Sunteți pe pagina 1din 56

Conferinţa de la Stockholm privind mediul uman

Dezvoltare durabilă :
Mediul este periodic supus reglementărilor legale, atât în ansamblul său, cât şi la
nivelul componentelor sale individuale. Aceste reglementări încearcă să prevină sau să
limiteze efectele degradării mediului, cauzate în principal de fenomenele de poluare.
Pornind de la realitatea că nu există activităţi economice şi/sau sociale care să nu aibă
efecte asupra mediului, politica din domeniul mediului a devenit o opţiune esenţială pentru
promovarea valorilor naţionale şi general umane, în contextul global al dezvoltării durabile.
Teoria dezvoltării durabile este relativ nouă şi se află în curs de formare.
Conceptul de dezvoltare durabilă s-a conturat într-un moment în care subiectul
mediului se afla în prim planul dezbaterilor politice.
Comunitatea internaţională a decis să trateze problemele mediului prin măsuri
colective la nivel global, pe care a căutat să le definească şi să le aplice prin intermediul unu
cadru internaţional adecvat. Acest cadru de acţiune la nivel internaţional s-a format în timp
şi se află într-o evoluţie dinamică, cuprinzând măsuri legale cu caracter obligatoriu în
forma tratatelor sau convenţiilor sau cu caracter neobligatoriu, în forma declaraţiilor,
rezoluţiilor sau seturilor de linii directoare şi orientări politice, măsuri instituţionale şi
mecanisme de finanţare viabile.

Conferinta de la Stockholm privind Mediul Uman


Comunitatea internaţională s-a reunit pentru prima dată în 1972 la Conferinţa de la
Stockholm privind Mediul Uman, pentru a dezbate problema mediului global şi a
necesităţilor de dezvoltare.
În urma conferinţei au rezultat:
Declaraţia de la Stockholm, conţinând 26 de principii;
Planul de Acţiune pentru Mediul Uman, cu trei componente:
- programul pentru evaluarea mediului global (Earthwatch);
- activităţile pentru managementul mediului;
- măsurile de sprijin.

Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu, al cărui Consiliu de Conducere şi


Secretariat au fost înfiinţate în decembrie 1972 de Adunarea Generală a Naţiunilor Unite.
Fondul voluntar pentru Mediu, înfiinţat în ianuarie 1973, în conformitate cu procedurile
financiare ale Naţiunilor Unite.
Toate acestea sunt considerate a fi piatra de temelie a primului cadru internaţional
pentru tratarea problemelor mediului. Conferinţa a recunoscut că problemele de mediu ale
ţărilor industrializate, cum sunt degradarea habitatelor, toxicitatea şi ploile acide nu reprezintă
probleme neapărat importante pentru toate ţările, adică strategiile de dezvoltare nu îndeplinesc
necesităţile şi priorităţile ţărilor şi comunităţilor celor mai sărace. Conferinţa a fost însă dominată
în principal de problemele de mediu şi a condus la creşterea conştientizării publice în acest
domeniu.

Programul Naţiunilor Unite pentru mediu


De la înfiinţarea sa, în baza recomandărilor Conferinţei de la Stockholm, Programul
Naţiunilor Unite pentru Mediu a desfăşurat o serie de activităţi pentru a-şi manifesta în cadrul
sistemului ONU, rolul său de catalizator şi coordonator în domeniul mediului.
Activităţile programului pot fi clasificate în două mari grupe:
- orientate pe probleme sectoriale ale factorilor de mediu: poluarea apelor, a aerului şi a
solurilor (în special degradarea terenurilor);
- orientate pe probleme globale: ploi acide, epuizarea stratului de ozon, schimbările climatice,
defrişarea şi deşertificarea, conservarea biodiversităţii, traficul internaţional de produse şi deşeuri
toxice şi periculoase, protejarea mediului în perioadele de conflict armat.
Problemele globale ale mediului au început să devină predominante şi au creat necesitatea
iniţierii unor acţiuni suplimentare pentru creşterea conştientizării publice, care să determine
comunitatea internaţională să ia în timp util măsuri funcţionale, atât pe plan internaţional cât şi
naţional. Evaluarea efectelor acestor “noi” probleme ale mediului a condus la recunoaşterea
faptului că s-a realizat un progres prea redus în integrarea protecţiei mediului în politicile şi
activităţile de dezvoltare, respective obiectivul consacrat prin principiul 13 al Declaraţiei de la
Stockholm nu a fost realizat.

Declaraţia de la Stockholm, Principiul 13


Pentru a realiza un management mai raţional al resurselor, care să conducă astfel la
îmbunătăţirea mediului, Statele trebuie să adopte o abordare integrată şi coordonată a
planurilor lor de dezvoltare, pentru a asigura că
dezvoltarea lor este compatibilă cu necesitatea de a proteja şi îmbunătăţi mediul în beneficiul
propriei populaţii.
Necesitatea reorientării eforturilor pentru realizarea obiectivului de integrare s-a
concretizat după unsprezece ani de la Conferinţa de la Stockholm, respectiv în 1983, când
Naţiunile Unite au înfiinţat Comisia Mondială pentru Mediu şi Dezvoltare, cunoscută sub
denumirea de Comisia Brundtland. Această comisie a elaborat şi publicat în 1987 documentul
“Viitorul nostru comun” (Raportul Brundtland), prin care s-a formulat cadrul care avea să stea la
baza celor 40 de capitole ale Agendei 21 şi a celor 27 de principii ale Declaraţiei de la Rio şi care
a definit dezvoltarea durabilă ca fiind “dezvoltarea care îndeplineşte necesităţile generaţiei
prezente, fără a compromite capacitatea generaţiilor viitoare de a-şi îndeplini propriile
necesităţi”.

1.2 Conferinţa Naţiunilor Unite privind mediul şi dezvoltarea de la Rio de Janeiro 1992
Conferinţa de la Rio de Janeiro
În iunie 1992, la Rio de Janeiro s-a desfăşurat Conferinţa Naţiunilor Unite privind
Mediul şi Dezvoltarea, la care s-au reunit 115 de conducători ai statelor lumii. Cu această
ocazie, pe plan internaţional, a fost recunoscută oficial necesitatea de a integra
dezvoltarea economică şi protecţia mediului în obiectivul de dezvoltare durabilă şi s-a
afirmat importanţa, în continuă creştere, a dreptului internaţional al mediului, ca
mecanism de codificare şi promovare a dezvoltării durabile. În urma conferinţei au
rezultat:
Declaraţia de la Rio, conţinând 27 de principii.

Agenda 21, care constituie un plan de acţiune pentru dezvoltarea durabilă cu începere
din secolul al XXI-lea, concretizat în 40 de capitole destinate unor domenii de programe
specifice, structurate în termenii:
- bazei de acţiune;
- obiectivelor de realizat;
- activităţilor care trebuie efectuate;
- modalităţilor de implementare.
Un document fără putere obligatorie, care conţine principiile pentru managementul
conservării şi dezvoltării durabile a tuturor tipurilor de păduri.
Organizarea instituţională a Comisiei Mondiale pentru Dezvoltarea Durabilă.
Mecanismul de finanţare pentru implementarea Agendei 21.
Summitul de la Rio a adus cu fermitate pe arena publică problemele de protecţie a
mediului şi de dezvoltare. Alături de Agenda 21 şi Declaraţia de la Rio, s-a ajuns la un
acord cu privire la două convenţii obligatorii:
Convenţia privind diversitatea biologică şi
Convenţia cadru privind schimbările climatice.

Summitul de la Rio a generat de asemenea o serie întreagă de reacţii pozitive,


incluzând demararea a numeroase iniţiative pentru implementarea Agendei 21 la nivel local
şi a reorientării politicii de protecţie a mediului. În acelaşi an, în multe state sau înfiinţat
comisii naţionale pentru dezvoltarea durabilă şi s-au întocmit strategii pentru dezvoltarea
durabilă.
În ciuda acestor consecinţe pozitive, obiectivul global al Agendei 21, care a făcut apel
la o schimbare radicală a sistemelor de valori convenţionale dominante existente şi a
proceselor instituţionale, nu a putut fi atins.
Evaluarea progresului realizat la cinci ani de la Conferinţa de la Rio (New York,
1997), a evidenţiat o serie de deficienţe, legate în particular de echitatea socială şi sărăcie.
Aceste aspecte au fost evidenţiate prin:
- reducerea asistenţei oficiale acordate pentru dezvoltare şi creşterea datoriilor
internaţionale;
- eşecul îmbunătăţirii: transferului de tehnologie, construcţiei capacităţilor pentru
participare şi dezvoltare;
- eşecul coordonării instituţionale şi
- incapacitatea de a reduce nivelurile excesive de producţie şi de consum.
Ca urmare, s-a făcut apel la ratificarea, întărirea şi implementarea mai fermă a
acordurilor şi convenţiilor internaţionale privind mediul şi dezvoltarea.

1.3 Summitul Naţiunilor Unite privind dezvoltarea durabilă de la Johannesburg


Dezvoltare durabilă
Summitul Naţiunilor Unite privind Dezvoltarea Durabilă, care a avut loc la
Johannesburg în perioada 26 august – 6 septembrie 2002, a reunit peste 100 de conducători ai
statelor lumii şi a avut ca principlale rezultate:
Declaraţia de la Johannesburg privind dezvoltarea durabilă şi Planul de implementare
a Summitului mondial privind dezvoltarea durabilă. Summitul de la Johannesburg a reafirmat
dezvoltarea durabilă ca fiind un element central al agendei internaţionale şi a dat un nou
impuls pentru aplicarea practică a măsurilor globale de luptă împotriva sărăciei şi pentru
protecţia mediului. S-a aprofundat şi întărit înţelegerea conceptului de dezvoltare durabilă, în
special prin evidenţierea importantelor legături dintre sărăcie, mediu şi utilizarea resurselor
naturale.
Guvernele au căzut de acord şi au reafirmat un domeniu de obligaţii şi ţinte concrete
de acţiune pentru realizarea obiectivelor de dezvoltare durabilă. Prin Declaraţia de la
Johannesburg s-a asumat responsabilitatea colectivă pentru progresul şi întărirea celor trei
piloni interdependenţi ai dezvoltării durabile:
- dezvoltarea economică;
- dezvoltarea socială şi
- protecţia mediului la nivel local, naţional, regional şi global.
Prin Planul de implementare se urmăreşte aplicarea de măsuri concrete la toate
nivelurile şi întărirea cooperării internaţionale, în baza responsabilităţilor comune dar
diferenţiate, exprimate în Principiul 7 al Declaraţiei de la Rio şi integrarea celor trei piloni
ai dezvoltării durabile. În acest sens, eforturile sunt cu precădere axate pe:
- eradicarea sărăciei;
- modificarea modelelor de producţie şi consum;
- protejarea sănătăţii şi
- protejarea şi managementul bazei de resurse naturale pentru dezvoltarea
economică şi socială.
Un important progres l-a constituit sprijinul pentru înfiinţarea unui fond de solidaritate
mondială pentru eradicarea sărăciei. De asemenea, opiniilor societăţii civile li s-a dat o
importanţă deosebită, ca recunoaştere a rolului esenţial al societăţii civile în implementarea
dezvoltării durabile şi promovarea de parteneriate.
Toate aceste conferinţe mondiale au influenţat evoluţia dreptului internaţional al
mediului. Există de asemenea numeroase acorduri bilaterale şi multilaterale care conţin
prevederi legate de unul sau mai multe aspecte care vizează protecţia mediului, acoperind
probleme de natură:
- subregională;
- regională;
- globală
De asemenea, în dreptul internaţional al mediului s-a cristalizat un număr de
principii fundamentale pentru protecţia mediului. Fiind un domeniu relativ nou şi în
formare, dreptul şi politica internaţională în domeniul protecţiei mediului evoluează şi pe
baza rezoluţiilor şi declaraţiilor unor organizaţii internaţionale, cum sunt Programul
Naţiunilor Unite pentru Mediu, Organizaţia Mondială a Sănătăţii sau Agenţia Internaţională a
Energiei Atomice, care au jucat un rol important în cristalizarea principiilor internaţionale
pentru protecţia mediului, deşi de multe ori aceste principii nu sunt obligatorii. Prin
repetare şi practică statală, care vizează încorporarea acestor principii în sistemele
legale naţionale, acestea pot deveni obligatorii. Deşi în prezent statele lumii au abordări
diferite faţă de aceste principii, respectiv le consideră a fi principii de drept internaţional
în formare sau le recunosc ca fiind principii de drept internaţional, ele stau la baza
dezbaterilor actuale pentru luarea deciziilor politice privind protecţia mediului la nivel
internaţional.
În sfera dimensiunii internaţionale se înscriu de asemenea şi măsurile politice şi
legislative adoptate în domeniul mediului de către Uniunea Europeană (UE). Aceste
măsuri sunt însă guvernate de dreptul european, respectiv dreptul european al mediului.
În acest sens se impune precizarea următoarelor aspecte:
Sintagma „acquis comunitar” se utilizează pentru a desemna:
- legislaţia primară – fundamentul juridic al înfiinţării şi funcţionării comunităţii,
constând în Tratatele Constitutive (supuse amendamentelor ulterioare);
- legislaţia secundară – actele juridice adoptate de instituţiile europene investite cu
aceste puteri prin prevederile Tratatelor (directive, regulamente, decizii, recomandări şi
opinii);
- cazurile Curţii Europene de Justiţie;
- declaraţii şi rezoluţii adoptate de UE;
- măsurile UE legate de al doilea şi al treilea pilon pe care este fundamentată;
- acordurile internaţionale la care UE este parte
Sintagma „acquis comunitar în domeniul mediului” se referă la acea parte a
acquisului comunitar care acoperă problemele privind mediului.

Obiectivele politicii UE în domeniul mediului


Obiectivele politicii UE în domeniul mediului prevăzute în Tratate sunt:
- conservarea, protejarea şi îmbunătăţirea calităţii mediului;
- protejarea sănătăţii umane;
- utilizarea prudentă şi raţională a resurselor naturale.
Realizarea acestor obiective a fost şi este urmărită prin promovarea cu începere din
anul 1973 a unei serii de Programe de acţiune în domeniul mediului. În prezent se află în curs
de derulare cel de-al şaselea program, sugestiv intitulat „Viitorul nostru: alegerea noastră”.
UE consideră necesară promovarea de măsuri la nivel internaţional pentru tratarea
problemelor de mediu la nivel regional sau global. Acţiunea la nivel internaţional este
necesară pentru patru probleme de mediu majore:
- modificările climatice;
- epuizarea stratului de ozon;
- pierderea biodiversităţii;
- defrişările.
Aspectele politicii din domeniul mediului care trebuie luate în considerare şi avute în
vedere la elaborarea legislaţiei secundare, conform prevederilor conţinute în legislaţia
primară sunt:
- datele ştiinţifice şi tehnice disponibile;
- condiţiile de mediu din diferite regiuni ale UE;
- beneficiile şi costurile potenţiale pe care le generează luarea sau nu a unor măsuri.

2.1 Sistemele de protecţie a mediului


Un sistem este un ansamblu de elemente ce se află în interdependenţa, constituind un
întreg organizat.
In domeniul dreptului mediului tendinţa actuală este edificarea pe baza
reglementarilor legale în vigoare a unor sisteme proprii ale protecţiei mediului care să
cuprindă întreaga activitate în domeniu, astfel putandu-se realiza interconexiunea între
sistemele de protecţie a mediului pe plan naţional şi cele ale altor tări şi mai ales între
structurile din ţara noastră şi cele ale organismelor europene şi mondiale ale protecţiei
mediului.
Din ansamblul de idei stiinţific ordonate privitoare la protecţia mediului ne vom referi
la două sisteme esenţiale ca importanţa ce constituie cadrul organizatoric pentru realizarea
obiectivelor urmărite de politica şi legislaţia mediului.
Aceste două sisteme sunt:
- sistemul mijloacelor juridice;
- sistemul mijloacelor organizatorice.
Sistemul mijloacelor juridice de protecţia mediului
Politica de mediu este parte componentă a politicii economico-sociale globale,
deoarece orice activitate economico-socială poate avea şi are implicaţii asupra mediului.
Sistemul actual al mijloacelor juridice de protecţie a mediului cuprinde următoarele
elemente: obligaţia de a face ceva pentru protecţia mediului stabilită în lege prin norme
imperative şi obligaţia de a nu face nimic exprimata în lege prin interdicţii.
Aceste mijloace juridice prezinta urmatoarele trasaturi specifice:
- caracterul preventiv cand mijloacele juridice sunt utilizate pentru prevenirea
poluarii;
- caracterul defensiv se manifestă cand ele se folosesc pentru depoluare;
- caracterul reparator apare cand ele servesc la realizarea reparării prejudiciilor
cauzate prin poluare;
- caracterul progresist apare cand se urmareşte realizarea unor măsuri de îmbunătaţire
a condiţiilor de mediu;
- caracterul represiv al mijloacelor juridice respective le caracterizează cand ele
privesc sancţionarea juridică a faptelor prin care se încalcă normele dreptului mediului.

2.2 Sistemul organizatoric naţional al protecţiei mediului


Sistemul organizatoric naţional al protecţiei mediului este conceput astfel încăt să
cuprindă pe toţi participanţii la raporturile de dreptul mediului: statul şi unităţile
administrativ-teritoriale cu autorităţile centrale şi locale care au atribuţii directe sau indirecte
în domeniul protecţiei mediului, persoane juridice private care au ca scop protecţia mediului,
persoane fizice în calitatea lor de victime sau de poluatori.
In concluzie sistemul organizatoric naţional al protecţiei mediului cuprinde în
structura sa: autorităţile publice, persoane juridice, altele decat autorităţile publice, persoane
fizice.

Autoritățile publice
Sistemul organizatoric naţional al protecţiei mediului cuprinde organele centrale şi
locale ale statului, a căror activitate priveşte în primul rand direct sau indirect protecţia
mediului şi îmbunătăţirea condiţiilor de mediu.
Puterea legislativă – Parlamentul României – adoptă Constituţia ţării şi normele
juridice speciale ale dreptului mediului prin care reglementează relaţiile sociale – obiect de
reglementare al acestei ramura de drept.
Puterea executivă are atribuţii complexe în materia protecţiei mediului.
Puterea executivă mai ales cea judeteană şi locală este chemată să realizeze sarcinile
protecţiei mediului, iar prin persoanele împuternicite să constate încalcările legislaţiei
mediului şi să aplice sancţiunile prevăzute de lege.
Puterea judecatorească poate avea un rol important în cadrul acestui sistem
organizatoric, prin soluţionarea corespunzatoare a litigiilor ivite în cadrul raporturilor de
dreptul mediului şi aplicarea sancţiunilor date în competenţa lor prin lege.
Dintre autorităţile publice un rol deosebit îl are Guvernul Romaniei, care transpune în
practică, în teritoriu sarcinile ce revin potrivit Constituţiei, statului care trebuie să asigure
refacerea şi protecţia mediului, precum şi menţinerea echilibrului ecologic.
Sarcinile de specialitate şi responsabilitatea privind protecţia mediului revin autorităţii
centrale pentru protecţia mediului. Potrivit reglementărilor legale în vigoare, autoritatea centrală
pentru protecţia mediului este Ministerul Apelor şi Protecţiei Mediului.

Autorităţile centrale pentru protecţia mediului


Atribuţiile autorităţilor centrale pentru protecţia mediului sunt stabilite în OUG nr.
195 din 2005 privind protecţia mediului modificată şi completată şi în mai multe legi
speciale, prin exercitarea cărora acest minister aplică strategia dezvoltarii şi politica
Guvernului în domeniile gospodăririi apelor şi protecţiei mediului şi în cel al silviculturii.
În exercitarea atribuţiilor sale autoritatea centrală pentru protecţia mediului
colaborează cu celelalte ministere şi organe centrale de specialitate din subordinea
Guvernului, cu autorităţile publice locale şi cu alte organisme interesate.
Autorităţile administratiei publice judetene şi locale pot fi considerate participante la
aceasta activitate complexa de protecţie a mediului.
Consiliile judeţene potrivit atribuţiilor lor analizează propunerile făcute de comune şi
orase în vederea elaborării de prognoze pentru protecţia şi refacerea mediului.
În realizarea atribuţiilor Ministerului Mediului un rol deosebit revine agenţiilor pentru
protecţia mediului judeţene şi a municipiului Bucuresti care îndeplinesc, la nivel teritorial
atribuţiile şi răspunderile autorităţii centrale pentru protecţia mediului, careia i se
subordonează.

2.3 Persoanele juridice private


Sunt potenţiali poluatori sau victime ale poluarii, unele având un rol important şi
permanent în protecţia mediului, avand astfel de atributii înscrise în actul lor de înfiinţare (ex.
fundaţiile, asociaţiile, societăţi comerciale, sindicate etc.) şi avand un rol şi contribuţie la
realizarea sarcinilor protecţiei mediului si îmbunătaţirea condiţiilor de mediu.
În priviţa acestor componente ale sistemului organizatoric naţional al protecţiei
mediului, nu numai legea ci şi statutele şi regulamentele lor de organizare şi funcţionare
stabilesc nu de putine ori sarcini în domeniul protecţiei mediului.

Persoanele fizice
Sunt nu numai titulare ale dreptului la un mediu sănătos, ci şi titulare al unor obligaţii
legale formulate în OUG nr. 195 din 2005 privind protecţia mediului modificată şi
completată.
Persoanele fizice trebuie să solicite autorităţilor pentru protecţia mediului acord sau
autorizaţie de mediu, să suporte costul pentru repararea prejudiciului şi să înlăture urmele
produse de acesta, să asigure sisteme proprii de supraveghere a instalaţiilor, să informeze
autorităţile competente şi populaţia un caz de accidente.

Sistemul national de supraveghere a factorilor de mediu


Potrivit normelor dreptului mediului, există organizat un sistem naţional de
supraveghere a calităţii solului, a apelor, a aerului, a radioactivităţii, a vegetaţiei, a faunei, a
vegetaţiei, a sanătăţii oamenilor etc. în subordinea directă a autorităţii centrale pentru
protecţia mediului.
Monitorizarea mediului este un sistem de supraveghere, prognoza, avertizare şi
intervenţie, care are în vedere evaluarea sistematică a dinamicii caracteristicilor calitative ale
factorilor de mediu, în scopul cunoaşterii stării de calitate şi semnificaţiei ecologice a
acestora.
Sistemul naţional de supraveghere a calităţii factorilor de mediu stă la baza sistemului
de monitoring integrat care reprezintă un sistem complex de achiziţie a datelor privind
calitatea mediului, obţinute pe baza unor măsurători sistematice de lungă durată, la un
ansamblu de parametri şi indicatori, menit să asigure posibilitatea controlului poluarii.
Monitoringul integrat al mediului ar trebui să satisfaca cerinţele obiective de obţinere
a unei imagini de ansamblu asupra mediului la un moment dat si al tendinţei de evoluţie al
calităţii acestuia.
Sistemul de Monitoring Integrat din ţara noastră cuprinde două feluri de activităţi:
activitatea operativă de culegere a datelor, avertizarea unor poluari accidentale şi luarea unor
măsuri de protecţie a folosinţelor şi activitatea de caracterizare a calităţii mediului pe termen
lung, de evaluare a tendinţelor de evoluţie a măsurilor de protecţie adecvate.
Din punctul de vedere al modului de organizare a Sistemului de Monitoring Integrat
distingem următoarele elemente specifice: retele destinate supravegherii emisiilor, controlul
poluarii de emisie, evaluarea şi controlul eficientei globale a măsurilor de protecţie a
mediului.

Supravegherea calităţii factorilor de mediu


În cadrul sistemului de monitoring integrat prin laboratoarele de specialitate şi
dispeceratele de monitoring aferente , agenţiile de protecţie a mediului constituie unităţi
teritoriale de bază care asigură inventarul periodic al surselor de poluare a mediului, asigură
exploatarea curentă pe teritoriu a retelelor de supraveghere a calităţii aerului, a precipitaţiilor,
a apelor naturale şi radioactivitatea pe baza structurii spatiale şi temporale stabilite de
autoritatea centrală a protecţiei mediului, întocmeşte documentaţiile de prelucrare a datelor şi
asigură protocolul de schimb de date, asigură transmiterea datelor, elaborează sinteze anuale
privind calitatea mediului în zona supravegheată etc.
Sistemul Naţional de Monitoring Integrat cuprinde supravegherea calităţii apelor, a
atmosferei şi a solului.
Supravegherea calităţii apelor se realizeaza mai întăi prin cunoaşterea calităţii apelor
ceea ce presupune recoltarea şi analiza probelor de apă, prelucrarea datelor şi o sinteză
elaborată în final pentru caracterizarea globala a calităţii apelor.
Activitatile de protecţie a calităţii apelor au urmatoarele componente principale:
monitoringul dinamicii calităţii resurselor de apă, gospodarirea calităţii resurselor de apă,
epurarea apelor uzate şi perfecţionarea legislaţiei în domeniul protecţiei calităţii apelor.
Prin supravegherea calităţii apelor se urmăresc urmatoarele obiective principale:
prevenirea pagubelor cauzate de poluarile accidentale ale unor folosinte, furnizarea
informaţiilor cu privire la schimbările continue în calitatea apei receptorului, necesare
organelor teritoriale de gospodarire a apelor, controlul surselor de impurificare şi al calităţii
apelor de alimentare.
Supravegherea calităţii aerului – este o problemă vitală în domeniul protecţiei
mediului, astfel organismele specializate ale Programului Naţiunilor Unite pentru Mediu au
recomandat organizarea a trei feluri de statii:
- pentru supravegherea poluarii de fond – ea produce modificări ireversibile în
compoziţia chimică a unor straturi de aer ce pot duce la consecinte grave pentru întreaga
biosferă;
- pentru supravegherea poluarii regionale – ce permit urmărirea gradului de poluare a
aerului între starea de fond şi poluarea industrială şi cunoaşterea nivelului mediu atins de
poluarea industrială internă şi a posibilităţilor de transport de noxe din ţările vecine;
- pentru supravegherea poluarii locale – ce afectează în special lanţul alimentar şi
sănătatea umană şi ajută la cunoaşterea efectelor produse asupra materialelor, construcţiilor şi
a eficacităţii sistemelor de reţinere şi de protecţie si a influenţei noxelor asupra echilibrului
ecosistemelor şi deci, asupra folosirii optime a resurselor naturale.
Supravegherea calitatii solului – reprezintă supravegherea, prognoza şi avertizarea cu privire
la tendinţele şi dinamica evoluţiei reacţiei PH şi a stării de asigurare cu fosfor mobil şi
potasiu mobil a solurilor agricole; fundamentarea specifică a măsurilor de folosire judicioasă
a îngrăşămintelor şi amendamentelor în procesul de producţie agricolă, pană la nivelul
parcelei şi solei, programerea recoltelor posibil de realizat în condţtii pedoclimatice concrete.

