5.

CORESPONDENTA VERB – SUBSTANTIV (NUME DE ACTIUNE) ÎN ROMÂNÃ

Raportul dintre verbul si numele de „actiune", înteleasã ca „schimbare" (vezi 3.3.2.4.,

3.3.3., 3.4.), este un aspect particular al corespondentei dintre verb în general si numele
de „actiune" în sensul larg, de „expresie substantivalã a unei idei verbale" (vezi 2.1.1.).
De aceea am considerat necesar sã extindem aici discutia, examinând problema în
ansamblu, iar apoi sã revenim la obiectul propriu-zis al cercetãrii noastre, adicã la numele
de „actiune (schimbare)".

Este posibil în principiu ca oricãrui verb românesc sã îi corespundã un substantiv nume

de actiune în sens larg, respectiv oricãrei locutiuni/expresii verbale sã îi corespundã o
constructie nominalã cu valoare de actiune si invers.

În fapt, nu toate clasele lexico-gramaticale de verbe sunt compatibile cu nominalizarea si,

în particular, cu anumiti formanti lexicali de nominalizare. Pe de altã parte, existã nume
de actiune fãrã corespondent verbal din aceeasi familie lexicalã si/sau din aceeasi clasã
semanticã.

5.1. Vom examina, pentru început, corespondenta dintre verb si numele de „actiune" în
sensul larg, de „expresie substantivalã a unei idei verbale", precizând disponibilitatea de
nominalizare a verbelor apartinând claselor fundamentale, acceptate în gramatica
traditionalã/modernã, ca si disponibilitatea de nominalizare a locutiunilor/expresiilor
verbale.

5.1.1. Ca regulã generalã, verbele personale predicative sunt compatibile cu

nominalizarea (a citi – citire, citit). Exceptiile sunt rare, de exemplu, a se preta [1] .

5.1.2. Verbele a fi, a avea, a vrea nu se nominalizeazã ca auxiliare. Credem cã absenta

acestei disponibilitãti se coreleazã cu statutul formal/semantic al auxiliarelor românesti
apropiat de cel al morfemelor gramaticale [2] .

5.1.3. Dintre verbele general acceptate ca fiind copulative (a fi, a deveni, a însemna) [3] ,
exclusiv a deveni se înregistreazã nominalizat cu aceastã valoare, în constructii rare,
neobisnuite, însotit de un determinant corespunzãtor numelui predicativ:

(101) sãrbãtorirea a 70 de ani de la devenirea Operei Române institutie de stat (TVR 2

1996).

În absenta „numelui predicativ", valoarea copulativã a substantivului devenire nu este la

fel de pregnantã (de exemplu, proces de devenire „de transformare, de evolutie" sau
locutiunea în devenire „în curs de transformare, de evolutie" – DEX 1996).

Unele verbe considerate copulative pe baza proprietãtilor combinatorii din perspectivã

generativã[4] (dar predicative, cu element predicativ suplimentar, în alte analize[5]) se
pot utiliza de asemenea ca expresii nominalizate ale actiunii: a denumi (Ei l-au denumit
obiect secundar – denumirea lui obiect secundar), a se erija (El se erijeazã în cunoscãtor –
erijarea în cunoscãtor), a intitula (El a intitulat cartea „Flãcãri" – intitularea cãrtii
„Flãcãri"). Este interesant cã anumite verbe cu dublu statut (copulativ/predicativ) se
nominalizeazã doar în utilizarea lor predicativã: a ajunge (El ajunge medic – *ajungerea
lui medic, dar ajungerea la timp), a veni (Ea îmi vine cumnatã – *venirea ei mie cumnatã,
dar venirea acasã) etc. Verbul copulativ a rãmâne se nominalizeazã în constructii ca
rãmânerea sa repetent l-a deprimat[6] si în formule juridice de tipul rãmânerea definitivã
a hotãrârii judecãtoresti (C 11).

5.1.4. Verbele modale[7] a putea, a trebui, a vrea au formatii nominale corespunzãtoare:

putintã, putere, trebuintã, vrere etc. Verbe ca a avea, a fi, a pãrea, a veni, atunci când
exprimã o valoare modalã, nu se nominalizeazã.

