rezumate DOGMATICA

I. REVELAŢIA naturală şi REVELAŢIA supranaturală

II. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie ca izvoare ale învăţăturii dogmatice
III. Cunoaşterea lui Dumnezeu în Sfânta Scriptură şi la Sfinţii Părinţi
IV Fiinţa şi lucrările lui Dumnezeu
V Atributele lui Dumnezeu
VI Controverse şi erezii cu privire la doctrina trinitară
VII Sfânta Treime în Sfânta Scriptură şi la Sfinţii Părinţi
VIII Îngerii, chipuri pline de lumină în ascultarea lui Dumnezeu
IX Căderea în păcat a omului şi consecinţele ei
X Pregătirea omenirii pentru primirea Mântuitorului la iudei şi la popoarele
păgâne.
XI Unirea ipostatică şi urmările ei
XII Terminologia dogmei hristologice. Controverse şi erezii hristologice
XIII Sensul chenozei în iconomia mântuirii
XIV Întreita slujire a Mântuitorului
XV Sfântul Duh în Sfânta Scriptură şi la Sfinţii Părinţi. Filiogue și combaterea
lui
XVI Lucrarea harului Sf. Duh în Biserică şi în viaţa personală a omului.
Mântuirea subiectivă
XVII Învăţătura despre Biserică. Biserica, trup tainic al Domnului
XVIII Însuşirile Bisericii
XIX Ierarhia bisericească. Învăţătura despre preoţia universală
XX Învăţătura Bisericii despre preacinstirea Maicii Domnului
XXI Cinstirea sfinţilor şi venerarea Sfintelor Icoane
XXII Tainele Bisericii. Necesitatea Sfintelor Taine pentru desăvârşirea omului.
XXIII Tainele iniţierii în Sfânta Scriptură şi la Sfinţii Părinţi
XXIV Tainele Pocăinţei şi Preoţiei
XXV TAINA NUNŢII (cununiei) şi a MASLULUI
XXVI Eshatologia. Judecata particulară şi universală
XXVII Concepţia creştină despre Rai şi Iad. Purgatoriul
XXVIII Învierea morţilor. Rugăciunile Bisericii pentru cei răposaţi

1
 rezumate DOGMATICA

I. REVELAŢIA naturală şi REVELAŢIA supranaturală

1. Definitie Revelatia dumnezeiască

Revelaţia dumnezeiască este acţiunea prin care Dumnezeu Se descoperă,

adică se face cunoscut pe Sine oamenilor, arătându -le acestora voinţa şi
planurile Sale, în legătură cu lumea şi cu oamenii, şi pentru ca omul şi prin el
creaţia întreagă să ajungă la împlinirea scopului pentru care toate au fost
aduse la existenţă.
Revelaţia dumnezeiască – revelaţia naturală
– revelaţia supranaturală
2. Revelaţia naturală e cunoscută şi înţeleasă deplin în lumina Revelaţiei
supranaturale.
„Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte
tăria”. Psalmul 18,1
„Cele nevăzute ale lui Dumnezeu, adică veşnica Lui putere şi dumnezeire
se văd din făpturi”. Romani I, 19-20
Omul, prin observarea naturii şi a fenomenelor care se petrec în ea po ate
ajunge la concluzia că aceste fenomene sunt opera unei fiinţe, atotputernice,
atotînţelepte şi atotperfecte care este creatorul şi susţinătorul acestora (revelaţia
naturală este insuficientă pentru cunoaşterea lui Dumnezeu).
3. Revelaţia supranaturală este o revelaţie prin cuvânt şi fapte, necesară
pentru a întări şi lumina Revelaţia naturală.
„După ce odinioară în multe rânduri şi în multe chipuri ne -a vorbit nouă
prin prooroci în zilele cele de pe urmă ne -a vorbit nouă prin Fiul” Evrei 1, 1-2
Prin Revelaţia supranaturală omul cunoaşte că există un Dumnezeu deosebit
de natură, un Dumnezeu personal care are o voie pe care şi -o face cunoscută în mod
direct prin cuvântul Său. Acestei Revelaţii supranaturale îi corespunde în om un
organ de sesizare de asemenea supranatural. Acesta este credinţa, pe care o produce
Dumnezeu prin Duhul Sfânt, folosind şi puterea naturală de încredere şi de dreaptă
judecată a omului. Primind Revelaţia supranaturală prin credinţă omul capătă o
cunoştinţă mai completă şi întru totul sigură despre Dumnezeu şi despre voia Lui.
Opera de revelaţie este pe de o parte lucrarea Sfântului Duh. Ele sunt cele
două Persoane care efectuează împreună şi actualizează revelaţia până la sfârşitul
lumii. Sfântul Irineu le numeşte „cele două mâin i ale Tatălui” care-L evidenţiază
pe Tatăl în mod progresiv. (revelaţia deplină este adusă odată cu venirea
mântuitorului)

II. Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie ca izvoare ale

învăţăturii dogmatice

2
 rezumate DOGMATICA

Învăţătura creştină formulată de Biserică şi expusă în mod sistematic şi

ştiinţific de Teologia Dogmatică se fundamentează pe Revelaţia divină. Revelaţia
divină se cuprinde în Sfânta Scriptură şi în Sfânta Tradiţie care sunt cele două
tezaure ale ei şi totodată cele două modalităţi sau două moduri de fixare , păstrare
şi transmitere a Revelaţiei.
Revelaţia s-a dat pe 3 căi: - pe cale naturală
- pe calea credinţei
- prin descoperirea slavei lui Dumnezeu.
Revelaţia poate fi publică şi particulară.
Sfânta Scriptură, cartea cărţilor, cartea veşnică est e documentul unic care
exprima iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni, cărora le arată calea spre fericirea
veşnică.
Sfânta Scriptură se compune din 66 de cărţi canonice, 39 în Vechiul
Testament şi 27 în Noul Testament, scrise de aproape 40 de autori deosebiţ i ca stare
socială şi intelectuală.
Atât pe lângă cărţile canonice ale Vechiului Testament cât şipe lângă cele
ale Noului Testament au apărut şi cărţile apocrife iar unele dintre cele vechi -
testamentare au fost introduse chiar şi în canonul biblic, unde su nt menţinute până
astăzi. Între acestea există o a treia categorie a cărţilor Vechiului Testament „bune
de citit”. În această privinţă trebuie, precizat că există o deosebire între canonul
„palestinian” şi cel „alexandrin”. Cel dintâi cuprinde numai cărţil e „canonice”, cel
de-al doilea le cuprinde şi pe celelalte numite de Sfinţii Părinţi „bune de citit” şi
apocrife.
Biserica creştină răsăriteană şi-a precizat atitudinea faţă de această problemă
prin sinodul din Laodiceea (can 59 şi 66) şi primeşte în Sfintei Scripturi numai
cărţile cuprinse în canonul Palestinian. Pe cele „bune de citit” Biserica noastră le
consideră nici cu totul lipsite de autoritate, dar nici cu autoritate deplină.
Biserica creştină apuseană, întemeindu -se pe autoritatea Fericitului Augustin
[sinoadele Aipona (393) şi Cartagina (397 şi 419)] care a determinat o hotărâre
nefavorabilă cărţilor necanonice le-a primit şi pe acestea în canonul Sfintei
Scripturi, adică şi pe cele apocrife şi pe cele bune de citit.
Problema importantă ce se pune în legătură cu Sfânta Scriptură rezidă în
relaţia ei cu Biserica. Între noi şi romano -catolici de o parte şi protestanţii de altă
parte este în discuţie chestiunea raportului dintre Biblie şi Biserică. Astfel Romano -
catolicii prin papa au ridicat Bis erica deasupra Sf. Scripturi în virtutea
infailibilităţii papale şi au făcut Scriptura total dependentă de Biserică. Aceasta, de
altfel a determinat Biserica Romano -Catolică să introducă noi dogme, în învăţătura
ei oficială: infailibilitatea papală, primat ul papal, imaculata concepţie, înălţarea cu
trupul la cer a Sfintei Fecioare Maria şi să interzică vreme îndelungată folosirea
Bibliei de către credincioşi.
Din opoziţie faţă de această poziţie extremă a Bisericii Catolice, Bisericile
Protestante au trecut în cealaltă extremă: de la dependenţa Bibliei faţă de biserică
au trecut la dependenţa Bisericii faţă de Biblie. Au aşezat Biblia deasupra Bisericii
şi au transformat conştiinţa liberă a fiecărui credincios în criterii de interprefacere
3
 rezumate DOGMATICA