Sistemul organizatoric internaţional al protectiei mediului - Organizaţii mondiale


Adunarea generală a O.N.U. – organul principal cel mai reprezentativ al Naţiunilor
Unite – contribuie la realizarea sarcinilor dreptului mediului pe plan mondial prin adoptarea
de hotarari în care se materializează rolul acestei activităţi şi se stabilesc reguli de conduită în
acest domeniu.
Conferinţa Naţiunilor Unite asupra mediului este organul specializat în protecţia
mediului. Pană în prezent s-au ţinut doua asemenea conferinţe: în 1972 la Stockholm şi în
1992 la Rio de Janeiro.
În iunie 1972 a avut loc la Stockholm prima Conferinţă Mondială în domeniul
protecţiei mediului, la care au luat parte 114 state, printre care şi Romania.
La această conferinţa au fost dezbatute probleme legate de planificarea şi gestionarea
asezărilor umane în vederea asigurării calităţii mediului, gestionarea resurselor naturale,
determinarea poluanilor de importanţa internaţională, aspecte educative, sociale şi culturale
ale problemelor de mediu, inclusiv informarea opiniei publice asupra acestora.
Cu această ocazie au fost adoptate mai multe documente: “Declaraţia Conferinţei
Naţiunilor Unite asupra mediului înconjurator”, privind drepturile şi obligaţiile statelor în
acest domeniu, “Plan de activitate privind mediul înconjurator”- în care s-a stabilit cadrul de
acţiune privind mediul , recomandari de activitate la nivel internaţional etc., “Rezoluţie
asupra dispoziţiilor instiţionale şi financiare” – unde se fac recomandări pentru crearea unui
consiliu de administraţie a programelor referitoare la mediul inconjurator, tot acum ziua de 5
iunie a fost proclamată “Ziua Mondială a Mediului Inconjurator”, s-a mai adoptat o rezoluţie
privind “experinţele cu arme nucleare”, o rezoluţie privind “Convocarea unei a II-a
Conferinţe a Nţtiunilor Unite privind Mediul Inconjurator”.
In iunie 1992 a avut loc Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Mediu de le Rio de
Janeiro unde au participat 181 de state, inclusiv Romania, scopul principal fiind acela al
elaborării unor strategii şi măsuri care să contribuie la combaterea degradarii mediului în
toate tările în contextul dezvoltarii durabile; s-a urmarit astfel realizarea unui consens
internaţional cu privire la protecţia atmosferei, a resurselor terestre, conservarea diversităţii
biologice, protecţia resurselor de apa dulce, a mărilor şi a zonelor de coastă, ameliorarea
condiţiilor de viaţă şi de muncă a săracilor, eradicarea săraciei şi oprirea degradării mediului.
La aceasta Conferinţa au fost adoptate mai multe documente: “Declaraţia de Principii”
numită “Carta Pamantului” unde sunt enunţate principii după care omenirea trebuie să se
conducă în relaţile interumane dar şi în cele dintre om şi natura.
“Agenda 21” – care reprezintă un program de acţiune, aplicat de guverne, agenţii de
dezvoltare, organizaţi ale Naţiunilor Unite şi grupuri sectoriale independente, fără de care nu
s-ar putea realiza o dezvoltare durabilă.
“Convenţia privind schimbarile climatice”, unde se specifică reducerea emisiilor de
bioxid de carbon în atmosfera.
“Convenţia privind diversitatea biologică”, unde sunt specificate măsurile ce trebuiesc
luate pentru protejarea ecosistemelor şi a diverselor forme de viaţa “Declaraţia de principii
asupra conservarii şi exploatarii pădurilor”, privind conservarea pădurilor tropicale.
În urma Conferinţei de la Stockholm din 1972 a fost adoptat Programul Naţiunilor
Unite pentru Mediu, al cărui secretariat cu sediul la Nairobi coordonează întreaga activitate
privind protecţia mediului la nivel O.N.U.
În cadrul acestui program sarcini speciale de protecţie a mediului revin: Sistemului
Global Informational privind Mediul INFOTERA; UNESCO care a elaborat doua convenţii
mondiale: Convenţia de la Ramsari, din 1971, privind zonele umede ca habitat şi Convenţia
privind Moştenirea Mondială Culturală şi Naturală, din 1972.

Organizaţii regionale
Organizaţiile europene sunt cele mai importante cu o competenţa riguros
reglementată.
Consiliul Europei constituit în 1949, şi-a propus ca sarcina principală protecţia
mediului.
În 1962 a fost creată Comisia Europeană pentru Protecţia Resurselor Naturale şi a
Naturii, care şi-a îndreptat atenţia asupra protecţiei mediului.
În 1973 a fost constituită Comisia pentru problemele mediului care a stabilit un
program cu 10 puncte privind protecţia mediului.
În 1979 a fost adoptată la Berna, Convenţia privind protecţia speciilor rare care trăiesc
liber şi a zonelor lor de habitat.
În 1968 s-a constituit Carta europeană a apelor;
În 1968 au fost stabilite Principiile controlului poluarii atmosferei;
În 1960 a fost creată Organizaţia pentru Cooperarea şi Dezvoltarea Economică, fiind
un organism regional ce influentează soluţionarea problemelor privind protecţia
internaţională a mediului.
În 1968 Organizaţia Unităţii Africane a adoptat convenţia africană privind protecţia
mediului şi a resurselor naturale.

Organizaţii subregionale
În 1948 prin Convenţia de la Belgrad a fost înfiinţată Comisia Dunării pentru
navigaţie, fiind alcatuită din reprezentanţii statelor riverane. Prin decizia celei de-a 11-a
sesiune a comisiei Dunarii s-a interzis navelor să deverseze deseuri de petrol sau alte produse
petroliere, iar statelor riverane li s-a recomandat să plaseze suficiente containere în zona
porturilor lor unde să se depoziteze deseurile petroliere.
Comisia Rinului privind navigaţia şi poluarea apelor internaţionale îşi desfasoară
activitatea sub forma Comisiei Centrale pentru navigaţia pe Rin.
Comisia subregională pentru aplicarea Convenţiei de la Helsinki, din 1974, are în
vedere prevenirea poluarii mediului marin în zona Mării Baltice.

3.1 Protectia juridică a solului


Terenurile, indiferent de destinaţie sau de titlul juridic pe baza căruia sunt deţinute sau de
domeniul public sau privat din care fac parte constituie fondul funciar al Romaniei. Fondul
funciar al ţării cuprinde: terenuri cu destinaţie forestiera, terenuri aflate permanent sub ape,
terenuri din intravilan, terenuri cu destinatii speciale, terenuri agricole, etc.
Terenurile agricole sunt cele mai importante mijloace de producţie in agricultura ceea ce
impune protejarea lor prin toate mijloacele, inclusiv prin cele juridice.

Definiţia solului
Solul reprezintă stratul superior şi afanat al scoarței pământești în care se dezvoltă viaţa
vegetala şi care constituie cel mai important element component al terenurilor agricole. Solul este
suprafaţa pămantului folosit în producţia agricolă pentru realizarea producţiei vegetale şi animale
fiind foarte important pentru viaţa pe Pământ. Solul este limitat ca întindere, odată distrus el nu se
va mai putea reface, pentru ca nu se pot reproduce condiţiile şi istoria formarii lui.
Epuizarea conţinutului de substante nutritive ale solului poate fi compensată prin
fertilizări, iar lipsa sau excesul de apa prin lucrari hidroameliorative. Dezafectarea în mari
proporţii a terenurilor agricole în alte scopuri de folosinţa şi procesele de eroziune a solului reduc
posibilităţile de formare a acestuia pentru dezvoltarea producţiei agricole vegetale si animale.
Solul ca orice factor de mediu este supus permanent poluarii şi degradării; poluarea poate
fi de natura agricolă, industrială, etc.
Solul suporta numeroase consecinţe negative datorită eroziunii sale prin poluare în urma
contactului cu aerul și apa poluata, precum şi a activităţii umane necorespunzatoare, dar și ca
urmare a dezafectarii terenurilor agricole şi silvice pentru marirea perimetrelor asezărilor umane
prin dezvoltarea industriei a constructiilor, deschiderea de noi mine, depozitarea deseurilor etc.
Poluarea solului este deci, rezultatul oricarei acţiuni care produce dereglarea funcţionării
normale a solului care se manifestă prin degradarea fizică, chimică şi biologica a solului ce
afectează negativ fertilitatea sa, respectiv capacitatea sa de producţie.
În legislaţia ţării noastre, solul este protejat sub multe aspecte, indiferent de destinaţia
economică concretă a terenului şi de titlul juridic cu care diferite persoane îl deţin.
Cele mai importante reglementări juridice în materie le găsim în OUG nr. 195 din 2005
privind protecţia mediului modificată şi completată şi Legea fondului funciar nr. 18/1991. Astfel
toţi deţinătorii de terenuri sunt obligaţi să ia măsuri de organizare şi amenajare a teritoriului,
prevenire şi combatere a proceselor de poluare şi degradare, etc.
În contextul general al protecţiei mediului, protecţia solului ocupă un loc aparte, ea fiind
specifică în primul rând domeniului agriculturii – prin aceasta asigurându-se hrana necesară
populaţiei umane şi animale şi materie primă pentru multe ramuri industriale.
Pentru protecţia şi ameliorarea terenurilor agricole s-a instituit un program naţional de
supraveghere, evaluare, prognozare şi avertizare cu privire la starea calităţii solului, ce are la bază
un sistem informaţional cu asigurarea de bănci de date la nivel naţional şi judeţean.
Prin aceste măsuri şi cu executarea unor lucrări de îmbunătăţiri funciare se urmăreşte
protejarea cantitativă a terenurilor agricole şi protecţia cantitativă a solului.

Protecţia terenurilor agricole - Protecţia calitativă şi cantitativă a terenurilor agricole


Prin protecţia cantitativă a terenurilor agricole, se urmăreşte folosirea completă a
acestora şi păstrarea destinaţiei lor economice şi evitarea micşorării fondului funciar
respectiv.
Prin protecţia calitativă a solului se urmăreşte păstrarea potenţialului productiv al
solului, prevenirea şi înlăturarea degradării calităţii fizico-chimice şi biologice şi
îmbunătăţirea calităţii acestuia.

3.2 Raportul juridic de protecţie a solului


Raportul juridic de protecţie a mediului cuprinde şi raportul juridic de protecţie a
solului, care are pe lângă principiile dreptului mediului şi principii proprii ce exprimă ideea
că este deosebit de importantă şi asigurarea populaţiei cu produse alimentare şi promovarea
unei agriculturi durabile cu reducerea îngrăşămintelor minerale şi a pesticidelor, aplicarea
tehnologiilor ecologice inofensive, restabilirea şi menţinerea echilibrului ecologic.
Raportul juridic de protecţie a solului este relaţia socială reglementată de normele
dreptului mediului formată între organele de stat competente şi deţinătorii de terenuri agricole
în legătură cu prevenirea poluării solului şi refacerea şi îmbunătăţirii calităţii acestuia.
Participanţii la aceste raporturi juridice sunt predeterminate şi au calitatea de organe de stat
de specialitate şi deţinători de terenuri
Protecţia solului se realizează în cadrul unei politici în domeniul gospodăririi solului
bazate pe anumite principii stabilite pentru protecţia mediului prin care se urmăreşte
promovarea unei agriculturi şi silviculturi durabile, cu reducerea îngrăşămintelor minerale şi
a pesticidelor şi menţinerea echilibrului ecologic.
Atribuţiile organelor de stat de specialitate privind protecţia solului sunt stabilite de
lege. Astfel organul administraţiei publice de specialitate care aplică politica guvernului în
domeniul agriculturii este Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor, care în
îndeplinirea rolului său privind protecţia solului are mai multe atribuţii: asigură aplicarea
programului Guvernului şi implimentarea politicilor guvernamentale, elaborează strategii şi
politici specifice în domeniile sale de activitate, fundamentează programe privind protecţia
solului, supraveghează utilizarea fondului funciar de către toţi deţinătorii de terenuri,
avizează documentaţiile privind scoaterea din producţie a terenurilor agricole şi silvice,
coordonează executarea lucrărilor de geodezie, topografie, cartografie, etc.
Potrivit reglementarilor cuprinse în OUG nr. 195 din 2005 privind protecţia mediului
modificată şi completată, autoritatea centrală pentru protecţia mediului, cu consultarea
ministerelor competente, stabileşte: sistemul de monitorizare a calităţii solului în scopul
cunoaşterii stării actuale şi a tendinţelor de evoluţie a acesteia, reglementările privind
protecţia calităţii solului, reglementări privind refacerea cadrului natural în zonele în care
solul a fost afectat de fenomene naturale sau de activităţi cu impact negativ asupra mediului.
Autoritatea centrală pentru agricultură şi silvicultură este obligată să elaboreze
reglementări privind standardele de calitate a solurilor în scopul menţinerii şi ameliorării
acestora să ţină evidenţa terenurilor devenite improprii pentru producţia agricolă, să exercite
controlul tehnic de specialitate pentru lucrările de îmbunătăţiri funciare să ofere asistenţă
tehnică la cererea cultivatorilor de terenuri privind cele mai adecvate tehnici şi tehnologii de
gospodarire şi ameliorare a solurilor.
În cadrul raportului juridic de mediu pe baza reglementărilor legale imperative,
deţinătorilor de terenuri agricole şi silvice le revin mai multe obligaţii: să asigure cultivarea şi
protecţia solului în scopul asigurării protecţiei calităţii solurilor, să prevină deteriorarea
calităţii solurilor, să asigure la amplasarea, proiectarea, construirea şi punerea în funcţiune a
obiectivelor de orice fel, să nu ardă miriştile, stuful, să pună la dispoziţie terenurile din
perimetrul de ameliorare în vederea aplicării măsurilor şi lucrărilor prevăzute în proiectul de
ameliorare, etc.
Un aspect distinct al protecţiei terenurilor agricole este cuprins în art. 104 din Legea
fondului funciar – în legatură cu organizarea şi amenajarea teritoriului agricol, prin care se
urmăreşte crearea condiţiilor pentru o mai bună folosire a terenurilor în scopul producţiei
agricole.
Protecţia şi ameliorarea solului se realizează şi prin lucrări de prevenire şi combatere a
proceselor de degradare şi poluare a solului provocate de fenomene naturale sau cauzate prin
activităţi economico-sociale. Statul sprijină realizarea lucrărilor de protecţie şi ameliorare a
solului suportând parţial sau total cheltuielile, în limita alocaţiei bugetare aprobate pe baza
notelor de fundamentare elaborate de unităţile de cercetare şi proiectare însuşite de organele
agricole de specialitate.

Răspunderea juridică pentru încălcarea normelor privitoare la protecţia solului.


Potrivit reglementărilor cuprinse în OUG nr. 195 din 2005 privind protecţia mediului
modificată şi completată încălcarea prevederilor acestei legi atrage răspunderea civilă,
contravenţională sau penală.
Persoanele care răspund pentru poluarea solului pot fi participanţii la raporturile
juridice respective care încalcă normele dreptului mediului. Normele legale privind protecţia
terenurilor agricole pot fi încălcate de trei categorii de persoane: autorităţile publice sau
funcţionarii publici, deţinătorii de terenuri agricole sau silvice, alte persoane fizice sau
juridice care poluează solul, în general încalcă normele legale respective.

Contravenţia este cea mai frecvent întălnită abatere de la normele dreptului mediului
privitoare la protecţia solului. Faptele contravenţionale sunt calificate ca atare de legiuitor, ele
putând fi relativ uşor identificate, fiind enumerate în diferite acte normative (Legea fondului
funciar şi Legea protecţiei mediului).
Astfel constituie contravenţii la normele privind evidenţa, protecţia, folosirea şi
ameliorarea terenurilor agricole sau silvice urmatorele fapte:
- efectuarea de schimburi de terenuri sau a schimbării categoriei de folosinţă a
terenurilor de la superioară la inferioară precum şi folosirea definitivă sau temporară a
terenurilor agricole şi silvice în alte scopuri decât pentru producţia agricolă şi silvică;
- nedeclararea la organele judeţene de cadastru funciar de către posesori în termen de
30 de zile de la aprobare a schimburilor de terenuri şi a schimbării categoriei de folosinţă a
acestora.
Neluarea măsurilor de către posesorii de terenuri şi de către persoanele autorizate
pentru păstrarea în bune condiţii a bornelor geodezice, topografice, precum şi degradarea şi
distrugerea lor din culpă.
Nedecopertarea de către beneficiarii de investiţii a stratului fertil de sol, înainte de
executarea lucrărilor de amplasare a unor obiective şi nedepozitarea acestui strat pe
suprafeţele stabilite de organele agricole.
Amplasarea obiectivelor de orice fel cu excepţia celor admise de lege pe terenurile
situate în extravilan fără avizele şi aprobările prevăzute de lege.
Ocuparea şi folosirea terenurilor aprobate a fi scoase definitiv sau temporar din
producţia agricolă.
Degradarea terenurilor şi culturilor prin depozitarea de materiale şi deseuri de pietriş,
moloz, nisip, resturi menajere, gunoaie, etc.
Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se fac de către specialiştii
împuterniciţi în aces scop de Ministerul mediului şi gospodăririi apelor şi autoritatea publică
centrală pentru protecţia mediului, împuterniciţii prefectului şi specialiştii împuterniciţi de
directorul general al direcţiei generale din cadrul autorităţii publice centrale pentru
agricultură şi de inspectorul şef al inspectoratului silvic judeţean, de către primar, ofiţerii şi
subofiţerii de poliţie, etc.

Răspunderea penală
Majoritatea încalcărilor legislatiei privitoare la protecţia solului este calificată ca fiind
contravenţie. Unele fapte, cele care au, în principiu o periculozitatea socială mai mare sunt
considerate de legiuitor infracţiuni şi sunt pedepsite ca atare.
Constituie infracţiuni şi se pedepsesc potrivit Codului penal şi Codului de procedură
penală următoarele fapte:
- degradarea terenurilor agricole şi silvice, a împrejmuirilor acestora, distrugerea şi
degradarea culturilor agricole, a lucrarilor de îmbunătăţiri funciare a bornelor şi a semnelor
topografice sau geodezice.
Ocuparea în totalitate sau în parte a terenurilor de orice fel, înfiinţarea sau mutarea
semnelor de hotar şi a reperelor de marcare, fără aprobarea primită în condiţiile legii, sau
refuzul de a elibera terenul astfel ocupat fără drept.
Arderea miristilor, stufului, tufarisurilor şi vegetaţiei ierboase din ariile protejate şi de
pe terenurile supuse refacerilor ecologice.
Provocarea de poluare prin evacuarea cu stiinţa pe sol a unor deseuri sau substante
periculoase.
Nerespectarea interdicţiilor în legatură cu utilizarea pe terenuri agricole de pesticide
sau îngrasaminte chimice.

Răspunderea civilă
Orice de câte ori printr-o contravenţie sau infracţiune săvărşite prin încălcarea
reglementarilor legale referitoare la protecţia solului se cauzează un prejudiciu patrimonial în
afara sancţiunilor contravenţionale sau pedepselor penale, autorul faptei va mai fi obligat şi la
repararea prejudiciului astfel cauzat.
În privinta contravenţiilor săvărşite în acest domeniu legea stabileşte ca prin actul de
constatare se dispune şi cu privire la suportarea pagubelor de către cei vinovaţi şi după caz
restabilirea situaţiei anterioare, intervenind aici un principiu de bază în dreptul mediului
“poluatorul plăteşte”.

4.1 Protecţia juridică a subsolului


Noţiunea de subsol
Subsolul este o parte componentă a teritoriului de stat, fiind reprezentat prin spaţiul fizic
situat sub sol şi avand forma geometrică a unui con neregulat cu baza constituită din sol şi cu
vărful în centrul Pămăntului; el reprezintă deci, totalitatea formaţiilor geologice mai vechi decat
pătura actuală de sol.
Protecţia juridica a subsolului se referă la exploatarea raţională a bogaţiilor sale naturale, a
formaţiunilor geologice accesibile lucrărilor de cercetare şi prospecţiuni geologice.
Între sol şi subsol există o stransă legatură de natură organică ceea ce a determinat
legiuitorul să reglementeze în acelaşi context regimul juridic şi protecţia celor doua componente
ale mediului.

Subsolul şi bogăţiile sale


Dintre actele normative în vigoare cu privire la protecţia solului şi a subsolului
amintim: Constituţia Romaniei, OUG nr. 195 din 2005 privind protecţia mediului modificată
şi completată, Legea fondului funciar nr. 18/1991, H.G. nr. 221/1995 privind organizarea şi
funcţionarea Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale etc.
Prin bogaţii ale subsolului intelegem: minereurile, zăcămintele de cărbuni, petrol,
gaze naturale, sare, izvoare termale şi minerale, peşteri, vestigii arheologice, comori
îngropate, scheletele animalelor preistorice, etc.
Exploatarea subsolului şi a resurselor sale se poate face în interesul întregii societăţi,
dar cu conservarea acestor resurse şi prevenirea pagubelor pentru flora şi fauna.
Subsolul şi bogăţiile sale naturale sunt expuse permanent poluarii; resursele
subsolului sunt supuse unei exploatări iraţionale. Omul s-a considerat întotdeauna stăpănul
naturii, el este mai presus de toate, dar toate aceste acţiuni trebuie să înceteze până nu este
prea tărziu, de aceea este imperios necesară luarea unor măsuri permanente de protecţie.
Astfel, s-a stabilit ca autoritatea centrală pentru protecţia mediului cu consultarea
ministerelor componente trebuie să stabilească: reglementari privind protecţia calitatii
subsolului, procedura de autorizare privind forajele de studii şi prospecţiuni geologice,
reglementări privind refacerea cadrului natural în zonele în care subsolul a fost afectat de
fenomene naturale sau de activităţi cu impact negativ asupra mediului.

Obligaţiile personaelor fizice şi juridice


Pentru realizarea politicii economice a Guvernului în domeniul cercetării, exploatării,
valorificării şi protecţiei resurselor minerale şi a controlului modului cum se desfăşoară aceste
activităţi a fost înfiinţată Agenţia Naţională pentru Resurse Minerale, ca organ central de
specialitate cu personalitate juridică ce răspunde de: gestionarea resurselor minerale ale statului,
fundamentarea taxelor legale în domeniu, negocierea clauzelor şi condiţiilor acordurilor pentru
resurse minerale în vederea cercetarii, exploatarii şi valorificarii acestora, emiterea de normative
şi instrucţiuni cu caracter obligatoriu cu privire la cercetarea geologică, exploatarea şi protecţia
zăcămintelor de substanţe minerale utile.
Persoanele fizice sau juridice care prospectează sau exploatează resursele subsolului
pentru a proteja aceste resurse au o serie de obligaţii:
- să solicite acord şi/sau autorizaţie de mediu potrivit legii şi să respecte prevederile acestora;
- să refacă terenurile afectate, aducându-le la parametri productivi şi ecologici naturali;
- să anunţe autorităţile pentru protecţia mediului sau pe cele competenţe, despre orice situaţii
accidentale care pun în pericol ecosistemul terestru şi să acţioneze pentru refacerea acestuia;
În general agenţii economici trebuie să realizeze exploatarea subsolului, a resurselor sale
naturale astfel încât să se prevină poluarea mediului şi cauzarea de prejudicii, iar dacă ele sau
produs să se înlăture efectele negative ale acestora.
În scopul exploatarii raţionale şi protejarii bogaţiilor subsolului agenţii economici care
execută lucrări de cercetare geologică (exploatare si valorificare a resurselor minerale) au
urmatoarele obligaţii: să desfasoare activitatea pe baza documentaţiilor tehnico-economice
elaborate, avizate şi aprobate conform legii, sa obţină atestarea în ceea ce priveşte capacitatea lor
tehnică pentru efectuarea lucrărilor pe care le efectuează, să respecte prescripţiile obligatorii
stabilite în aria acestora pentru protejarea resurselor minerale etc.

4.2 Răspunderea juridică


Răspunderea contravenţională
Încălcarea prevederilor legale referitoare la protecţia subsolului atrage răspunderea
contravenţională, penală şi civilă.
O. U. pentru protecţia mediului în Romania nr. 195/2005 modificată și completată
stabileşte o singura sancţiune juridică în privinţa protecţiei subsolului legată de exploatarea
resurselor numai în urma obţinerii unui acord sau a unei autorizaţii de mediu, altfel se considera
contravenţie şi se sancţioneză cu amenda diferenţiat în funcţie de calitatea persoanei (fizică,
juridică) care a săvărşit fapta.
Constatarea contravenţiilor şi aplicarea amenzilor se fac prin proces-verbal încheiat de
către personalul împuternicit al Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale.
În unele cazuri, cand legea prevede, contravenţiilor le sunt aplicabile dispoziţiile
Ordonantei Guvernului nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenţiilor.
În cazul în care prin contravenţia sau infracţiunea săvărşite în domeniul protecţiei
subsolului se cauzează şi un prejudiciu patrimonial se va angaja răspunderea civilă pentru
repararea prejudiciului.

5.1 Protecţia juridică a pădurilor


Pădurile reprezintă una din cele mai importante bogaţii naturale ale ţării ce ocupa peste
1/3 din suprafaţa teritoriului avand nu numai o însemnată valoare economică ci îndeplinînd şi o
serie de funcţii în apărarea terenurilor agricole împotriva secetei, a surparilor şi alunecărilor de
terenuri, în procesul de ameliorare şi de refacere a calităţii naturale a solului, în purificarea
aerului prin producerea de oxigen, crearea condiţiilor optime pentru pășunatul animalelor,
creşterea vanatului, condiţii naturale pentru staţiuni balneoclimaterice etc.
Toate aceste roluri fac ca protecţia pădurilor să aibă o însemnătate importanţa, iar
exploatarea lor să se facă raţional avandu-se în vedere principiile dezvoltării durabile.
Protecţia pădurilor şi-a găsit reglementarea legala în mai multe acte normative: Codul
silvic, OUG nr. 195 din 2005 privind protecţia mediului modificată şi completată, Legea nr.
81/1993 privind determinarea despagubirilor în cazul unor pagube produse fondului forestier,
vegetaţiei forestiere din afara fondului forestier, situate pe terenurile de proprietate publică şi
privată şi economiei vanatului, Legea nr. 31/2000 privind stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor
silvice.