5.1.5. În general, verbele de aspect[8] sunt compatibile cu nominalizarea: a conteni –

contenire; a continua – continuare; a începe – începere, început; a opri – oprire, oprit etc.
Exceptie fac verbe ca a prinde, care nu se nominalizeazã când au sens aspectual (a prinde
sã strige „a începe" – *prinderea sã strige, dar a prinde fãptasul „a descoperi, a captura" –
prinderea fãptasului, valoare nonaspectualã).

5.1.6. Dintre verbele intrinsec impersonale[9] , însotite sau nu de morfemul reflexiv se,
unele apar nominalizate (a se însera – înserare, înserat etc.), iar altele nu (a se urî etc.).
Formele impersonale ale unor verbe personale, însotite de se – marcã a valorii pasive
si/sau impersonale –, sunt în general compatibile cu nominalizarea (se anuntã – anuntare;
se doarme – dormit etc.).

5.1.7. Verbele personale pronominale (reflexive) si nepronominale (nereflexive)[10] de

regulã au formatii substantivale paralele: a-si însusi – însusire; a (se) îmbolnãvi –
îmbolnãvire etc.

5.1.8. Sintaxa modernã (în spetã, teoria generativã „a guvernãrii si a legãrii") a adãugat la
opozitia traditionalã „tranzitiv/intranzitiv" distinctia „(intranzitiv) neergativ/(intranzitiv)
ergativ[11] (sau neacuzativ)", adoptându-se un criteriu sintactico-semantic de clasificare
a verbelor intranzitive propus de cãtre David Perlmutter[12]. Dintre testele de identificare
a verbelor ergative în clasa mai largã a intranzitivelor (selectarea auxiliarului „a fi", spre
deosebire de intranzitivele neergative, care se conjugã cu „a avea" etc.)[13], singurul
aplicabil în românã este utilizarea acestor verbe cu formã de participiu activ în constructii
absolute si implicit folosirea participiului ca adjectiv (o datã trenul plecat, ne-am instalat
în compartiment; trenul plecat). S-a remarcat cã nu toate verbele ergative românesti au
aceastã caracteristicã (de exemplu, a lipsi) si cã, în general, ele nu alcãtuiesc o clasã
unitarã, individualizatã prin proprietãti formale, în aceeasi mãsurã ca în alte limbi[14].
Mentionãm si posibilitatea ca participiul activ cu valoare adjectivalã al verbelor ergative
românesti (corespunzãtoare celor care în alte limbi selecteazã auxiliarul „a fi") sã se
combine cu verbul copulativ a fi (este plecat), spre deosebire de participiul intranzitivelor
neergative care nu au aceastã disponibilitate (*este râs)[15]. Între cele douã tipuri de
verbe intranzitive existã de asemenea deosebiri aspectuale ce decurg din natura diferitã a
referentului: verbele ergative (neacuzative) exprimã o stare ori un eveniment; în aceastã
ultimã situatie ergativele au caracter „perfectiv", în sensul cã implicã o schimbare de
stare; verbele neergative au caracter „imperfectiv", în sensul cã se referã la un proces în
desfãsurare, ce nu conduce la o schimbare de stare[16]. Pe baza acestei clasificãri a
verbelor, Alexandra Cornilescu[17] a propus o delimitare interesantã a distributiei
sufixelor de nominalizare rom. -re (sufixul infinitivului lung) si -t/s (sufixul supinului):
-re este selectat de verbele schimbãrii de stare (infinitivul lung nominal are caracter
„perfectiv", „finit"), -t/s este selectat de verbele ce exprimã „procese" (supinul nominal
are caracter „imperfectiv", „nonfinit"). Am adãuga cã aceastã observatie empiricã pune în
evidentã o anumitã continuitate (semanticã, aspectualã) între supinul substantival
românesc si supinul latinesc în -tus. Acesta mentinea valoarea internã a elementului
indoeuropean *-tu- continut în numele de „actiuni dirijate continuu spre un scop", în
numele de „activitãti imperfective" din diverse limbi indo-europene vechi[18]. De
asemenea, trebuie avutã în vedere concretizarea sensului abstractelor românesti în -re (de
exemplu, mâncare), ceea ce a fãcut necesarã aparitia altei formatii productive care sã
exprime valoarea de „actiune"; acesta este unul dintre rolurile supinului substantival în
românã[19]. Alexandra Cornilescu aratã cã verbele tranzitive si ergative, ce exprimã un
eveniment, sunt compatibile cu ambele sufixe, dupã cum accentul cade (în context) pe
schimbarea de stare implicatã în eveniment (citirea cãrtii[20], venirea la putere) sau pe
procesul ce conduce la o schimbare de stare (cititul, venitul acasã târziu). Verbele
intranzitive neergative selecteazã sufixul -t/s (râsul, plânsul, respiratul). Sunt compatibile
exclusiv cu sufixul infinitivului lung -re unele verbe intranzitive inerent reflexive care se
referã la schimbãri de stare (a se ramoli – ramolirea lui Ion, *ramolitul „ramolirea").
Autoarea a avut în vedere limba contemporanã. Într-adevãr, este dificil de realizat o astfel