a Sfintei Scripturi. În consecinţă, diferit de romano-catolici care au adăugat noi

dogme în învăţătura oficială protestanţii au eliminat din doctrina Bisericii capitole
importante de credinţă: Tradiţia, sacerdoţiul, importanţa faptelor bune pentru
mântuire, etc.
Din punct de vedere ortodox, există o legătură reciprocă între Scriptură şi
Biserică. Deci nu se poate vorbi de Scriptură în afară de Biserică ci de o Scriptură
în Biserică şi prin Biserică atât din punct de vedere al canonicităţii cât şi din acela
al adevărului cuprins în ea.
Pe de o parte există o dependenţă a S cripturii, faţă de Biserică fiindcă
Biserica este cea care are prioritate asupra Bibliei. Întâi a trebuit să existe Biserica
şi apoi în sânul ei să ia naştere Canonul cărţilor ce alcătuiesc Scriptura.
(comunitatea israelită – Tablele Legii apoi întreg V.T. să ia naştere în mijlocul ei;
Biserica creştină –(10-15 ani) cele dintâi scrieri sub forma lor de azi)
Pe de altă parte, teologia ortodoxă consideră că trebuia ca şi Biserica să fie
dependentă de Scriptură, fiindcă în lumina Scripturii trebuie mereu interpretată şi
cercetată viaţa Bisericii, ca să se înlăture zgura timpului şi să rămână cât mai
conformă cu Evanghelia.
Însă respingem şi punctul de vedere catolic care face ca interpretarea Bibliei
să fie dependentă de infailibilitatea unei singure persoane şi respingem şi poziţia
protestantă care face ca scriptura să fie dependentă de conştiinţa individului
singuratic. Pentru noi, criteriul de interpretare al Scripturii nu este papa, nici
credinciosul ci Biserica în totalitatea ei. Biserică – stâlp şi temelie a adevărului.
În ce priveşte citirea şi tâlcuirea Sfintei Scripturi Biserica Ortodoxă nu numai
că promite, dar şi recomandă credincioşilor ei citirea Sfintei Scripturi dar aceasta
nu înseamnă că îngăduie fiecăruia să o tâlcuiască după priceperea sa, precum fac
credincioşii protestanţi şi mai ales neoprotestanţii. Astfel Sf. Ap. Petru spune
despre unele scrieri ale Sf. Ap. Pavel: „în ele sunt unele lucruri cu anevoie de
înţeles, pe care cei neştiutori şi neînt ăriţi răstălmăcesc spre a lor pierzare II Petru
3,16, Diaconul Filip drum spre baza – farmecul etiopian – Isaia „Oare înţelegi cele
ce citeşti? Cum voi putea înţelege, de nu mă va povăţui cineva? Fapte 8, 27 -31.
Sfânta Tradiţie, pe de o parte este acţiunea de a transmite, de a preda din
mână în mână sau din gură în gură o învăţătură de credinţă, iar pe de altă parte
reprezintă obiectul acestei acţiuni de transmitere care poate fi înţeles ca datini,
obiceiuri ori învăţătură morală.
Cuprinzând în Tradiţie şi Scriptura, care a circulat la început pe cale orală,
termenul de plecare al tradiţiei urcă astfel până la timpurile tradiţiei premozaice.
În sens strict însă termenul de plecare al tradiţiei trebuie fixat în clipa în care iau
naştere tradiţiile creştine propriu-zise care vor preda adevărul de credinţă din
generaţie în generaţie în Biserică. Termenul „ad quem” al Tradiţiei este fixat la
moartea ultimului Apostol atunci s-a încheiat ciclul Revelaţiei dumnezeieşti. Ceea
ce a urmat a fost expunerea de către Bis erică, precum şi precizarea şi formularea
acestei Tradiţii apostolice. Această lucrare nu s -a terminat nici până azi şi nu se va
termina până la sfârşitul veacurilor (Sf. părinţi – azi).

4
 rezumate DOGMATICA

Întreaga învăţătură descoperită a fost dată întâi pe cale orală, apoi a fost
fixată în parte numai în cele două Testamente.
Modul obişnuit de predare a învăţăturii evanghelice nu era scrisul, ci
propovăduirea orală:
„Multe am a vă scrie, dar n-am voit să le scriu pe hârtie cu cerneală şi
condei, ci nădăjduiesc să vin la voi şi să vă grăiesc gură către gură, ca bucuria
voastră să fie deplină”. 3 Ioan 13,14
„Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându -le în numele Tatălui şi al
Fiului şi al Sfântului Duh”. Matei 28, 19
Chiar modul de propovăduire al Mântuitorului a fost pre dica orală, deci
transmiterea Evangheliei prin viu grai: Mântuitorul Iisus Hristos n -a scris nimic şi
nici cei mai mulţi dintre Apostoli.
În ceea ce priveşte scrierile ce formează Noul Testament ele sunt scrise mai
mult ocazional, spre a răspunde nevoilor celor ce le-au fost adresate. Deci, scrierile
Noului Testament nu sunt tratate de teologie şi nici n -au fost scrise cu intenţia de
a cuprinde totalitatea învăţăturii propovăduită de Mântuitorul şi Sfinţii Apostoli. În
acest sens, Sf. Ap. şi Evanghelist Ioan afirmă: „Sunt încă multe alte lucrări pe
care le-a făcut Iisus...” Ioan 20,30 | Ioan 21,25
Din toate acestea rezultă că învăţăturile păstrate şi transmise prin Sf. Tradiţie
au aceeaşi valoare cu cele din Sfânta Scriptură, deoarece ele provin din aceeaşi
Descoperire dumnezeiască. Însăşi Scriptura a fost scrisă pe temeiul Sfintei Tradiţii
care a fost la început.
Există însă o diferenţă între S f. Scriptură şi Sfânta Tradiţie. În Sfânta
Tradiţie nu ne vorbeşte Dumnezeu direct, ca în Sfânta Scriptură, ci vorbe şte omul
care poate greşi. Există Părinţi care au făcut erori dogmatice. Autoritatea Sfintei
Scripturi se exercită şi în cazul unei singure afirmaţii.
Nu se poate vorbi de o subordonare a uneia faţă de cealaltă (Tankoy
Bulgakov) pentru că ele sunt de impor tanţă egală. Rolul important al Tradiţiei
constă în faptul că ea constituie în Biserică temeiul de interpretare corectă a Sfintei
Scripturi.
În Sfânta Tradiţie se pot deosebi două aspecte:
- unul statornic – în care Biserica recunoaşte fondul Tradiţiei apo stolice
preluat de ea.
- altul dinamic – în care ea (Biserica) a prelucrat şi a dezvoltat, potrivit cu
nevoile ei lăuntrice şi exterioare pe cel dintâi.
Biserica a consemnat aspectul statornic al Tradiţiei în 8 izvoare:
1. Simboalele de credinţă (Apostolic, Niceo-Constantinopolitan şi
Atanasian).
2. Cele 85 de canoane apostolice (nu au fost formulate de Sfinţii Apostoli,
dar au rânduieli ale lor).
3. Definiţiile dogmatice ale celor 7 Sinoade Ecumenice şi ale celor 9 sinoade
particulare confirmate de Sinodul IV Trulan.
4. Cărţile de slujbă dumnezeiască (cuprind învăţături dogmatice) .
5. Mărturisirile de credinţă ale martinilor.
5
 rezumate DOGMATICA

