarca capul, sa-si schimbe expresia
fetei si sa se miste, sa stranga pumnul, sa gaseasca gura si sa-si suga degetul 21.
In acelasi fel s-au pronuntat si alti multi doctori si specialisti in astfel de probleme din
diferite tari si parti ale lumii. Concluziile medicului Ernest Haupt, dintr-un studiu
moral, sociologic si biologic foarte documentat, sunt definitorii pentru cei ce si opun
avortului calificandu-l drept crima cu premeditare. El afirma: <<Ovulul fecundat nu
este o simpla masa celulara fara caractere specifice. El nu este in acest stadiu nici
farama de viata botanica, nici macar embrionul vreunui sir biologic de viata. Este pe
deplin si absolut viata unei existente umane. Si are atata viata cat are noul nascut,
copilul de gradinita, adolescentul si adultul. Prin urmare, prin avort se omoara viata
omeneasca, existenta omeneasca, chiar daca ea se afla in stadiul cel mai de
inceput>> 22.
Deci fatul are viata lui personala, ca este fiinta omeneasca autonoma si persoana
umana deplina, traind si dezvoltandu-se in dependenta de mediul matern. Intreruperea
sarcinii nu este deci dreptul aceleia care-l poarta.
Deci faptul ca sarcina nu este inca persoana deplina, conturata, nu inseamna ca poate
fi redusa la un lucru, devenind obiect de proprietate, de vanzare sau de inmagazinare.
De asemenea nu inseamna ca femeia insarcinata poate sa dispuna libera de fat, cum
poate sa dispuna de oricare alta parte a corpului ei. Fatul nu este lucru sau obiect, sau
o simpla parte a corpului femeii ci gena cu viata in evolutie intrepatrunsa cu viata
celei insarcinate. Aceasta particularitate minunata si deosebita a fatului ca persoana in
devenire, nu poate nimeni sa o nege. De aceea fatul este si trebuie sa fie protejat de
dreptul civil ca ceva deosebit. Protejarea speciala a fatului prin lege este astazi o
necesitate imperioasa 23. <<Omul exista ca om, din clipa conceptiei pana in clipa
mortii lui biologice. De aceea, in orice moment din viata lui 24, daca are loc o
interventie impotriva supravietuirii lui, aceasta se considera omucidere>> 25. Copiii
nu sunt deci proprietatea mamei, a parintilor si nici chiar proprietatea societatii, ca sa
dispuna ea cum vrea de ei inca din pantecele mamelor lor.
Sfantul Justin Martirul (Apologia pro christianis 29; P.G. VI, 373) si Clement
Alexandrinul (Stromata II, 233, P.G. VIII, 1089 B.C.) afirma ca omului nu-i este
ingaduita casatoria decat in vederea continuarii speciei umane si ca o piedica in calea
desfranarii. Datoria de a naste copii reiese in direct si din canoanele ce opresc
desfranarea si pacatele impotriva firii pe care Sfantul Grigorie de Nyssa, in can. 4, le
asimileaza adulterului 26.
Fiind un act direct impotriva vietii umane, avortul in sine si diferitele practici si
mijloace folosite in comiterea acestuia sunt cuprinse si interzise prin insasi porunca a
VI-a a Decalogului: <<Sa nu ucizi>> (Deut. 5, 17), de indata ce fatul chiar de la
inceput este si se manifesta ca o existenta umana, deplina, autonoma, ca persoana
umana, in dependenta, desigur, de mediul matern. Dependenta aceasta nu-i da insa
mamei dreptul de a dispune cum voieste de ceea ce s-a zamislit in pantecele ei, cu atat
mai mult nu da nici un drept legii civile sa scoata de sub incidenta sa avorturile si
practicile avortive, intrucat ea nu trebuie sa contrazica prin nimic dispozitiile legii
morale naturale care interzice in principiu uciderea, cum se afirma prin porunca a VI-a
a Decalogului. Cartea folositoarea de suflet: <<Mantuirea pacatosilor>> (Partea a II-
a, cap. VI, 5), aprofundand cuprinsul poruncii a VI-a, precizeaza: <<Prin aceasta
porunca se intelege, uciderea sufleteasca si trupeasca, adica daca ai sfatuit pe
aproapele tau sa desfraneze sau sa ucida sau alt pacat sa faca, sau l-ai insotit, sau l-
ai ajutat la aceasta, esti socotit ucigas sufleteste al fratelui tau>>. Iar despre trup se
spune: <<Daca ai ucis pe cineva, sau ai cugetat sa ucizi.. sau daca ai batut femeia si-
a lepadat pruncul sau, daca a luat plante sa ucida pruncul sau sa nu ramana
insarcinata, toate acestea si altele asemenea se socotesc ucideri si se canonicesc cu
multa asprime>> 27.
