publicat în vol. Laboratorul Boişoara (coord. prof.univ.dr. Nicolae Constantinescu), Râmnicu Vâlcea, Ed.

Patrimoniu, 2003 (pp.58 – 70)

Consideraţii tipologice asupra colindelor din Boişoara

Cercetarea fenomenului actual al colindatului în comuna Boişoara, jud. Vâlcea (plasată

în Ţara Loviştei) a avut avantajul de a dispune de o bogată bibliografie, întrucât, de câteva
decenii, aceasta localitate a suscitat interesul multor cercetatorii. Alături de studiile, culegerile
şi articolele lor, am avut la îndemână caietele de colinde ale tinerilor din sat, iar în decembrie
2001 am participat la sărbătorile Crăciunului printre boişoreni.

Mă voi opri în cele ce urmează asupra unor aspecte tipologice încercând să răspund la
întrebarea: “În ce constă valoarea colindelor din Boişoara?”.

Cum singura tipologie de care dispunem este Colinda românească a cărei autoare este
Monica Brătulescuii, am raportat la ea textele avute la dispoziţie, dar şi la colecţii şi antologii
publicate, precum şi la piese culese în anii 90 şi aflate în arhiva Centrului Naţional al Creaţiei
Populare.

Caietele de colinde pe care le-am consultat cuprind 17 texte dintre care, 2 sunt
protocolare (D-adormit-aţi, mari boieri, “Colindecul de la uşă”, tipul 10A şi Fiţi domni buni
acestor case, “colindecul din casă”, o combinaţie între tipul 16 protocolar şi tipul 160B
“edificatoare şi moralizatoare”), unul ritual-ceremonial specific zonelor transilvănene de
colinat cu ceată de juni (Ziorile, tipul 28 încadrat la “cosmogonice”), 7 colinde cu tematică
religioasă şi tot atâtea de urare propriu-zisă, ale căror beneficiari sunt tinerii necăsătoriţi.

Dacă primele trei, cântate în mod obligatoriu, configurează scenariul însuşi al

colindatului şi se înscriu într-o performare minimală şi nepersonalizată a oricărei cete, ca şi în
obligaţiile de receptare ale tuturor gazdelor, cele religioase se execută la cererea expresă a unei
gazde, în vreme ce piesele destinate tinerilor, cvasiobligatorii în casele cu fete de măritat şi
feciori, sunt dictate de alegerea cetei, respectiv a vătafului sau capilor de strană.

Pe de altă parte, cu toate că majoritatea vârstnicilor intervievaţi ne-au spus că în

Boişoara nu sunt colinde religios creştine, este lesne de sesizat un echilibru între acestea şi cele
numite impropriu, până în urmă cu puţină vreme, “laice”. De fapt, foştii membri ai cetei cu
care am stat de vorbă, majoritatea informatori ai folcloriştilor Iosif Herţea, Constantin Mohanu
şi Ion Piloiu, distingeau, raportându-se la colindele transilvănene, între textele despre Naşterea
Pruncului Iisus, pe care le numeau “colindeci cu Dumnezeu, cu Mântuitorul” şi cele pe care le
cântă şi azi cetele, încadrate de autoarea tipologiei amintite fie la “biblice şi apocrife”, fie la
publicat în vol. Laboratorul Boişoara (coord. prof.univ.dr. Nicolae Constantinescu), Râmnicu Vâlcea, Ed.
Patrimoniu, 2003 (pp.58 – 70)

“edificatoare şi moralizatoare”. Un lucru este însă cert: funcţionalitatea lor, păstrată în foarte
mare măsură şi astăzi, ca şi interesul pentru asemenea texte, manifestat de gazde (în special de
familiile mai vârstnice), subliniază valenţele lor religioase, alături de cele de urare, de încadrare
într-un model dorit şi de con-sfinţirea festivă.