6. Scrierile Sfinţilor Părinţi.

7. Mărturisirile istorice şi arheologice.
8. Definiţiile dogmatice împotriva ereziilor.
Aceste 8 izvoare ale Tradiţiei sunt neschimbătoare în ceea ce au ele
dumnezeiesc, dar Biserica străbătând veacurile cu durerile şi apăsările ei ţinând
seama de greutăţile inerente ale stării de chenoză, se adaptează la veacurile care le-
a străbătut în virtutea puterii ei de iconomie.
Tradiţia statornică, ca moştenire apostolică, n -a rămas încremenită. Ea e ceva
viu, expresia Duhului în Biserică. Biserica a folosit Tradiţia apostolică nu numai
ca normă în ale credinţei şi ale vieţii în general ci şi ca mijloc de interpretare a
scripturii şi mai ales ca izvor nesecat de trăire şi cunoaştere.
În felul acesta, acest proces nu s -a oprit nici la sfârşitul erei apostolice (la
moartea ultimului apostol al Domnulu i), nici la încheierea epocii patristice (odată
cu sfârşitul ultimului sinod ecumenic). Acesta (aspectul dinamic al Tradiţiei) constă
în îmbogăţirea conştiinţei religioase cu o pătrundere mai adâncă în conţ inutul
revelaţiei dumnezeieşti (ci nu o dezvoltare a acesteia!). În acest sens Augustin
spune:
„Ieri înţelegeai puţin, azi înţelegi mai mult, mâine cu mult mai mult. Creşti
în tine lumina lui Dumnezeu Cel de-a pururi desăvârşit”.
Astfel a procedat Biserica stabilind, numărul celor 7 Sfinte Taine după epoc a
patristică. Aşa au procedat sinoadele isihaste din secolul al XIV -lea, când au scos
în evidenţă caracterul necreat al harului.
Din punct de vedere ortodox, orice adevăr de credinţă trebuie întemeiat pe
Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Tradiţia explică Scriptura în Biserică prin
lucrarea aceluiaşi Duh care vorbeşte prin Sfânta Scriptură.
Sfânta Tradiţie vine direct de la Mântuitorul şi de la Sfinţii Apostoli. Această
transmitere s-a făcut şi se verifică prin următorii factori:
A. Condiţii interne:
1. originea apostolică a episcopului şi învăţăturii pe care acesta o
propovăduieşte.
2. succesiunea neîntreruptă a episcopilor de la Sfinţii Apostoli.
3. unanimitatea învăţăturilor Tradiţiei pe întreg spaţiul creştin.
4. acordul cu sinoadele ecumenice.
5. unitatea de înţelegere şi de interpretare a Sfintei Scripturi.
B. Condiţii externe:
În Biserica universală – spune Vicenţiu de Lerin trebuie avută grija supremă
ca să ţinem ceea ce se crede pretutindeni, totdeauna şi de către toţi, adică:
1. universalitate
2. vechimea
3. unanimitatea.
Teologia ortodoxă a respins totdeauna acuzaţiile protestantismului liberal şi
ale catolicilor care o înfăţişează ca fiind incapabilă de progres sau opusă dezvoltării
dogmatice. Însă dogmatiştii ortodocşi afirmă nu numai nevoia unei dezvoltări
dogmatice ci şi realizarea ei de-a lungul vremii, dar în sensul lui Vicenţiu de Lerin:
6
 rezumate DOGMATICA

„Ceea ce are viaţă trebuie să se şi dezvolte, să se mărească; astfel îşi

pierde calitatea de a fi viu. Din cercetarea mesajului creştin se poate observa
capacitatea lui de desfăşurare şi întindere.”
Teologia Ortodoxă învaţă că există o dezvoltare dogmatică, dar aceasta nu
aduce atingerea Revelaţiei Dumnezeieşti, ea fiind o pătrundere mai adâncă în
conţinutul Revelaţiei Dumnezeieşti (ci nu o dezvoltare a Revelaţiei înseşi).
Biserica este „prelungirea lui Hristos în timp”, prin tradiţie Biserica
Ortodoxă îşi păstrează identitatea ei, ea este o Biserică a tradiţiei, fără să fie
învechită.

III. Cunoaşterea lui Dumnezeu în Sfânta Scriptură şi la Sfinţii

Părinţi

Învăţătura ortodoxă cu privire la cunoaşterea lui Dumnezeu este că

Dumnezeu într-o privinţă e cognoscibil şi în altă privinţă e incognoscibil. E
cognoscibil după lucrările sau energiile Lui şi e incognoscibil (şi cu totul
transcendent) după fiinţa Sa care este inaccesibilă omului.
Prin aceasta se împacă expresiile aparent contrazicătoare ale Sfintei Scripturi
care afirmă pe de o parte că Dumnezeu „locuieşte în lumina neapropiată” şi nu l-a
văzut nimeni dintre oameni şi nici nu poate să -L vadă (1 Tim. 6,6), iar pe de altă
parte:

7
 rezumate DOGMATICA

„Cuvântul Trup s-a făcut şi am văzut slava lui, slavă ca a unuia născut din
Tatăl, plin de dar şi de adevăr”. (Ioan 1,14).
Aşadar în Sfânta Scriptură persistă acest paradox. Dumnezeu este arătat ca
fiind şi cognoscibil, dar şi incognoscibil:
„Dumnezeu şi-a pus întunericul acoperământ”.
„Nimeni nu-L poate vedea pe Dumnezeu şi să trăiască”. (Ieşire 33, 20).
De aici s-a dezvoltat chiar în epoca Patristică şi după aceea la Sfinţii Părinţi
o teologie afirmativă, raţională, numită catafatică şi o teologie negativă, m istică
numită apofatică.
Astfel: sunt 2 moduri de cunoaştere: este o cunoaştere naturală sau raţională
(catafatismul) numită şi afirmativă şi o cunoaştere supranaturală sau supraraţională
(apofatismul) numită şi negativă. Cunoaşterea pe cale raţională este firească şi a
existat în natura omenească încă înainte de căderea în păcat. Căderea în păcat a
afectat acest mod de a-L cunoaşte pe Dumnezeu prin întunecarea raţiunii.
Prin urmare, Sfinţii Părinţi pe de o parte, dau lui Dumnezeu o mulţime de
numiri şi-i spun „Cel cu multe nume” polionimos iar pe de alta declară că nu i se
potriveşte nici un nume şi-I spun „Cel fără nume” aonimos. Numirile se referă la
lucrările Lui, iar după fiinţă e nenumit spune Sfântul Vasile cel Mare.
Dionisie Areopagitul arată ş i el că există cele două feluri de cunoaştere;
catafatică (raţională, imperfectă) şi apofatică (supraraţională, experimentală).
În ceea ce priveşte relaţia dintre cele 2 moduri de cunoaştere a lui Dumnezeu,
părintele Stăniloae constată mai multe aspecte, ş i anume:
1. prin nici una din cele 2 forme de cunoaştere nu se poate cunoaşte
Dumnezeu în Fiinţa Sa.
2. prin cea raţională îl cunoaştem pe Dumnezeu în calitatea Sa de cauză
creatoare şi proviatoare a lumii prin cea de a doua însă putem avea o experienţă
directă a prezenţei lui tainice care depăşeşte simpla cunoaştere a Lui de cauză
creatoare. Se numeşte apofatică pentru că depăşeşte putinţa de definire prin cuvinte,
este o expunere a lui Dumnezeu, o trăire a Lui şi este mai adecvată cunoaşterii lui
Dumnezeu, decât cea catafatică.
3. cele două feluri de cunoaştere nici nu se contrazic nici nu se exclud una
pe alta ci se completează reciproc sau mai corect spus, cea apofatică o completează
pe cea catafatică, fiind superioară acesteia.
4. dacă pentru cunoaşterea catafatică se foloseşte în mod exclusiv raţiunea,
în cea apofatică, pe lângă raţiune este necesară trăirea sau curăţirea de posturi.

8
 rezumate DOGMATICA

IV Fiinţa şi lucrările lui Dumnezeu

Punctul de vedere ortodox, este că Dumnezeu este împărtăşibil şi

neîmpărtaşibil. Astfel, pe de o parte creştinii pot deveni „părtaşi ai firii
dumnezeieşti”, II Petru 1,4. celor ce împlinesc poruncile lui Dumnezeu Mântuitorul
le făgăduieşte că se va sălăşlui împreună cu Tatăl în ei:
„Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu şi Tatăl Meu îl va iubi, şi
vom veni la el şi vom face locaş la el”. Ioan 14,23, iar „cei curaţi cu inima vor
vedea pe Dumnezeu” Matei 5,8.
Pe de altă parte, pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată, nici nu poate
să-L vadă: (Ioan 1,18).
„Fata Mea însă nu vei putea s -o vezi că nu poate vedea omul faţa Mea şi să
trăiască”. Ieşire 33,20.

9
 rezumate DOGMATICA

„Cel ce singur are nemurire şi locuieşte în lumina neapropiată: pe care nu L -

a văzut nimeni dintre oameni, nici nu poate să-L vadă”. I Tim 6,16 sau
„Pe Dumnezeu nimeni nu L-a văzut vreodată”, Ioan 1,18.
Pe baza acestor texte Sfinţii Părinţi au conchis că pe de o parte Dumnezeu
este neîmpărtăşibil după Fiinţă, dar împărtăşibil prin energiile sau lucrurile sale.
Problema aceasta însă a fost abordată în mod diferit de teologii răsăriteni şi
apuseni, iar diferenţa dintre cele două teologii a răbufnit în mod evident în secolul
al XIV-lea prin disputa dintre Sf. Grigorie Palama şi Varlaam de Calabria, Achindin
şi Gregoraş, privind practica isihastă e către părinţii răsăriteni.
Deşi a fost cunoscută foarte târziu de către teologii apuseni, trebuie precizat
că practica isihastă, ca mijloc de unire a omului cu Dumnezeu după har (care a fost
contestată de adversarii Sf. Grigorie Palama) nu este doar o mişcare teologică
apărută în secolul al XV-lea, având ca promotor principal pe Sfântul Grigorie
Palama ci este o cale spre sfinţenie, spre îndumnezeire, practicată de către Părinţii
Răsăriteni încă de la începutul Bisericii şi că această practică este fundamentată pe
Sfânta Scriptură:
(Sfântul Prooroc Ilie – a mers 40 de zile şi 40 de nopţi la muntele Hareb şi
acolo a vorbit cu Dumnezeu)
(Sfântul Prooroc Ioan – a stat în pustiu)
(Mântuitorul – de multe ori se retrăgea şi se ruga).
Sfântul Grigorie Palama este cel care a sintetizat această doctrină isihastă,
iar aceasta a făcut-o pentru a pune capăt disputelor dintre Orient şi Occident
privitoare la distincţia dintre fiinţa sau esenţa divină şi energiile necreate.
Varlaam de Calabria şi ceilalţi adversari ai Sf. Grigorie Palama nu făceau
distincţia dintre fiinţa lui Dumnezeu şi energiile necreate. Astfel, după părerea lui
Varlaam şi Achindin, energiile sunt ori esenţa însăşi având calitatea de act pur, ori
produse exterioare ale esenţei divine adică nişte făpturi. Ei cred că un singur lucru
este necreat şi anume fiinţa dumnezeiască iar tot ceea ce se deosebeşte de ea este
creat.
Sfântul Atanasie a fost primul care a vorbit în mod direct despre
îndumnezeirea omului: „Căci El s-a întrupat ca noi să fim îndumnezeiţi” stare la
care sunt chemaţi toţi creştinii.
Sfântul Vasile cel Mare face distincţie netă între energiile divine şi fiinţa lui
Dumnezeu. „Putem afirma, zice Sf. Vasile cel Mare, că din lucrări cunoaştem
pe Dumnezeu, pe când de fiinţa Lui nu suntem în stare să ne apropiem, pentru
că lucrările Lui sunt cele care coboară spre noi, pe când fiinţa lui rămâne
inaccesibilă.
Sfântul Grigorie de Nazianz s-a dedicat aproape în totalitate contemplării Sf.
Treimi. După el, a vedea pe Dumnezeu însemna a contempla Sfânta Treime. Unirea
cu Dumnezeu depăşeşte gnoza.
Dionisie Areopagitul face un pas în faţă. El spune că prin numele pe care
le dau lui Dumnezeu de Viaţă, Fiinţă, Înţelepciune etc. noi numim nu fiinţa lui
Dumnezeu ci lucrările Sale. Aceste numiri se referă la puterile
îndumnezeitoare, dătătoare de viaţă, dătătoare de fiinţă prin care Dumnezeu
10
 rezumate DOGMATICA

se comunică în timp ce rămâne incomunicabil neîmpărăşibil în natura Sa sau

se face cunoscut, în timp ce rămâne necunoascut în esenţa S a.
Sfântul Iona Damaschin afirmă categoric natura incongnoscibilă a lui
Dumnezeu: „Nici oamenii, nici puterile cereşti, nici heruvimii şi serafimii nu îl
cunosc pe Dumnezeu în alt mod decât prin revelaţiile Sale.
Varlaam admitea numai minţii putinţa de a se vedea pe sine şi de a cunoaşte
pe Dumnezeu. Dar Sf. Grigorie Palama consideră că mintea luminată curăţită vede
în mod real energia necreată a lui Dumnezeu.
Teologia Sf. Grigorie Palama îşi găseşte elementele principale la Sf. Grigorie
de Nyssa şi la Sf. Maxim Mărturisitorul. Pentru Sf. Grigorie de Nyssa tăcerea
reprezintă singurul lucru ce se poate spune despre Dumnezeu:
„Când se vorbeşte despre Dumnezeu şi se întreabă în ce constă fiinţa Lui
vremea este să taci. Dar în ce priveşte lucrarea lui Sfântă, a cărei cunoaştere
se coboară la noi, atunci e vremea să vorbeşti şi să te foloseşti de grai despre
puterile ei, să vesteşti minunile ei, să istoriseşti fapte ei.

