NATURA ŞI FUNCŢIILE CUVÂNTULUI ÎN

MENTALITATEA SATULUI ROMÂNESC TRADIŢIONAL

Veacurile de existenţă ale poporului român au favorizat cristalizarea

unei mentalităţi specifice, individualizatoare între celelalte popoare
europene. Un loc deosebit de însemnat îi este rezervat cuvântului ca
materializare a voinţei şi a gândului. În sensul unei bune înţelegeri este
necesară o întoarcere în timp, în epoca preistorică, dominată de magie,
predecesoarea tuturor religiilor. Magia conferea omului primitiv o
mentalitate total diferită de cea a omului modern.
Arhistrămoşul omului din zilele noastre se simţea mult mai liber,
atotputernic, fiindcă se credea depozitarul tainelor care-i dădeau
posibilitatea de a-şi dirija singur destinul, după propria voinţă. El părea
stăpânul naturii înconjurătoare, din care făcea parte integrantă. Această
stare de lucruri este evidenţiată de Petru Caraman care exclamă: „omul
înainte de zei, la care să se-nchine – era el însuşi un zeu!”
În gura omului primitiv cuvântul avea o putere extraordinară, simpla
lui rostire era suficientă pentru ca ceea ce exprima să devină realitate. La
ivirea sa pe lume, omul avea ca principal mijloc de exprimare a stărilor sale
sufleteşti – graiul, atribuindu-i forţe magice. Textul Bibliei este concludent
în ceea ce priveşte transferul operat de fantezia umană asupra Divinităţii
identificată cu acel „Cuvânt” : „ … şi cuvântul era la Dumnezeu şi
Dumnezeu era Cuvântul”
Astfel cuvântul era perceput ca principiul primordial, alături de
Divinitate, cu care a coexistat iniţial, şi graţie căreia există lumea. Această
idee este puternic înrădăcinată în concepţiile despre lume ale poporului
român, cărora Ernest Bernea le-a acordat o deosebită atenţie în laboriosul
său studiu intitulat Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român .
Rezultat al unor asidue cercetări pe teren, lucrarea aceasta cuprinde
numeroase texte culese de la ţăranii cu îndelungată experienţă de viaţă şi cu
idei bine conturate, exprimate într-un limbaj limpede, dovedind
înţelepciune, bună chibzuniţă seninătate şi o anumită naivitate. Sunt de luat
în seamă concluziile la care ajunge autorul interpretând textele. Vom lua în
discuţie aspectele referitoare la “Cauzalitatea spirituală”.

Esenţial este faptul că actul (acţiunea concretă ) este precedată de
cuvânt, a cărui origine este în gând. Aceste trei elemente se află într-o
strânsă dependenţă (gând -> cuvânt -> act ).

1
 
Revenind la Cartea Genezei, aflăm chiar din primele versete ale ei
puterea cuvântului, care odată pronunţat de Dumnezeu devine creaţie,
transformându-se pe loc în obiectul pe care-l desemnează :

“Şi-a zis Dumnezeu : «Să se facă lumină! / Şi s-a făcut lumină ” etc.

S-ar părea că Divinitatea creştină posedă atributul cel mai important
al unui mare magician – cuvântul creator. Iar natura, dând grai omului, i-a
dăruit şi o minunată cheie cu care să deschidă cele închise în calea sa.
Omul devine urzitorul propriului destin şi uneori chiar al altora.

Având în vedere evoluţia umanităţi Petru Caraman consideră că a fost
depăşită “ etapa magică a copilăriei omeniri – fericită în ignoranţa şi
naivitatea ei “ 4 . Dar nu trebuie neglijat nici faptul că şi în cadrul
popoarelor ajunse la un grad înalt de civilizţie, lumea rurală continuă să
păstreze numeroase credinţe, obiceiuri străvechi – supravieţuiri de elemente
magice.

Vom aduce spre exemplificare fragmente relevante de gândire arhaică
românească inserate în valoroasa lucrare a lui Ernest Bernea. În primul
rând merită observată disocierea pe care o face omul, integrat în acelaşi
timp în natură, între sine ca fiinţă raţională şi animal, ca fiinţă instinctuală.
Omul, având capacitatea de a simţi, de a gândi, de a voi şi a acţiona, poate
să-şi croiască singur soarta influenţând ceea ce este “dat”.