Copiii nascuti si crescuti nu au loc in afara legaturii dintre soti si nici nu se substituie
legaturii dintre soti, - <<ci ei sporesc in mod esential comunicarea dinte soti, prin
responsabilitatea comuna in care ei se unesc, deci adancesc aceasta casatorie, care fara
copii se saraceste de substanta spirituala interioara. Sotii devin in acest caz, de cele
mai multe ori, o unitate egoista in doi, poate de un egoism mai accentuat decat cel de
unul singur, pentru ca un sot are in celalalt aproape tot ce-i trebuie pentru a se
satisface in ordinea material-trupeasca si pentru a nu suferi nici de singuratate atat de
mult ca cel inchis in egoismul de unul singur>> 29.
Or, prin copii sotii depasesc acest egoism deschizandu-se spre altii. De asemenea prin
copii sotii depasesc acest egoism deschizandu-se spre altii. De asemenea prin copii
sotii se deschid mai mult spre societate in general, de care ei au nevoie pentru
cresterea copiilor lor, pentru incadrarea lor in societate. Prin copii, sotii intra in relatii
mai bogate si variate cu societatea. P. Florensky spunea ca societatea deci si Biserica
este formata din unitati duale, nu din indivizi: am zice din molecule, nu din atomi. Dar
o familie care nu are copii nu este necesara in mod deplin societatii. Familia
promoveaza coeziunea sociala, biserica, nu indivizi izolati sau singuratici. Celula
familiei desi nu se dizolva in organismul bisericesc sau social, trebuie sa fie intr-o
comunicare cu celelalte celule prin <<sangele>> comun al lor, prin copii.
Avortul sau evitarea nasterii de prunci inseamna deci si o saracire spirituala a sotilor si
deci o inchidere a lor intr-un egoism pagubitor lor, dar si o saracire spirituala a
societatii Bisericii.
Avortul trebuie combatut si pentru saracia spirituala pe care o aduce celor doi soti,
precum si pentru consecintele nefaste asupra sanatatii insasi a femeilor in cauza.
Nu trebuie pierdute din vedere nici consecintele grave ale practicilor avortive si ale
legilor care le permit si le incurajeaza in numele libertatii depline a femeilor, a sotilor,
pentru societate, pentru o natiune, pentru Biserica.
4. Divortul, flagel al societatii moderne. Casatoria incepe cu o iubire in care se
sintetizeaza atractia trupeasca si cea spirituala cu o iubire in care fiecare pretuieste
taina celuilalt si afirma in iubirea spre celalalt disponibilitati nelimitate de a-l respecta
ca persoana, de a accepta toate jertfele, toate daruirile si oboselile pentru el.
Sinteza acestei iubiri initiale, totale, spre o legatura care se cere actualizata si
concretizata in fapte, aspectul spiritual capatand un loc tot mai important in aceasta
legatura de viata a celor doi. Fiecare dintre cei doi soti inscrie in fiinta sa tot mai
multe semne de atentie, de intelegere, de daruire si jertfire din partea celuilalt, iar
acestea ii leaga tot mai mult pe cei doi, ii fac sa se cunoasca si sa se pretuiasca tot mai
mult, iar aceasta <<memorie>> spirituala, vie, care inalta pe fiecare dintre cei doi ca
persoana, inaltandu-l pe unul prin celalalt, face sa se penetreze de tot mai multa
spiritualitate si familiaritate actelor lor de iubire trupeasca.
Trupul fiecaruia devine pentru celalalt un transparent al zestrei lui spirituale, capata o
adancime spirituala tot mai mare, fiecare devine pentru celalalt o taina tot mai
necunoscuta dar si tot mai indefinibila in acelasi timp. Iar aceasta taina a fiecaruia, se
descopera numai celuilalt, se realizeaza numai prin el si pentru el. Taina fiintei si
vietii fiecaruia dintre cei doi se imbina cu a celuilalt intr-o taina unica, fiecare purtand
tot mai mult din celalalt in persoana sa. Astfel casatoria si indeosebi casatoria crestina
este o adevarata taina vie a dualitatii sau a unitatii duale care incepe sa se simta si sa
se realizeze din momentul unirii celor doi in casatorie sau si de mai inainte, dar ei, cei
doi, isi actualizeaza si dezvolta virtualitatile in tot cursul vietii lor fara sa se
plictiseasca unul de celalalt 31.