NOTIUNEA DE FOND FORESTIER


În cadrul fondului forestier national sunt incluse atat padurile statului cat si cele ale
particularilor, el constituind un bun de interes national, statul exercitandu-si controlul asupra
modului de gospodarire a fondului forestier si a vegetatiei forestiere din afara acestuia.
Astfel în art. 9 din Codul silvic se dispune ca fondul forestier naţional este supus
regimului silvic, acesta fiind constituit dintr-un sistem de norme tehnice silvice, economice şi
juridice privind amenajarea, cultura, exploatarea, protecţia şi paza acestui fond avand ca scop
asigurarea gospodăririi durabile a ecosistemelor forestiere.
Administrarea fondului forestier înseamna aplicarea strategiei naţionale în domeniul
silviculturii şi acţionarea pentru apărarea, conservarea şi dezvoltarea durabilă a fondului forestier.
Prin gospodarirea fondului forestier se înţelege un ansamblu de mijloace globale de
organizare folosite pentru asigurarea satisfacerii nevoilor deţinatorilor, în vederea realizării unor
condiţii de viaţa cat mai bune.
Gospodărirea fondului forestier se înfăptuieşte avandu-se în vedere funcţiile pe care le
îndeplinesc pădurile, potrivit regulilor stabilite prin amenajamente silvice.
Gospodarirea fondului forestier proprietate publică cuprinde: reconstrucţia ecologică,
regenerarea şi îngrijirea pădurilor, protecţia pădurilor, paza fondului forestier, gospodarirea
produselor specifice fondului forestier şi exploatarea masei lemnoase.

NOŢIUNEA DE PĂDURE
Noţiunea de pădure a fost definită în legislaţia noastră pentru prima dată prin Legea nr.
204/1947 pentru apărarea patrimoniului forestier. În art. 1 din această lege se prevede că “se
socotesc păduri toate suprafeţele mai mari de 255 mp, acoperite cu vegetaţie forestieră în limitele
lor naturale, independent dacă au fost sau nu înscrise ca atare în registrele de mutaţiuni
imobiliare”. Datorită largii posibilităţi de interpretare aceasta definiţie a generat numeroase erori
în domeniul proprietăţii funciare, deoarece suprafeţe întinse de păşuni împădurite au fost incluse
în amenajamentele silvice şi considerate ca păduri.
În Codul silvic din 1962 nu a mai fost cuprinsă o definiţie a pădurii dar în doctrina s-au
făcut referirii la această noţiune.
Potrivit art. 2 din Codul silvic din 1996, sunt considerate păduri terenurile acoperite cu vegetaţie
forestieră cu o suprafaţa mai mare de 0,25 ha.
Noţiunea de fond forestier nu se indentifica sub raport spaţial cu noţiunea de pădure, între
acestea existand un raport de la gen la specie.
Nici noţiunea de teren forestier nu se indentifica cu notiunea de pădure deoarece nu toate
terenurile forestiere sunt acoperite cu păduri.
Din totalitatea suprafetelor ce alcătuiesc fondul forestier naţional categoria cea mai
importanta o reprezintă pădurile. Acestea sunt inseparabile de terenurile pe care se afla şi
alcătuiesc împreună categoria terenurilor forestiere.
Pădurile dupa funcţiile pe care le îndeplinesc se împart în :
- grupa I, ce cuprinde păduri cu funcţii speciale de protecţie a apelor, a solului, a climei şi
a obiectivelor de interes naţional păduri pentru recreere, păduri de ocrotire a genofondului şi
ecofondului, păduri declarate monumente ale naturii;
- grupa II cuprinde păduri cu funcţii de producţie şi de protectie în care se urmareşte să se
realizeze, în principal masa lemnoasă de calitate superioară si alte produse ale pădurii, şi
concomitent protecţia calităţii factorilor de mediu.
În doctrina mai veche pădurile au fost clasificate după importanţa lor economică în păduri
de importanta republicană şi păduri de importanţa locală. Cele de importantă republicană sau
naţională sunt destinate sa asigure material lemnos şi alte produse pentru satisfacerea cerinţelor
generale ale economiei naţionale, iar cele de interes local să satisfacă nevoile locale de interes
public.
Potrivit codul silvic, pădurile şi terenurile cu vegetaţie forestiera – ce aparţin statului fac
parte din domeniul public al statului si sunt de uz sau interes public.

5.2 Protecţia juridică a pădurilor proprietate publică şi privată


Pădurile reprezintă nu numai sursa de materie primă (lemn, fructe de pădure, ciuperci,
etc) ci ele au si un rol deosebit în reglarea factorilor climatici, în conservarea şi protejarea
mediului natural şi artificial.
Pădurile se găsescîn contact direct, permanent cu aerul şi cu apele. Dacă aceşti factori
naturali sunt poluaţi, acţiunea poluarii pădurilor este rapidă, care la randul sau determină
modificarea radicală a configuraţiei ecosistemelor naturale.

Protecţia juridică a pădurilor proprietate privată se realizează cu ajutorul


reglementarilor legale care stabilesc, obligaţii în această privinţa atât pentru deţinătorii pădurilor
publice, cât şi pentru organele de stat de specialitate şi pentru toţi cetăţenii.
Reconstrucţia ecologică, regenerarea şi îngrijirea pădurilor, asigurarea sănătăţii acestora
se realizeaza conform amenajarilor silvice şi a studiilor de specialitate realizate de către Regia
Naţională a Pădurilor, care are în administrarea sa fondul forestier naţional proprietate publică.
Aceasta regie trebuie să ia măsuri de prevenire şi combatere a dăunătorilor, să
întocmească anual statistica şi prognoza dăunătorilor vegetaţiei forestiere pentru întregul fond
forestier naţional care să asigure echilibrul ecologic.
Deţinătorii cu orice titlu ai pădurilor, vegetaţiei forestiere din afara fondului forestier şi
pajistilor sunt obligaţi:
- să menţină suprafaţa împădurită a vegetaţiei forestiere din afara fondului forestier, fiind
interzisă reducerea acesteia;
- să exploateze masa lemnoasă numai în limita posibilităţii pădurilor, stabilită de
amenajamentele silvice şi aprobate prin lege;
- să asigure respectarea regulilor silvice de exploatare şi transport tehnologic al lemnului;
- să respecte regimul silvic pentru împădurirea suprafeţelor exploatate, stabilite de
autoritatea centrală pentru silvicultura în acord cu utilizarea durabilă a pădurilor;
- să asigure aplicarea măsurilor speciale de conservare pentru pădurile cu funcţii deosebite
de protecţie, situate pe terenuri cu pante foarte mari;
- să respecte regimul silvic stabilit pentru conservarea vegetaţiei lemnoase de pe pasunile
împădurite care îndeplinesc funcţii de protecţie a solului şi a resurselor de apa;
- să asigure exploatarea raţională, organizarea şi amenajarea pajiştilor, în funcţie de
capacitatea de refacere a acestora;
- să exploateze resursele pădurii, fondului cinegetic şi piscicol, în limitele potenţialului de
regenerare potrivit prevederilor legale;
- să sesizeze autorităţile pentru protecţia mediului despre accidente sau activităţi care
afectează ecosistemele forestiere.

Paza pădurilor proprietate publică


Paza pădurilor este asigurată şi exercitată de către Regia Naţională a Pădurilor împotriva
taierilor ilegale de arbori, furturilor, distrugerilor, degradarilor, paşunatului, braconajului şi altor
fapte păgubitoare şi pentru prevenirea şi stingerea incendiilor.
Acţiunile de pază a pădurilor sunt sprijinite de prefecţi, consiliile judeţene şi locale,
precum şi de unităţile de politţe, obligatoriu şi în limitele atribuţiilor ce le revin în condiţiile legii.
La paza pădurilor contribuie şi prohibiţia legală specială după care este interzis păşunatul
în pădurile care fac parte din fondul forestier proprietate publică a statului, pe terenurile
degradate, împădurite şi în perdelele forestiere de protectie. Ministerul de resort poate aproba,
prin excepţie, păşunatul pe durata limitată în unele perimetre ale fondului forestier proprietate
publica a statului, pe baza propunerilor autorităţilor publice locale, cu avizul unităţilor silvice
teritoriale.
Reglementarile legale referitoare la exploatarea masei lemnoase contribuie la protecţia
pădurilor.
Exploatarea produselor lemnoase ale pădurii se face în conformitate cu amenajamentele
silvice şi cu instrucţiunile privind termenele, modalităţile şi epocile de recoltare, scoatere şi
transport al materialului lemnos emise de ministerul de resort.
La exploatarea masei lemnoase ocoalele silvice, agenţii economici şi persoanele fizice
autorizate au obligaţia să folosească tehnologii de recoltare şi scoatere a lemnului din pădure care
sa nu producă degradarea solului şi a malurilor apelor, distrugerea sau vătămarea semintisului
utilizabil, a arborilor destinaţi exploatării peste limitele admise.

PROTECŢIA PĂDURILOR PROPRIETATE PRIVATĂ


Potrivit reglementărilor legale în vigoare unele terenuri cu vegetaţie forestieră au fost
restituite foştilor proprietari sau moştenitorilor acestora şi astfel pe lângă proprietatea publică
există şi proprietatea privată asupra pădurilor.
Administrarea pădurilor proprietate privată se realizează de către proprietari, acestia
avand obligaţia să le gospodarească în conformitate cu regimul silvic şi cu regulile privind
protecţia pădurilor.
Proprietarii fondului forestier privat trebuie să se ocupe de regenerarea pădurilor (dupa
tăiere) în cel mult 2 ani, cu sprijinul Regiei Naţionale a Pădurilor dacă este cazul.
În cazul unor calamităţi naturale acţiunea de reampădurire va fi sprijinită de regia
natională a Pădurilor prin acordarea de material săditor si asistenţa tehnică, în mod gratuit.
Proprietarii pădurilor sunt obligaţi să se ocupe de îngrijirea acestora, să le menţină într-o
bună stare de sănătate să asigure paza acestora împotriva tăierilor ilegale, incendiilor, furturilor,
păşunatului neautorizat precum şi a altor fapte păgubitoare.
Deţinătorii de păduri proprietate privată vor fi sprijiniţi în acţiunile lor de pază de
organele silvice, prefecţi, consilii judeţene şi locale, unităţi de poliţie şi formaţiunile de pompieri,
unităţile Ministerului Apărării Naţionale, potrivit atribuţiilor ce le revin prin lege.
Organele competente ale statului iau măsuri preventive pentru împiedicarea reducerii
suprafeţei pădurilor proprietate privată, aceasta fiind interzisă, cu excepţia situaţiilor admise de
lege, este interzisă de asemenea şi defrisarea lentă prin secuiri de arbori ori alte procedee care duc
la reducerea treptată a consistenţei pădurii.
Transportul materialului lemnos se va face întotdeauna însoţit de documente de
provenienţa, fiind controlat de organele silvice, organele de poliţie şi cele vamale.
Vegetaţia forestieră situată pe terenurile din afara fondului forestier naţional se
administrează de proprietarii acestora şi este supusă unor norme silvice de pază.

5.3 Răspunderi şi sancţiuni


Potrivit OUG nr. 195 din 2005 privind protecţia mediului modificată şi completată, pentru
încalcarea prevederilor acestui act normativ poate interveni răspunderea civilă, contravenţională
şi penală.

Răspunderea contravenţională
Încălcarea prevederilor legale privind protecţia ecosistemelor terestre prin nerespectarea
obligaţiei legale de a menţine suprafaţa împădurită a vegetaţiei forestiere din afara fondului
forestier, inclusiv a jnepenisurilor, tufisurilor şi pajiştilor existente, nerespectarea regulilor silvice
de exploatare şi transport tehnologic al lemnului stabilite în scopul menţinerii biodiversităţii
pădurilor şi a echilibrului ecologic, degradarea mediului din fondul forestier prin depozitari
necontrolate de deseuri de orice fel pe terenurile acestui fond, exploatarea resurselor pădurii
constituie contravenţii şi se sanctionează cu amenda contravenţională.

Răspunderea penală
Potrivit art. 85 din O. U. privind protecţia mediului nr. 195/2005, republicată constituie
infracţiuni şi se pedepsesc potrivit legii penale urmatoarele fapte:
- defrişarea vegetaţiei lemnoase din afara fondului forestier situate pe terenuri cu pante
foarte mari;
- degradarea terenurilor silvice, a împrejurimilor acestora ori împiedicarea luării măsurilor
da conservare a bornelor şi semnelor topografice sau geodezice, precum şi înlăturarea acestora
constituie infracţiuni şi se pedepsesc potrivit prevederilor Codului penal;
- ocuparea fără drept a unor păduri, terenuri sau ape din fondul forestier naţional, precum
şi distrugerea, degradarea sau mutarea semnelor de hotar ori a reperelor de marcare;
- tăierea sau scoaterea din rădăcini a arborilor, puieţilor sau lăstarilor din fondul forestier
naţional.
Infracţiunile silvice se constată de organele de urmarire penală, de pădurari, brigadieri,
ingineri, şefii districtelor silvice, inginerii şi tehnicienii silvici de la ocoalele silvice, filialele
teritoriale şi silvice, regia Naţională a Pădurilor, Ministerul Agriculturii, Alimentaţiei şi Pădurilor,
precum şi alte persoane imputernicite în acest scop.
Constatarea şi cercetarea infracţiunilor se fac din oficiu de către organele de urmarire
penală, conform competenţei legale.

Răspunderea civilă
Este o formă a răspunderii reparatorie şi apare atunci cand prin contravenţia sau
infracţiunea săvărşită se cauzează şi un prejudiciu patrimonial.
Autoritatea publică centrală stabileşte criteriile şi cuantumurile pentru evaluarea
pagubelor cauzate pădurilor, în general fondului forestier prin contravenţii sau infracţiuni.
Evaluarea păgubelor cauzate prin tăierea, scoaterea din rădăcini, distrugerea, degradarea
sau sustragerea arborilor, puieţilor sau lăstarilor, atunci cand prejudiciul este cauzat prin fapte ce
constituie contravenţii sau infracţiuni, se face potrivit legii.
Potrivit art. 81 din O.U. protecţiei mediului nr.195/2005, modificată “răspunderea pentru
prejudiciu are caracter obiectiv independent de culpa”, cu care vine în contradicţie, precum şi de
principiul stabilit în art. 3 lit.d din aceeasi lege, potrivit căruia “poluatorul plateste”.

6.1 Ocrotirea juridică a ariilor protejate şi a monumentelor naturii


Aria protejata este o zonă delimitată geografic, cu elemente naturale rare sau în procent
ridicat, desemnată sau reglementată şi gospodarită în sensul atingerii unor obiective specifice de
conservare, cuprinde: parcuri naţionale, rezervaţii naţionale, rezervaţii ale biosferei, monumente
ale naturii, etc. Aria protejată este, deci un teritoriu ocrotit prin lege în cuprinsul căruia se găsesc
plante, animale, minereuri, formatiuni geologice rare ce au o mare importanta din punct de vedere
stiinţific.

Parcurile naţionale sunt suprafete de teren sau de apa ce păstrează nemodificat cadrul
natural cu flora şi fauna sa, în scopul cercetarii stiinţifice, recreaţiei şi turismului.
Conservarea biodiversităţii şi peisajului forestier se asigură prin constituirea de parcuri
naţionale si alte arii protejate din fondul forestier şi vegetaţia forestieră din afara acestui fond.

Prin monument al naturii se înţeleg specii de plante şi animale rare sau periclitate, arbori
izolaţi, formaţiuni sau structuri geologice de interes stiinţific sau peisagistic, referindu-se astfel la
un element natural concret, individualizat. Ex. de monumente ale naturii: peşteri, chei, cursuri de
apa cascade locuri fosiliere situate în afara sau în interiorul perimetrelor construite etc.
În scopul protejării monumentelor naturii s-au luat o serie de reglemantări internaţionale,
astfel: în cadrul Conferinţei de la Stockholm din 1972 s-au luat o serie de măsuri pentru
gospodarirea zonelor protejate, protecţia animalelor şi plantelor, pescuitului, circuitelor turistice,
în cadrul Conferinţei Generale ONU pentru Educaţie, Stiinţa şi Cultura din 1972 s-a adoptat
Convenţia privind Patrimoniul mondial, cultural şi natural, potrivit acestei convenţii se considera
că fac parte din patrimoniul natural monumentele naturale constituite din formaţiuni fizice şi
biologice, geologice şi fiziografice, ce constituie habitatul speciilor vegetale şi animale
ameninţate sau pe cale de dispariţie.
Si pe plan intern s-au luat o serie de măsuri în scopul conservării şi ocrotirii ariilor
protejate şi monumentelor naturii, astfel primul act normativ a fost Legea nr. 213/1930 pentru
protecţia monumentelor naturii, acum adoptandu-se şi Regulamentul de funcţionare al Comisiei
pentru ocrotirea monumentelor naturii. Legea prevede ca pentru păstrarea şi conservarea
comorilor naturale de care Romania se impune înfiinţarea unor rezervaţii şi parcuri naţionale.
Ariile protejate şi monumentele naturii sunt declarate ca atare prin acte sau reglementari
cu caracter normativ, inclusiv prin amenajamente silvice, fiind evidenţiate în planurile de
urbanism şi de amenajare a teritoriului.
Autorităţile administraţiei publice locale la solicitare agenţiilor pentru protecţia mediului
sau a altor persoane juridice pot să pună sub ocrotire provizorie în vederea declarării ca arii
protejate sau monumente ale naturii anumite obiective ce justifică aceasta.
Astfel prin Legea nr.82/1993 a fost constituită cea mai importanta revervaţie din tara
noastră Rezervaţia Biosferei “Delta Dunarii”, aceasta fiind o zonă de importanţa naţională şi
internaţională, fiind trecuta astfel pe lista patrimoniului mondial.
Autoritatea centrală pentru protecţia mediului are mai multe atribuţii: declară noi zone de
arii protejate sau monumente ale naturii şi le încadrează pe categorii, organizează reţeaua de
supraveghere şi paza a ariilor protejate şi monumentelor naturii, elaborează, editează, ţine la zi şi
difuzează “Catalogul ariilor protejate şi al monumentelor naturii”, precum şi “Cartea rosie a
speciilor de plante şi animale” din Romania, asigură coordonarea activităţii de reconstrucţie
ecologică a zonelor deteriorate, coordonează activitatea reţelei de arii protejate, etc.
Deţinătorii de arii protejate şi monumente ale naturii au obligaţia de a le conserva,
întreţine şi asigură paza acestora în condiţiile stabilite de lege sunt interzise culegerea şi
comercializarea plantelor, capturarea, deţinerea şi comercializarea animalelor declarate
monumente ale naturii precum şi dislocarea, deţinerea şi comercializarea unor piese mineralogice,
speologice şi paleontologice provenite din locuri declarate monumente ale naturii.

RĂSPUNDERI ŞI SANCŢIUNI
Încălcarea prevederilor legale în materie atrage după sine răspunderea civilă,
contravenţională sau penală. Problema răspunderii civile (reparatorie) pentru prejudiciile cauzate
se soluţionează potrivit principiului “poluatorul plăteşte” şi regulilor răspunderii obiective,
răspunderea contravenţională intervine foarte des pentru nerespectarea regulilor referitoare la
protecţia ariilor protejate şi monumentelor naturii, răspunderea penală intervine cand fapta
săvărşită este incriminata de legea penală.
Amenda contravenţională se aplica ori de cate ori se constata săvărsirea următoarelor
contravenţii: nedifuzarea informatiilor deţinute de autoritatea administraţiei publice locale,
introducerea in tara a unor culturi de microorganisme sau plante si animale vii, culegerea sau
comercializarea plantelor, capturarea, detinerea sau comercializarea animalelor declarate
monumente ale naturii, etc.
Răspunderea civilă intervine dacă prin contravenţia sau infracţiunea săvăşită se
cauzeaza un prejudiciu patrimonial care trebuie reparat, aceasta avand un caracter obiectiv.

Protecţia juridică a apelor


Apa este unul din elementele componente ale mediului natural, fiind în acelaşi timp o
sursă neregenerabilă şi limitată în acelaşi timp, fiind un element indispensabil pentru viaţa şi
acelaşi timp materie prima pentru activităţi productive, sursa de energie şi cale de transport.
Reglementarile legale cele mai importante cu privire la protecţia juridică a apelor sunt
concretizate în: Constituţia Romaniei, OUG nr. 195 din 2005 privind protecţia mediului
modificată şi completată, Legea nr.17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare,
al mării interioare, al mării teritoriale şi al zonei contigue ale Romaniei, Legea nr. 14/1995 pentru
ratificarea Convenţiei privind cooperarea pentru protecţia şi utilizarea durabila a fluviului
Dunarea, hotarari ale guvernului privind înfiinţarea Regiei Autonome a Apelor Minerale, Regiei
Autonome a Apelor “Apele Romane”, privind unele măsuri de protecţie a calităţii resurselor de
apă, ordine ale ministrilor etc.
Prin aceste reglementari legale se urmareşte: conservarea, dezvoltarea şi protecţia
resurselor de apă, protecţia împotriva oricărei forme de poluare şi de modificare a caracteristicilor
resurselor de apă, conservarea şi protejarea ecosistemelor acvatice, asigurarea alimentarii cu apa
potabilă a populaţiei, apararea împotriva inundaţiilor şi oricaror alte fenomene
hidrometeorologice periculoase, etc. Dar realizarea tuturor acestor obiective depinde de
potenţialul economic şi situaţia financiară a tării la un moment dat deoarece ele necesită la un
moment dat investitţi serioase si multa munca vie.
Multa vreme apa a fost considerată o resursă inepuizabilă, dar intensificarea şi
diversificarea utilizării apei în contextul creşterii explozive a populaţiei pe Terra, gradul înalt de
urbanizare, apariţia şi dezvoltarea unor noi industrii mari consumatoare de apa, impun măsuri de
folosire raţională a acestui bun comun şi în acelaşi timp a găsirii unor soluţii în ceea ce privesc
apele uzate (reciclare, refolosire etc).

Criterii de clasificare a apelor


Clasificarea apelor
Criteriile de bază dupa care se realizeaza clasificarea apelor sunt:
- criteriul administrării lor;
- criteriul destinaţiei lor economice;
- criteriul formei de proprietate etc.
Dupa criteriul administrarii lor apele pot fi: naţionale, internaţionale, şi teritoriale.
Apele internaţionale sunt cele la care statul roman este riveran cu alte state, cele care
intră sau trec prin graniţele ţării, precum şi cele cu privire la care interesele unor state au fost
recunoscute prin tratate sau convenţii internaţionale.
Apele teritoriale sunt cele cuprinse în porţiunea de la tărmul mării spre larg, limitele fiind
stabilite de fiecare stat prin lege.
Apele naţionale sunt fluviile, rîurile, paraurile, canalurile şi lacurile navigabile interioare,
precum şi apele fluviale şi raurile de frontieră stabilite prin acte juridice internaţionale.
După asezare distingem: ape de suprafaţă, care se găsesc deasupra solului şi pot fi
curgătoare sau stătatoare şi ape subterane care se găsesc la o adancime oarecare sub pămant.
După destinaţia lor economică distingem: ape de uz general (destinate în principal
satisfacerii nevoilor populaţiei) , ape destinate industriilor, agriculturii, dar şi ape cu destinatii
speciale (utilizate pentru pescuit, navigaţie, producerea de energie electrică).
Dupa formă de proprietate distingem ape aparţinand domeniului public şi ape apartinand
domeniului privat.
Apele aparţinand domeniului public sunt cele de suprafaţa cu albiile lor minore cu
lungimi mai mari de 5 km şi cu bazine hidrografice ce depaşesc suprafata de 10 km pătrati.
Apele apartinănd domeniului privat sunt cele cuprinse în albiile minore cu lungimi mai
mici de 5 km si cu bazine hidrografice ce nu depaşesc suprafaţa de 10 km pătraţi, acestea
aparţinand deţinătorilor cu orice titlu ai terenurilor pe care apele se formează sau curg.

Regimul juridic al apelor


Conform art.1 alin.2 din Legea apelor nr. 107/1996 modificată şi completată, apele fac
parte din patrimoniul public şi astfel protecţia si dezvoltarea durabilă a acestora sunt activităţi de
interes general.
Administrarea domeniului public al apelor, gestionarea cantitativă şi calitativă a acestora,
se realizează de: Compania Naţională “Apele Romane” –S.A. şi filialele acesteia, Regia
Autonomă a Apelor Minerale şi Administraţia Rezervaţiei Biosferei “Delta Dunării”.
Aceste unităţi se ocupă de gestionarea calitativă şi cantitativă a apelor, folosirea raţionala
a acestora, protecţia împotriva epuizării şi a degradării, coordonarea lucrărilor hidrotehnice pentru
asigurarea bunei circulaţii a apelor pe canaluri, ghioluri şi lacuri precum şi pentru împiedicarea
fenomenelor de eroziune a platformei marine.

Gospodărirea durabile a apelor


Gospodarirea apelor reprezintă un ansamblu de mijloace tehnice, măsuri legislative,
economice, administrative ce duc la utilizarea, valorificarea şi mentinerea resurselor de apa în
bune condiţii pentru satisfacerea necesităţilor sociale şi economice, la protecţia împotriva
epuizarii şi a poluarii precum şi la prevenirea şi combaterea acţiunilor distructive ale apelor.
Pentru realizarea unei gospodăriri durabile a apelor sunt necesare efectuarea mai întai a
unor studii asupra rezervelor de apă, calităţii şi cantităţii resurselor de apă şi abia apoi să se treacă
la luarea unor măsuri.