“La animale lucrurile vin numai din afară, da la om mai vin şi din
lăuntru, că vezi el are judecată şi credinţă. La om stă altfel socoteala; el are
cuget şi răspunde. “ 6

Din alte mărturii reiese că centrul în jurul căruia gravitează acţiunile
este reprezentat de “ credinţă ”, acea activitate a spiritului generatoare a
voinţei faptice: “ Sunt lucruri care se pot schimba, da numa să crezi .” 7 Se
poate constata că în sistemul de credinţe populare un loc larg şi de mare
importanţă este acordat cauzalităţii spirituale. Iar actele produse prin forţa
spiritului au o eficienţă nu mai puţin vizibilă decât cele de ordin material.

Lumea imaginară de care omul dispune şi căreia i se supune
presupune anumite reguli ce trebuie respectate. Orice libertate implică
concomitent responsabilitate. Forţele concrete transformatoare au o
cauzalitate spirituală şi necesită atenţie raportul instituit între cauză şi efect.
Pentru ca actele să fie eficiente şi legătura cauzală să funcţioneze se cer
anumite condiţii. În unele cazuri se apelează la oameni de “specialitate ” –
magicieni, vrăjitoare. O condiţie esenţială rămâne “Credinţa “ care poate
avea două sensuri: trăire, stare sufletească sau idee, scop spre care se tinde.
În ambele sensuri credinţa poate avea puteri extraordinare de transformare.
Astfel “ credinţa ” funcţionează ca act, determinând fenomene pentru
obţinerea efectului dorit.

2
 
“ Din tot ce am văzut în viaţă, trebuie să ai credinţă ca să reuşeşti. De
te gândeşti la ceva şi vrei să faci, trebuie să ai credinţă. De se slăbeşte
credinţa nu reuşeşti. ”

Mijloacele prin care se poate manifesta credinţa sunt rugăciunea sau
descântecul. De asemenea urmarea unui ritual, a unui anume mod de
executare garantează reuşita. Regulile tradiţionale impun condiţia oarecum
formală a actelor.

“ Rânduielile trebuie respectate, că pe ele se leagă lucrurile şi capeţi
ce vrei. Vezi, lucrurile sunt legate între ele şi pe legătură mergi .” 9

Trecând în domeniul magiei ( ce cuprinde vrăji, farmece, descân-
tece ) persistă aceeaşi legătură cauzală şi pentru a obţine ceea ce se doreşte
trebuie respectată în mod imperios ordinea şi natura lucrurilor:

“Descântecu are şi el un chip, are o formă de care trebuie să ţii
seama; toate în lume îşi fac bine rostu, da numai după rânduiala lor “10

Practicile magico-religioase acţionează în viaţa omului ca individ sau
ca o colectivitate şi un instrument important pentru executarea actelor îl
constituie cuvântul. El stă la baza unui limbaj ritual ce dă expresie
activităţii spirituale prin formule, incantaţii, rugăciuni.

Ernest Bernea notează: ”În lumea satului românesc tradiţional (…)
cuvântul nu este doar ceva fonetic, ci are un bogat conţinut de
semnificaţii.“

Cuvântul, beneficiind de o impresionantă încărcătură emoţională şi
ideatică, îşi depăşeşte condiţia de simplu instrument al comunicării, do-
bândind o existenţă proprie. Dar ca instrument ritual, magic sau religios,
cuvântul este nedespărţit de o credinţă, de un gând îndreptat spre o finali-
tate: “Gându şi vorba merg laolaltă. Cum ai putea să vorbeşti dacă nu
gândeşti? Eu zic că nu se despart.

Vorba nu e decât gându în grai, când omu spune ce are în minte.
Cuvântu nu poate veni fără gând.”12

Gândul poate acţiona ca un cuvânt virtual, dar poate fi detaşat de
expresie, conferindu-i-se puteri extraordinare, misterioase deseori: “Gân-
du e aşa ceva minunat, că, vezi, se duce aşa, fără fir. Gându nost e cugetu
nost şi are multă putere. ” 13

Alcătuind împreună o singură unitate - gândul şi cuvântul - au un
potenţial spiritual de mare efect deoarece sunt expresia vieţii umane
interioare: “Eu cred că tot cuvântu are putere, că e rupt din sufletu nos-
tru, e plin de puterea noastră, că avem un suflet. Cuvântu-i totuna cu
cugetu, cu mintea şi sufletu nostru.”14

3
 
Dintre mărturisirile pe această temă se distinge o piesă de filosofie
populară: “Când zici o vorbă să fii judecat; vorba nu e vânt, vorba e su-
flet, e ceva rupt din inima ta.