Casatoria inseamna pentru cei doi o cruce si o impreuna cruce, caci cei doi trebuie sa-
si rastigneasca statornic lacomia si atotsuficienta proprie, fiecare trebuie sa-si invinga
autoidolatrizarea sa si idolatrizarea familiei din care provine, fiecare trebuie sa ramana
mereu proaspat pentru celalalt. Aparand rutina si oboseala unuia fata de altul, apare si
divortul.
Divortul este ruperea tainei unice, fiindca a slabit si a pierit iubirea care tinea pe cei
doi intr-o unitate duala. Bazata pe cuvantul Mantuitorului; <<Ceea ce Dumnezeu a
unit, omul sa nu desparta>> (Mat. 19, 6), Biserica Ortodoxa nu divorteaza pe cei
casatoriti, decat in cazul cand unul dintre ei a rupt unitatea dintre ei prin
adulter: <<Iar Eu zic voua: Ca oricine va lasa pe femeia sa, in afara de pricina de
desfranare, si se va insura cu alta, savarseste adulter; si cine s-a insurat cu cea
lasata, savarseste adulter>> (Mat. 19,9). De asemenea, Biserica Ortodoxa nu cununa
pe cineva mai mult de trei ori. Pentru a doua casatorie Biserica impune o pocainta si o
oprire de la Sfanta Impartasanie pe timp de doi ani, iar pentru a treia, pe timp de 5 ani.
Iar in rugaciunile din randuiala acestei casatorii se cere iertarea pacatelor celor ce se
cununa: <<Stapane, Doamne Dumnezeule… iarta faradelegile robilor Tai, chemandu-
i pe dansii la pocainta si dandu-le lor iertarea greselilor, curatirea pacatelor… celor de
voie si celor fara de voie, Cel ce stii neputinta firii omenesti>>. Cand unul dintre soti
a decedat celalalt era liber sa se casatoreasca fara divort bisericesc, caci casatoria
prima inceteaza (Rom. 7, 2, 3).
Adulterul distruge realitatea insasi, esenta mistica a casatoriei, care este iubirea duala.
Biserica recunoaste ca exista cazuri in care viata conjugala este golita de substanta sa
sacramentala, nemaifiind decat o profanare perpetuata mergand pana la pierderea
sufletului. In cazul acesta, indisolubilitate legaturii risca sa constranga la minciuna;
protejand binele comun se masacreaza binele personal. Deci, daca iubirea duala sau
unitatea duala existentiala a disparut, legea nu poate nici sa tamaduiasca si nici sa
invie ceva mort si nici sa spuna: <<Ridica-te si mergi !>> 32.
Dar nu numai adulterul este cauza divortului si deci a dezbinarii caminului familial.
Sunt si alte cauze, motive sau ocazii ale acestuia. Biserica grupeaza motivele de divort
in urmatoarele patru categorii: motive care provoaca moartea religioasa; motive care
provoaca moartea morala; motive care provoaca moarte fizica partiala; motive care
provoaca moartea civila 33.
Intre motivele care provoaca moartea morala retinute si de legea civila sunt: alienatia
incurabila, crima, avortul, atentatul la viata sotului, osanda grava din partea
duhovnicului data pentru pacatele foarte grele, cum sunt cele strigatoare la cer,
adulterul, bolile venerice, silirea la acte imorale, refuzul convietuirii conjugale, si
parasirea domiciliului.
Aceste doua categorii asupra caraora m-am oprit, adica motivele care provoaca
moartea morala si motivele care provoaca moartea fizica partiala, sunt motivele
clasice importante cu care opereaza nu numai dreptul bisericesc si dreptul laic, in
materie de divort.
Divortul si dezbinarea familiei au devenit o adevarata plaga in societatea nostra
secularizata si secularizanta. Cauzele acestora trebuie cautate in primul rand in
ideologiile secularizante si secularizate ale vremii noastre. S-a pierdut in mare masura
tensiunea misterului persoanei si a misterului pe care il implica casatoria in general si
familia crestina in special. Casatoriile de interes precum si cele concepute doar ca
mijloace de satisfacere a poftei trupesti nu sunt trainice, caci cei doi se plictisesc
repede unul de altul si cauta infinitul in lucruri finite si goale de continut.