de clasificare a verbelor si a substantivelor postverbale din româna veche, date fiind
caracterul incert si incomplet al materialului de limbã, instabilitatea regimului sintactic.
Verificarea concluziilor autoarei prin examinarea unui corpus reprezentativ pentru limba
românã literarã contemporanã (cuvintele cu initiala c din DEX 1996) aratã cã, din 429 de
verbe (= articole dedictionar) înregistrate cu infinitiv lung si/sau cu supin nominal, 350
selecteazã numai sufixul -re, 32 numai sufixul -t/s, iar 47 ambele sufixe[21]. Distributia
sufixelor în functie de caracterul (in)tranzitiv si (ne)ergativ al bazei verbale coincide în
general cu tipologia propusã de Alexandra Cornilescu. Se poate aprecia cã la nivelul
limbii literare contemporane verbele românesti manifestã tendinta sau preferinta de a se
combina cu un anumit sufix de nominalizare în conformitate cu proprietãtile lor
combinatorii si aspectuale. Existã însã si contraexemple care impun o explicatie. Unele
verbe ale schimbãrii de stare, înregistrate în DEX 1996 exclusiv cu regim tranzitiv sau cu
regim dublu, adicã tranzitiv/intranzitiv, formeazã numai substantive cu sufixul supinului:
a copili „a tãia lãstarii secundari, nepurtãtori de rod", a crãpa, a croi etc. De asemenea au
doar supin nominal câteva verbe ale „schimbãrii (de stare)" interpretabile în opinia
noastrã ca ergative (inclusiv reflexive inerente): a se cãra „a pleca", a se ciupi „a se
îmbãta putin", a (se) crãpa etc.; dintre acestea, un verb ca a se ciobãni „a se face cioban"
are si utilizãri neergative – a ciobãni „a fi cioban, a sluji ca cioban" –, situatie în care
nominalizarea cu ajutorul sufixului de supin este „normalã", asteptatã, dacã acceptãm
ipoteza Alexandrei Cornilescu. Verbe intranzitive ca a clipoci, a cloncãni, a croncãni, pe
care le considerãm neergative, cu caracter „imperfectiv", au formatii nominale paralele,
cu sufixul infinitivului lung si cu cel al supinului. Alte intranzitive neergative (inclusiv
reflexive sau reciproce inerente) sunt înregistrate în DEX 1996 exclusiv cu infinitiv lung
nominal: a cabra, a se cãciuli, a cârti, a se ciorovãi, a clama, a clipoci, a coabita, a crâcni,
a crâsca „a scrâsni din dinti de ciudã, de mânie etc.; (despre zãpada înghetatã) a scârtâi
(sub picioare)" etc. Câteva verbe neergative se întrebuinteazã si ca tranzitive sau ca
ergative, fiind „normalã", în acest ultim caz, combinarea lor cu sufixul infinitivului lung:
a (se) calici, a conferi (ca intranzitiv are sensul „a discuta cu cineva o chestiune
importantã; a se întretine cu cineva") etc. Majoritatea verbelor tranzitive dispun de o
singurã formatie nominalizatã, ce contine sufixul infinitivului lung: a cabla, a cadastra, a
cadenta etc. Credem cã absenta unei formatii nominale din DEX 1996, cel putin în
anumite situatii, poate fi consideratã o simplã omisiune, consecintã a caracterului
inevitabil subiectiv pe care îl are selectia faptelor de limbã în orice dictionar de acest tip.
De exemplu, codit (neînregistrat în DEX 1996) ni se pare a fi acceptabil în limba literarã,
ca si codire (înregistrat). Din aceastã cauzã nu e posibilã formularea unor concluzii ferme
privind distributia sufixelor -re, -t/s, ci numai o nuantare a ipotezei propuse de Alexandra
Cornilescu. O serie de verbe cu utilizãri diferite sintactic si semantic (a ciobãni si a se
ciobãni etc.), interpretate ca unitãti distincte (omonime) de unii autori[22] , selecteazã un
singur sufix de nominalizare în toate constructiile; acest sufix (-re, t/s) este „normal",
„tipic" în anumite contexte (pentru o anumitã utilizare sintactico-semanticã a verbului) si
„atipic" în celelalte. Precizarea distributiei sufixelor -re si -t/s trebuie sã se facã pe baza
unui criteriu mai cuprinzãtor decât opozitiile tranzitiv/intranzitiv, ergativ/neergativ, astfel
încât sã fie posibilã explicarea „contraexemplelor". Din acest punct de vedere, pentru
româna contemporanã, ni se pare mai potrivitã mentinerea discutiei la nivel stilistic:
formatiile cu structura infinitivului lung sunt preferate în varianta cultã a limbii, iar cele
cu structura supinului, în vorbirea popularã, uzualã, familiarã[23]. Criteriul stilistic
primeazã în raport cu cel gramatical si semantic. Mentionãm cã termenii (majoritatea
neologici) stiintifici, tehnici, administrativi, juridici din corpusul analizat de noi se
combinã si/numai cu sufixul -re: a calomnia, a calviniza, a cartografia, a cadastra, a
concesiona etc.; nici unul dintre aceste tipuri de verbe nu se nominalizeazã exclusiv cu
sufixul supinului -t/s[24].