Revelaţia dintre fiinţa lui Dumnezeu şi energiile Sale

Adversarii lui Palama nu făceau diferenţa între fiinţă şi energie pentru că ei

considerau că Dumnezeu este şi fiinţă şi lucrare. Deosebirea însă, între fiinţă şi
lucrare după Sfântul Grigorie Palama este redusă la faptul că fiinţa este cauză, sau
izvor, iar energiile sunt efectele cauzei nedespărţite de ea.
Această învăţătură despre energiile divine deosebite de fiinţă apărată de
Sfântul Grigorie are totuşi un caracter antinomic pentru că pe de o parte Dumnezeu
se lasă împărtăşit prin energiile Sale, pe de alta El nu este împărtăşit după fiinţa
Sa. Energiile sunt după cum spune Sf. Ap. Pavel ceea ce poate fi cunoscut despre
Dumnezeu. Rom, 1, 19
Teologia ortodoxă îşi expune, punctul de vedere prin Sf. Grigorie Palama
care explică această antinomie după care Dumnezeu ete împărtăşibil după lu crări şi
neîmpărtăşibil după fiinţă, în timp ce teologia apuseană reprezintă prin adversarii
săi îşi exprimă punctul de vedere opus Sf. Grigorie Palama din care reiese neputinţa
unirii omului cu Dumnezeu.

Raportul dintre energiile divine şi ipostasurile S f. Treimi

Întrucât energiile ţin în mod firesc de fiinţa comună a celor trei ipostasuri
ele sunt comune tuturor celor trei Persoane ca şi fiinţa. Fiecare din energiile sau
lucrările necreate fie că reprezintă o relaţie faţă de lume, fie că e o manifestare sau
o posibilitate a dumnezeirii înainte de a fi lumea, e comună fiecărui ipostas. Dar,
deşi comune, fiecare ipostas are lucrarea altfel, sau e subiect al acestei lucrări într -
un fel propriu aşa cum şi fiinţa cea comună o are fiecare altfel.
Sfântul Grigorie Palama susţine că fiecare ipostas divin, cu toate că are o
lucrare comună cu celelalte ipostasuri o are totuşi în felul său propriu. Cele trei
persoane au una şi aceeaşi lucrare dar nu una asemănătoare şi proprie fiecăreia
11
 rezumate DOGMATICA

dintre ele. Aceeaşi lucrare divină este atât proprie celor trei ipostasuri dar şi proprie
fiecăreia dintre ele în parte. Astfel, nu există o lucrare care să fie proprie numai
unei singure persoane.
Totodată nu există distanţa între persoană şi lucrare sau între fiinţă şi
persoană. Lucrarea e numai modul de a activa al persoanei, de a activa o posibilitate
a fiinţei. Toate persoanele divine sunt oriunde cu fiinţa şi cu lucrarea lor. Noi le
putem experia (Persoanele) prezenţa nu după fiinţă ci după lucrarea lor, sau nu
experiind fiinţa ci lucrarea lor.
Lucrarea Sf. Treimi în exterior se manifestă în lume prin energii. Treimea
coboară în lume prin energiile divine ca să ne înalţe şi pe noi spre comuniunea
trinitară. În puterea Duhului ne înălţăm, cu Hristos către Tatăl, Duhul este faţa
Treimii întoarsă către noi. De aceea tot darul ce vine de sus se numeşte dar al
Duhului Sfânt sau Duh. Prin Duh avem în noi întreaga Sfânta Treime.

V Atributele lui Dumnezeu

Învăţătura ortodoxă împarte atributele lui Dumnezeu în:

- atribute naturale
- atribute intelectuale
- atribute morale
A. Atributele naturale sunt atributele pe care le formulăm privind natura
înconjurătoare, şi anume, în contrast cu însuşirile ei pe temei ul Revelaţiei naturale
în primul rând şi apoi pe temei Rvelaţiei Supranaturale.
1. Ascitatea – existenţa de Sine sau independenţa absolută. Prin aceasta noi
afirmăm că Dumnezeu are existenţa de la Sine şi prin Sine şi că nu are o cauză în
afară de Sine, El Însuşi fiind propria-i cauză şi El condiţionează existenţa tuturor
celor văzute şi nevăzute. Eu sunt cel ce sunt, El e Alfa şi Omega, Cel ce a fost,
Cel ce va fi, Începutul şi Sfârşitul. Apocalipsa I, 8

12
 rezumate DOGMATICA

2. Spiritualitatea – Prin spiritualitatea fiinţei dumnezeieşti înţelegem că

Dumnezeu nu este material sau corporal ci spirit pur imaterial simplu nevăzut,
perfect raţional şi liber. Esenţa dumnezeiască este esenţa spirituală şi „ Duh este
Dumnezeu şi cel ce i se închină Lui, trebuie să i se închine în Duh şi adevăr.”
Ioan 4,24
3. Atotprezenţa sau supraspaţialitatea lui Dumnezeu. Acest atribut este
strâns legat de absolutul şi infinitatea lui Dumnezeu.
„Dumnezeu care a făcut lumea şi tot ceea ce este în lume şi care este
Domnul cerului şi al pământului, nu locuieşte în temple făcute de mâini
omeneşti.” Fapte 17,24
4. Veşnicia sau eternitatea lui Dumnezeu. Dumnezeu nu este supus timpului
după cum nu este supus spaţiului.
„Mai înainte de a se fi făcut munţii şi de a se face pământul şi lumea din
veac şi până-n veac eşti Tu” Psalm 89,2
„Cel ce este şi Cel ce era şi Cel ce va să vină” Apocalipsa 1,4
5. Neschimbabilitatea. Acest atribut este legat de cel al existenţei de sine sau
al aseităţii întrucât Dumnezeu este necondiţionat de nimic, adică nu depinde de nidi
o cauză din afară, aceasta înseamnă că este neschimbat, atât în funcţia Sa cât şi în
actele Sale.
„La Părintele luminilor nu este schimbare nici umbră de mutare” Iacob
1,17
„Eu sunt Dumnezeu vostru şi nu mă schimb” Maleahi 3,6
6. Atotputernicia. Acest atribut stabileşte un raport între puterea lui
Dumnezeu şi forţele cu care El însuşi a înzestrat întreaga creaţie. El arată că puterea
lui Dumnezeu nu e mărginită de nimic. Capodopera atotputerniciei lui Dumnezeu
este creaţia.
„El a zis şi s-a făcut, a poruncit şi s-a zidit”. Psalmul 32,9
B. Atributele intelectuale
1. Atotştiinţa – cunoaşterea desăvârşită a tot ceea ce a existat, există şi va
exista precum şi a celor ce ar putea exista.
Duhul pătrunde toate adâncurile lui Dumnezeu: nimeni nu cunoaşte cee a
ce e în Dumnezeu, afară de Duhul lui Dumnezeu” I. Corinteni 2,10-11
2. Înţelepciunea. Acest atribut prezintă oarecum latura practică a intelectului
dumnezeiesc, ca premisă a atotputerniciei dumnezeieşti.
„Cât s-au mărit lucrurile Tale Doamne toate cu înţ elepciunea le-ai
făcut”. Psalmul 123,4
C. Atributele morale demonstrează desăvârşirea dumnezeiască
1. Sfinţenia – acordul voinţei lui Dumnezeu cu fiinţa Lui. De aceea Sf.
Scriptură ne îndeamnă să fim sfinţi ca el, desăvârşiţi ca El. Sfinţenia lui Dumnezeu
este o sfinţenie fiinţială întrucât este acordul voinţei cu fiinţa.
„Sfinţiţi-vă şi veţi fi sfinţi că Eu, Domnu l Dumnezeul vostru sfânt sunt”
Levitic 11,44
„Scris este: Fiţi sfinţi, pentru că sfânt sunt Eu” I Petru 1,16
„Fiţi desăvârşiţi, precum Tatăl vostru cel ceresc desăvârşit este” Mt 5,48
13
 rezumate DOGMATICA