Poluarea apelor
Poluarea reprezintă alterarea fizică, chimică, biologică sau bacteriologică a calităţii apei
peste limitele admisibile stabilite prin lege.
În 1961 a avut loc la Geneva Conferinţa internaţională privind situaţia poluării apelor din
Europa, unde s-a dat o definiţie a poluării = modificarea directă sau indirectă a compoziţiei sau
stării apelor ca urmare a activitatii omului. Poluarea este un fenomen general fiind întalnită
oriunde pe Terra, ea nefiind specifică unei anumite zone.
Apele de orice categorie sunt supuse permanent poluarii, afectandu-se calitatea acestora
iar folosirea necorespunzatoare şi risipirea lor reduc considerabil resursele de apă care sunt
limitate şi neregenerabile.
Poluarea apelor este un fenomem cu efecte negative, constituind o problemă majoră atat
pe plan intern cât şi internaţional, consecinţele negative observandu-se în privinţa sănătăţii
oamenilor, animalelor şi plantelor.

Protecţia juridică a apelor


Legislaţia noastră stabileşte pentru protecţia apelor menţinerea şi ameliorarea calităţii şi
productivităţii naturale ale acestora în scopul evitării unor efecte negative asupra mediului,
sănatătii umane si a bunurilor materiale.
Statul trebuie să asigure prin unităţile sale competente un control permanent luănd astfel
măsuri eficiente pentru protecţia apelor, a ecosistemelor acvatice, inclusiv a populaţiei umane în
cazul poluării accidentale.
În scopul asigurării protecţiei albiilor, malurilor, construcţiilor hidrotehnice şi
îmbunătăţirii regimului de curgere a apelor se instituie zone de protecţie pentru albia minoră a
cursurilor de apă, suprafaţa lacurilor naturale sau a celor de acumulare, a ţărmurilor mării, a
lacurilor de amenajare sau de consolidare a albiilor minore, lucrari de amenajare împotriva
inundaţiilor, instalaţii de determinare automată a calitaţii apelor.
Potrivit legii dreptul de folosinţă a apelor de suprafaţa sau subterane se stabileşte prin
autorizaţia de gospodarire a apelor.
Apele pot fi folosite liber cu respectarea normelor sanitare şi de protecţie a calităţii lor
pentru băut, adăpat, udat, spălat, îmbăiat şi alte trebuinţe gospodăreşti dacă se folosesc instalaţii
de capacitate mică de pană la 0,2 litri/secundă.
Satisfacerea ceriţelor de apă ale populaţiei are prioritate faţă de folosirea apei în alte
scopuri, ca si alimentarea cu apă pentru animale, refacerea rezervei intangibile de apă după
incendii, precum şi debitele necesare menţinerii echilibrului ecologic al habitatului acvatic.

Obligaţiile utilizatorilor de apă


Utilizatorii de apă sunt obligaţi:
-să respecte normele de consum de apă pe unitatea de produs sau pe activitate;
-să economisească apa prin folosirea judicioasă, recirculare şi folosire repetată;
-să asigure întreţinerea şi repararea instalaţiilor şi a sistemelor de alimentare cu apă;
-să adopte tehnologii cu cerinţe de apă reduse şi cât mai puţin poluante;
-să urmarească starea calităţii apelor subterane din zona de influenţă a zonelor de reziduri;
-să întocmească planuri de prevenire şi combatere a poluarii accidentale si să ia măsuri de
înlăturare acauzelor şi efectelor acestora;
În OUG nr. 195 din 2005 privind protecţia mediului modificată şi completată sunt
enumerate obligaţiile persoanelor fizice şi juridice în scopul protecţiei apelor:
-obtinerea acordului sau autorizatiei de mediu pentru unele activitati ca: navigaţia pe ape,
construcţii hidrotehnice, amenajări piscicole etc.
- respectarea standardelor de emisie şi de calitate apelor;
- să nu arunce sau sa depoziteze pe maluri sau în albiile raurilor deşeuri, tensiune
electrică, narcotice sau alte subsţante periculoase;
- să execute lucrări de refacere a resurselor naturale, de ameliorare a calităţii apelor, de
asigurare a migrarii faunei acvatice;
- să amenajeze porturile cu instalaţii de colectare, prelucrare, reciclare sau neutralizare a
deseurilor de orice natură;
-să nu evacueze ape uzate de pe nave sau platforme plutitoare direct în apele naturale.
Orice activitate desfasurată pe cursurile de apa navigaţia, plutaritul, flotajul, recoltarea
stufului, pescuitul se vor realiza astfel încât să nu producă efecte negative asupra malurilor şi
cursurilor de apă şi să influenţeze cat mai puţin folosirea apelor de către alţi utilizatori, în nici o
situaţie ne fiind permisă deteriorarea calităţii apei.

Răspunderi şi sancţiuni
Încălcarea dispoziţiilor prevăzute în Legea apelor atrage răspunderea disciplinară,
materială, civilă, contravenţională sau penală după caz.
Răspunderea disciplinară apare în cadrul raporturilor juridice de muncă dintre angajat şi
angajator.

Răspunderea contravenţională –
Sunt considerate contravenţii : executarea unor lucrări care au legatură cu apele fără a
avea aviz sau autorizaţie, folosirea resurselor de apă de suprafaţa fără respectarea prevederilor
autorizaţiei de gospodarire a apelor, deversarea de ape uzate sau reziduri în resursele de apă,
neexecutarea de lucrări de întreţinere a malurilor, pescuitul în lacuri de acumulare, neparticiparea
la acţiunile de apărare împotriva inundaţiilor, de combatere a secetei sau a altor calamităţi
naturale, etc.
Contatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor contravenţionale se fac de către
inspectorii din Ministerul Mediului şi Gospodarii Apelor şi din Compania Naţională “Apele
Romane”- S.A., directorii filialelor bazinale ale Companiei Naţionale “Apele Romane”- S.A.,
inspectorii din agenţiile de protecţie a mediului.

Răspunderea penală
În Legea apelor nr.107/1996 modificată şi completată sunt reglementate mai multe
infracţiuni în domeniul apelor:
- evacuarea, injectarea sau aruncarea în apele de suprafaţa sau subterane a deşeurilor ce
pot schimba caracteristicile apei;
- utilizarea resurselor de apă fără autorizaţie de gospodărire a apelor;
- poluarea resurselor de apă ce produce daune utilizătorilor;
- otravirea în masă, provocarea de epidemii sau de alte consecinţe deosebit de grave;

Răspunderea civilă - intervine atunci cand prin contravenţiile sau infracţiunile săvărşite
se cauzează si un prejudiciu patrimonial, aceasta răspundere avand un caracter obiectiv,
independent de culpă.

Protecţia juridică a atmosferei - Protecţia atmosferei


Atmosfera reprezintă masa de aer ce înconjoară suprafata terestra, incluzand şi stratul de
ozon.
Cele mai importante acte legislative cu privire la protecţia atmosferei sunt: Constituţia
Romaniei, O.U. privind protecţia mediului nr.195/2005 modificată şi completată, Legea nr.
24/1994 pentru ratificarea convenţiei cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice,
semnată la Rio de Janeiro la 5 iunie 1992, Ordinul nr. 462/1993 al ministrului mediului si
gospodarii apelor pentru aprobarea Conditiilor tehnice privind protecţia atmosferei şi Normelor
metodologice privind determinarea emisiilor de poluanţi atmosferici produsi de surse staţionare,
etc.
Poluarea aerului nu cunoaşte granite, de aceea trebuie să existe o strănsă colaborare
internaţională pe baza unor convenţii pentru stoparea acestui fenomen.
Aerul, alături de apă şi hrana constituie un element vital fără de care omul şi în acelaşi
timp vieţuitoarele nu ar putea exista, de aceea este necesar să se ia măsuri de protecţie a
atmosferei şi de păstrare a purităţii aerului.
Poluarea atmosferei reprezintă introducerea în mediu de către om direct sau indirect a
unor substanţe sau energii care peste anumite limite pot avea efecte nocive asupra sănătăţii
oamenilor dar şi a tuturor vieţuitoarelor.
Omul prin activităţile sale contribuie la schimbarea calităţii aerului, dar pot intervenii în
acelaşi timp şi fenomenele naturale prin emanaţii de gaze, erupţii, furtuni de nisip sau praf etc.
Distrugerea stratului de ozon
O consecinţă gravă a poluarii atmosferei o reprezintă distrugerea stratului de ozon,
constatandu-se astfel o creştere semnificativă a numărului cancerelor de piele şi cataractelor
oculare.
Ritmul de creştere economică, industrializarea, creşterea numărului autoturismelor
contribuie într-o măsură din ce în ce mai mare la degradarea purităţii aerului.
În procesul poluării aerului distingem trei etape: emisia substanţelor poluante,
transmiterea acestora prin curenţii de aer în diferite direcţii, concentrarea acestora în apropierea
solului indiferent de starea fizică a poluanţilor.
Potrivit Constituţiei Romaniei statul este obligat să ia măsuri pentru asigurarea igienei şi a
sănătăţii publice şi să asigure refacerea şi ocrotirea mediului, precum şi menţinerea echilibrului
ecologic.
Prin protecţia atmosferei se urmăreşte prevenirea, limitarea deteriorarii, precum şi
ameliorarea calităţii acesteia, pentru a evita astfel manifestarea unor efecte negative asupra
mediului, sănătăţii oamenilor şi a bunurilor materiale.
Autoritatea centrală pentru protecţia mediului promovează politici globale şi regionale
privind protecţia atmosferei:
- introducerea de tehnici şi tehnologii pentru menţinerea polanţilor la sursă;
- reducerea emisiilor de poluanţi;
- asigurarea calităţii corespunzatoare a calităţii aerului;
- modernizarea şi perfecţionarea sistemului naţional de monitorizare integrata a calităţii
aerului.
Politica natională de protectie a atmosferei tine seama de reglementările internaţionale
existente, elaborandu-se astfel norme tehnice, standarde şi regulamente de aplicare privind
calitatea aerului, emisiile de poluanţi atmosferici pentru surse fixe şi mobile, calitatea
combustibilor şi carburanţilor, identificarea şi controlul agenţilor economici a căror activitate este
generatoare de risc potenţial sau poluare atmosferică.

Asigurarea purităţii aerului


Autoritatea centrală pentru protecţia mediului supraveghează şi controlează aplicarea
prevederilor legale privind protecţia atmosferei, ea avand urmatoarele atribuţii:
- constata apariţia episoadelor de poluare a atmosferei;
- dispune încetarea temporară sau definitivă a activităţilor generatoare de poluare;
- solicita măsuri pentru prevenirea, limitarea sau eliminarea emisiilor de poluanţi;
- aplică sancţiuni în caz de nerespectare a măsurilor dispuse.
În privinţa emisiilor de poluanţi se precizează: concentraţiile maxime admise se stabilesc
prin standarde de stat şi reprezintă concentraţiile maxime admise în aerul atmosferic. Aceste
concentraţii urmăresc să asigure protejarea populaţiei şi ecosistemelor împotriva efectelor nocive
ale acestor substanţe.
Statul se implică în asigurarea purităţii aerului dar în acelaşi timp şi persoanele fizice sau
juridice au mai multe obligaţii legale în privinţa protecţiei atmosferei, printre care:
- să respecte reglementarile privind protecţia atmosferei, adoptand măsuri tehnologice
adecvate de reţinere şi neutralizare a poluanţilor atmosferici;
- să doteze instalaţiile tehnologice care sunt surse de poluare cu sisteme de măsură;
- să îmbunătăţească performanţele tehnologice în scopul reducerii emisiilor;
- să asigure la cererea autorităţilor pentru protecţia mediului diminuarea, modificarea, sau
încetarea activităţii generatoare de poluare;
- să asigure masuri şi dotari speciale pentru izolarea şi protecţia fonică a surselor
generatoare de zgomot şi vibratţi, etc.
Deţinătorii de terenuri sunt obligaţi să întreţină şi să extindă perdelele, spaţiile verzi,
parcurile, gardurile vii pentru îmbunătăţirea capacităţii de regenerare a atmosferei.
Strategia naţională privind protecţia atmosferei este elaborată de către autoritatea publică
centrală pentru protecţia mediului, în conformitate cu atribuţiile şi responsabilităţile ce îi revin ca
urmare a transpunerii legislaţiei europene în domeniul protecţiei atmosferei. Respectarea
obiectivelor privind calitatea aerului se realizează atât prin implementarea sistemului de
gestionare a calităţii aerului, cât şi prin implementarea măsurilor de control al emisiilor de
poluanţi în atmosferă. În cadrul prezentei strategii se abordează şi aspecte privind protecţia
stratului de ozon. Strategia promovează conceptul dezvoltării durabile definit ca "modul de
dezvoltare prin care sunt asigurate necesităţile în prezent, fără a compromite posibilităţile
generaţiilor viitoare de a-şi asigura propriile necesităţi". În sensul conceptului de dezvoltare
durabilă, protecţia atmosferei este luată în considerare avându-se în vedere impactul poluării
aerului asupra calităţii vieţii şi asupra sănătăţii oamenilor. De asemenea urmăreşte stabilirea unui
echilibru între dezvoltarea economico-socială şi calitatea atmosferei, asigurându-se că
dezvoltarea noilor politici se realizează cu respectarea obiectivelor de dezvoltare durabilă.

Obiectivele Strategiei privind protecţia atmosferei sunt:


1. menţinerea calităţii aerului înconjurător în zonele şi aglomerările în care aceasta se încadrează
în limitele prevăzute de normele în vigoare pentru indicatorii de calitate;
2. îmbunătăţirea calităţii aerului înconjurător în zonele şi aglomerările în care aceasta nu se
încadrează în limitele prevăzute de normele în vigoare pentru indicatorii de calitate;
3. adoptarea măsurilor necesare în scopul limitării până la eliminarea efectelor negative asupra
mediului, inclusiv în context transfrontier;
4. îndeplinirea obligaţiilor asumate prin acordurile şi tratatele internaţionale la care România este
parte şi participarea la cooperarea internaţională în domeniu.

PLANUL NAŢIONAL DE ACŢIUNE ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI ATMOSFEREI


Planul naţional de acţiune în domeniul protecţiei atmosferei, reprezintă principalul
rezultat al strategiei naţionale privind protecţia atmosferei, stabilind un set de măsuri care trebuie
întreprinse în vederea atingerii obiectivelor-cheie ale acesteia.
Evaluarea calităţii aerului înconjurător pentru teritoriul României se efectuează pe baza
valorilor limită şi a valorilor de prag, în acord cu standardele naţionale şi ale Uniunii Europene iar
criteriile, metodele şi procedele de evaluare a calităţii aerului se stabilesc prin ordin al ministrului
apelor şi protecţiei mediului. Serviciul Protecţia Atmosferei aparţine Direcţiei Protecţia
Atmosferei şi Schimbări Climatice care este subordonată Direcţiei Generale Implementare
Politici de Mediu şi are atribuţii în domeniul monitorizării şi implementării directivelor cuprinse
în acquis-ul comunitar de mediu şi a legislaţiei din domeniul protecţiei atmosferei în România.
În vederea prevenirii şi ameliorării calităţii atmosferei în scopul evitării efectelor negative
asupra sănătăţii omului şi asupra mediului ca întreg, un rol important îl are conformarea
activităţilor şi instalaţiilor la prevederile legislatiei europene în domeniul protecţiei atmosferei.
Pentru aceasta, Serviciul Protecţia Atmosferei monitorizează stadiul implementării legislaţiei
comunitare din domeniul protecţiei atmosferei asigurându-se astfel alinierea la normele juridice
internaţionale şi la reglementările comunitare în domeniul protecţiei mediului.68

Principalele activităţi desfăşurate în cadrul Serviciului Protecţia Atmosferei sunt:


• Coordonarea şi monitorizarea implementării legislaţiei din domeniul protecţiei
atmosferei în scopul prevenirii, limitării deteriorării şi ameliorării calităţii atmosferei, pentru
evitarea efectelor negative asupra sănătăţii omului şi asupra mediului înconjurător;
• Asigurarea suportului tehnic pentru elaborarea legislatiei, strategiilor, politicilor,
ghidurilor, metodologiilor, planurilor de acţiune în domeniul protecţiei atmosferei;
• Coordonarea activităţii ARPM şi APM în domeniul protecţiei atmosferei;
• Asigurarea accesului publicului la informaţiile privind protecţia atmosferei în
conformitate cu prevederile legislaţiei în vigoare;
• Înfiinţarea şi coordonarea Registrului Naţional privind compuşii organici volatili
rezultaţi de la depozitarea şi distribuţia benzinei (baza de date privind inventarul instalaţiilor,
stadiul autorizării, inspecţii efectuate, etc.);
• Asigurarea, la nivel naţional, a gestionării datelor şi informaţiilor extrase din hărţile
strategice de zgomot şi planurile de acţiune pentru reducerea nivelului de zgomot.
• Identificarea la nivel naţional a aglomerărilor, aeroporturilor mari, drumurilor şi căilor
ferate principale.

Schimbările climatice reprezintă, aşa cum se afirmă la toate întâlnirile internaţionale,


una dintre provocările majore ale secolului nostru şi o mare ameninţare, deoarece efectele lor
nefaste sunt un motiv de îngrijorare pentru întreaga omenire, fiindcă ele ne afectează pe toţi atât
la nivel naţional, cât şi 69 la nivel global.
Din cauza dezvoltării activităţii omeneşti au început să crească sensibil concentraţiile de
gaze cu efect de seră în atmosferă, aceste creşteri intensificând efectul de seră natural,
producând o încălzire suplimentară a suprafeţei terestre, pe care riscă să o resimtă ecosistemele
naturale şi omenirea. În ultimii ani, am observat cu toţii o creştere a fenomenelor climatice
extreme cum sunt: seceta, inundaţiile, tornadele, eroziunea crescută a ţărmului Mării Negre.
Situaţia actuală şi cadrul legislativ
• Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice (UNFCCC), semnată
la Summit-ul Pamantului de la Rio în 1992 (ratificată prin Legea nr. 24/1994)
• Protocolul de la Kyoto (PK) la UNFCCC semnat in 1999 (ratificat prin Legea nr.
3/2001), România fiind prima ţară aflată pe Anexa I a UNFCCC care a ratificat PK - 8% reducere
a emisiilor de GHG faţă de nivelul din 1989
• H.G. privind aprobarea Strategiei României privind Schimbările Climatice
• Prin H.G. nr. 1275/1996 s-a înfiinţat Comisia Naţionala pentru Schimbări Climatice
(CNSC) organism interministerial, a cărui activitate este coordonata de MMGA
• Comunicări Naţionale trimise la Secretariatul UNFCCC in 1995, 1998, 2005
În 1988 Comitetul Interguvernamental pentru Schimbări Climatice a 70
fost înfiinţat de către Organizaţia Meteorologică Mondială (OMM) şi Programul Naţiunilor Unite
pentru Mediu. Rolul IPCC este acela de a evalua, într-o manieră obiectivă şi transparentă,
informaţiile ştiinţifice, tehnice şi socio-economice relevante în vederea înţelegerii bazelor
ştiinţifice ale riscului schimbării climei din cauza activităţii umane, efectelor potenţiale induse de
schimbarea climei şi opţiuni de adaptare şi diminuare ale acestor efecte. Printre statele semnatare
ale Convenţiei cadru a Naţiunilor Unite asupra Schimbărilor Climatice (UNFCCC) de la
Summitul de la Rio de Janeiro, în 1992, se află şi România care a ratificat-o prin Legea nr.
24/1994. Obiectivul principal al acestei convenţii este cel de a stabiliza concentraţiile gazelor cu
efect de seră în atmosfera la un nivel care să împiedice perturbarea antropică periculoasă a
sistemului climatic.
Al doilea raport de evaluare al IPCC, elaborat în 1995, a furnizat informaţii cheie pentru
negocierile care au dus la adoptarea Protocolului de la Kyoto din 1997. Astfel încât la cea de-a
treia Conferinţa a Părţilor la Convenţia-cadru, a fost semnat la UNFCCC Protocolul de la Kyoto,
în vederea stabilirii unor măsuri, ţinte şi perioade clare de reducere a emisiilor de gaze cu efect de
seră.
România a ratificat şi Protocolul de la Kyoto prin Legea nr. 3/2001, obligându-se astfel la
o reducere de 8% în perioada 2008 - 2012, faţă de anul de bază 1989.
Ca urmare a acestei ratificări prin H.G. nr. 1275/1996 s-a înfiinţat Comisia Naţională pentru
Schimbări Climatice, organism interministerial fără structură juridică şi cu rol consultativ, a cărui
activitate este coordonată de Ministerului Mediului şi Dezvoltării Durabile. Principale atribuţii
ale Comisiei Naţionale pentru Schimbări Climatice prevăzute în art. 4 din H.G. nr. 1275/1996
sunt următoarele:
a. analizează obiectivele şi prevederile Convenţiei-cadru a Naţiunilor Unite asupra
schimbărilor climatice, ale protocoalelor şi amendamentelor la aceasta şi elaborează, conform
documentelor ratificate de România, planul de acţiuni pentru programul naţional de dezvoltare;
b. elaborează şi supune aprobării autorităţilor competente, conţinutul comunicărilor şi al
studiilor naţionale ce se elaborează periodic, în conformitate cu dispoziţiile Convenţiei-cadru a
Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice;
c. analizează periodic stadiul realizării obiectivelor, acţiunilor şi măsurilor stabilite în
planul de acţiuni şi informează operativ autorităţile competente şi opinia publică asupra
concluziilor desprinse;
d. identifică activităţile şi obiectivele ce pot fi realizate cu asistenţă tehnică şi financiară
externă, atât pentru cerinţele de cercetare cât şi ale reconstrucţiei ecologice, participă la
elaborarea şi analiza acestor proiecte în scopul promovării şi realizării lor, utilizând facilităţile
prevăzute de convenţie în acest scop.
Aplicarea prevederilor Protocolului de la Kyoto presupune angajarea într-o activitate
susţinută la nivel naţional şi într-o cooperare internaţională cu implicaţii importante pe termen
mediu şi lung, în dezvoltarea economică şi socială a României. Protocolul de la Kyoto creează
premisele favorabile adoptării la nivel naţional a unor politici, strategii şi măsuri, atât pentru
valorificarea economică, a disponibilului actual provenit din nivelul redus de emisii de gaze cu
efect de seră din România, incluzând efectele benefice asupra mediului, şi sociale, cât şi pentru
respectarea angajamentelor asumate prin ratificarea Convenţiei-cadru şi a Protocolului de la
Kyoto.
Acţiunile concrete menite să asigure îndeplinirea obiectivelor asumate de România
privind respectarea obligaţiilor internaţionale stabilite de Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite
asupra Schimbărilor Climatice (UNFCCC) şi de Protocolul de la Kyoto, precum şi priorităţile
naţionale în domeniul schimbărilor climatice s-au concretizat în 2005 când a fost elaborată
Strategia Naţională a României privind Schimbările Climatice (SNSC), aprobată prin H.G. nr.
645/2005. Planul Naţional de Acţiune privind Schimbările Climatice (PNASC) climatice pentru
perioada 2005 - 2007 a fost adoptat prin H. G. nr. 1877/2005 a fost principalul instrument de
implementare a SNSC şi stabileşte modul în care se vor raporta progresele realizate în
implementare. Prin PNASC au fost desemnate sarcini şi responsabilităţi pentru fiecare instituţie
implicată precum şi obligaţia de a identifica actorii principali pentru fiecare acţiune specifică şi
sarcină aferentă. PNASC prevede acţiunile concrete necesare îndeplinirii obiectivelor adoptate
prin strategia naţională, inclusiv sursele de finanţare ale acestora şi instituţiile responsabile.

Răspunderi şi sancţiuni
Încălcarea normelor legale privitoare la protecţia atmosferei atrag răspunderea
contravenţională, civilă şi penală.
Aceste trei forme ale răspunderii juridice sunt prezente în toate reglementările legale
privitoare la proţectia factorilor de mediu, inclusiv în cadrul protecţiei atmosferei.

Răspunderea contravenţională
Sunt considerate contravenţii următoarele fapte şi se sancţionează potrivit legii:
- încalcarea obligaţiilor autorităţilor centrale şi locale prevăzute în art. 45 din Legea
protecţiei mediului prin care deţinătorii de terenuri sunt obligaţi să întreţină şi să extindă
perdelele, spaţiile verzi, gardurile vii, etc. pentru îmbunătăţirea capacităţii de regenerare a
atmosferei;
- încălcarea prevederilor art. 47, lit. d din aceeaşi lege ce prevede obligaţia persoanelor
fizice sau juridice să asigure diminuarea sau chiar încetarea activităţilor generatoare de poluare;
- nerespectarea reglementărilor privind protecţia atmosferei adoptând măsuri tehnologice
adecvate de reţinere şi neutralizare a poluanţilor atmosferici;
- constituie contravenţie şi neaplicarea măsurilor corespunzătoare pentru prevenirea
emanării de mirosuri respingătoare, pulberi, fum, reziduri lichide sau solide, precum şi
producerea de zgomote care depăşesc limitele maxime stabilite de normele de igienă pentru
zonele locuite.
Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se face de către personalul
împuternicit în acest scop de autoritatea publică centrală pentru protecţia mediului, de către
ofiţerii şi subofiţerii de poliţie, de către personalul împuternicit al administraţiei publice locale şi
Ministerul Apărării Naţionale.

Răspunderea penală
Sunt considerate infracţiuni săvărşite în domeniul protecţiei atmosferei următoarele fapte:
- nedotarea instalaţiilor care sunt surse de poluare cu sisteme de măsură;
- nerespectarea obligaţiei de îmbunătăţire a performanţelor tehnologice în scopul reducerii
emisiilor;
- producerea de zgomote peste limitele admise dacă prin aceasta se pune în pericol grav
sănătatea umană, etc;
- constatarea şi cercetarea infracţiunilor se fac din oficiu de către organele de urmărire
penală, conform competenţei legale.

Răspunderea civilă
Dacă prin săvârşirea contravenţiilor sau a infracţiunilor se cauzează şi un prejudiciu
patrimonial autorul faptei va trebui să răspundă şi pentru repararea pagubei respective, potrivit
regulilor răspunderii civile delictuale.