Când ai făcut o rugăciuni sau ai blestemat sau ţi-ai dat cuvântu pe
ceva, pe un lucru, să ştii că atunci ai dat ceva din tine şi cum dai, aşa ţi se
întoarce.”15

În mentalitatea satului românesc tradiţional cuvântul era înţeles ca
făcând parte din fiinţa spirituală, reprezentând ceva din esennţa celui care-l
rosteşte şi-l trimite în lume, lăsându-l să acţioneze în locul său pentru ca
apoi să suporte consecinţele, mai mult sau mai puţin favorabile,
în funcţie de ceea ce exprimă.

Ernest Bernea menţionează rolul deoesbit de important al cuvântului
în activitatea magico-religioasă: “Cuvântu, formă de expresie rituală,
supune şi stabileşte noi raporturi, transformă şi creează noi calităţi . În
acest fel, din instrument cuvântul devine cauză eficientă pentru formele de
gândire pe care noi încercăm să le definim.” 16

Forţa cu care este investit cuvântul este sacră datorită originii sale:
“Cuvântul vine de la Dumnezeu şi are taina lui. Cuvântul are putere că e
de la Dumnezeu;” 17 Dincolo de materia sonoră, funcţionalitatea cuvântului
derivă din substratul ideologic şi spiritual al conţinutului său: “ înţelesul
ăsta e puterea din cuvânt ”18 Sensurile cuvântului întrec forţele materiale
prin influenţa asupra sensibilităţi umane: “De-i dai omului o palmă e rău,
da de-i spui un cuvânt de ocară e şi mai rău. Palma îţi trece, da cuvântul rău
nu-ţi trece! ”19

În funcţie de destinaţie, de scop cuvântul poate aduce atât bine cât şi
rău. Doar în rugăciune, cuvântul rostit are numai efecte pozitive.
Mentalitatea religioasă nu admite puterea cuvântului descântec, actul magic
fiind respins deoarece aparţine sferei de acţiune diabolice. Cei cu o astfel
de mentalitate văd rugăciunea ca singura cale de a transforma în bine starea
de lucruri bineînţeles prin intermediul cuvântului, legat în acest caz de
misterul creaţiei.

În domeniul magiei, cuvântul - putere sau cauză devine generator de
lucruri, stări, valori. În rugăciune cuvântul putea avea putere, indiferent de
cine-l rostea, însă în actele magice numai anumite persoane specializate
sunt capabile de a transmite putere prin cuvânt, urmând ritualuri specifice.

“Sunt femei de fac farmece şi au puteri; vorba lor are putere şi se
împlineşte. Sigur, ele nu pot fără nişte rânduieli; da ce-şi pun în gând şi
spun aia se împlineşte ”20

În mentalitatea lumii rurale cuvântul era înzestrat cu o forţă spirituală
intrinsecă, datorită căreia îşi îndeplineşte funcţia de instrument al
comunicării devenind substanţă şi energie transformatoare.

4
 
Înţelepciunea populară demonstrează valoarea inestimabilă a cuvân-
tului ce trebuie conştientizată şi preţuită, având în vedere că utilizarea lui
poate fi decisivă în anumite situaţii: “Şi cuvântul are putere, are putere
mare de nici nu-ţi dai seama. O vorbă bună la timp potrivit face cât un car
de aur. ” 21

Bibliografie :

1. Biblia sau Sfânta Scriptură a Vechiului şi Noului Testament,

Societatea Biblică, Geneza, cap. 1-3

2. Bernea Ernest, Spaţiu, timp şi cauzlitate la poporul român,

Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p.248, p.249, p.250, p.251, p.252,
p.253, p.254, p.256, p.259

3. Caraman Petru, Descolindatul în orientul şi sud – estul Europei,

Ed. Universităţii Al I.Cuza “Iaşi, 1987, p.4