2. Dreptatea. Acest atribut are două nuanţe deosebite: una de sfinţenie, o

stare conformă cu voia Lui sfântă, alta de dreptate, în scris obişnuit legal, adică
voia constantă de a da fiecăruia ce i se cuvine.
„Dumnezeu este judecător drept şi tare”. Ps. 7,12
„Ştim că judecata lui Dumnezeu este după adevăr” Romani 2,2
3. Iubirea (dumnezeiască) este împărtăşirea creaturilo r din bunurile Sale cele
mai preţioase. Iubirea este comuniunea propriei fericiri, intratrinitare. Ea se face
prin deschiderea spre lume prin dăruire totală, a Tatălui ceresc către creaturile Sale.
Cel dintâi bun dăruit de Dumnezeu oamenilor din iubire a fost însăşi existenţa lor
prin creaţie. Cel mai de preţ bun împărtăşit de Dumnezeu oamenilor este însă
adevărul mântuitor. Pentru împărtăşirea lui Dumnezeu însuşi s -a întrupat după ce
vorbise n multe feluri şi de nenumărate ori omenirii. Dar revelarea adevărului
mântuitor a coincis cu descoperirea iubirii însăşi în jertfa cea mai presus de orice
cuvânt. Atunci au înţeles oamenii că Dumnezeu este iubire. I. Ioan IV, 8. Iubirea
nu se poate manifesta decât într-o comuniune de 2 sau mai multe persoane.
„Dumnezeu este iubire” I. Ioan 4,8,16
„Dacă păziţi poruncile Mele, veţi rămâne întru iubirea Mea, după cum
şi Eu am păzit poruncile Tatălui Meu şi rămân întru iubirea Lui”. Ioan 15,10
Dacă Mă iubeşte cineva şi păzeşte poruncile Mele şi Tatăl Meu îl va iubi
şi vom veni la El şi vom face locaş la El. Ioan 14,23

VI Controverse şi erezii cu privire la doctrina trinitară

Sfânta Treime este una din cele mai mari taine ale creştinismului
reprezentând un mister de nepătruns pentru mintea omenească.
Datorită acestui motiv, de-a lungul timpului, s-a ajuns la două extreme: unii,
pentru că nu au putut s-o înţeleagă pe cale raţională, au negat-o pur şi simplu, aşa
cum au făcut raţionaliştii, iar alţii încercând s -o explice într-un fel sau altul au
căzut în grave erezii.
Un motiv în plus pe calea alunecării de la dreapta credinţă a construit -o şi
lipsa de precizie a termenilor prin care se exprimă fiinţa divină şi trinitatea
Persoanelor în primele veacuri creştine.
Faţă de învăţătura Bisericii, că cele 3 Persoane au o singură Fiinţă, unii dintre
eretici contestă existenţa acestor Persoane, alţii dumnezeiască după numărul celor
3 Persoane.
Ereziile antitrinitare se împart în 4 grupe mari şi anume:
1. Monarhismul
14
 rezumate DOGMATICA

2. Subordinaţianismul
3. Unitariansimul
4. Triteismul.
1. Monarhismul
Această erezie pleacă de la concepţia că nu poate exista decât un singur
Dumnezeu, deci o singură Persoană divină pentru că altfel nu am avea monoteism
ci politeism.
Susţinătorii acestei erezii vorb esc despre persoane divine, dar în încercarea
lor de a armoniza unitatea şi trinitatea lui Dumnezeu ei accentuează pe de o parte
unitatea lui Dumnezeu în detrimentul trinităţii, iar pe de altă parte, deşi vorbesc
despre Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, ei îi pr ivesc doar ca trei puteri sau 3 moduri de
manifestare a unicei Persoane divine.
După felul în care consideră aceste puteri sau moduri de manifestare ale
Persoanei divine unice, monarhienii se împart în două :
- monarhienii dinamici (ebioniţi)
- monarhieni modalişti (patripasieni)
Monarhienii dinamici în frunte cu reprezentantul lor cel mai de seamă,
ereticul Pavel de Samosata (ep. Anth) învaţă că există o singură persoană
dumnezeiască, Dumnezeu Tatăl. Fiul lui Dumnezeu, care în Revelaţie se mai
numeşte şi Logosul (Înţelepciunea lui Dumnezeu) nu este o persoană propriu -zis,
aparte de Dumnezeu Tatăl ci numai o putere a Tatălui şi acesta stă în acelaşi raport
cu Tatăl, în care stă raţiunea cu sufletul omenesc. Mai concret, aşa cum omul pierde
calitatea de om dacă se înlătură de la el raţiunea aşa şi Dumnezeu pierde calitatea
de Dumnezeu dacă se ia de la El Logosul.
În privinţa Duhului Sfânt, monarhienii dinamici au aceeaşi părere anume că
Sfântul Duh nu este o persoană divină ci numai o putere a Tatălui.
Monarhienii modalişti în frunte cu reprezentantul lor cel mai de seamă,
ereticul Sabelie (prezbitor la Roma) admiteau o „Treime” a Dumnezeirii, însă nu
una adevărată ci doar aparentă. Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt nu sunt decât 3 moduri
diferite în care se manifestă Dumnezeu. De aici rezultă, după spusele lui Sabelie că
în timpul când Dumnezeu există ca Tată, El nu există ca Fiu, sau ca Duh Sfânt; când
există ca Fiu, nu există ca Tată şi ca Duh Sfânt, etc.
Modalismul, pe lângă faptul că neagă Sfânta Treime, duce la o limitare a
Divinităţii, deoarece atunci când Divinitatea se manifesta ca Fiu întrupat, ea există
numai în lume, nu şi mai presus de lume.
Modalismul a fost combătut de Tertulian de Impolit, şi de Dionisie cel Mare,
episcopul Alexandriei. Aceştia însă în combaterea lor au mers uneori prea departe
în afirmarea că Fiul este deosebit de Tatăl şi au căzut în cealaltă extremă învăţând
că Fiul este după fiinţă inferior şi subordonat Tatălui. Dionisie cel Mare spunea că
Fiul se deosebeşte de Tatăl ca creatura de Creator. Dionisie a revenit mai apoi
asupra afirmaţiilor şi comparaţiilor sale, manifestându -şi întru totul credinţa
ortodoxă.
2. Subordinatianismul