De aceea crestinismul nu cunoaste decat doua atitudini drepte fata de pofta trupeasca:
sau infranarea totala de ea, in afara casatoriei, sau o folosire a satisfacerii ei ca mijloc
de unire sufleteasca si de inaintare in ea, pentru cei casatoriti.
Aceasta este neprihanirea patului de care vorbesc rugaciunile din randuiala Tainei
Cununiei, sau castitatea conjugala. Biserica atribuie si casatoriei o castitate si o
considera un drum spre o mai mare castitate. Ca si castitatea monahala, si castitatea
celor casatoriti adica curatenia morala a celor casatoriti este o libertate a spiritului.
Pentru amandoua se cere o lupta spirituala.
Satisfacuta in afara casatoriei, pofta trupeasca il robeste pe barbat asa de mult incat el
nu mai vede in femeie decat un instrument, un obiect al satisfacerii si invers. Acelasi
lucru se intampla si in casatorie atunci cand cei doi nu fac efortul sa transfigureze si sa
spiritualizeze, prin unirea lor sufleteasca, unirea lor trupeasca 34. Si aceasta se
intampla aproape intotdeauna acolo unde lipseste harul credintei. In acest caz, pofta
trupeasca plictisita repede de o femeie sau de un barbat cauta in alta parte satisfactie.
Se stie ca copiii sunt cei mai raniti sufleteste si material de dezbinarea celor doi si mai
mult, cei doi se simt stanjeniti de vlastarele lor, iar copiii, in multe cazuri bat
drumurile intre casa mamei si casa tatalui, sau si mai rau, sunt obligati sa apeleze la
autoritatea civila pentru a-i obliga pe cei doi parinti la adapost, intretinere si educatie.
Sunt si situatii in care unul dintre parinti foloseste pe copii in denigrarea si ruinarea
celuilalt, pentru obtinerea de avantaje sau pentru acoperirea unor pacate sau patimi
personale, speculand varsta si mica putere de intelegere a copiilor in problemele grave
care au confruntat pe cei doi.
Sunt si situatii, cand unul dintre soti se sacrifica pur si simplu pentru copii, ingrijindu-
se nu numai de cresterea, hrana, imbracamintea si adapostul lor ci si de o buna
educatie si pregatire profesionala a acestora pentru viata, in societate, fiindu-le in
acelasi timp si tata si mama.
Dar intalnim si situatii cand copii in frageda varsta din casatorii dezbinate ajung pe
drumuri, de care trebuie sa se ocupe societatea si Biserica.
Starea de divort nu este usoara nici pentru sotii insisi indiferent de temeinicia sau
gratuitatea motivelor dezbinarii. Sotii dezbinati se simt liberi mai mult in aparenta,
caci in realitate, tinzand in mod normal dupa o implinire sufleteasca, trupeasca,
sociala sunt vesnic in cautarea unui altul sau a unei alta care sa le aduca aceasta
implinire; n-au stare, n-au multumire, n-au adapost statornic putand repede cadea fie
intr-un ascetism rau inteles, fie intr-o descompunere morala, spirituala si sociala. De
acea Apostolul Pavel sfatuieste pe vaduvele tinere sa se casatoreasca mai degraba,
decat sa arda. Acelasi sfat si pentru tineri sau pentru barbatii maturi, ca si pentru
femei.
*
* *
Familia crestina este un sanctuar, caminul sfant al tuturor virtutilor crestine. Sfantul
Ioan Gura de Aur o si numeste, spre deosebire de Biserica Mare, <<biserica mica>>.
Daca Biserica este mireasa lui Hristos, fiecare familie, intrucat face parte din Biserica,
poate fi socotita si ea mireasa a lui Hristos, care, ca Mire Ceresc al ei, o uneste cu
Sine, o umple de viata divina, o incadreaza in organismul cel mare al Bisericii, o
lumineaza, o intareste si o sfinteste. Prezenta lui Hristos face din familie un organism
in care pulseaza vesnicia 35.
Ea este celula dintre care s-a nascut si pe care se bazeaza societatea omeneasca, dar si
comunitatea bisericeasca, largind deci hotarele imparatiei lui Dumnezeu.