Protecţia juridică a faunei terestre şi acvatice


Protecţia faunei
Fauna reprezintă totalitatea animalelor de pe Glob, fiind desemnate astfel diferite grupe
de animale: mamifere, păsari domestice şi sălbatice, pești, albine etc.
Protecţia juridică a faunei are drept scop înlăturarea efectelor negative produse asupra
organismelor animale atât prin acţiuni indirecte cât şi prin acţiuni directe exercitate de către om.
Influenţele negative pot avea urmări grave asupra animalelor domestice sau sălbatice indirect prin
poluarea unor componente ale mediului aer, apă, atmosfera sau direct prin acţiuni directe
exercitate asupra animalelor sălbatice: uciderea animalelor pentru valorificarea blănurilor,
organizarea de lupte între cocoşi, căini dar şi cele domestice sunt supuse de multe ori unor acţiuni
vătămătoare fiind lipsite de cele mai minime condiţii necesare existenţei lor.
Observand toate aceste acţiuni negative şi suferinţe produse animalelor omul singura
fiinţă înzestrată cu raţiune aflată în vărful piramidei vieţuitoarelor trebuie să acţioneze în scopul
protejării acestor organisme.
Legislaţia noastra referitoare la condiţiile de viaţa ale animalelor trebuie să asigure o
protecţie firească pentru aceste animale; acolo unde interesele animalelor şi cele ale oamenilor nu
se întalnesc intervine legea care trebuie să acţioneze în vederea satisfacerii intereselor comune.
Pentru a se putea înlatura răul produs animalelor mai întai trebuie să se schimbe concepţia
potrivit căreia animalele sunt privite ca nişte bunuri, ele fiind de fapt vieţuitoare ce au drepturi de
a se bucura de condiţiile oferite de mediu.
Avându-se în vedere toate aceste aspecte este imperios necesar adoptarea unei legi privind
protecţia faunei, fiind în concordanţa cu legislaţia internaţionala în domeniu.
În prezent multe specii de animale sunt ameninţate cu dispariţia, altele au dispărut deja,
impunandu-se astfel înlăturarea tuturor cauzelor care au dus la această situaţie şi luarea unor
măsuri urgente pănă nu este prea tărziu.

Protecţia juridica a animalelor sălbatice


Mediul de viaţă a influenţat şi influenţează continuu evoluţia lumii organice.

Protecţia animalelor sălbatice


Animalele sălbatice se află în libertate şi trăiesc fără intervenţia omului, ele constituind
fondul cinegetic al tării, acesta fiind o resursă naturală de interes naţional şi internaţional şi fiind
administrat în scopul conservării biodiversităţii şi menţinerii echilibrului ecologic.
Statul are în sarcina protecţia animalelor sălbatice asigurand astfel menţinerea echilibrului
ecologic printr-o gospodarire corespunzatoare a vănatului.
În domeniul economiei vânatului şi pescuitului sportiv, statului prin ministerul de resort îi
revin următoarele principale sarcini: elaborarea programului privind dezvoltarea economiei
vănatului şi asigurarea realizarii acesteia, delimitarea fondurilor de vănatoare în cadrul fondului
cinegetic, ocrotirea şi paza acestuia, aprobarea planului anual de dezvoltare şi valorificare a
vănatului pe judeţe şi fonduri de vănătoare.
Autoritatea centrală pentru agricultură, alimentaţie şi păduri prin inspecţia de stat a
pădurilor trebuie să asigure paza fondului de vănătoare în conformitate cu dispoziţiile legale, să
asigure controlul folosirii pesticidelor, seminţelor tratate chimic sau altor produse toxice
dăunătoare vănatului, să urmărească raţionalizarea creşterii efectivelor de vanat, etc.
Administrarea fondului cinegetic al tării se realizează de către autoritatea centrală care
răspunde de silvicultură şi are numeroase atribuţii: elaborează strategia privind fondul cinegetic al
Romaniei, stabileşte efectivele optime de vănat şi de calcul al cotelor anuale de recolta şi aprobă
cotele anuale de recoltă, finanţarea acţiunilor de refacere a potenţialului cinegetic al unor fonduri
de vânătoare.
În art. 18 din Legea fondului cinegetic şi a protecţiei vânatului nr. 103/1996 se prevede ca
gestionarii fondurilor de vânătoare sunt obligaţi să asigure paza şi ocrotirea vânatului prin
personal de specialitate şi inspectori voluntari de vânătoare.
Pentru conservarea biodiversităţii faunei sălbatice, animalele de interes vânătoresc se
vâneaza numai în limitele cotei de recolta aprobate şi al reglementărilor tehnice privind
organizarea şi practicarea vânătorii.
Introducerea unor specii noi în anumite zone se face numai după efectuarea unor studii şi
cercetari de specialitate aprobate de autoritatea publică centrală care răspunde de silvicultură.
În scopul protecţiei vănatului sunt interzise: popularea fondurilor de vănătoare cu vânat
bolnav, debil, degenerat sau din crescătorii de vânat destinate exclusiv consumului, tulburarea
liniştii vânatului în perioadele de înmulţire şi de creştere a puilor, ţinerea în captivitate a
animalelor sălbatice, precum şi înfiinţarea de crescătorii de vănat şi complexe de vănătoare fără
autorizaţie din partea autorităţii publice centrale care răspunde de silvicultură etc.
Deţinătorii pădurilor şi ai vegetaţiei forestiere au obligaţia să exploateze fondul cinegetic
şi piscicol în limitele potenţialului de regenerare şi să sesizeze autorităţile pentru protecţia
mediului despre accidentele sau activităţile care afectează ecosistemele forestiere sau alte
asemenea ecosisteme terestre.
Deţinătorii terenurilor pe care sunt arondate fonduri de vănătoare sunt obligaţi să permita
exercitarea vănătorii, aplicarea măsurilor de protecţie a vânatului, amplasarea instalaţiilor şi
amenajarilor vânătoreşti provizorii, fără ca prin aceste acţiuni să se dauneze folosinţei de bază a
terenurilor.
Legea fondului cinegetic şi a protecţiei vânatului nr. 103/1996 stabileşte în ceea ce
priveşte exercitarea vănătorii mai multe reguli:
- vănătoarea este permisă la specii de vănat, în locuri, perioade, condiţii şi cu mijloace
stabilite de lege;
- vănătoarea se exercită numai de către vânători, posesori de permise de vănatoare vizate
anual în limitele cotei de recoltă;
- permisele de vănătoare se elibereaza de către organizaţiile vănătoreşti legal constituite
solicitanţilor cu cetăţenie romăna sau rezindenţilor în Romania care au împlinit vârsta de 18 ani,
au absolvit examenul de vănător susţinut în faţa unei comisii de examinare legal constituite;
- în afara perioadei legale de vănătoare vănzarea, cumpărarea şi transportul vănatului aflat
sub protecţie sunt interzise.
- să nu se depasească cota de recoltă aprobată fără motive justificate.
Răspunderi şi sancţiuni
Prin încalcarea normelor legale care protejează animalele salbatice indiferent dacă s-a
produs sau nu poluarea factorilor de mediu intervine răspunderea juridică ce poate fi:
contravenţională, civila sau penală.

Răspunderea contravenţională
Sunt considerate contravenşii si se aplică sancţiuni contravenţionale în cazul săvărşirii
următoarelor fapte: exploatarea fondului cinegetic în limitele potenţialului de regenerare,
nerespectarea de către proprietarii de terenuri a obligaţiei de a lua măsuri prevazute de lege pentru
protecţia vănatului şi a mediului său de viaţă, popularea fondurilor de vănătoare cu vănat bolnav,
debil, degenerat sau din crescatoriile de vănat destinate exclusiv consumului, tulburarea liniştii
vănatului în perioadele de înmulţire sau de creştere a puilor, păşunatul în pădurile statului şi
înfiinţarea şi recoltarea culturilor agricole fără asigurarea protecţiei vănatului, mutarea,
distrugerea sau sustragerea momelilor, nadelor şi hranei destinate vănatului precum şi depozitarea
în teren sau utilizarea în combaterea dăunătorilor vegetali şi animali ai culturilor agricole şi
silvice, a substanţelor chimice toxice pentru vănat, deţinerea în captivitate a animalelor sălbatice
precum şi înfiinţarea de crescătorii de vânat şi complexe de vânătoare fără autorizaţia cerută de
lege.
Pe lângă amenda contravenţională se reţine şi permisul de vănătoare al aceluia care a
săvarşit contravenţia.

Răspunderea penală
Potrivit O.U. privind protecţia mediului nr. 195/2005 modificată şi completată sunt
considerate infracţiuni urmatoarele fapte: folosirea de momeli periculoase şi de mijloace electrice
pentru omorarea animalelor sălbatice şi a peştilor în scopul consumului sau comercializării,
nerespectarea restricţiilor şi a interdicţiilor la vânat şi pescuit ale unor specii de animale protejate.
Potrivit Legii fondului cinegetic şi a protecţiei vânatului nr. 103/1996 constituie
infracţiuni: braconajul săvărsit fără permis sş autorizaţie legală, asupra animalelor a căror vânare
este interzisă sau în perioada în care vânarea lor nu este permisă, utilizarea dispozitivelor care
permit tragerea şi ochirea pe întuneric, utilizarea curentului electric, explozibililor, otravurilor,
apărăturii electronice etc.
Constatarea acestor fapte se face de către organele de urmarire penală şi de către
personalul care constată şi contravenţiile în acest domeniu.

Răspunderea civilă – poate interveni când prin contravenţia sau infracţiunea săvărşită s-a
cauzat un prejudiciu patrimonial.

Protectia juridica a animalelor domestice


Protecţia animalelor domestice
Animalele domestice sunt cele care au fost îmblanzite şi trăiesc în prezent pe lângă casa
omului satisfacandu-i acestuia numeroase nevoi sub formă de hrană ori servesc la executarea unor
munci sau la agrement.
Animalele domestice sunt proprietate privată.
Direcţia generală sanitar veterinară coordonează şi controlează întreaga activitate din
domeniul sanitar veterinar.
Medicii veterinari răspund de aplicarea oricăror măsuri de aparare a sănătăţii animalelor,
indiferent de deţinători, precum şi a măsurilor de asigurare a salubrităţii produselor de origine
animală în unităţile producatoare, de depozitare, de transport şi de valorificare situate pe teritoriul
în care îşi desfăşoara activitatea.

Obligaţiile persoanelor fizice detinatoare de animale domestice


În scopul îndeplinirii acestor răspunderii medici veterinari au urmatoarele atribuţii:
organizarea în bune condiţii a operaţiunilor de prevenire, depistare la timp a bolilor parazitare şi
infecţioase la animale, organizează depistarea animalelor cu tulburari de reproducţie şi asigură
aplicarea tratamentelor necesare pentru creşterea indicelui de natalitate, asigură controlul
produselor alimentare de origine animală în toate fazele de prelucrare, depozitare, transport şi
valorificare în vederea prevenirii pătrunderii în circuitul alimentar a unor produse contaminate cu
germeni.
Măsurile stabilite de medicii veterinari de stat sunt obligatorii pentru toate unităţile şi
persoanele fizice de pe teritoriul în care îşi desfăşoară activitatea.
Persoanele fizice deţinătoare de animale domestice sunt obligate în scopul prevenirii
apariţiei şi difuzării bolilor epizootice sa anunţe achiziţionarea unor animale din alte localităţi şi
să nu le introducă în turme, să permită personalului sanitar veterinar să asigure controlul stării de
sănătate a animalelor din gospodaria proprie.

Răspunderi şi sancţiuni
Răspunderea disciplinară
Potrivit art. 40 din Legea sanitară veterinara nr. 60/1974, încălcarea acestei legi atrage
după caz răspunderea disciplinară, materialaă civilă, contravenţională sau penală.
Răspunderea disciplinară şi cea materială intervin în situaţiile în care încălcarea legii a
fost săvărşita în cadrul raporturilor juridice de muncă.
Răspunderea contraveţională este reglementată prin H.G. nr. 794/1993 privind
stabilirea şi sancţionarea contravenţiilor la normele sanitare veterinare care completează
prevederile O. U. privind protecţia mediului nr. 195/2005 modificată şi completată.
Astfel constituie contravenţie la normele sanitar veterinare privind circulaţia animalelor şi
a produselor de origine animală, nerespectarea măsurilor antiepizootice de apărare a sănătăţii
animalelor şi prevenire a transmiterii de boli de la animale la om, nerespectarea normelor de
igienă privind producţia, prelucrarea, depozitarea şi valorificarea produselor de origine animală.
Răspunderea penală intervine când faptele prevăzute în art. 1-5 din H.G. nr. 794/1993
sunt săvărşite în astfel de condiţii încât ele depaşesc periculozitatea socială a unei contravenţii şi
constituie infracţiuni când sunt sancţionate potrivit legii penale.
Răspunderea civilă intervine pentru repararea prejudiciilor cauzate unor persoane prin
săvărşirea faptelor ce constituie contravenţie sau infracţiune.

Protecţia juridică a păsărilor


Păsările sunt vertebrate, ovipare ce au corpul acoperit cu pene şi aripi pentru zbor.
Romania a aderat la Convenţia privind conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor naturale
din Europa, adoptată la Berna în 1979 unde se recunoaşte că flora şi fauna sălbatică constituie un
patrimoniu natural de valoare estetică, stiinţifică, culturală, recreativă, economică care trebuie
transmis generaţiilor viitoare şi care are un rol esenţial în menţinerea echilibrului ecologic. Prin
aderarea la aceasta convenţie ţara noastră s-a angajat să ia măsuri pentru menţinerea sau
adaptarea populaţiilor de flora şi fauna sălbatică inclusiv a păsărilor în scopul protejării
echilibrului ecologic. Activitatea de protecţie a păsărilor se desfasoară în doua direcţii: protecţia
habitatelor şi conservarea speciilor.
S-au luat astfel măsuri legislative şi organizatorice pentru protecţia habitatelor naturale
ameninţate sau reducerea la maxim a degradării unor astfel de zone, în special a acelor zone cu
importanţa pentru păsările migratoare.
În privinţa conservarii speciilor de păsări s-au luat măsuri legislative şi administrative
necesare pentru protejarea speciilor de păsări. Capturarea, deţinerea, uciderea, degradarea sau
distrugerea intenţionată a locurilor de reproducere sau a zonelor de repaus.
Prin reglementări naţionale se pot adopta pentru conservarea păsărilor şi a habitatelor lor
naturale măsuri mai riguroase decât cele prevazute de această convenţie.
RĂSPUNDERI
Sunt aceleaşi ca cele pentru protecţia animalelor sălbatice.

Protectia juridica a florei


Flora reprezintă totalitatea speciilor de plante dintr-o anumita zonă geografică sau dintr-o
anumită era geologică.
Din punctul de vedere al protecţiei florei distingem flora salbatică şi plantele cultivate.

Flora sălbatică sau spontana creşte în mod natural fără intervenţia omului şi reprezintă
nu numai o bogaţie naturală ci şi una estetică şi de interes stiinţific; ex. pădurile.

Plantele cultivate sunt cultivate, întreţinute, recoltate prin intervenţia omului, acestea
fiind în primul rând plantele agricole.
Prin modalitatea lor de hrănire plantele constituie prima verigă în lanţurile trofice ele fiind
cele ce realizează transformarea substanţei anorganice în substanţa organică şi constituie sursa de
hrană pentru animale şi om.
Plantele pot fi clasificate după rolul pe are îl au în:
- plante furajere;
- plante industriale;
- plante medicinale;
- plante ornamentale.
Datorită sensibilităţii mecanismelor fiziologice plantele (reducerea mecanismelor
fiziologice) au servit drept indicatori ai poluării aerului.
Omul a avut o acţiune de cele mai multe ori negativă în viaţa plantelor, atat prin
modificarea compoziţiei normale a atmosferei, a apelor şi a solului, dar şi prin defrisarea unor
păduri perturband astfel echilibrul ecologic natural ceea ce a dus la dispariţia unor specii sau la
reducerea semnificativă a unor specii pănă la limita de a se mai putea regenera.
Datorită situaţiei create în dreptul mediului există reglementări naţionale şi internaţionale
cu privire la protecţia plantelor spontane dar şi a celor cultivate.
Pe langă OUG privind protecţia mediului nr. 195/2005 modificată şi completată, există şi
unele reglementari naţionale cu referire strictă la protecţia juridică a florei, Legea nr.58/1995
pentru ratificarea Convenţiei privind diversitatea biologică de la Rio de Janeiro din 1992, Ordinul
nr. 89/1997 al ministrului agriculturii şi alimentaţiei privind organizarea controlului de calitate şi
fitosanitar la importul şi exportul seminţelor şi a materialului saditor, Legea nr. 75/1995 privind
producerea, controlul calităţii, comercializarea şi folosirea seminţelor şi materialului saditor,
precum şi înregistrarea soiurilor de plante agricole, etc.

Protecţia juridică a florei spontane – flora spontană este expusă permanent poluarii
aerului, apei şi solului etc, de aceea este necesară intervenţia omului prin măsuri de prevenire şi
combatere a poluarii.
Legea prevede ca protejarea unor specii şi organisme rare ameninţate cu dispariţia,
conservarea biodiversităţi şi măsurile stabilite de autorităţile pentru protecţia mediului sunt
proprietare în raport cu alte interese.
Deţinătorii de terenuri acoperite cu vegetaţie spontană au obligaţia de a proteja
ecosistemele terestre prin măsuri adecvate de gospodarire, conservare, organizare şi amenajare a
teritoriului.
Pentru protecţia plantelor sălbatice Romania a aderat la doua convenţii internaţionale
foarte importante : Convenţia privind protecţia patrimoniului mondial, cultural şi natural şi
Convenţia privind conservarea vieţii sălbatice şi a habitatelor naturale din Europa.

Protecţia juridică a plantelor cultivate - se realizează atât prin activitatea de prevenire a


răspandirii în ţară şi a introducerii din afara a daunătorilor, bolilor şi buruienilor, cât şi prin
combaterea acestora prin metode agrotehnice, fizico-mecanice, fizice şi biologice, dar trebuie să
se aibă în vedere ocrotirea mediului, păstrarea calităţii fizice, chimice şi biologice a solului,
menţinerea echilibrului biologic şi apărarea sănătăţii omului.
Măsurile de prevenire şi combatere a daunătorilor, bolilor şi buruienilor precum şi
tratamentele chimice trebuie să se aplice în perioadele anterioare apariţiei fructelor şi alte părţi ale
plantelor folosite în alimentaţia omului şi în furajarea animalelor.
Deţinătorii de terenuri dar şi toţi producatorii au obligaţia de a aplica măsuri de depistare,
prevenire şi combatere a dăunătorilor, bolilor şi buruienilor pe terenuri şi culturi agricole.
Organele de stat trebuie să asigure asistenţa tehnică şi sprijinirea producătorilor agricoli în
aplicarea tratamentelor de prevenire şi combatere.
Pentru combaterea dăunătorilor în agricultură şi silvicultură pe teritoriul Romaniei se
fabrică, se comercializează şi se utilizează numai produse de uz fitosanitar omologate de Comisia
Interministerială de Omologare.
Certificatul de omologare dă dreptul deţinătorului să fabrice şi să comercializeze pe
teritoriul Romaniei produsul omologat.
Comercializarea pe teritoriul ţării a produselor de uz fitosanitar fabricate în ţara sau
provenite din import se poate face numai de către agenţii economici producatori din ţară,
importatori autorizaţi, persoane juridice, constituiţi sau înregistraţi ca agenţi economici
specializaţi, cu profil fitosanitar.
Comerciantul este obligat înainte de începerea activităţii să solicite autorizaţia sanitară de
funcţionare eliberata de Inspectoratul de poliţie sanitară şi medicina preventivă şi autorizaţia de
mediu, eliberată de agenţia judeţeană pentru protecţia mediului în a cărei raza teritorială îşi
desfaşoară activitatea comercială. Dupa obţinerea acestor autorizaţii comerciantul trebuie să
solicite autorizaţia de comercializare eliberată de inspectoratul judeţean pentru protecţia plantelor
şi carantină fitosanitară, astfel comecianţii pot avea şi calitate de importator dacă sunt autorizaţi şi
în acest sens.
Legea interzice achiziţionarea în scopul comercializarii şi comercializarea oricarui produs
de uz fitosanitar de către persoane fizice, persoane juridice care nu deţin autorizaţia de
comercializare.
Autoritatea centrală pentru agricultură trebuie să asigure cadrul organizatoric privind
producerea, controlul calităţii, comercializarea şi folosirea seminţelor şi materialului saditor,
precum şi înregistrarea soiurilor de plante agricole.
Agenţii economici specializaţi au obligaţia să respecte cerinţele tehnologiilor şi ale
normelor în vigoare privind producerea, prelucrarea şi comercializarea seminţelor şi materialulu
saditor, să ţină evidenţa producţiei, tranzactiilor şi a stocurilor de seminţe şi material săditor pe
care să o pună la dispoziţia organelor competente de control la cererea acestora, să respecte
prevederile legale privind protecţia soiurilor, etc.
Se interzice comercializarea seminţelor şi materialului săditor a căror calitate nu a fost
controlată sau certificată de inspecţia de stat pentru calitatea seminţelor şi materialului saditor, de
furnizorul acreditat pentru speciile stabilite de autoritatea centrală pentru agricultură sau de cea
corespunzatoare din ţara exportatorului pentru cele din import.

Protecţia pasunilor şi fanetelor


Deţinătorii de terenuri sunt obligaţi să execute la timp şi în condiţii corespunzătoare toate
lucrările agrotehnice şi de întreţinere prevăzute în tehnologii, trebuie de asemenea să se asigure
supravegherea în permanenţa a acestor terenuri pentru depistarea oricaror forme de dăunători şi
agenţi patogeni şi să execute lucrări de prevenire şi combatere conform celor indicate de organele
de protecţie a plantelor şi organele silvice.
Regimul de carantină fitosanitară se constituie pentru preîntampinarea răspândirii
dăunătorilor, bolilor şi buruienilor periculoase.
Producătorii şi deţinătorii de material biologic de înmulţire a plantelor agricole şi
forestiere sunt obligaţi să aplice toate măsurile de prevenire şi combatere a dăunătorilor, bolilor,
dăunătorilor indicate de organele de carantină fitosanitară.
Răspunderi şi sancţiuni
Nerespectarea regulilor referitoare la protecţia florei spontane şi a plantelor cultivate
atrage răspunderea contravenţională şi mai rar răspunderea penală.
Răspunderea contravenţională
Constituie contravenţii nerespectarea obligaţiei de a depozita îngrăşăminte chimice şi
pesticide numai ambalate şi în locuri protejate sau de a nu spăla în apele naturale pesticide şi se
sancţionează cu amenda în mod diferenţiat pentru persoanele fizice şi cele juridice.
Constituie contravenţie la normele privind fabricarea, comercializarea şi utilizarea
produselor de uz fitosanitar urmatoarele fapte: menţinerea culturilor într-o stare fitosanitară
corespunzatoare de către deţinători, nereturnarea ambalajelor recuperabile de la produsele de uz
fitosanitar de către producatorii agricoli şi prestatorii de servicii fitosanitare la furnizorii
produselor.
Constituie contravenţie la normele privind producerea, prelucrarea, condiţionarea,
depozitarea, păstrarea, transportul, valorificarea şi controlul calităţii seminţelor şi materialului
saditor următoarele fapte: comercializarea seminţelor şi a materialului saditor necertificate sau
din loturi provenite de la producători neautorizaţi, producerea, prelucrarea şi comercializarea de
seminţe şi material săditor făra autorizaţie elaborată de autoritatea centrală pentru agricultură,
nerespectarea tehnologiilor de cultură pentru producerea seminţelor şi a materialului săditor care
determină reducerea purităţii biologice sub limita normelor în vigoare, etc.
Constatarea contravenţiilor şi aplicarea sancţiunilor se fac prin proces-verbal întocmit de
către Inspecţia de stat pentru calitatea seminţelor şi materialului saditor. Ministerul agriculturii,
alimentaţiei şi pădurilor poate împuternici şi alte persoane care să constate contravenţiile si să
aplice sancţiunile.