Concret, este vorba despre colinele: Colea-n sus, pe mare-n sus (tip 178 – “Slujba în
mănăstire”), specificat în caiete drept “al popii”, Colea-n sus, pe mare-n sus (tip 160B –
“Omul bun în preajma sfinţilor”), cunoscut ca “al pometului”, Când vru Dumnezeu să nască
(173 – “Botezul”), cântat la familiile fără copii şi la cei foarte vârstnici, Răsărit-a stea frumoasă
(o combinaţie între tip 167 “Vestea Naşterii” şi 168B – “Maica Domnului, ostilitatea şi
bunăvoinţa pomilor şi a dobitoacelor”), cântat arareori astăzi, numai la cerere, întrucât este un
text foarte lung şi are o linie melodică dificilă, Colindecul muncii (tip 190 – “Iisus închis într-
un bloc de piatră”) şi acesta tot mai puţin solicitat, Tot stau, domn bun, să mă-ntreb (o
combinaţie a tip 169B “Omul bun în preajma sfinţilor” şi 30 – “Mana câmpului”) şi Colindecul
lui Sfântu Ion (tip 25 – “Furarea astrelor”), cântat atât la casele ale căror capi de familie poartă
acest nume, cât şi, la cerere, la “ăi mai bisericoşi”.

Este deosebit de interesant faptul că cinci dintre aceste colinde cu tematică religioasă,
au o largă răspândire pe întreg teritoriul românesc (cel despre furarea astrelor şi cel despre
peregrinările Maicii Domnului), în ţinuturi de transhumanţă din sud-estul ţării sau doar în zone
transilvănene. De altfel, variante ale tipurilor “Slujba în mănăstire”, “Botezul”, “Iisus în blocul
de piatră”, “Maica Domnului, ostilitatea şi bunăvoinţa pomilor şi a dobitoacelor” am cules în
ultimul deceniu în judeţele Sibiu, Arad şi Hunedoara, unde au o intensă prezenţă şi se bucură
de un mare prestigiu materializat atât în buna conservare a textului şi melodiei, cât şi în
frecvenţa cu care sunt solicitate şi performate. Cât despre colindele Răsărit-a stea frumoasă şi
Tot stau, domn bun, să mă-ntreb ce rezultă din îmbinarea a câte două tipuri încadrate de Monica
Brătulescu în subcategorii diferite, acestea sunt foarte apreciate de boişoreni şi cu toate că, din
pricina dificultăţii textului în care abundă arhaismele, şi a melodiei, cetele de astăzi le
interpretează rar, chiar ei le socotesc un fel de “emblemă” a satului. Membrii preucilor din
2001 au punctat asemănările tematice cu alte piese din localităţile învecinate, dar au subliniat
şi complexitatea variantelor din Boişoara, sesizând, aşadar, structura bipartită a textelor.

Despre tipurile din care au luat naştere ar trbui să menţionăm două aspecte: pe de o
parte, cel funcţional, iar pe de alta, cel al repartizării zonale. Voi nota sintetic observaţia
rezultată din raportarea la alte colecţii şi antologii, că variante similare circulă cu precădere în
spaţiul transilvan (din Bihor până în Sibiu) şi că ele sunt destinate, în linii mari, aceloraşi
publicat în vol. Laboratorul Boişoara (coord. prof.univ.dr. Nicolae Constantinescu), Râmnicu Vâlcea, Ed.
Patrimoniu, 2003 (pp.58 – 70)

categorii de destinatari: preoţii, cantorii bisericeşti, oamenii cuvioşi şi familiile cu un destin

împlinit.

Pe de altă parte, trebuie să subliniez faptul că două variante Colea-n sus, pe mare-n sus
sau “al pometului” (“Omul bun în preajma sfinţilor”) şi Tot stau, domn bun, să mă-ntreb sau
“al domnului bun” (“Omul bun în preajma sfinţilor” cuplat cu tipul “Mana câmpului”) sunt
colinde extrem de rare, cuprinse doar în colecţii de acum un secol, un secol şi jumătate, deci
cu atât mai preţioase.