15
 rezumate DOGMATICA

Subordinatianismul, ca părere teologică greşită, îl întâlnim încă prin secolul

II. De subordonatianismul au fost acuzaţi nu numai Ipolit, Origen şi Dionise cel
Mare ci şi Atenogora Teofil, Tertulian şi Lucian. Ca erezie însă, care a avut răsunet
mare şi un însemnat număr de adepţi şi care a produs tulburări în Biserică,
subordinatianismul, dus la extrem, apare numai în sec. IV sub formă de
- Arianism
- Macedonianism

1. Arianismul
Întemeietorul acestei erezii este Arie, un prezbitor din Alexandria.
Arianismul este o tendinţă nereuşită de a împăca raţional învăţătura despre Sfânta
Treime cu unitatea lui Dumnezeu. El începe să fie manifestat şi discutat în public
în anul 319.
Arie învăţa că există un singur Dumnezeu fără început şi mai presus de lume.
Fiind mai presus de lume El nu poate intra în contact cu lumea finită. Din această
cauză, când a hotărât să creeze lumea, a creat mai întâi din nimic o fiinţă deosebită
prin care a creat apoi întreg universul. Această fiinţă numită Fiul lui Dumnezeu a
fost creată pe de o parte în timp, deci nu este veşnică, iar pe de altă parte este creată
din nimic, nu din fiinţa Tatălui. Prin urmare a fost un timp când fiul nu există iar
Dumnezeu nu era Tatăl.
Consecinţele ce decurg de aici sunt următoarele:
1. Iisus Hristos nefiind de aceeaşi fiinţă cu Tatăl, nu este Dumnezeu cu
adevărat.
2. Pentru că este prima şi cea mai p erfectă creatură a Tatălui, El poate fi nu
mit Fiul lui Dumnezeu doar Fiu adoptiv şi nu în sensul adevărat al cuvântului.
3. Pentru că Dumnezeu a creat lumea prin El poate fi şi El numit Dumnezeu,
dar nu Dumnezeu adevărat ci un Dumnezeu prin participare şi pentru că a primit
din măreţia şi puterea creatoare a Tatălui poate fi şi El adevărat ca Dumnezeu.
4. Dacă Fiul este creatură şi poate fi numit Dumnezeu Arie punea pe picior
de egalitate pe Creator cu creatura Sa, ceea ce din punct de vedere logic este o
eroare iar din punct de vedere dogmatic este o erezie.
5. Dacă Dumnezeu a avut nevoie de o fiinţă intermediară pentru a crea lumea
înseamnă că Dumnezeu este limitat deci nu e o fiinţă absolută.
Sinodul I Ecumenic (325) a condamnat erezia lui Arie arătând c ă Fiul este
Dumnezeu adevărat, de o fiinţă cu Tatăl şi născut din veci. Uni i din membrii
sinodului nu voiau să admită termenul  pentru că el nu era folosit în Sf.
Scriptură şi fusese condamnat la Pavel de Samasala. Datorită Sf. Atan asie (diacon)
sinodul a adoptat acest termen prin care se exprimă deplin egalitatea şi
consubstanţiatitatea Fiului cu Tatăl. Prin el împreună şi în parte întreagă se arată
că există o unică Fiinţă divină pe care o au deodată Tatăl, Fiul (şi Sf. Duh), şi
dovedită acestui fapt, fiul nu este creatură ci „Dumnezeu adevărat din Dumnezeu
adevărat, născut iar nu făcut, cel de o fiinţă cu Tatăl prin care toate s -au făcut”.

16
 rezumate DOGMATICA

Dacă fiecare are Fiinţa divină întreagă şi deodată, atunci Fiul nu e subordonat
Tatălui ci e egal cu El.
Sfântul Spiridon s-a servit de o cărămidă, vrând să arate că după cum
cărămida constă din trei elemente: pământ, apă, foc şi totuşi e una la vedere tot aşa
şi în Sfânta Treime, deşi sunt trei Persoane, Ele sunt o singură fiinţă. Unii au
asemănat Sfânta Treime cu râul, apa şi izvorul, alţii cu soarele, raza şi lumina, alţii
cu trecutul, prezentul şi viitorul. Însă analogiile au fost folosite diferit în teologia
răsăriteană şi apuseană.
În Apus: Fericitul Augustin: raţiunea, voinţa, sentimentul – caracter
individualist.
În Răsărit: Părinţii Capadocieni: Tata, Mama, Fiul – analogia familiei –
caracter de conversiune pentru că ia în considerare relaţia antologice dintre
Persoanele Sfintei Treimi.

2. Macedonianismul
Episcopii întruniţi la Sinodul de la Niceea (325) nu s-au ocupat decât de
raportul dintre Fiul şi Tatăl, mulţumindu -se să fixeze în simbol doar mărturisirea
„credem în Duhul Sfânt”.
Macedonianismul este arianismul extins la Persoana Duhului Sfânt. Dacă
Fiul este creat, nici Duhul Sfânt nu putea să f ie necreat. Această concluzie a tras-o
Macedonie, fost episcop de Constantinopol (+362). Sfântul Duh era creatură şi
slujitor al Tatălui. Pentru că luptau împotriva Duhului Sfânt se mai numeau şi
pnermatomahi.
Pnermatomahii au fost comobătuţi de Sf. Atanas ie cel Mare, Vasile cel Mare,
Grigorie de Nazianz, Dodo, cel Orb etc. iar Sinodul II Ecumenic din Constantinopol
(381) condamnă macedoniaminismul declarând:
„Şi întru Duhul Sfânt Domnul de viaţă Făcătorul care de la Tatăl purcede,
acela ce împreună cu Tatăl şi cu Fiul este închinat şi mărit, Care a grăit prin
prooroci”.
C. Unitarianismul
Erezie ivită începând cu secolul XVI o dată cu apariţia protestanţilor când
au apărut şi persoane izolate care au negat adevărul despre Sf. Treime. Dintre
aceştia Faust Socinius a dat ereziei o organizare bine închegată. Adepţii lui se
numesc socineni sau unitarieni întrucât învaţă că Dumnez eu este numai o Persoană:
Tatăl. Învăţătura despre Sf. Treime nu ar fi cuprinsă în Sf. Scriptură şi ar contrazice
raţiunea. Iisus e un simplu om, născut în mod supranatural, trimis să mântuiască pe
oameni. După moarte, a fost luat la cer, iar Duhul Sfânt este o putere care sfinţeşte
pe om.
Astăzi martorii lui Iehova sunt cei mai virulenţi antitrinitoni.
4. Triteismul
Învaţă existenţa a trei Dumnezei. Triteismul separă fiinţa divină şi o repetă
după cele trei Persoane ajungând la trei dumnezei. Face deci tocmai contrariul de
ceea ce învaţă simbolul atanasian, de a nu împărţi fiinţa în Dumnezeu.