Protecţia juridică a mediului artificial


Prin mediu artificial intelegem asezarile umane, dar si obiectivele din afara aşezărilor
umane.
Mediul artificial din afara aşezărilor umane cuprinde tot ce este creat de om şi aşezat
în mijlocul naturii: autostrazi, sosele, căi ferate, sisteme de transport a energiei electrice, conducte
de transport a gazelor naturale, a apei, a tiţeiului, etc, poduri, viaducte, baraje, etc.
Noţiunea de aşezare umană desemnează o localitate de orice nivel: oraş, comună, etc, ce
constituie o unitate administrativ-teritorială.
Aşezările umane sunt create de om şi cuprind construcţiile de locuinţe, construcţiile
publice, instituţiile private, platformele industriale, pieţele şi strazile, locurile de odihnă şi
agrement, etc.
În prezent putem spune că ne aflam în plin proces de “deruralizare’, adică a unei
urbanizari complexe deoarece influenţa sistemelor de comunicaţie şi educaţionale este mai mare
ca oricand.
Legislaţia mediului trebuie să se refere nu numai la protecţia factorilor naturali ci şi la
protecţia mediului artificial, în primul rând a aşezărilor umane în scopul dezvoltarii acestor
aşezari dar şi a nivelului de trai în cadrul aşezărilor existente.
Protecţia asezărilor umane este realizată prin unele reglementari fundamentale cuprinse în
Constituţia Romaniei dar şi în O.U. protecţia mediului nr. 195/2005 modificată si completată.
Reglementarile speciale privitoare la protecţia aşezărilor umane sunt cuprinse în Legea nr.
50/1991 privind autorizarea executarii construcţiilor şi unele măsuri pentru realizarea locuinţelor,
Legea 10/1995 privind calitatea în constructţi, Ordinul ministrului sănătăţii nr.536/1997 pentru
aprobarea Normelor de igienă şi a recomandărilor privind mediul de viaţă al populaţiei, Legea
157/1997 privind ratificarea Convenţiei pentru protecţia patrimoniului arhitectural al Europei, etc.
În scopul respectării principiilor ecologice şi asigurarii unui mediu de viaţă sănătos,
organelor centrale şi locale ale puterii executive le revin o serie de sarcini pe care le realizeaza în
temeiul atribuţiilor stabilite de lege.
Autoritatea centrală pentru protecţia mediului trebuie să elaboreze şi să promoveze
strategia naţională de mediu, inclusiv recomandările pentru strategiile şi politica în domeniu
precum şi planificarea de mediu corelată cu cea de amenajare a teritoriului şi de urbanism;
creează cadrul organizatoric care să permită accesul la informatii si participarea la deciziile
privind mediul, inclusiv cu privire la planurile de dezvoltare a teritoriului şi urbanism; în situaţii
speciale poate să declare zone de risc înalt în anumite regiuni ale ţării şi obligaţia de a elabora
programe speciale pentru înlăturarea riscului survenit în acele zone, etc.
Consiliile locale răspund de îmbunătăţirea microclimatului urban, prin amenajarea şi
întreţinerea izvoarelor şi a luciilor de apă din interiorul localităţilor şi din zonele limitrofe
acestora, înfrumuseţarea şi protecţia peisajelor şi menţinerea curateniei stradale etc.
Autorităţile pentru protecţia mediului şi consiliile locale trebuie să iniţieze acţiuni de
informare şi participare prin dezbatere publică privind programele de dezvoltare urbanistică şi
gospodarire comunală, asupra importanţei măsurilor destinate protecţiei mediului şi asezărilor
umane.
Administraţia publică centrală de specialitate trebuie să aplice strategia dezvoltarii şi
politica Guvernului în domeniile amenajării teritoriului, urbanismului, lucrărilor publice şi
construcţiilor cu respectarea autonomiei locale.
Protecţia mediului este o obligaţie a tuturor persoanelor fizice şi juridice.
Pentru construcţia unei clădiri persoanele trebuie să ceară şi să obţină acord sau
autorizatie de mediu.
Acordul de mediu – este un act tehnico-juridic prin care sunt stabilite condiţiile de
realizare a unui proiect sau a unei activităţi din punctul de vedere al impactului asupra mediului,
acesta este emis de autoritatea centrală sau teritorială pentru acele obiective şi activităţi care sunt
prevazute în O.U. privind protecţia mediului nr. 195/2005.
Autorizaţia de mediu - este un act tehnico-juridic prin care sunt stabilite condiţiile şi
parametrii de funcţionare pentru activitatile existente şi pentru cele noi pe baza acordului de
mediu; este emisă de autoritatea teritorială pentru protecţia mediului pentru toate activităţile, cu
excepţia unora ce fac obiectul unor reglementări speciale (centrale nuclearo-electrice, etc.).
Legislaţia mediului stabileste obiective şi activităţi care necesită studiu de impact,
contribuindu-se astfel la prevenirea unor potenţiale riscuri ecologice.
Programul de conformare este un plan de măsuri care cuprinde etape ce trebuie parcurse
în intervale de timp precizate prin prevederile autorizaţiei de mediu de către autoritatea
competentă în scopul respectării reglementarilor privind protecţia mediului.
Programul de conformare cuprinde lucrările şi măsurile ce se vor lua pentru protecţia
mediului, specificăndu-se normele de emisii aplicabile activităţii şi termenul final de conformare,
descrierea proiectelor şi a măsurilor necesare încadrarii în normele stabilite, specificarea surselor
de finanţare asigurate, responsabilităţile atribuite pentru realizarea fiecărui element al
programului de conformare.
Programul de conformare va conţine şi o secţiune distinctă privind măsurile de refacere a
calităţii mediului în zona de impact a activitătilor respective.
Programul de comformare poate avea in functie de situatie doua sectiuni:
- măsuri pentru reducerea efectelor prezente şi viitoare ale activităţilor asupra mediului.
- măsuri de remediere a efectelor activitatţlor anterioare asupra mediului.
Deţinătorii proiectelor sau activităţilor trebuie să informeze în scris autoritatea
competentă pentru protecţia mediului atunci când intervine o schimbare de fond a datelor care au
stat la baza eliberării acordului sau autorizaţiei de mediu.
Autoritatea competentă stabileşte dacă este necesară revizuirea acordului sau autorizaţiei
de mediu.
Revizuirea autorizatiei de mediu urmează procedura de emitere a unei autorizaţii de
mediu.
Schimbarea proprietarului sau a destinaţiei activităţilor sau a oricăruia dintre obiectivele
aferente acestora, fostul proprietar efectuează bilantul de mediu şi îl prezintă autorităţii
competente pentru protecţia mediului în scopul eliberarii unei noi autorizaţii de mediu cu
program de conformare, dacă este cazul.
Există situaţii în care procedura de emitere a autorizaţiei de mediu necesită o perioadă de
tranziţie pentru aprofundarea unor aspecte tehnice şi sociale ce decurg din elaborarea bilanţului
de mediu; în aceste situaţii se stabilesc condiţii pentru funcţionarea provizorie pâna la finalizarea
procedurii de autorizare.

Protecţia juridică a mediului de viaţă al populaţiei


În cadrul sistematizării teritoriului şi urbanismul se urmareşte ca terenurile destinate
amplasării şi dezvoltării aşezărilor umane să asigure protecţia populatţiei contra surpărilor şi
inundaţiilor, avalanselor şi inundaţiilor, emanaţiilor si infiltraţiilor de substante toxice,
inflamabile sau explozive, poluării mediului. Trebuie să se ţină seamă şi de posibilităţile de
alimentare cu apa potabilă, de îndepartare şi neutralizare a apelor meteorice, a apelor uzate şi a
rezidurilor, precum şi de dezvoltarea normală a zonelor verzi, de recreaţie şi odihnă.
Unităţile comerciale şi de prestări servicii ce pot crea riscuri pentru sănătate sau
disconfort pentru populaţie prin producerea de zgomot, vibraţii, miros, praf, fum, gaze toxice sau
iritante se amplasează în clădiri separate la distanţe de minim 15 m de ferestrele clădirilor.
Zonele de recreere se amplasează în locuri avantajoase din punct de vedere natural:
păduri, suprafeţe de apă, relief variat, etc. fiind necesară asigurarea alimentării cu apă potabilă,
locuri pentru colectarea deşeurilor, copletarea şi îndepărtarea apelor uzate.

Teritoriile protejate sunt zonele de locuit, parcurile, rezervaţiile naturale, zone de interes
balneoclimateric, de recreere, de odihnă, dar şi unităţile economice ale căror procese tehnologice
necesită factori de mediu lipsiti de împurităţi.
Obiectivele economice care prin natura activităţii lor pot polua atmosfera şi pentru care
nu există mijloace tehnice de reţinere a poluanţilor şi de reducere a emisiilor se amplasează în
zonele destinate industriilor poluante.
Sistemele de aprovizionare cu apă a localităţilor trebuie să furnizeze apa potabilă în
cantitatea necesară şi de calitate corespunzatoare normelor naţionale astfel încât să nu afecteze
starea de sănătate a populaţiei.
Reteaua de distribuţie a apei trebuie să asigure regimul continuu, cantitatea necesară şi nu
trebuie să permită contaminarea exterioară a acesteia.
Administraţia publică locală trebuie să asigure exploatarea şi întreţinerea sistemelor de
tratare, inmagazinare şi distribuţie a apei potabile şi controlul calităţii apei.
Primăriile şi agenţii economici trebuie să asigure îndepărtarea şi epurarea apelor uzate
menajere, apelor uzate industriale, apelor meteorice astfel încât să nu se creeze disconfort sau
îmbolnavirea membrilor comunităţii.
Îndepărtarea apelor uzate menajere şi industriale se face numai prin reţeaua de canalizare
a apelor uzate, în lipsa acestora unitaţile sunt obligate să-şi prevadă instalaţii proprii pentru
colectarea, tratarea şi evacuarea apelor uzate astfel încât să nu constituie un pericol pentru
sănătatea umană.
Primariile, agenţii economici, asociaţiile de locatari şi cetăţenii au obligaţia să asigure
colectarea, îndepărtarea şi neutralizarea deşeurilor solide, fiind interzis să se depoziteze deseuri în
alte locuri decât în cele amenajate special şi autorizate sanitar.
Pentru asigurarea igienei publice şi salubrităţii localităţii cetăţenii sunt obligaţi să respecte
întocmai măsurile stabilite de primarii în regulamentele de salubritate.
Administraţia locală vă asigură colectarea, îndepartarea şi neutralizarea rezidurilor
stradale, acestea fiind sortate în reciclabile şi nereciclabile.
Vehiculele pentru transportul rezidurilor solide trebuie să fie acoperite şi prevăzute cu
dispozitive de golire automată şi să nu permită răspăndirea conţinutului în timpul transportului,
ele fiind întreţinute igienic şi dezinfectate periodic.
Sistemul individual de îndepartare şi neutralizare a rezidurilor menajere este permis
numai în localităţi rurale, fiind necesară prevenirea răspăndirii rozatoarelor şi a insectelor. Locul
de amplasare a depozitelor de reziduuri menajere se va alege astfel încăt să nu producă disconfort
vecinilor, să nu impurifice sursele locale de apă şi să fie la cel puţin 10 m de ferestrelor
locuinţelor.
La proiectarea şi construcţia autobuzelor, troleibuzelor şi tramvaielor se vor lua măsuri
pentru a se evita emisiile poluante şi sursele de zgomot, pentru evitarea accidentarii oamenilor,
etc.
Pentru asigurarea transportului de persoane în bune condiţii trebuie să se aibă în vedere o
serie de norme de igienă ce privesc atât transportul în comun urban, transportul aerian, transportul
naval, transportul rutier interurban. Se au astfel în vedere o serie de măsuri ce privesc atat
realizarea unui transport confortabil pentru călatori aceste măsuri sunt luate în considerare încă de
la construcţia vehiculului, de asemenea se urmăresc şi emisiile de poluanţi, etc.
Astfel vagoanele pentru călători vor fi construite din materiale cu stabilitate chimică -
coeficient scăzut de conductibilitate termică şi electrică, cu protejarea platformelor de trecere
între vagoane împotriva factorilor meteorologici, cu grad se securitate a treptelor şi uşilor potrivit
legii.
Amplasarea, proiectarea şi realizarea porturilor se vor face ţinăndu-se seama de distanţele
faţă de apă şi de localitate, de posibilitatea de amenajare a acvatoriului, a malurilor, a cheiurilor, a
instalaţiilor de acostare a navelor şi a spaţiilor de depozitare astfel încăt să nu se influenţeze în
mod negativ starea de sănătate şi confortul populaţiei şi al personalului.
Colectarea şi evacuarea apelor uzate se fac prin instalaţii proprii, cu evacuare în apa mării,
în larg dar numai după separarea deşeurilor lichide uleioase şi a grasimilor şi dupa dezinfecţia cu
substanţe clorigene.
Precolectarea primară a deseurilor menajere se face în recipiente din material plastic sau
din metal, iar precolectarea secundară în compartimentele etanse situate în puncte accesibile, cu
evacuare finală prin preluarea în porturi de către mijloace auto specifice.
In profilaxia sanitar-umană sunt utilizate produse pesticide, dar trebuie să se aibă în
vedere efectul toxic al acestora asupra stării de sănatate al populaţiei.
Consiliile locale, Consiliul General al Municipiului Bucureşti, primariile şi agenţii
economici au obligaţia de a organiza şi desfăşura acţiuni de combatere a artropodelor şi
rozatoarelor vectoare de maladii la solicitarea şi cu îndrumarea tehnica de specialitate a
inspectoratului de poliţie sanitară şi medicină preventivă teritorial.
Cetatenii cu gospodarii individuale şi asociaţiile de locatari au obligaţia de a asigura
combaterea şi stingerea focarelor de artropode şi rozatoare de maladii transmisibile sau
generatoare de disconfort din gospodaria proprie sau din spaţiile pe care le deţin.
Inspectoratele de poliţie sanitară şi medicină preventivă teritoriale au obligaţia informării
populaţiei cu privire la existenţa în teritoriu a vectorilor care prezintă un risc pentru sănătate sau
care produc un disconfort deosebit şi la măsurile de combatere ce trebuie luate împotriva
acestora.
În caz de deces prin boli transmisibile, carantinale se vor lua măsurile de prevenire a
răspandirii infecţiei impuse de unităţile sanitare teritoriale, transportul acestor cadavre se va
realiza numai cu avizul sanitar de transport eliberat de autoritatea sanitară teritorială.
Transportul internaţional al cadavrelor se face numai pe baza unui pasaport de transport
mortuar eliberat de inspectoratul de poliţie sanitară şi medicină preventivă din judeţul unde s-a
produs decesul sau deshumarea.
Înhumarea cadavrelor umane se face numai în cimitire autorizate sanitar de către
inspectoratul de poliţie sanitără şi medicină preventivă judeţean.

Protecţia juridică a obiectivelor din afara aşezărilor umane


Obiectivele din afara asezărilor umane sunt create de om şi aşezate în afara localităţilor:
ex. drumuri publice, autostrăzi, poduri, viaducte, baraje, etc.
Aceste obiective ca şi cele din interiorul asezărilor umane sunt afectate de poluare
impunandu-se astfel protecţia lor, deoarece aceste obiective sunt bunuri cu funcţii proprii dar
supuse unor influenţe naturale sau umane negative, adică afectate de poluare.
Ele trebuie protejate tehnic împotriva acestor efecte negative, împotriva uzurii fizice şi a
celei morale, fiind prevazute astfel o serie de măsuri tehnice de supraveghere, exploatare,
întreţinere şi protejare ale fiecarui astfel de obiectiv asigurandu-se astfel protecţia juridică a
acestora.
Astfel este obligatorie menţinerea în bună stare a drumurilor publice fiind interzisă
circulaţia autovehiculelor pe partea necarosabilă, pe acostamente, pe spaţii verzi sau pe spaţiile de
siguranţa a drumurilor; este interzisă recoltarea fructelor, florilor din plantaţiile aferente
drumurilor; se interzice spălarea autovehiculelor, scurgerea şi evacuarea lubrifianţilor, ale unor
produse toxice sau de alta natură; nu este permisă murdarirea părţii carosabile, a spaţiilor verzi, a
locurilor de parcare, a staţiilor mijloacelor de transport în comun, etc.
Conform O.U. privind protecţia mediului nr.195/2005 modificată şi completată sunt
necesare studii de impact pentru orice lucrare de infrastructură rutiera ce poate avea impact
asupra mediului prin natură, dimensiunea sau amplasare a lucrării.
Modalităţile de implementare a principiilor şi elementelor strategice pentru protecţia
mediului sunt: armonizarea programelor de dezvoltare a drumurilor cu politicile de protecţia a
mediului, obligativitatea procedurii de evaluare a impactului drumului asupra mediului în faza
iniţială a proiectelor, programelor sau activităţilor.
Evaluarea impactului asupra mediului cuprinde urmatoarele etape:
- studiul situaţiei existente a factorilor de impact, înaintea începerii lucrarilor de
construcţie a drumurilor;
- pe parcursul execuţiei lucrărilor de drumuri antreprenorul general este răspunzator de
respectarea tuturor condiţiilor legate de impactul asupra mediului;
- la terminarea lucrărilor de execuţie a drumurilor în cadrul lucrărilor de recepţie se va
verifica realizarea lucrărilor de protecţie a mediului conform documentaţiei de proiectare.

Răspunderea juridică
Răspunderea contravenţională
Încalcarea normelor legale privitoare la protecţia mediului artificial atrage răspunderea
juridică: contravenţională, penală şi civilă.
În procesul dezvoltării economico-sociale, în planurile de urbanism şi amenajare a
teritoriului este stabilită obligaţia de a respecta principiile ecologice pentru asigurarea unui mediu
de viaţă sănătos, în acest scop consiliile locale răspund pentru nerespectarea obligaţiilor legale de
îmbunataţire a microclimatului urban, neamenajarea şi neîntreţinerea izvoarelor şi a luciilor de
apă din interiorul localităţilor , menţinerea curăţeniei stradale, sancţiunea constand într-o amendă
contravenţională stabilită diferenţiat în funcţie de calitatea autorului faptei.
Constituie contravenţie nerespectarea de către autorităţile administraţiei publice locale,
persoanele fizice sau juridice care administrează domeniul public a obligaţiei de a asigura
realizarea măsurilor şi a condiţiilor de menţinere şi ameliorare a fondului peisagistic natural şi
antropic al fiecarei zone şi localităţi.
Se sanctionează cu amenda contravenţională stabilită distinct pentru persoane fizice şi
juridice încălcarea prevederilor legii privind amplasarea obiectivelor industriale, a căilor şi
mijloacelor de transport, a reţelelor de canalizare, a staţiilor de epurare a apelor uzate, a
depozitelor de deşeuri menajere, stradale şi industriale.
De asemenea, constituie contravenţie şi se sancţionează ca atare nerespectarea regimului
de protecţie specială a localităţilor balneoclimaterice, a zonelor de interes turistic şi de agrement,
a monumentelor istorice, etc.
Dacă unele din aceste fapte au fost săvărsite în astfel de condiţii încât potrivit legii pot fi
considerate ca fapte penale ele se pedepsesc potrivit prevederilor Codului penal.
Evaluarea impactului asupra mediului
AUTORIZAREA Activităților CU IMPACT ASUPRA MEDIULUI
Obligația juridică de a lua în considerație mediul cu ocazia oricăror acțiuni sau decizii
care ar putea să-i aducă atingere presupune, pe plan administrativ, instituirea unor proceduri de
autorizare.
Dintre aceste proceduri, de care ne vom ocupa în cele ce urmează, procedura evaluării
impactului asupra mediului ocupă un loc central ca instituție specifică dreptului mediului.

1. Evaluarea impactului asupra mediului


1.1. Obiectivul acestei proceduri administrative este simplu și logic: evitarea ca o nouă
activitate justificată și interesantă din punct de vedere economic în plan imediat, să se releve
ulterior nefastă sau chiar catastrofală pentru mediu.
Cu alte cuvinte, se urmărește prevenirea poluărilor și a altor atingeri ce ar putea fi aduse
mediului, evaluându-se din faza de proiect efectele acțiunilor antropice asupra mediului natural.
Cazuri de poluare grave, cum ar fi scandalul SEVESO din Italia, Bopal din India sau
Copșa Mică din România, ar fi trebuit să nu se fi produs. Desigur, nu excludem și situația ca, în
anumite cazuri, anumite modificări ale echilibrului ecologic să nu poată fi estimate, încă din faza
de proiect.
Aceasta ar presupune ca mijloacele de investigare științifică din perspectiva ecologică să
fie din ce în ce mai avansate și mai nuanțate.
De fapt, procedura studiului de impact nu este altceva decât o punere în aplicare a unei
vechi înțelepciuni care spune că este mai bine să previi decât să vindeci.
În mod logic, pentru a preveni trebuie studiate dinainte consecințele și efectele unei
acțiuni ce se dorește a fi întreprinsă, ceea ce este o regulă de bun simă și reprezintă, totodată, o
procedură care, proiectând în viitor, poate determina luarea unei decizii în prezent.
Procesul de evaluare a impactului asupra mediului se rescrie, desigur, în cadrul
reglementării activităților cu impact semnificativ asupra mediului și se realizează pe baza
legislației naționale1 armonizată cu legislația comunitară în domeniu.
Conform definiției legale consacrată de OUG 91/2002 evaluarea impactului asupra
mediului face parte din procedura de autorizare fiind un proces menit să identifice, să descrie și să
stabilească în funcție de fiecare caz în parte și în conformitate cu legislația în vigoare efectele
directe și indirecte, principale și secundare ale unui proiect asupra sănătății oamenilor și mediului.
De altfel, constructorii, inginerii, economiștii, în general promotorii unor activități
industriale și-au precedat întotdeauna realizarea proiectelor lor de studii pentru a evalua
soliditatea, utilitatea, fiabilitatea întreprinderilor lor.
Acord de mediu
Dar această documentație tehnică privea aspecte limitate având în vedere realizarea
proiectului în sine și rentabilitatea sa din punctul de vedere exclusiv al investitorului.

Autorizaţie de mediu
Prin studiul de impact, cercetările prealabile își schimbă natura și unghiul de vedere. Este
vorba de studierea inserției noului proiect în ansamblul mediului existent, de examinarea efectelor
directe sau indirecte, imediate sau îndepărtate, în mod individual sau colectiv, de gradul de
suportabilitate al mediului dat. Imperativul respectării mediului, obligând la abordarea unei
viziuni globalizante, practic, pornindu-se de la un proiect anume, se integrează, apriori, o serie de
factori și elemente care sunt implicate o dată cu realizarea proiectului respectiv.
Procedura studiului de impact a luat naștere în Statele Unite, fiind introdusă prin Legea
privind mediul din 1970. În condițiile specifice ale sistemului administrativ și jurisdicțional
american, studiul de impact a devenit în Statele Unite o procedură sofisticată, larg dezvoltată de
tribunale, eficientă dar limitată.
În Franța, cum orice decizie sau program ori activitate ce poate afecta mediul necesită o
reflecție prealabilă, aceasta, ia forma, după caz, a unei simple analize sumare (obișnuit calificată
mini-notă de impact), a unei note de impact sau, în fine, a unui veritabil studiu de impact. Belgia
cunoaște, de asemenea, un sistem de evaluare a incidentelor asupra mediului. Astfel, în Regiunea
Wallonă, instrumentul specific care evaluează incidența unui proiect este prevăzut printr-un
decret (11/9/1985) și o hotărâre a executivului din 10/12/1987 ce au intrat în vigoare de la
24/1/1988. Regimul juridic stabilit de aceste acte normative introduce un sistem de mediului în
context transfrontieră adoptată la Espoo la 25 februarie 1991, Legea 462/2002 pentru aprobarea
OUG nr 236/2000 privind regimul ariilor naturale protejate, conservarea habitatelor naturale, a
florei și faunei sălbatice, Ordinul nr 860/2002 pentru aprobarea procedurii de evaluare a
impactului asupra mediului și de emitere a acordului de mediu, ordinul nr 863/2002 privind
aprobarea ghidurilor metodologice aplicabile etapelor procedurii cadru de evaluare a impactului
asupra mediului, Ordinul nr 864/2002 al ministrului apelor, pădurilor și protecției mediului pentru
aprobarea procedurii de evaluare a impactului și de participare a publicului la luarea deciziilor în
cazul proiectelor cu impact transfrontieră. Eliberarea oricărei autorizații, care ignoră sistemul de
evaluare - nota de evaluare și, dacă este cazul, studiul de incidență asupra mediului, atrage
nulitatea acesteia.

1.2. Legislația română de protecție a mediului reglementează procedura de evaluare


a impactului asupra mediului cu fazele sale obligatorii: preliminare, efectuarea propriu-zisă
și cea de analiză și validare.
Noua reglementare introduce obligativitatea studiului de impact pentru proiectele de
investiții noi cât și pentru modificarea substanțială a proiectelor existente, inclusiv proiectele de
dezafectare în cadrul procedurii pentru obținerea acordului de mediu.
La rândul lor, noile investiții sau activități precum și modificarea celor existente, pentru
care este obligatoriu acordul de mediu și, deci, și studiul de impact, sunt prevăzute în anexa II-a a
aceleiași legi.
Evaluarea impactului asupra mediului se realizează însă numai pentru proiectele
activităților cu impact semnificativ asupra mediului –proiecte pentru care este necesară
solicitarea acordului de mediu, sau, după caz, a acordului integrat de mediu.
În Ordinul Ministrului 860/2002 se precizează procedura de evaluare a impactului asupra
mediului numită „procedura completă de autorizare de mediu.”
Anexa 1.1 la Ordinul 860/2002 reprezintă un tabel care cuprinde activitățile din anexa 1
de la HG 918/2002 și activitățile din anexa 1 a OG 34/2002 care sunt supuse obligației evaluării
și acordului de mediu.
Soluția aleasă de legiuitorul român a fost aceea a întocmirii unei liste pozitive a tuturor
activităților care sunt supuse procedurii de evaluare a impactului asupra mediului. Credem că
putem să afirmăm că această procedură poate fi impusă chiar pentru activitățile care nu necesită
acord de mediu ci numai autorizație de mediu.
Există și posibilitatea întocmirii unei liste negative, care cuprinde activitățile pentru care
nu se cere studiu de impact; pentru activitățile nemenționate (toate cele care se pot determina
pentru prezent și viitor) fiind obligatoriu studiul de impact. În opinia noastră lista negativă este
mult mai eficace, deoarece nu poate scăpa nici o activitate nouă ale cărei efecte nu sunt încă știute
fără o evaluare prealabilă, dacă apar situații noi, dintre care unele pot fi urgente și periculoase
pentru sănătatea oamenilor și mediu.
De asemenea, credem că studiile de impact nu trebuie să se impună numai activităților
care au impact semnificativ asupra mediului ci și pentru planurile, programele și chiar legile
susceptibile de a afecta mediul. În acest sens, putem da ca exemplu aprobarea - pe baza legii – a
volumului maxim de masă lemnoasă ce se recoltează anual. Exemplele, desigur, ar putea
continua, chiar și numai dacă am enumera unele activități sau domenii ale căror reglementări ar
putea fi, în funcșie de normele de protecție pe care le impun sau nu, nefaste sau chiar catastrofale
pentru mediu, cum ar fi, de pildă: regimul produselor și substanțelor toxice, activitățile nucleare,
deșeurile etc.
Fazele procedurii studiului de impact și organizarea desfășurării acestui demers tehnico-
juridic sunt în sarcina autorității pentru protecția mediului competente, care decide aplicarea lor.
Reglementările în domeniu prevăd cadrul minim al datelor necesare, după cum urmează:
a) cererea promotorului, cu descrierea proiectului sau a activității, care nu poate să fie
adresată către autoritatea de mediu decât în formă scrisă;
b) încadrarea proiectului sau activității propuse în categoria celor pentru care se impune
sau nu studiul de impact. Dacă în vederea acestei încadrări sunt necesare informații suplimentare
se poate cere titularului un studiu preliminar;
c) o primă analiză a scopului acțiunii propuse se face cu participarea autorităților pentru
protecția mediului, a unor experți și a reprezentanților administrației publice locale, ale căror zone
pot fi afectate de eventualele modificări ale mediului, generate de introducerea acesteia;
d) pe baza acestei analize, autoritatea pentru protecția mediului întocmește un ghidaj
obligatoriu pentru efectuarea propriu-zisă a studiului de impact, pe baza căruia va trebui întocmit
și raportul. Îndrumarul și lista celorlalte avize ce trebuie obșinute se comunică titularului.
Îndrumarul stabilit de autoritatea de mediu este obligatoriu, dar socotim că acesta
înseamnă, de fapt, un conținut minim al studiului de impact. Socotim că experții însărcinați cu
efectuarea acestuia pot extinde analiza lor, dacă această completare conduce la o concluzie mai
realistă și poate oferi variante mai bune de realizare a proiectului.
Credem că, în afara elementelor obișnuite dictate în funcție de natura proiectului, studiul
de impact ar trebui să aibă în vedere și analiza efectelor ce le-ar putea produce în afara jurisdicției
naționale, ținând seama de convențiile internaționale la care România este parte.
Un alt aspect asupra căruia ar trebui să se aplice analiza complexă a studiilor îl reprezintă
impactul cumulativ al poluărilor.
Nu credem că ar trebui să lipsească, de asemenea, o analiză a incertitudinilor științifice cu
privire la fenomenele astfel generate;
e) realizarea și prezentarea raportului se face de către titularul proiectului sau al activității,
cu concluzia la care s-a ajuns, cu variantele ce eventual au fost propuse, inclusiv cu cea privitoare
la renunțarea la acțiunea propusă.
Conținutul raportului trebuie să aibă în vedere următoarea structură:
 informații generale,
 procese tehnologice,
 deșeuri,
 impactul potențial și măsuri de reducere,
 analiza alternativă,
 monitoritzarea,
 situații de risc,
 descrierea dificultășilor,
 rezumat fără caracter tehnic,
 documente anexate.