Existã de asemenea verbe care nu au atestat un infinitiv lung nominal sau un supin
nominal în corpusul analizat de Elena Carabulea si de Magdalena PopescuMarin[25] sau
în DEX 1996: a abuza, a apãrea, a se cuveni, a prefera etc. (vezi si anexa 9.5.). Pentru
unele verbe înregistrate de cele douã cercetãtoare ca neavând un corespondent nominal cu
sufixele -re, -t/s a fost atestatã ulterior o formatie substantivalã în -re: a contesta, a
demisiona etc.[26]

5.1.9. Unitãtile frazeologice[27] (îmbinãri stabile – locutiuni/expresii) verbale sunt în

general compatibile cu nominalizarea. Frazeologismele substantivale rezultate au integral
statutul unui nume de actiune si contin un nume de actiune de tipul celor indicate sub
4.1.2.1.: aducere aminte (a-si aduce aminte), pescuitul în apã tulbure (a pescui în apã
tulbure), trasul pe sfoarã (a trage pe sfoarã), trecere în revistã (a trece în revistã) etc. (vezi
si anexa 9.6.). Prepozitia plurifunctionalã de, cvasigeneralã ca marcã a relatiei atributive
în românã, serveste la substantivarea anumitor locutiuni verbale; grupãrile substantivale
astfel obtinute au un grad mai mic de sudurã a elementelor decât cele verbale initiale,
fiind partial analizabile în mãsura în care prepozitia de exprimã o relatie de determinare
între douã substantive: a-si bate joc > bãtaie de joc, a-l trage inima > tragere de inimã, a
tine minte > tinere de minte etc. Pe baza unora dintre aceste grupãri substantivale s-au
refãcut ulterior locutiuni verbale ce includ prepozitia de: a bãga seama > bãgare de seamã
> a bãga de seamã, a purta grijã > purtare de grijã > a purta de grijã[28].