O altă observaţie se cere formulată şi anume aceea că în repertoriul localităţii cercetate,

colindelor care au ca beneficiar familia de gospodar (“domnii buni”) le sunt întotdeauna
conferite perspective creştine. Astfel, pe lângă elogiul hărniciei, al armoniei şi bunăstării se
profilează o relaţie explicită cu sacrul, gospodarul motivând aceste împliniri sau binefaceri prin
împlinrea, înainte de toate, a îndatoririlor şi datinilor creştine.

Colindele destinate tinerilor sunt nu doar numeroase, ci foarte bogate din punct de
vedere tematic, dar şi al motivelor şi imagisticii poetice. Acestea echilibrează repertoriul
boişorean, oferind o perspectivă importantă asupra sărbătorii Crăciunului, despre care vorbea
şi Petru Caramaniii în lucrarea sa Colindatul la români, slavi şi la alte popoare, şi anume
aceea de timp de consacrare a tinerilor nubili. Funcţiile lor generale sunt cele binecunoscute şi
deja analizate în literatura de specialitate, numai că, sesizăm o repartiţie interesantă pe vârste
şi sexe, ca şi o alta, în funcţie de situaţii familiale particulare, ceea ce pare a fi o reflectare a
unei situaţii demografice mult prea interesantă pentru a o putea aborda în acest cadru restrâns.

Există, aşadar, la Boişoara “colindecul la o fată mică” Cin’ se plimbă, cin’ se plimbă?
(tip 136 – “Cununa pentru fini”), Luară-şi Ioana vadra-n mână, “colindecul de fată mare” (tip
combinat din 134B – Fata, fratele şi peţitorii şi 110 – “Fata şi nedeile”), Cură, cură râu limpede,
“colindecul la fata logodită” (tip 80A – “Leagăn de mătase”), La inimile câmpilor, “colindecul
pentru două surori” (tipul 97 – “Merele şi mieii”), Din vadurile Diului, “colindecul la un băiat”
(tip 115MB – “Convoiul cu prizonieri şi alegerea miresei”), Cine-mi vine, cine-mi vine?,
“colindecul pentru doi băieţi” (tip 139 – “Doi fraţi răsplătiţi de domnitor cu moşii”) şi Mai
ferice, mai ferice!, “colindecul a trei băieţi” (tip 130 – “Părinte cu trei feciori având o meserie
anume”).

Câteva dintre acestea au o mare răspândire şi pot fi găsite, în variante de excepţie, în

marile colecţii ale folcloriştilor secolului al XIX-lea, G. Dem. Teodorescu, Jarnik şi Bârseanu,
sau în lucrările lui Tudor Pamfile. Altele, precum cele destinate feciorilor, readuc imagini din
publicat în vol. Laboratorul Boişoara (coord. prof.univ.dr. Nicolae Constantinescu), Râmnicu Vâlcea, Ed.
Patrimoniu, 2003 (pp.58 – 70)

viaţa aulică a Evului Mediu, de aceea sunt deosebit de rare, de spectaculoase şi totodată arhaice
şi, cu toată această atmosferă vetustă, ele sunt gustate şi astăzi de boişoreni. Mai mult chiar, ele
au darul de a le legitima mândria apartenenţei la o zonă despre care documentele istorice
vorbesc în cel mai limpede mod cu putinţă, ca despre una a prestigiului social şi a relaţiilor
privilegiate cu suzeranul. Dacă în privinţa funcţionalităţii toate aceste variante se înscriu în
aceeaşi categorie, cea destinată tinerilor, la criteriul repartiţiei teritoriale se adaugă un altul, cu
care nu am operat decât în subsidiar până acum, şi anume cel al profilului ocupaţional. Prin
acelaşi procedeu al comparării variantelor, am remarcat, pe de o parte, răspândirea în
Transilvania, dar şi în zonele de transhumanţă sau/şi în cele păstoreşti a colindelor de fată. De
altfel, tematic, majoritatea acestora se înscriu pe coordonatele acestui tip tradiţional de
existenţă.