Credem că prezentarea raportului de către titular reprezintă o condiție legală a susținerii


propriei cereri de autorizare a acțiunilor propuse, el fiind, tot în virtutea legii, obligat să suporte și
cheltuielile legate de realizarea studiului;
f) autoritatea de mediu este ținută să facă o analiză a calității raportului la studiul de
evaluare a impactului și îl poate accepta ori dispune refacerea acestuia, motivând-o. Socotim că
dispunerea motivată a refacerii studiului de impact reprezintă, în sine, un act administrativ, care
poate leza interesele titularului proiectului sau activității propuse, fie prin cheltuielile
suplimentare pe care le provoacă, fie prin întârzierea punerii în aplicare a intențiilor acestuia, care
poate fi, de asemenea, păgubitoare. Așadar, credem ca acest act administrativ poate fi atacat,
înainte de decizia definitivă de autorizare, la instanțele judecătorești competente - în cadrul
reglementării legale privind contenciosul administrativ;
g) concluziile raportului întocmit și acceptat după analiza preliminară de către autoritățile
de mediu se aduc la cunoștință și dezbatere publică. Crearea cadrului organizatoric și furnizarea
informațiilor pertinente și accesibile publicului pentru a putea participa la luarea deciziilor în
cadrul acestei proceduri de autorizare sunt, conform legii, în sarcina titularului proiectului sub
controlul autorității competente. La aceste dezbateri participă, în afara populației interesate,
autoritățile administrației publice locale și organizațiile neguvernamentale.
Observațiile și concluziile dezbaterilor, consemnate, vor fi, desigur, luate în considerație
pentru luarea deciziei finale;
h) decizia finală se ia de către autoritatea pentru protecția mediului competentă.
Aceasta se motivează și se aduce la cunoștință publică.
Considerăm că această aducere la cunoștință publică privește pe toți cei care au participat
la dezbaterea organizată, iar aceștia își pot manifesta eventualele nemulțumiri până la eliberarea
autorizației.
Observăm, însă, că autorizația se eliberează sau se respinge motivat în termen de 30 de
zile de la decizia finală, iar aducerea la cunoștința publică nu are prevăzut nici un termen.
În lipsa unui termen stabilit de lege, această aducere la cunoștința publică poate opera și cu o zi
înaintea eliberării autorizației, dar și după eliberarea acesteia. Opinăm pentru stabilirea unui
termen, care să permită reacția publicului, chiar de către autoritatea centrală pentru protecția
mediului - fiind, credem, de competența sa organizarea întregii proceduri; Credem, însă, din
economia legii de protecție a mediului că neîndeplinirea obligației de informare a publicului duce
la nulitatea absolută a actului administrativ și tot conform legii la sancționarea contravențională a
titularului proiectului care nu și-a îndeplinit această obligație.
i) decizia finală, fiind socotită o etapă de încheiere a analizei studiului de impact, ce are, desigur,
în vedere și celelalte condiții pentru eliberarea acordului de mediu, este luată ca punct de plecare
cât privește curgerea termenului pentru respingerea motivată sau emiterea acestuia. Termenul este
de cel mult 30 de zile de la luarea deciziei finale.
Ni se pare interesantă o analiză a acestor două etape distincte din procedura de evaluare -
decizia finală și eliberarea sau respingerea motivată a acordului de mediu.
Logic, eliberarea acordului de mediu sau refuzarea motivată a eliberării lui nu poate să
concretizeze altă soluție decât pe aceea din decizia finală.
Pentru ce atunci două etape distincte? Decizia finală care se aduce la cunoștință publică
este un act administrativ ce poate fi atacat de orice persoană, autoritate locală sau organizație
neguvernamentală care consideră că este lezată sau că se poate aduce o atingere mediului,
termenul curgând de la data aducerii la cunoștință publică.
Eliberarea sau respingerea motivată a acordului de mediu privește numai pe cel care a
făcut cererea în vederea obținerii acestei autorizări. În cazul respingerii motivate a cererii de a se
elibera acordul de mediu, titularul proiectului propus are dreptul de a contesta această respingere
la organele administrative competente și, după epuizarea acestor căi administrative, la instanțele
judecătorești conform dispozițiilor legale privind contenciosul administrativ.
Cu toate aceste distincții, care se pot face pe baza reglementării legale, acordul de mediu,
odată eliberat și pus în aplicare de către titular, poate fi atacat de orice persoană interesată sau de
către orice organizație neguvernamentală, dacă prin acesta s-a adus un prejudiciu direct sau
indirect ori pentru conservarea mediului.
Credem, de asemenea, că în cazul unor atingeri grave sau ireversibile aduse mediului, autoritățile
competente pentru protecția mediului pot să ceară o reexaminare și, eventual, modificarea
proiectului înaintea executării acestuia și chiar, în anumite situații, anularea acestuia. De
asemenea, considerăm că o analiză a posteriori a proiectelor supuse studiului de impact trebuie să
se facă în mod obligatoriu pentru a verifica pertinența previziunilor și adoptarea măsurilor
corective necesare formându-se, dacă este cazul, chiar o comisie care să urmărească punerea în
aplicare, compusă din experți, reprezentanți ai unor asociații și ai autorităților locale.
1.3. Realizarea studiului de impact. Petiționarul este acela care, pentru proiectele și
activitățile pentru care este obligatoriu studiul de impact, trebuie să prezinte autorităților
competente rezultatul realizării acestuia, deci, raportul. El trebuie, Așa cum am mai arătat, să
suporte și cheltuielile aferente. Realizarea efectivă a studiului de impact nu se poate face însă de
către promotor, Așa cum legislația unor state o prevăd. Este cazul Franței, unde petiționarul care
dispune de mijloace tehnice sau de cercetare proprii, poate realiza, el însuși, studiul de impact,
care este supus controlului, expertizării și analizării de către organele publice competente.
Legea română prevede expres că studiile de impact se realizează prin unități specializate,
persoane fizice sau juridice atestate.
Condițiile impuse de lege privind atestarea, credem că au în vedere, în primul rând,
capacitatea tehnică și științifică a celor abilitați și, desigur, imparțialitatea lor. Atestarea cerută de
lege echivalează cu o garanție în acest sens.
Executantul studiului de impact trebuie să respecte îndrumarul cu problemele ce trebuie
analizate și modelul-cadru de întocmire a raportului, impuse de autoritățile competente pentru
protecția mediului. Credem că în analiza ce se efectuează nu poate lipsi o evaluare a stării inițiale
a mediului și o previziune științifică a efectelor pe care le-ar produse introducerea noii acțiuni.
Concluzia trebuie să arate motivele pentru care proiectul poate fi reținut sau respins și să propună
eventuale variante mai favorabile mediului.
Persoanele fizice sau juridice, însărcinate cu executarea studiului de impact, răspund
pentru corectitudinea întocmirii raportului. Pentru realitatea și corectitudinea informațiilor
furnizate răspunde titularul proiectului sau acțiunii.
Atât executantul studiului de impact, cât și promotorul care l-a solicitat, răspund fiecare
pentru prezentarea unor concluzii și, respectiv, informații false.

1.4. Controlul studiului de impact. Putem afirma că acest control se realizează atât de
public, cât și de administrație.
a) aducerea la cunoștința publicului a raportului studiului de impact și dezbaterea sa cu
toți cei interesați, care-și pot exprima reticențele sau chiar opoziția față de soluția propusă,
presupune accesul fără rezerve la toate datele și analizele, deci și a controlului.
b) controlul administrativ se realizează de către autoritatea competentă, care poate
dispune refacerea studiului de impact sau completarea lui cu prilejul analizei preliminare. După
dezbaterea publică a raportului studiului de impact, acesta este supus unui nou control, în care
sunt avute în vedere și observațiile făcute cu acest prilej în vederea luării deciziei finale.
c) controlul jurisdicțional se poate exercita, în opinia noastră, în cel puțin trei situații:
- comunicarea prin act administrativ a rezultatelor analizei preliminare, prin care
autoritatea publică dispune refacerea sau completarea studiului de impact;
- în urma aducerii la cunoștința publică a deciziei finale;
- după eliberarea sau refuzul motivat al acordului de mediu.

l.5. Efectele studiului de impact. În primul rând, neefectuarea studiului de impact pentru
introducerea unor noi activități pentru care efectuarea sa este obligatorie atrage nulitatea absolută
a acordului sau a autorizației de mediu astfel eliberată.
Efectuarea studiului de impact și solușia favorabilă pentru realizarea avansată a
proiectului de raport nu scutește de răspundere promotorul pentru prejudiciile cauzate
persoanelor, bunurilor sau mediului, legate de realizarea proiectului.
Soluția favorabilă a unui studiu de impact, în baza căruia s-a eliberat acordul de mediu, nu
poate fi o piedică pentru o decizie de suspendare a executării proiectului în caz de pericol
iminent.

Procedura de autorizare
În cele ce precedă am dorit să evidențiem rolul special pe care îl joacă studiul de impact
în cadrul procedurii de autorizare a activităților economice și sociale cu impact asupra mediului.
Un mijloc juridic uzitat atât pe plan internațional, cât și la nivel național pentru protecția mediului
îl constituie metoda autorizărilor.

2.1. Legea română a protecției mediului instituie, în principal, pentru autorizarea, în


anumite condiții, a unor activități ce reprezintă un potențial pericol pentru mediu , două
categorii de autorizații:
a. - acordul de mediu și acordul integrat de mediu
b. - autorizația de mediu și autorizația integrată de mediu

a) Acordul de mediu, după cum am precizat mai sus, se solicită pentru acele activități care
presupun lucrări de realizare a proiectului înainte de darea în funcțiune a obiectivului investiției.
Pentru realizarea unor asemenea proiecte, pentru investiții noi sau modificarea celor existente,
eliberarea acordului de mediu are ca stâlp central realizarea studiului de impact, ceea ce
reprezintă, credem, cu unele excepții, diferența principală în raport cu autorizația de mediu.
Acordul de mediu este valabil până la darea în funcțiune a obiectivului dar nu mai mult de
5 ani de la data eliberării.
Acordul integrat se solicită conform dispozițiilor legale.

b) Autorizația de mediu. Obținerea acestei autorizații este obligatorie pentru punerea în


funcțiune a obiectivelor noi care au acord de mediu. Noua lege a mediului impune obținerea
autorizației de mediu și pentru activitățile existente, în termen de un an de la intrarea în vigoare a
acesteia.
Deși autorizația de mediu sau, după caz, autorizația integrată de mediu este unica
autorizare necesară pentru darea în funcțiune a unor obiective ce nu implică lucrări de construcții-
montaj, există și unele excepții.
Aceste excepții se referă la unele activități ce pot avea un impact negativ considerabil cât
privește echilibrul ecologic al unor ecosisteme naturale. Este vorba de importul și exportul
plantelor și animalelor din flora și fauna spontană și defrișarea vegetației forestiere din afara
fondului forestier, acestea fiind supuse procedurii de evaluare a impactului.

2.2. Condiții legale comune ambelor categorii de autorizații. Ambele autorizații se


eliberează după ce au fost obținute toate celelalte avize și autorizări necesare.
Atât acordul cât și autorizația de mediu nu se pot emite dacă activitățile respective nu se
încadrează în standardele și normativele în vigoare.
Ambele autorizații pot fi revizuite, dacă apar elemente noi, necunoscute la data emiterii
lor. Așadar, ele nu sunt acte administrative care să constituie drepturi opozabile unor noi
reglementări sau în cazul schimbării unor condiții.
Autorizațiile la care ne referim pot, tot asemenea, să fie suspendate în cazul neconformării
titularului faăă de condițiile pe care le prevăd. Suspendarea operează după ce titularul a fost
somat și s-a stabilit un termen pentru conformare. Ea durează până la realizarea condițiilor
precizate în autorizație, dar nu mai mult de 6 luni. După scurgerea acestui termen de suspendare
se oprește executarea proiectului sau se dispune încetarea activității.

3. Bilanțul de mediu și programul pentru conformare. Aceste proceduri pot fi dispuse


de autoritatea competentă de mediu pentru activitățile existente care nu întrunesc condițiile de
autorizare.

3.1 Bilanțul de mediu este o procedură destinată obținerii de informații asupra cauzelor și
consecințelor efectelor negative cumulate anterior și anticipate. Aceste informații furnizate de
bilanțul de mediu fac parte din acțiunea de evaluare a impactului asupra mediului.
Bilanțul de mediu este obligatoriu în modificarea activităților cu impact asupra mediului
sau încetarea precum și la schimbarea titularului unei activități inclusiv prin proceduri de vânzări
de acțiuni, vânzări de active, fuziune, diviziune, concesionare, dizolvare urmată de lichidare în
condițiile legii.
Titularul activității este obligat la efectuarea bilanțului.Acest bilanț este esențial pentru
stabilirea obligațiilor ce-i revin pentru refacerea calității mediului degradat în zona de impact
datorată activității pe care a desfășurat-o.
Bilanțul de mediu este supus revizuirii de către autoritatea pentru protecția mediului, care
stabilește și planul de conformare pentru noul titular.
Odată cu transferul proprietății sau activității, noul titular poate să negocieze, cu vechiul
titular, transferul unor obligații ce-i reveneau către acesta din urmă. Noul proprietar va fi
îndreptățit să beneficieze, odată cu preluarea răspunderii ce revenea antecesorului său, de
compensații și facilități din partea acestuia. Este, credem, evident că înțelegerea dintre fostul
proprietar și noul proprietar va trebui validată de autoritatea competentă pentru protecția
mediului.

3.2 Programul pentru conformare este un plan de măsuri cuprinzând etapele care
trebuie realizate la intervale de timp precizate de către titularul activității. Acest program pentru
conformare este stabilit de autoritatea de mediu care apreciază situația activității respective și
posibilitățile de aducere a acesteia la condițiile impuse de reglementările legale. În opinia noastră,
acest program ar trebui să fie rezultatul negocierii dintre autoritatea de mediu și titularul
activității respective.
Odată stabilit programul, care în opinia noastră ar trebui să joace rolul unui contract, la
expirarea fiecărui termen acordat, în caz de neconformare, autoritatea pentru protecția mediului
dispune încetarea activității.
Reglementarea legală precizează că dispoziția de încetare este executorie.
Din experiența altor state, cum ar fi, de exemplu, S.U.A., acest gen de “program flexibil”
dă rezultate mult mai bune decât o dispozișie administrativă rigidă.
În prezent programul pentru conformare reprezintă un instrument administrativ extrem de
util până la îndeplinirea condițiilor legale pentru eliberarea autorizației integrate de mediu.

AUTORIZAȚIILE DE MEDIU. AVIZUL, ACORDUL și AUTORIZAȚIA DE MEDIU


Autorizațiile de mediu reprezintă instrumentele juridice care îmbracă forma unui act
administrativ, eliberate în condițiile prevăzute de reglementările legale privind procedura de
autorizare de către autoritățile administrative centrale și teritoriale care au în competență protecția
mediului.

1 Avizul de mediu se eliberează în urma evaluării de mediu pentru anumite planuri și


programe.
Definiția legală (anexa la OUG 91/2002) precizează că evaluarea de mediu constă în
„elaborarea raportului de mediu, consultarea publicului și a autorităților competente implicate în
implementarea unor anumite planuri și programe, luarea în considerație a raportului de mediu și a
rezultatelor acestor consultări în procesul decizional și asigurarea informării asupra deciziei luate,
conform legislației în vigoare.
Relativ logic această definiție sintetizeză practic procedura legală. În cadrul definițiilor
din anexa menționată este definit și avizul de mediu pentru planuri și programe emis de
autoritatea competentă (conform legii) care confirmă integrarea aspectelor privind protecția
mediului în planul sau programul supus adoptării. Este vorba, desigur, de respectarea
obligativitășii de a lua în considerașie protecția mediului pentru orice strategie, politică, plan de
dezvoltare pentru a se ajunge la o dezvoltare durabilă.
Domeniile specifice avute în vedere pentru evaluarea de mediu a anumitor planuri și
programe sunt: amenjarea teritoriului și urbanism, utilizarea terenurilor agricole, agricultura,
silvicultura, piscicultura, transportul, energia, industria inclusiv activitatea de extracție,
gospodărirea deșeurilor, gospodărirea apelor, telecomunicațiile și turismul.
Raportul de mediu, care cuprinde și rezultatul evaluării de mediu pentru planurile și
programele respective se anexează la planul sau la programul înaintat spre aprobare la nivel
național, regional sau local.
Autoritățile competente emit aviz de mediu pentru planuri și programe, ca urmare a
efectuării evaluării de mediu și a anlizării raportului de mediu. Avizul de mediu pentru planuri și
programe are aceeași perioadă de valabilitate ca și planul sau programul pentru care a fost emis,
în cazul în care nu intervin modificări ale respectivului plan sau program.
Procedura de evaluare de mediu, structura raportului de mediu și condițiile de emitere a
avizului de mediu pentru planuri și programe, inclusiv cele cu efecte transfrontieră, se stabilesc
prin hotărâre a Guvernului.
Aprobarea planurilor și programelor este condiționată de existenăa avizului de mediu
pentru respectivul plan sau program.
Evaluarea de mediu, la care ne-am referit mai sus, nu se efctuează pentru planurile și
programele financiare sau bugetare sau pentru cele al căror unic scop este apărarea națională ori a
protecției civile.
Menționăm că, autoritățile competente pentru eliberarea avizului de mediu sunt
autoritatea publică centrală pentru protecția mediului și autoritățile publice teritoriale pentru
protecția mediului.
Solicitarea și obținerea avizului de mediu sunt obligatorii în cazul în care titularii de
activități urmează să deruleze sau să fie supuși unei proceduri de vânzare a pachetului majoritar
de acțiuni, vânzare de active, fuziune, divizare urmată de lichidare, lichidare, concesionare.
Credem că situațiile, sus menționate, se referă la avizul de mediu pentru stabilirea
obligațiilor de mediu luate în considerare ca prevederi ale unui program conformare, în
vederea asumării acestora de către părțile implicate în cazul schimbării titularului unei activități
cu impact asupra mediului și sau modificarea ori încetarea unor astfel de activități inclusiv pentru
situațiile enumerate în alineatul precedent.
Acest aviz este emis cu scopul cunoașterii impactului asupra mediului, oferindu-se,astfel,
posibilitatea unor tranzacții între părțile implicate precum și a asumării responsabilităților.
Un alt aviz de mediu eliberat de autoritatea centrală privește, are în vedere în primul rând
protecția mediului și se referă la omologarea produselor de uz fito-sanitar.

2 Acordul de mediu
Solicitarea și obținerea acordului de mediu sunt de asemenea obligatorii pentru proiectele publice
sau private de investiții noi sau de modificare a celor existente ce ar putea avea impact asupra
mediului.

2.1 Acordul integrat de mediu stabilește condițiile de realizare a unei activități încă din
etapa de proiectare care să asigure că instalația corespunde cerințelor legislației în vigoare
(OUG34/2002 privind prevenirea, reducerea și controlul integrat al poluării aprobată prin Legea
645/2002).
Acest acord poate fi eliberat pentru una sau mai multe instalații ori părți ale instalațiilor
situate pe același amplasament.

3 Autorizația de mediu
Autorizația de mediu este un act administrativ eliberat în scris de autoritățile competente pentru
protecția mediului prin care sunt stabilite condițiile unei activități existente sau pentru punerea în
funcție a unei activități noi pentru care anterior a fost emis acord de mediu.
Autorizația de mediu se eliberează după obținerea celorlalte avize, acorduri ori autorizații.

3.1 Autorizație integrată de mediu - act administrativ emis de autoritățile competente,


conform dispozițiilor legale în vigoare, care dă dreptul de a exploata în totalitate sau în parte o
instalație, în anumite condiții care să asigure că instalația corespunde cerințelor privind
prevenirea și controlul integrat al poluării. Autorizația poate fi eliberată pentru una sau mai multe
instalații sau părți ale instalațiilor situate pe același amplasament și care sunt exploatate de același
titular.
Autorizația integrată de mediu se eliberează pentru activități cu impact semnificativ
asupra mediului, care se supun evaluării impactului asupra mediului, activități care fie sunt
prevăzute expres în lege, fie sunt supuse etapei de încadrare în procedura de evaluare a
impactului asupra mediului.
Pentru activitatile existente care nu intrunesc conditiile de autorizare autoritatea
competenta pentru protectia mediului dispune efectuarea bilantului de mediu in termen de
maximum un an de la data constatarii neîndeplinirii acestor condiții și negociază cu titularul
activității programul pentru conformare, pe baza concluziilor și recomandărilor din bilanțul de
mediu.
Pentru obtinerea autorizatiei de mediu activitatile existente care nu sunt conforme cu
normele si reglementarile de mediu in vigoare sunt supuse, conform deciziei autoritatii
competente pentru protectia mediului, unui bilant de mediu; bilantul de mediu se solicita,
conform deciziei autoritatii competente pentru protectia mediului, inclusiv în cazul derularii
procedurilor prevazute la alin. 2 (pentru eliberarea avizului de mediu – s.n.). Procedura de
realizare a bilantului de mediu se stabileste prin ordin al conducatorului autoritatii publice
centrale pentru protectia mediului.

Proceduri de autorizare și competențe de emitere


În cele ce urmează, vom utiliza la modul generic expresia “procedura de autorizare”
atât pentru procedurile prevăzute de lege pentru emiterea acordului de mediu, cât și pentru
procedurile prevăzute pentru emiterea autorizației de mediu, inclusiv a acordurilor/autorizațiilor
integrate de mediu.

Protecţia obiectivelor din afara asezărilor umane


Autoritatile publice pentru protectia mediului aplica proceduri diferentiate, dupa caz, de
emitere a avizului, acordului sau a autorizatiei de mediu, in functie de impactul asupra mediului
al proiectelor si activitatilor supuse procedurii de autorizare. Procedurile diferentiate si
competentele de emitere a avizelor, acordurilor si a autorizatiilor de mediu, inclusiv procedura de
participare a publicului, se stabilesc prin ordin al conducatorului autoritatii publice centrale
pentru protectia mediului.

Răspunderea contravenţională
Pentru proiectele propuse pe teritoriul Romaniei, care pot avea efecte semnificative pe
teritoriul altor tari, se aplica prevederile Conventiei privind evaluarea impactului asupra mediului
în context transfrontiera, adoptata la Espoo la 25 februarie 1991, ratificata prin Legea nr.
22/2001."

Dezvoltarea dreptului mediului ca fundament al dreptului omului la un mediu sănătos


Dezvoltarea dreptului mediului ca instrument nou de protecție a mediului necesar sănătății
oamenilor și vieții, este desigur implicată în recunoașterea valorilor fundamentale consacrate în
declarațiile drepturilor și libertăților publice.
Dreptul mediului a condus la lungi dezbateri privind existența dreptului omului la un mediu
satisfăcător.
Pe plan internațional numeroase declarații consacră recunoașterea unui drept al omului la
mediu, ca expresie a importanței fundamentale a mediului pentru om. În acest sens declarația de la
Stockholm (1972) menționează: “omul are un drept fundamental la libertate, la egalitate și la condiții
de viață satisfăcătoare, într-un mediu a cărui calitate îi permite să trăiască în demnitate și bună stare.
Este o datorie de onoare de a proteja și ameliora mediul pentru generațiile prezente și viitoare
(principiul 1)”.
Charta africană a drepturilor omului și ale popoarelor 1 proclamă în art.24: “toate popoarele au
dreptul la un mediu satisfăcător, propice dezvoltării lor”.
În democrațiile occidentale mai multe constituții revizuite după 1972 au inserat noul drept al
omului la mediu, ca de exemplu: Constituția Greciei (1975) - în art.24; Constituția Portugaliei (1976)
- în art.66; Constituția Braziliei (1988), în art.285.
În avizul său consultativ din 8 iunie 1996, Curtea Internațională de Justiție declară: „mediul
nu este o abstracție ci, desigur, spațiul în care viețuiesc ființele umane și de care depinde realitatea
vieții lor, sănătatea lor și a generațiilor viitoare.” Așadar, mediul este o realitate care a dobândit în
ceva mai mult de treizeci de ani o vocație universală, transformată într-o multitudine de reguli
internaționale și naționale care fundamentează, de fapt, un nou drept fundamental al omului.
Echilibrul biologic, biodiversitatea, conștientizarea rolului pe care îl joacă speciile florei și
faunei în menținerea echilibrului natural, sunt indispensabile pentru supraviețuirea umanității.
Mediul, protecția lui, au dobândit, de asemenea, un statut de drept fundamental, pentru că au
devenit expresia unei politici publice de interes colectiv, a unei solidarități nu numai în interiorul
statelor, dar și la scară internațională.
Mediul reflectă, așadar, o valoare socială, o etică, o responsabilitate colectivă care se impun
nu numai statelor, ci, tot asemenea, tuturor actorilor economici și sociali. Mișcările ecologiste sunt, de
altfel, susținute și influențate de o puternică mișcare populară acompaniată de organizații
neguvernamentale, iar în unele țări și de partidele ecologice. Având un fundament științific și un
fundament social, mediul, organizat sub aspect juridic de o multitudine de convenții internaționale și
de legi naționale (în mare parte asemănătoare) a dobândit o legitimitate politică, astfel încât a fost
consacrat în cele mai înalte reglementări din ierarhia legilor, și anume în constituții ca un drept
fundamental.
Consacrarea la nivel constituțional în numeroase țări, pe care am mai amintit-o, cunoaște,
poate, un caracter mai special cât privește Constituția franceză.
Guvernul francez, la inițiativa președintelui Republicii, a decis să introducă protecția mediului
în Constituție. Orice demers privind cuprinsul Constituției este un act solemn, dar experiența celei de-
a cincea Republici a arătat că pot avea loc numeroase reforme constituționale privind organizarea
puterilor constituționale sau alte probleme de fond ale societății.
În 2002, președintele Franței propune francezilor înscrierea dreptului la mediu într-o cartă 4
„andosată” la Constituție alături de drepturile omului, de drepturile economice și sociale, menționând
că se va marca un mare progres.
Desigur, carta care consacră acest drept este o „gazdă legislativă” până la revizuirea
Constituției. Credem că acest mod de consacrare constituțională dovedește o anume urgență care nu a
mai îngăduit să se aștepte prilejul revizuirii Constituției, Așa cum s-a întâmplat în România.

