Consideratiuni asupra scrisorilor schimbate intre Papa Adrian al IV-lea si Vasile

Ahridanul

Scrisorile schimbate între cei doi reprezentanți ai Bisericii Apusene și Bisericii Răsăritene Ortodoxe, au
un ton calm, dar sunt pline de idei teologice complexe, și ele reflectă în primul rând două atitudini foarte
diferențiate: ideea papală de impunere a suveranității Romei peste Biserica Universală și ideea ortodoxă
conservatoare, de apărare a credinței și a vechilor tradiții creștine. Astfel sintetizând partea introductivă
profesorul Popescu mărturisește că ,,epistola lui Adrian IV și răspunsul lui Vasile Ahridanul sunt tot atât
documente ale schismei, cât sunt și ale încercărilor de unire, arătând că unirea nu se poate înțelege bine,
atât timp cât schisma se va înțelege greșit.
Adrian al IV-lea își expune propria convingere că opera schismei este săvârșită de ,,Biserica greacă, prin
despărțirea scaunului constantinopolitan de Biserica romană, sau figurat, prin îndepărtarea copiilor de
mamă”. Așadar vedem că papa Adrian se raportează la evenimentul schismei ca la o îndepărtare a
Bisericii grecești față de Roma, nerecunoscând în acest fel nicio vină latinilor. Pentru el schisma este doar
o operă diabolică, răspunderea pentru înfăptuirea ei reieșind din nesupunerea orodocșilor față de Roma.
Grăitoare pentru acestea sunt și următoarele afirmații ale autorului: ,,Inițiativa și vina schismei, astfel
provocate, sunt puse în povara patriarhiei de Constantinopol, a cărei mândrie a rupt de Roma o parte din
creștini, formând cu ei Biserică proprie. Roma, Biserica mamă, a văzut cu durere părăsindu-o copiii
nesupuși și apărând în locul unității un al doilea cap și centru creștin, în Constantinopol”.
Este de observat de asemenea că papa Adrian și-a nuanțat sau mascat foarte bine discursul și atitudinea de
manifestare a superiorității, deoarece încă de la începutul scrisorii simplifică intenționat chestiunea
schismei și o reduce la anumite acte unice și totale: supunere, nesupunere.
De aceea și autorul rupturii este considerat a fi diavolul, desigur prin conlucrarea cu partida ortodoxă, dar
meritele deosebite ale realizării schismei sunt atribuite acum diavolului, personaj care și înainte era
socotit autorul ereziilor. Astfel pentru a nu ataca direct partea bizantină, papa trece cu bună-știință
,,cauzalitatea schismei de pe terenul concret și relativ al faptelor istorice iritante pe cel abstract, principial,
al unui impuls de la vechiul ,,vrăjmaș al neamului omenesc”.
Pe lângă ideea folosită în începutul scrisorii și anume aceea a nesupunerii ortodocșilor față de Biserica
mamă-Roma, papa Adrian IV continuă prin a evidența un alt aspect, faptul că ,,papii și-au dat toată
osteneala ca să înlăture schisma”. Prin această afirmație de fapt papa îi acuza indirect sau le impută
grecilor faptul de a nu fi încercat să facă astfel de demersuri unificatoare. Sintetizând cele expuse aici
autorul afirmă că ,,la vina de a se fi despărțit de Roma, cum credea papa, se putea înțelege, din partea
Grecilor, și aceea de a nu fi lucrat mai mult pentru unire”. Cu toate acestea ,,exceptând bunăvoința arătată
de Grigorie VII pentru ajutorarea Grecilor și bunele intenții arătate la început de Urban II lui Alexios I
Comnen, nu se poate din nefericire spune ceva pozitiv despre străduințele papale pentru înlăturarea
schismei”.
Imediat dupa pronuntarea acuzelor atribuite grecilor, papa Adrian începe efectiv să-și expună dogma
greșită despre primatul papal, care desigur i se cuvenea pe deplin. Astfel ,,ca să nu fie îndoială asupra
actului de autoritate papală, Adrian IV îl justifică îndată cu datoria sa de a purta grijă de toate Bisericile
stabilite în lumea întreagă, în calitatea sa de urmaș al lui Petru, chiar dacă nu se poate compara în virtute
cu apostolul”.
Papa Adrian nu se consideră pe sine a fi doar urmaș al apostolului Petru, ci chiar următor al exemplului
dat de Fiul lui Dumnezeu, care se pogoară din cer, suferă umilință pentru mântuirea oamenilor. Tot așa și
el, episcopul Romei, ,,instruit de pilda Mântuitorului lumii […] binevoiește să coboare, ca și El, din
înălțimea supremului scaun și a funcțiunii sale pontificale, ca, chemând pe Greci, să readucă la turmă oile
rătăcite”. Așadar ne putem da seama foarte bine despre felul cum percepea papa Adrian propriul său
demers, acesta demonstrând însă nu fățiș o atitudine de jignire, de inferiorizare a adversarului religios.
,,Socotind poate că a convins pe arhiepiscopul de Tesalonic de realitatea acestei situații, Adrian IV îl
invită, în chip de concluzie a celor spuse, ca să poarte grijă de înfăptuirea gândului papal. Binevoind,
după această lecție de primat roman, a i se adresa ca ,,unui frate în Hristos”, Adrian spera desigur ca
ierarhul grec să se simtă măgulit de această înaltă mărturie de considerație din parte-i și să lucreze cu tot
zelul, în sensul îndemnului ce i se da de atât de sus.
Scrisoarea papală se încheie prin expunerea dorinței papei Adrian de a primi noi vești despre sănătatea
arhiepiscopului de Tesalonic, scopul său fiind acela de a îndatora și ,,mai mult la răspuns pe destinatarul
ei”.