5.2. În acceptia mai restrânsã a termenului nume de actiune, pe care am adoptat-o în

lucrarea de fatã (3.4.), vom lua în discutie doar nominalizarea verbelor care exprimã o
„schimbare" (3.3.2.4.). Acestea sunt predicative (a pleca) si copulative (a deveni, a
rãmâne), personale (a scrie) si impersonale (a se însera), modale (a vrea), de aspect (a
începe), reflexive (a se însera) si nereflexive (a veni), tranzitive (a citi) si intranzitive (a
merge), ergative (a pleca) si neergative (a tipa). Avem în vedere totodatã nominalizarea
locutiunilor/expresiilor verbale de „actiune" (a-si bate joc; vezi si exemplele din anexa
9.6.).

5.3. Dupã modelul perechilor verb – nume de actiune existente, s-au creat verbe de la
substantive: a convertisa < convertisare, a ecruisa < ecruisare (sau de la ecruisaj, vezi
DEX 1996)[29] etc. Un procedeu complex ilustreazã verbul a chiuli, derivat
postsintagmatic sau postlocutional din unitatea frazeologicã a trage chiulul[30] (chiul
„sustragere nemotivatã de la îndeplinirea unei obligatii, a unei datorii; înselãtorie", DEX
1996).

5.4. O serie de substantive care contextual exprimã valoarea de „actiune" nu au

corespondent verbal cu aceeasi rãdãcinã lexicalã; de exemplu, gol „introducere a mingii
în poarta echipei adverse" (DEX 1996), holocaust „ucidere (prin ardere) a unui foarte
mare numãr de oameni" (DEX 1996), maraton „cursã, alergare" (cf. DEX 1996), raid
„incursiune rapidã de nave sau de avioane fãcutã (individual sau în grup) în spatiul unei
tãri strãine, în scopuri militare; deplasare de avioane, de nave sau (înv.) de trupe, în
scopul unor recunoasteri, al unor cercetãri stiintifice etc." (DEX 1996), teleshopping
„cumpãrare interactivã, de la domiciliu, prin intermediul televiziunii" (PANORAMIC, p.
8), tur „miscare circularã; plimbare scurtã pe un anumit traseu" (DEX 1996) etc. (vezi si
anexa 9.7.).

[1] CARABULEA si POPESCU-MARIN 1967, p. 297.

[2] Pentru conceptia structuralistã asupra auxiliarelor românesti, vezi GUTU ROMALO
1968, p. 35, iar pentru cea generativã, AVRAM L. 1988 si 1994, DOBROVIESORIN
1993, p. 1–48. Vezi si CROFT 1991, p. 143, despre auxiliare în gramatica cognitivã:
acestea constituie o categorie intermediarã (diacronic si sincronic, formal si semantic)
între verb si afixul verbal.

[3] AVRAM 1997b, p. 332.

[4] Vezi inventarul verbelor copulative stabilit de PANÃ DINDELEGAN 1976, p. 107–
108, de unde am preluat si exemplele de constructii verbale. Cf. inventarul de verbe
copulative românesti alcãtuit dupã criterii sintactice si semantice, din perspectiva
comparatiei cu limbile francezã, spaniolã, italianã, la VAN PETEGHEM 1991, p. 157–
174.

[5] De ex., AVRAM 1997b, loc. cit.

[6] Exemplul apartine Mioarei Avram.

[7] Vezi inventarul acestora la GUTU 1956, în GLR2 I, p. 204–206, la AVRAM 1997b,
p. 198.

[8] Vezi inventarul la GUTU ROMALO 1961, în GLR2 I, p. 40, 51, la AVRAM 1997b,
ib.

[9] Vezi clasificarea verbelor/constructiilor românesti impersonale la PANÃ

DINDELEGAN 1992a, p. 63–70.