Copiii sunt pentru parintii lor imbold puternic spre munca si economie, dar si spre
sfintenie, antrenandu-i spre cat mai multe virtuti si fiindu-le o puternica pavaza contra
ispitelor din afara. Prezenta copiilor exercita o cenzura morala eficienta asupra
conduitei parintilor. Din dorinta si grija de a-i face cat mai buni si mai fericiti, parintii
simt de datoria lor sa le ofere copiilor pilde personale cat mai bune pentru propasirea
lor in toate domeniile, inclusiv in domeniul vietii morale 36.
Copiii sunt si dascalii parintilor, dar pot sa fie si marturiile nefericite ale vietuirii lor in
imoralitate si in parazitism social.
Avortul, divortul, abandonul copiilor si fuga neobosita dupa placeri, aventurile – care
sunt de fapt o sete si o goana dupa <<nimic>> sunt ranile si dusmanii casatoriei si
familiei crestine si ai oricarui camin conjugal precum si ai societatii omenesti, sapand
la temelia unei natiuni si a comunitatii si vietii bisericesti.
1. Pentru urmarile juridice ale casatoriei, vezi mai pe larg Dr. Dr. Valeria Sesan, Curs
de drept bisericesc universal, editia a IV Cernauti, 1942, Tip. <<Mitropolitul
Silvestru>> Cernauti, p. 192-193.
2. Paul Evdokimov, Sacrament de l'amour, Paris, Editions de l'Epi, 1962, p. 159.
3. Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, Teologia dogmatica ortodoxa, vol. III, Bucuresti,
1978, p. 179-180.
4. P. G. 62, 135, 387.
5. Dupa Evdochimov, op. cit., p. 162.
6. Ibidem.
7. Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, op. cit., p. 180.
8. Paul Evdochimov, op. cit., p. 162.
9. Catre Autolic, II, 28.
10. Paul Evdochimov, op. cit., p. 162.
11. Ibidem, p. 160.
12. Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, op. cit., p. 181.
13. Ibidem, p. 182-183.
14. Ibidem, p. 183.
15. Sf. Efrem Sirul, Asupra Efes. 5, 32; dupa Paul Evdokimov, op. cit., p. 175.
16. In Ev. Ioh. a, 2; dupa Paul Evdokimov, op. cit., p. 175.
17. Meletios Kalamaras, Mitropolit de Nikopole - Grecia, Avortul, trad. Rom. De
Garoafa Coman, Tesalonic, Editura <<Ortodoxos Kypseli>>, 1991, p. 4.
18. Ibidem, p. 4-5.
19. Ibidem, p. 5.
20. Mitropolitul Melitios Kalamaras, Avortul, trad. Rom., p. 9-10.
21. Ibidem, p. 10.
22. Ibidem, p. 10-11.
23. Dupa, Mitropolitul Melitios Kalamaras, op. cit., p. 13.
24. Mitropolitul Melitios Kalamaras, op. cit., p. 19.
25. Dintr-un document elaborat de 92 prof. Universitari ai facultatilor de medicina din
Tesalonic (1986); Apud Mitropolitul Melitios Kalamaras, op. cit., p. 14.
26. Teologia Morala Ortodoxa, pentru Institutele Teologice, vol. II, Bucuresti, 1980,
p. 148-149.
27. Mantuirea pacatosilor (Biblioteca religioasa a Sfintei Monastiri romanesti
<<Prodromul>> din Sfantul Munte Athos), 1939, p. 342.
28. Discours sur le mariage. Traducere franceza de l'Abbe-F Martin, Garnier, p. 139,
dupa P. Evdokimov, op. cit., p. 166-167.
29. Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, op. cit., p. 193-194.
30. Ibidem, p. 195.
31. Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, op. cit., p. 185-186.
32. Paul Evdokimov, op. cit., p. 264.
33. Cf. Arhidiac. Prof. Dr. Ioan N. Floca, Drept Canonic Ortodox, Legislatie si
administratie bisericeasca, vol. II, Bucuresti, Editura Institutului Biblic si de Misiune
al Bisericii Ortodoxe Romane, 1990, p. 103.
34. Pr. Prof. Dr. Dumitru Staniloae, op. cit., p. 190.
35. Prof. Dr. Nicolae Mladin, Familia crestina, in <<Biserica si problemele vremii>>,
Editura <<Dacia Traiana>>, Sibiu, 1947, p. 113.
36. Prof. Constantin Pavel, Familia preotului, in <<Glasul Bisericii>>, IX, (1960), nr.
1-2, p. 81.