Dreptul omului la mediu


În același sens, subliniem și faptul că în Proiectul Cartei Europene privind principiile generale
pentru protecția mediului și dezvoltare durabilă se regăsește „principiul integrării și interdependenței,
în special în ceea ce privește drepturile omului și obiectivele sociale, economice și de mediu”.
De altfel, dreptul omului la mediu, se remarcă în acest document elaborat de profesorul M.
Prieur, este recunoscut și garantat de comunitatea internațională, de Consiliul Europei prin
jurisprudența Curții Europene pentru Drepturile Omului, precum și de constituțiile a numeroase state
membre ale acestuia.

Conținutul multifuncțional al dreptului omului la mediu


Dacă protecția mediului antrenează inevitabil atingerea unor libertăți fundamentale, cum ar fi,
de pildă, dreptul de proprietate sau restrângerea unor servituți ori restrângerea dreptului la circulație în
anumite zone protejate, ea ajunge, după cum am arătat, să consacre drepturi fundamentale deja
recunoscute sau să lărgească alte preocupări.
Dreptul la mediu, inițial, era strâns legat de dreptul la sănătate și de dreptul la viață; acesta s-a
tradus mai târziu prin afirmarea unui drept cu privire la condițiile de viață și de muncă mai bune
(igiena și securitatea muncii) și prin dezvoltarea dreptului la odihnă și recreere.
Dar dreptul mediului este “purtătorul” unor drepturi fundamentale, cum ar fi cele privind
dreptul la informare și la participare, la luarea deciziilor, dreptul la asociere și, prin aceasta, întărirea
funcției sociale și colective a unor drepturi deja existente.
Dreptul constituie masa unor îndatoriri atât pentru stat și autoritățile publice cât și pentru
individ. Este evident că protecția mediului poate fi rațiunea participării crescute a cetățenilor la viața
publică și la democratizarea tuturor procedurilor.
Este, poate, dificilă formularea corectă a acestui drept fundamental nou. Legat de drepturile
omului, avem o viziune antropocentrică, dar dreptul mediului nu privește numai omul, ci și toate
celelalte forme de viață, însăși biosfera. Se poate totuși admite, într-un înțeles mai larg, că dreptul la
mediu privește omul și toate elementele naturale care-l înconjoară, în măsura în care acestea formează
un tot ecologic nedisociabil. Este, vorba, desigur de un mediu sănătos, de o bună calitate, convenabil
pentru dezvoltarea persoanei, ecologic echilibrat și propice dezvoltării vieții. Mai mult decât un drept
al omului în sens strict, el este un drept în măsură să protejeze în același timp atât omul cât și mediul
în care trăiește.

Dreptul omului la mediu în legislația românească


Constituția României, adoptată în anul 1991, cu toate că a fost o constituție modernă, care a
avut și exemplul altor reglementări la nivel constituțional în diferite țări, nu a “îndrăznit” să enumere
dreptul la mediu printre celelalte drepturi și libertăți fundamentale. Nimic însă din dispozițiile
constituționale nu se opunea unei astfel de recunoașteri. Am spune chiar dimpotrivă, căci consacrarea
unor drepturi ca: dreptul la informație (art.31), dreptul la ocrotirea sănătății (art.33), dreptul la
asociere (art.37), dreptul de petiționare (art.37), sau chiar restrângerea exercițiului unor drepturi sau al
unor libertăți (art.49) pentru “… apărarea sănătății, prevenirea consecințelor unor calamități naturale
și ale unui sinistru deosebit de grav…” reprezintă, de fapt, unele aspecte ale conținutului dreptului la
mediu.
După mai bine de un deceniu, Constituția revizuită prin referendum consacră, după cum am
mai menționat, la art. 35, dreptul oricărei persoane la un mediu sănătos și echilibrat ecologic. Această
consacrare îl departajează din start de dreptul la sănătate, oferindu-i individualizarea atât de necesară.
Cât privește alin.(2) al art. 35 și anume obligația statului de a asigura cadrul legislativ pentru
exercitarea acestui drept, credem că este necesar să punem în evidență că, acesta a precedat
dispozițiile alin. 2.
În acest sens, arătăm că OUG privind protecția mediului nr.195/2005 prevedea, încă de la
adoptarea sa, în mod expres că “statul recunoaște tuturor persoanelor dreptul la un mediu sănătos,”
prevăzând și o serie de garanții.
Garanțiile privesc:
a) accesul la informații referitoare la calitatea mediului, care, după modificarea și completarea
prin OUG nr. 91/2002, este „accesul la informarea privind mediul cu respectarea condițiilor de
confidențialitate prevăzute de legislația în vigoare”;
b) dreptul de a se asocia în organizații de apărare a calității mediului;
c) dreptul de consultare în vederea luării deciziilor privind dezvoltarea politicilor, legislației și
normelor de mediu, eliberarea acordurilor și a autorizațiilor de mediu, inclusiv pentru planurile de
amenajare a teritoriului și de urbanism;
d) dreptul de a se adresa direct sau prin intermediul unor asociații autorităților administrative
sau judecătorești în vederea prevenirii sau în cazul producerii unui prejudiciu direct sau indirect;
e) dreptul la despăgubire pentru prejudiciul suferit.
Prin aceasta, legislația noastră a devenit o legislație de avangardă în repararea prejudiciului
ecologic suferit de “bunuri elemente ale mediului” care, prin natura lor, nu pot fi considerate ca
obiecte ale unui prejudiciu direct ce poate fi constatat în patrimoniul persoanelor fizice sau al
persoanelor juridice.
Cât privește legitimarea procesuală activă ex lege conform art. 5 la care ne-am referit, pentru
persoanele fizice, am putea invoca ideea unei „Actio popularis” – pentru interese comune, dar
acțiunile din această categorie nu puteau fi îndreptate decât împotriva unui act general, în măsura în
care dispozițiile acestuia făceau referire la propria poziție juridică. Pe de altă parte, trebuie să
menționăm că jurisprudența a lărgit definiția „problemei juridice”, admițând că anumite „interese
ideale” pot fi apărate în justiție.
Legea cadru pentru protecția mediului acordă prin această legitimare procesuală activă un larg
acces la justiție pentru protecția mediului, dar în același timp și o garanție reală pentru apărarea
dreptului, recunoscut și, acum, garantat prin dispozițiile constituționale „la un mediu sănătos și
echilibrat ecologic”.
Putem invoca în acest context opinia profesorului Vlad Constantinesco privind noțiunea de
„interes” pentru a introduce o cerere în fața instanțelor judecătorești, noțiune care a fost în mod
substanțial atenuată de când violarea unui drept a fost reținută de instanțele administrative ca „interes”
printr-o interpretare literală, la sfârșitul secolului XIX, pornind de la ideea cercurilor de interese.
Conform acestei idei, nu este necesar ca un drept să fie propriu și special al celui ce se plânge,
fiind suficient să aparțină unei categorii de persoane, cu excepția unei simple apartenențe la o
colectivitate națională.
De asemenea, interesul de a te adresa justiției a fost larg recunoscut persoanelor juridice, după
obiectul lor, asociațiilor, sindicatelor, etc.
În ceea ce privește reglementarea legii române, la care am făcut referire, credem că este vorba
de o legitimare procesuală activă legală cât privește atingerile aduse mediului.
Organizațiile neguvernamentale dobândesc o legitimare procesuală activă, putând introduce
acțiuni în justiție în vederea conservării mediului, indiferent cine a suferit prejudiciul.
Nu putem să nu relevăm dispozițiile alin. (3) art. 35 din Constituția României care
reglementează expres îndatorirea tuturor persoanelor fizice și juridice de a proteja și ameliora mediul.
Așadar, la prima vedere, cât privește persoanele fizice în calitatea lor de titulari ai dreptului
fundamental la un mediu sănătos și echilibrat ecologic în același timp, aceștia sunt și titularii
obligației de a proteja mediul.
În calitatea lor de titulari ai acestei obligații, ei nu se pot prevala, pentru a fi exonerați de
răspundere, în cazul în care prin activitățile pe care le desfășoară au cauzat un prejudiciu, de faptul că
prin activitatea respectivă nu au încălcat anumite dispoziții exprese și concrete ale reglementărilor
legale. Aceștia nu au respectat obligația de a proteja mediul.
Aceste dispoziții constituționale se regăsesc și în art. 6 al legii cadru, care, prin modificările
aduse de O.U.G. nr. 91/2002 menționează: „Protecția mediului constituie obligația și responsabilitatea
autorităților administrației publice centrale și locale precum și a tuturor persoanelor fizice și juridice”.

Răspunderea juridică în dreptul mediului


Rolul răspunderii juridice în raporturile de dreptul mediului
Pentru înlăturarea efectelor negative produse asupra mediului trebuie să se acţioneze în
sensul formării unei conștiințe ecologice.
Această soluţie ar fi ideală şi de maximă eficienţă pentru atingerea scopurilor urmărite în
activitatea complexă, ştiinţific fundamentată, desfăşurată în vederea prevenirii poluării, a
protecţiei şi dezvoltării mediului.
Însă conştiinţa de mediu lipseşte la mulţi agenţi economici, dar şi la mulţi cetăţeni ceea
ce aduce daune însemnate mediului.
În aceste condiţii trebuie căutate şi găsite căi care să îmbine pozitiv, materializat în
conştiinţa de proprietar cu constrângerea celor lipsiţi de conştiinţă pentru a respecta legislaţia
mediului.
Dreptul stabileşte pe lănga reguli de conduită în cele mai variate domenii ale vieţii
economico-sociale sş sancţiuni aplicabile faţă de cei care nu se conformează prevederilor legii.
Folosirea constrangerilor juridice împotriva autorilor oricaror acte de încălcare a
obligaţiilor sau interdicţilor stabilite în domeniul protecţiei mediului reprezintă o parghie
importanţă în promovarea responsabilităţi sociale, în formarea conştiinţei de mediu.
Prin sancţionarea juridică a faptelor anti-mediu se urmăreşte pe lângă scopul firesc şi
educarea celui sancţionat pentru formarea conştiinţei lor ecologice, a conştiinţei de mediu în
general, fără de care nu se pot realiza sarcinile complexe ale prevenirii poluării şi îmbunătăţirii
condiţiilor de mediu.
Deci, răspunderea juridică are un rol deosebit în dirijarea comportamentului oamenilor
în viaţa economico-socială.
Poluarea mediului este o fapta nepermisă care se afla în contradicţie cu regulile de
conduită stabilite de lege, fiind o fapta ilicită deoarece implică săvărsirea unui act oprit de lege
sau neîndeplinirea unei obligaţii stabilită tot de lege, acţiune sau inacţiune care constituie o
atingere nedreaptă adusă unuia sau mai multor factori ai mediului natural sau artificial. O astfel
de faptă trebuie sancţionată în condiţiile legii.
Orice persoană fizică sau juridică poate fi trasă la răspundere juridică pentru
nerespectarea legislaţiei mediului, astfel caâd fapta prin care se încalcă legea are ca urmare
poluarea efectivă a mediului autorul faptei este agent poluant, alteori fapta nu atrage dupa sine şi
poluarea mediului dar este totuşi o faptă sancţionabilă după normele acestei ramuri de drept,
autorul ne fiind considerat agent poluant, dar fiind totuşi răspunzator juridic.

Răspunderea juridică pentru fapte poluante


Poluarea mediului constituie elementul esenţial al răspunderii în cadrul raportului de
dreptul mediului, în lipsa ei nu se poate vorbi de o răspundere juridică.
Poluarea poate fi rezultatul activităţii omului, dar în aceeaşi măsură poate fi şi rezultatul
acţiunii oricarei vietuitoare sau poate fi produsă din cauze naturale (erupţia unor vulcani, ploi
torentiale, furtuni de nisip, etc.).
Poluarea mediului reprezintă acele acţiuni ce daunează echilibrului ecologic sau
dăunează sănătăţii, liniştii şi stării de confort ale oamenilor, ori provoacă pagube economiei
naţionale prin modificarea calităţii factorilor naturali sau creaţi prin activităţi umane.

Definiţia poluarii
Potrivit Regulilor de la Montreal din 1982, aplicabile poluarii transfrontiere, prin poluare,
întelegem orice introducere de către om în mediu direct sau indirect, a unor substanţe sau
energii cu efecte vătamatoare, de natură să pună în pericol sănătatea omului, să prejudicieze
resursele biologice, ecosistemele şi proprietatea materială, să diminueze binefacerile sau să
impiedice alte utilizari legitime ale omului.
În esenţă poluarea este acţiunea de intoxicare produsă de poluanţi.
După natura lor poluanţii pot fi: solizi, lichizi, gazosi; ei modifică echilibrul natural şi
poate aduce daune bunurilor materiale.
Fapte poluante
Încălcarea obligaţiei de a nu degrada mediul natural sau amenajat prin depozitari
necontrolate de deşeuri de orice fel prin care se provoacă poluarea apei, atmosferei sau solului şi
deci se cauzează un prejudiciu atrage după sine răspunderea juridică pentru poluare.

Răspunderea juridică pentru fapte nepoluante


În dreptul mediului sunt reglementate numeroase fapte care nu au ca efect poluarea
directă a mediului şi totuşi sunt sancţionabile în condiţiile legii.
Astfel de fapte reglementate de lege sunt, de exemplu: efectuarea de schimburi de terenuri
sau schimbarea categoriei de folosinţa a terenurilor agricole de la superioară la inferioară fără
aprobare; nedeclararea la organele judetene de cadastru funciar de către deţinători a schimbarii
categoriei de folosinţa a terenurilor agricole sau efectuarii de schimburi de terenuri; prezentarea
în situaţiile şi analizele de impact a unor concluzii şi informaţii false, s.a.
Din aceste exemple se observă că ele nu au o acţiune directă asupra mediului şi totuşi
legiuitorul le sancţionează.
Se demonstreaza astfel că este nu numai posibil ci şi necesar că răspunderea juridică în
dreptul mediului să fie diferenţiată şi după acest criteriu.

Formele răspunderii juridice în raporturile de dreptul mediului


Încălcarea normelor dreptului mediului diferă în funcţie de gradul de periculozitate
socială a faptei şi atrage răspunderea juridică ce poate fi: contraveţională sau penală; dacă se
cauzează şi un prejudiciu patrimonial intervine răspunderea civilă ce are un caracter reparator. În
O.U. privind protecţia mediului nr. 195/2005 modificată şi completată sunt menţionate clar cele
trei forme ale răspunderii juridice: contravenţională, civilă şi penală.
În literatura juridică de specialitate din domeniul protecţiei mediului s-au făcut încercări
să se argumenteze şi să se fundamenteze o formă proprie, distinctă de răspundere juridică pentru
acest domeniu: răspundere ecologică sau răspundere de dreptul mediului.

Răspunderea contraveţională
Consta în aplicarea de sancţiuni contravenţionale persoanelor vinovate de încălcarea
dispoziţiilor legale care prevad şi sanctionează contravenţiile.
Contravenţia este o faptă săvărşită cu vinovaţie ce reprezinta un pericol social mai redus
decat infracţiunea şi este prevazută şi sancţionată ca atare prin acte normative.
Obiectul contravenţiei îl constituie relaţiile sociale, bunurile sau interesele legitime
apărate prin norme de drept cărora li se aduce atingere ori sunt puse în pericol prin fapta
săvărşită.
Subiectul activ al contravenţiei îl reprezintă persoana fizică sau juridică ce comite fapta
contravenţională.
Latura obiectivă o reprezintă acţiunea sau incţiunea producatoare de urmări periculoase
sau care ameninţă valorile sociale.
Latura subiectiva priveşte atitudinea psihică a contravenientului faţă de fapta săvărşită şi
urmările sale care se exprimă prin vinovaţie.
Contraventiile prezintă şi în cadrul raporturilor de dreptul mediului o mare varietate şi
sunt sancţionate potrivit normelor acestei ramuri de drept.

Răspunderea penală
Răspunderea penală intervine cand se săvărşeşte o faptă cu un înalt grad de periculozitate
socială; infracţiunea este o faptă ce prezintă un pericol social ridicat, este prevazută ca atare prin
lege şi este săvărşită cu vinovăţie.
Unele reglementari din Codul penal dar şi mai ales normele dreptului mediului califică
anumite fapte săvărşite în acest domeniu ca infracţiuni şi le sancţionează ca atare.
Infracţiunile săvărşite în raporturile de dreptul mediului pot fi fapte prin care se polueaza mediul
sau fapte prin care indirect se aduce atingere intereselor de protecţie a factorilor de mediu.

Răspunderea civilă
Atunci când fapta săvărşită, calificată de lege infracţiune sau contravenţie cauzează şi un
prejudiciu patrimonial intervine răspunderea civilă.
Răspunderea civilă are un caracter subiectiv, răspunderea intervenind dacă el este vinovat.
În O.U. privind protecţia mediului nr. 195/2005 modificată şi completată se stabileşte caracterul
obiectiv al acestei răspunderi bazat pe principiul poluatorul plateste.

Răspunderea în dreptul mediului


Încălcarea unei norme de dreptul mediului atrage după sine o răspundere specială aplicată
după regulile dreptului mediului, iar fapta respectivă va putea fi denumita convenţional delict
ecologic.
Răspunderea fără culpa urmăreşte să determine o conduită diligenţa avand drept scop
căutarea mijloacelor stiinţifice şi tehnice pentru prevenirea cauzării unor pagube asemanatoare
în viitor.
Necesitatea obiectivizării răspunderii în dreptul mediului a fost susţinută de mai multi
autori considerandu-se ca într-o viitoare reglementare, va trebui să se dea curs tendinţelor de
obiectivarea răspunderii, doar că va trebui să se realizeze paralel cu menţinerea pentru unele
situaţia noţiunii de culpă.
În urma obiectivizării prin lege a răspunderii pentru prejudiciul cauzat prin poluarea
mediului apar unele probleme care necesită lămuriri din partea doctrinei:
- în ce domeniu al răspunderii juridice pentru poluare este valabil caracterul obiectiv al
acestei răspunderi?
În ce constă fapta ilicită poluanta în domeniul răspunderii cauzate pentru prejudiciile
cauzate prin poluarea mediului?
În ce constă prejudiciul cauzat prin poluare pentru care se răspunde în mod obiectiv şi
cine este victima?
Cine are capacitatea de a răspunde în aceste condiţii?

Poluare
Pornind de la definiţia poluarii nu vedem de ce nu s-ar putea admite caracterul obiectiv nu
numai al răspunderii pentru prejudiciu ci şi pentru delictul ecologic; aceasta înseamnă ca putem
renunţa la răspunderea contravenţională în favoarea răspunderii de dreptul mediului.
Luand în considerare consecinţele pentru mediu a faptelor săvărşite cu încalcarea
prevederilor normelor dreptului mediului ni se pare raţional ca poluatorul să răspunda obiectiv nu
numai pentru prejudiciul cauzat ci şi pentru fapta însăşi.
Fapta poluantă constă într-o conduită a subiectului de drept denumit poluator sau agent
poluant concretizată într-o acţiune sau inacţiune prin care se încalcă o dispoziţie legală imperativă
ce priveşte protecţia, conservarea şi dezvoltarea condiţiilor de mediu.
Poluarea reprezintă deci o fapta ilicită, iar ilicitatea se apreciază nu numai în raport cu
încălcarea unui drept subiectiv ci si cu încălcarea intereselor legitime ale unei persoane cu
încălcarea unei norme a dreptului mediului a cărei consecinţă este poluarea.
Răspunderea pentru daunele ecologice constă tocmai în aceea ca prejudiciul se cauzează
prin poluarea mediului, din care face parte şi omul şi bunurile sale, costul poluarii afectand omul
– victima şi fiind suportat de omul – poluator.

Proiectul Roșia Montană și impactul asupra mediului

- Proiectul constă în deschiderea celei mai mari exploatări aurifere la suprafață, prin
cianurare, din Europa care va cuprinde, în Valea Roșia, patru cariere deschise și o uzină de
prelucrare cu cianuri a aurului și argintului, iar în Valea Corna un iaz de decantare a
substanțelor chimice cu o suprafață de 367 hectare.
- Proiectul de la Roșia Montană a iscat multe divergențe în ceea ce privește
problemele de mediu și utilizarea tehnologiei pe bază de cianură. Mai multe ONG-uri au
ridicat problema potrivit căreia Parlamentul European interzice tehnologiile de extracție pe
bază de cianură, Comisia Europeană fiind însă cea care decide în privința legislației. Poziția
oficială a Comisiei Europene privind tehnologia pe bază de cianură - privind exploatarile deja
existente și nu pe cele viitoare - este prezentată într-o declarație din iulie 2010 a comisarului
pentru mediu Janez Potocnik în care acesta afirmă că „interzicerea totală a cianurii în
activitățile miniere nu este justificată din punctul de vedere al mediului și al sănătății”.[16]
De asemenea, el menționează că legislația existentă cu privire la managementul deșeurilor
extractive (Directiva 2006/21/EC)[17] include cerințe precise și stricte, care asigură un nivel
de siguranță pentru managementul deșeurilor provenite de la exploatările miniere.

Canalul Bâstroe și impactul asupra mediului

 Construcţia acestui canal, care face legătura între Dunăre şi Marea Neagră, a început
în anul 2004. România a cerut Ucrainei să oprească acest proiect, având în vedere că noua
legătură de 10 kilometri dintre Dunăre şi mare trece prin mijlocul Deltei Dunării şi încalcă o
serie de convenţii internaţionale din domeniul protecţiei mediului.
În 2006, Comisia Economică a ONU a dat dreptate României şi a arătat că acest canal
poate afecta unele specii de faună din Delta Dunării. Autorităţile de la Kiev susţin însă că
pretenţiile de mediu ale României sunt motivate economic - ţara noastră ar pierde bani în
urma apariţiei unui competitor pentru canalul Sulina. În pofida numeroaselor proteste emise
de Bucuresti, Kievul a inaugurat în 2007 canalul Bâstroe.

Exploatarea gazelor de șist și impactul asupra mediului

Exploatarea gazului de şist reprezintă o noutate la nivel mondial, dar mai ales la nivel
naţional. Tehnologia utilizată la procesul de exploatare a acestui gaz natural
presupune fracturarea rocilor de şist, prin pomparea unei cantităţi enorme de apă, în
amestec cu un număr mare de compuşi chimici, cu scopul de a elibera gazul
pentru a putea fi captat în instalaţii. La fracturarea hidraulică, alături de
pomparea a milioane de litrii de apă şi substanţe chimice, se utilizează şi detonări de
mici dimensiuni. Toate acestea, sunt considerate a avea efecte nocive asupra mediului
înconjurător şi a sănătăţii umane, ceea ce face ca metoda fracturării hidraulice să fie foarte
contestată.
De curând, Guvernul României a aprobat trei acorduri petroliere de concesionare
în vederea explorării, dezvoltării şi exploatării gazului de şist, ceea ce face
necesară analiza legislaţiei existente cu privire la exploatarea gazului de şist în România.
Având în vedere riscul ridicat de poluare, deşi legiuitorul a prevăzut o serie de acte
normative care privesc exploatarea resurselor naturale, protecţia solului, a
subsolului şi a apelor, înainte de a permite începerea lucrărilor de exploatare, se impune
realizarea unor studii de impact, cu participarea specialiştilor în echipă multidisciplinară,
consultarea societăţii civile şi abea apoi, legislaţia românească trebuie completată cu
dispoziţii referitoare la exploatarea gazului de şist.
- Argumentul pt utilizarea gazelor de sist este reducerea pretului la gazele naturale.
- In SUA intre anii 60-70 s-a inceput exploatarea
- - extractive prin fracturare hidraulica – introducerea in scoartra teresra – apa, nisip si
alte substante chimice – impinge gaele respective catre suprafata si sunt captate
- In SUA: scurgere de gaz 130 litri de gaz in atmofera 2011 : ef negative : poluare,
emisii de metan, cutremure dese, distrugerea florei si a faunei, infracstructutra distrusa
si poluare fonica, au patruns in panza freactica si sa dea drumul la apa sis a ia foc,
explozii in lant, incidenta bolilor (cancer)
- Au hotarat sa nu mai exploateze.
- Cheia – fol unor resurse inepuizabile : panouri solare; surse alternative – turbine
hidraulice

Dreptul la un mediu de viata sănătos

- Prezent in Constitutia RO din 2003


- In OUG nr. 195/1995
- 148/22o3 decizia ccr propuneri legisl
- In mod indirect a fost precizat in constitutia din 1991
- La nivel international, il regasim in jurisprudenta CEDO

Art. 35 – Constitutia RO
- (1) Statul recunoaște dreptul oricărei persoane la un mediu înconjurător sănătos și
echilibrat ecologic
- (2) Statul asigură cadrul legislativ pentru exercitarea acestui drept.
- (3) Persoanele fizice și juridice au îndatorirea de a proteja și a ameliora mediul
înconjurător.

Conv europeana a dr omului (1950) NU cupr.


Franta – 2004 carta mediului