[10] Vezi clasificarea la AVRAM 1997b, p. 196–197; cf. PANÃ DINDELEGAN 1992a,
p. 70–78.

[11] Termen propus de L. Burzio pentru a denumi aceastã clasã de verbe; vezi
BELLETTI 1988, p. 1.

[12] David Perlmutter, Impersonal Passives and the Unaccusative Hypothesis, în

„Proceedings of the Berkeley Linguistics Society", 4, 1978, p. 157–189, ap.
GRIMSHAW 1990b. Vezi de asemenea discutia si bibliografia la GRIMSHAW 1990a, p.
26–28, 30, 38–43, 69, 112, 122–126, 155, 157, si la DOBROVIE-SORIN 1993, p. 136.
Vezi o abordare tipologicã a tranzitivitãtii la DROSSARD 1994.

[13] Pentru specificul verbelor ergative (neacuzative) în diverse limbi (francezã, englezã,
italianã, spaniolã s. a.), vezi, de ex., CHOMSKY 1982, p. 105, 125, 148, 150, 172, 261,
339, 345; BELLETTI 1988; CINQUE 1990; DOBROVIE-SORIN 1993, p. 182; BEVER
si SANZ 1997, p. 72; WUNDERLICH 1997, p. 54–55.

[14] Despre verbele ergative românesti, vezi DOBROVIE-SORIN 1987a, p. 492–495;

CORNILESCU 1995a, p. 98–99; Gabriela Panã Dindelegan, în SL, p. 190, 259–260.
Vezi la AVRAM 1997b, p. 214–215, clasele lexico-gramaticale de verbe românesti cu
participiu activ, delimitate din perspectivã traditionalã.

[15] Vezi, de ex., Gabriela Panã Dindelegan, în SL, p. 318–319; vezi si IORDAN 1973,
p. 405, despre statutul sintactico-semantic al participiului unor verbe intranzitive
românesti în constructii ca sunt nãscut, sunt sosit si despre raportul semantic cu perfectul
compus ce contine auxiliarul a avea – m-am nãscut, am sosit.

[16] GRIMSHAW 1990a, p. 39–40; BEVER si SANZ 1997, p. 78 (si bibliografia). Vezi
si 2.1.2.5., supra, despre distinctia „stare/eveniment/proces".
[17] CORNILESCU 1997.

[18] BENVENISTE 1975 (1948), p. 100, 111–112. Vezi si 2.1.2.4., supra.

[19] Introducerea acestei perspective în discutie ne-a fost sugeratã de I. Fischer.

[20] Exprimarea obiectului actiunii indicã în context valoarea „perfectivã" a nominalului

postverbal; vezi CORNILESCU 1997. Cf. BENVENISTE 1975 (1948), p. 81.

[21] Vezi Anexã (9.).

[22] Principiu aplicat, de ex., la PANÃ DINDELEGAN 1974.

[23] Vezi CARABULEA si POPESCU-MARIN 1967, p. 295–297; DIACONESCU I.

1971, p. 155; GUTU ROMALO 2000, p. 181, s. a. Pentru distributia sufixelor -re, -t/s în
raport cu clasa de conjugare si cu originea verbului de bazã, vezi discutia si bibliografia
la CARABULEA si POPESCU-MARIN 1967, p. 283–295.

[24] Vezi GRAUR 1968, p. 238, despre extinderea infinitivului lung ca un aspect al
relatinizãrii limbii române.

[25] CARABULEA si POPESCU-MARIN 1967, loc. cit.

[26] Vezi DEX 1996.

[27] Vezi conceptul „unitate frazeologicã", exemplele si bibliografia la Theodor Hristea,

în SLR, p. 138–156.

[28] DIMITRESCU 1995, p. 209–210; vezi infra analiza exemplelor (350), (393), (394).

[29] CARABULEA si POPESCU-MARIN 1967, p. 290; vezi exemple la Theodor

Hristea, în SLR, p. 82 s. u.

[30] HRISTEA 1987, p. 134.