Putem exemplifica, oarecum la întâmplare cu tipurile: “Merele şi mieii”, atestat doar în

Sibiu, Dobrogea şi într-un alt sat lovişean, Găujani, tip ce dezvoltă conflictul (alegoric
reprezentat) dintre două ocupaţii tradiţionale: cea de pomicultor şi cea de oier, rezolvat prin
armonizare, corelat cu înfruntarea feminin/masculin, urarea cupinzând rezolvarea ambelor:
“De când rugăm noi pe Dumnezeu/ Să fiţi domnii merelor/ Şi noi doamne mielelor?/Unde-i
Maria cea frumoasă?/Ea să-mi fie sănătoasă!/Ea să-şi facă voia bună/Cu soru-sa de-a-
mpreună!”. Un alt colind, cel pentru părinte cu trei feciori, este prezent doar în zone pastorale
din Transilvania şi în ţinuturile de transhumanţă de la Dunărea de Jos.

Având la dispoziţie şi variante pe care le-am cules în Sibiu iv (1994 – Tălmăcel),

Hunedoara (1995 – Dăbâca - Hăjdău şi 1998 - Mihăieşti – Roşcani), am remarcat, din nou,
oprindu-mă la nivelul textului, o interesantă reflectare a condiţiilor economico-sociale
loviştene din Evul Mediu. Cele trei ocupaţii – viticultor, oier, comis (crescător de cai) – nu sunt
ierarhizate, ci sunt trei ipostaze ale bunăstării şi trei trepte ale ierarhiei de tip medieval.
Recunoaşterea lor se face tot prin raportarea la sacru pentru că tatăl îl invită pe Dumnezeu
însuşi “Ca să vie la ospăţ” şi de aceea, el cere fiilor săi: “Porunci lui Linuş Dumbă/ Să-mi aducă
berbeci graşi/ Berbeci graşi şi miei sugari/ Să-mi ospăt pe Dumnezeu/ Porunci chicea-acest
domn bun/ Porunci lui Vipereşte/ Să-mi aducă buţi de vin/ Buţi de vin din cel mai bun/ Să-mi
ospăţ pe Dumnezeu/ Porunci lui Grangureşte/ Să-mi aducă cai d-ei buni/ Cai de-ăi buni, juncani
de-ăi galbeni/ Să-mi petrec pe Dumnezeu/ Pân la poarta ceriului!”.

Dacă în variantele înregistrate în zonele menţionate este evident că ocupaţia de oier este
de cea mai mare prestanţă socială, aici toate cele trei consolidează o stare socială prosperă ce
configurează, în ultimă instanţă, familia şi gospodăria “domnului bun” aflat într-o relaţie
publicat în vol. Laboratorul Boişoara (coord. prof.univ.dr. Nicolae Constantinescu), Râmnicu Vâlcea, Ed.
Patrimoniu, 2003 (pp.58 – 70)

aproape intimă cu lumea sacrului, pe care, dacă nu o provoacă şi nu o înfruntă, cel puţin o
cultivă de pe poziţiile superioare ale feudalului.

Pot conchide acum, revenind asupra observaţiilo făcute pe parcurs, că repertoriul de

colinde din Boişoara dovedeşte apartenenţa acestei aşezări la cel puţin trei segmente culturale
delimitate de trei tipuri de criterii: istoric, geografic şi economic.

Din punct de vedere istoric, multe dintre textele culese se plasează, ca atmosferă, în
epoca de mare înflorire a feudalismului (secolele XIV-XVII), în care raporturile dintre
diferitele categorii sociale din Ţara Loviştei erau reglementate de acte oficiale şi erau marcate
de o prosperitate incontestabilă a categoriilor sociale, dar şi de o serie de raporturi între acestea
şi suzeran.

Raportându-mă la ariile culturale ale colindatului, pot aprecia că, în bună măsură,
Boişoara se plasează într-un intim contact cu perimetrul transilvan, atât ca tipologie a
colindelor şi mod de execuţie, cât şi ca structurare socială a obiceiuluiv (constituirea cetei,
ierarhia şi atribuţiile acesteia şi scenariul ritual-ceremonial).

În fine, din punct de vedere economic, prezenţa multor colinde ce dezvoltă o tematică
pastorală atestă faptul că ocupaţia de bază a localnicilor, care a dictat şi asupra celor mai
importante contacte economice cu vecinii, a fost oieritul. Aceasta face din localitatea cercetată
şi considerată ca punct de referinţă a formaţiunii numită, atât de etnografi, cât şi de sociologi,
“ţară” una deschisă şi nu autarhică. Acelaşi lucru îl dovedeşte şi comparaţia, fie doar pe palierul
colindelor, a Boişoarei cu aşezări din Muscel, Vrancea, Mărginimea Sibiului şi Dunărea de Jos.

Socotim aşadar că, dintr-o analiză a repertoriului folcloric subcategorial, ar putea

rezulta anumite confirmări sau infirmări privind evoluţia vieţii spirituale şi a dinamicii aşezării
menite să contureze profilul ei identitar. Aşadar, conform unora dintre coordonate, Boişoara se
plasează mai aproape de Transilvania decât de Muntenia, însă datorită unor contacte dictate
economic (transhumanţă, schimburi comerciale) şi social-politic (apartenenţa la anumite
formaţiuni statale sau unităţi administrativ-teritoriale, ca şi iradierea unor centre cultural-
politice precum Rm. Vâlcea şi Curtea-de-Argeş), aşezarea s-a aflat într-un contact permanent
cu toate provinciile istorice. Aceasta a determinat păstrarea, pe de o parte, a acelor valori
definitorii pentru profilul ocupaţional, socio-economic al locuitorilor, iar pe de alta, a celor ce
contribuie la racordarea acestora la întreaga civilizaţie românească.

Astăzi, boişorenii nu se revendică nici de la spaţiul transilvan (deşi mărturii de cultură

am dovedit deja că au), nici de la cel muntean, sud-carpatic (deşi contactele lor cu acesta sunt
publicat în vol. Laboratorul Boişoara (coord. prof.univ.dr. Nicolae Constantinescu), Râmnicu Vâlcea, Ed.
Patrimoniu, 2003 (pp.58 – 70)

permanente), ci se socotesc lovişteni, adică o sinteză armonioasă a celor două. O dovadă o

constituie cele patru colinde total inedite, pe care ne-am străduit să le încadrăm într-o tipologie
românească, precum şi cele trei atestate doar în perimetrul vâlcean. Boişorenii, ca şi toţi
loviştenii, cultivă, aşadar, mândria unei populaţii care, încă din secolul al XIV-lea, s-a bucurat
de privilegii domneşti şi ale cărei performanţe şi interese economice îi asigurau relaţii
fructuoase cu saşii din zona Sibiului. Aceasta se manifestă şi astăzi în păstrarea unor forme de
expresie tradiţională ce conţin vestigii ale civilizaţiei medievale, subordonându-i pe oamenii
de astăzi unor modele şi valori umane susţinute şi de un repertoriu ritual-ceremonial
impresionant.

i
Constantin Mohanu – “Obiceiul colindatului în Ţara Loviştei” (I), în Revista de Etnografie şi Folclor, tom XV,
nr. 3/1970; idem - “Obiceiul colindatului în Ţara Loviştei” (II), în Revista de Etnografie şi Folclor, tom XV, nr.
4/1970; idem - “Obiceiul colindatului în Ţara Loviştei” (III), în Revista de Etnografie şi Folclor, tom XV, nr. 6
/1970; Iosif Herţea – “Câteva observaţii asupra repertoriului de colinde al comunei Boişoara-Vâlcea”, în Revista
de Etnografie şi Folclor, tom XV, nr. 5/1970;
ii
Monica Brătulescu – Colinda românească. The romanian Colinda (Winter-Solstice Songs), Bucureşti, Ed.
Minerva, 1981
iii
Petru Caraman – Colindatul la români, slavi şia lte popoare, Bucureşti, Ed. Minerva, 1983, p. 431 squ.
iv
textele se află arhivate în Arhiva Centrului Naţional al Creaţiei Populare, Bucureşti
v
cf. Ilie Moise – Confrerii carpatice de tineret. Ceata de feciori, Sibiu, Ed. Imago, 1999, p. 41 squ.