17
 rezumate DOGMATICA

Sistematizatorul acestei erezii a fost filozoful Ioan Filopan din Alexandria

(sec. VI) (filipanism).
Acesta învăţa că noţiunea de fiinţă înseamnă gen şi cele trei Persoane divine
au o fiinţă abstractă, după cum trei oameni au aceeaşi fiinţă sau substanţă umană,
dar nu în mod concret ci abstract. Fiecare Persoană posedă Fiinţa divină în mod
separat. Avem trei dumnezei şi Persoanele Sfintei Treimi nu pot exista una în alta.
După alţii în Dumnezeu mai există, pe lângă cele trei persoane încă şi Fiinţa
care îşi are existenţa proprie alături de persoane. Deci e vorba de tetrateism
(Damian, episcopul monofizit din Alexandria (578 -604)).
Pentru combaterea triteismului sau tetrateismului Biserica nu a avut nevoie
de hotărâri speciale, întrucât aceste erezii erau combătute prin Simbolul Nic o-
Constatinopolitan şi implicit condamnate prin Sinoadele I şi II ecumenice.
Cum însă aceste erezii s-au manifestat mai mult în Evul Mediu în Apus,
Biserica de aici a luat o atitudine directă şi energică împotriva lor, condamnându -
le la Sinodul IV Lateran (1215).

18
 rezumate DOGMATICA

VII Sfânta Treime în Sfânta Scriptură şi la Sfinţii Părinţi

Sfânta Scriptură conţine foarte multe dovezi care susţin Dogma Sfintei
Treimi:
- Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră - Facere 1,26 verbul
este la plural
- Sfânt, Sfânt, Sfânt este domnul Saraot... Isaia 6,3
- Teofania de la stejarul Mawri Facere 18,1-19
- Duhul Domnului este peste Mine, căci Domnul m -a uns să binevestesc
săracilor, M-a trimis să vindec pe cei cu inima zdrobită, să vestesc celor robiţi
liberare şi celor din lanţuri mântuire – Isaia 61,1.
- Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui şi al
Fiului şi al Sfântului Duh” – Matei 28,19
- Duhul Sfânt se va pogorî peste Tine şi puterea Celui Prea Înalt te va
umbri; pentru aceea şi Sfântul care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se
va chema – Luca 1,35
- Iar după ce s-a botezat Iisus, îndată a ieşit din apă şi iată cerurile I s -
au deschis şi a văzut Duhul lui Dumnezeu pogorându -se ca un porumbel şi viind
peste El. Şi iată glas din ceruri car e a zis: Acesta este Fiul Meu cel iubit întru
care bine au voit – Matei 3,16-17.
- Când va veni Mângâietorul pe care Eu îl voi trimite vouă de la Tatăl,
Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi pentru Mine –
Ioan 15,26.
- Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu şi
împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi – 2 Corinteni 13,13.
Simbolul Apostolic: Cred în Dumnezeu Tatăl atotputernic şi în Iisus
Hristos, unicul, Fiul lui, Domnul nostru. Cred şi în Duhul Sfânt.
Sfântul Atanasie: Trebuie să venerăm pe un Dumnezeu în Treime şi
Treimea în Unime, nici confundând Persoanele nici împărţind Fiinţa (contra
monarhianismului şi triteismului). Alta este persoana Tatălui, alta a Fiului şi alta
a Duhului Sfânt, totuşi una es te dumnezeirea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului
Duh, egală în glorie şi veşnică în maiestate.
Formula botezului: Se botează robul lui Dumnezeu (N) în numele Tatălui
şi al Fiului şi al Sf. Duh totdeauna acum şi pururi şi în vecii vecilor Amin.
Doxologia cea mică: Slavă Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh.
Cântarea „Lumină lină”: Lăudăm pe Tatăl, pe Fiul şi pe Sfântul Duh.
Sfântul Spiridon aduce ca exemplu cărămida care e compusa din – pământ,
apă, foc.
Folosind ideile filozofiei contemporane despre Logos şi prelucrându -le în
spiritul creştinismului, apologeţii identifică Logosul din acea filozofie cu Fiul lui
Dumnezeu. Prin aceasta ei au adus o oarecare înţelegere învăţăturii despre Fiul lui
Dumnezeu, întrucât ideea de Logos era bine cunoscută atât intelectualilor păgâni,
cât şi multor creştini. Dar în această expunere ei au făcut şi greşeli pentru că în
acest sistem filozofic (Filo) (stoici) Logosul reprezenta o punte între Dumnezeu şi
19
 rezumate DOGMATICA

lume, între absolut şi materie pentru a crea lumea. Astfel conducându -se după ideile
filosofice contemporane, ei pun naşterea Logosului în legătură cu crearea lumii
(Fiul inferior Tatălui nu are toate însuşirile Fiinţei dumnezeieşti).
În schimb alţi Sfinţi Părinţi au adus s ervicii mari pentru precizarea şi
lămurirea învăţăturii despre Sfânta Treime. Aceasta s -a putut realiza prin
prelucrarea mărturiilor trinitare revelate, prin crearea unui vocabular adecvat
precum şi folosind analogii. Astfel: Sf. Spiridon al Trimitundei s -a servit de o
cărămidă vroind să arate că după cum cărămida constă din trei elemente: pământ,
apă şi foc şi totuşi e una la vedere tot aşa şi în Sfânta Treime, deşi sunt Trei
persoane, ele sunt o singură fiinţă.
Unii au asemănat Sf. Treime cu râul, apa şi izvorul, soarele, raza şi lumina,
trecutul, prezentul şi viitorul.
Sinodul I Ecumenic de la Niceea (325) afirmă că Tatăl şi Fiul sunt de o fiinţă
(→Arie).
Sinodul II Ecumenic din Efinopol (381) afirmă că Duhul Sfânt e de o fiinţă
cu Tatăl şi cu fiul (→Macedonie).
Sf. Atanasie cel Mare – Contra arienilor
Sf. Vasile cel Mare – Contra lui Eunamie / Despre Duhul Sfânt
Sf. Grigorie de Nyssa – Contra lui Eunomie
Sf. Grigorie de Nazianz – Cele 5 cuvântări
Didim cel Orb – Sf. Treime.
Versete ale Sf. Părinţi despre Sfânta Treime.
Pentru susţinerea dogmei Sf. Treimi Sfinţii Părinţi au fost nevoiţi să creeze
anumite expresii şi cuvinte
Astfel:
1. La unitatea Sf. Treimi se referă cuvintele: esenţă – fisis, fiinţă – ausia,
natură – esentia, substanţă – substantia natura.
2. La Treime (Persoane) se referă cuvintele: postas (este substanţa care nu e
parte dintr-un tot (mâna, piciorul) – postasis, persoană – prosopan, subzistenţă
(persoana, subsistenţia).

A. Explicarea terminologiei trinitare

Pentru a lămuri dogma Sfintei Treimi, care afirmă că Dumnezeu este unic
după fiinţă dar întreit în persoane, Sfinţii Părinţi trebuiau să lămurească pe înţelesul
tuturor ce însemnau cuvintele: fiinţă şi persoană.
De aceea expresiile create pentru expunerea dogmei Sf. Treimi se referă
unele la unitate, altele la Treime. Unele la ceea ce e comun celor trei Persoane,
adică la Fiinţa lor, altele la ceea ce este particular, adică la persoane.
A. La unitate se referă cuvintele: esenţă, fiinţă, substanţă, natură.
B. La Treime se referă cuvintele: persoană, ipostas, subzistenţă.
Cuvântul esenţă înseamnă fondul, baza unei realităţi, ceea ce face ca un lucru
să fie el şi nu altceva.

20
 rezumate DOGMATICA

La Aristotel există: esenţă concretă, adică existenţa individuală şi esenţă

abstractă, adică natură specifică realizabil ă în mai mulţi indivizi de aceeaşi specie,
ceea ce e comun în toate.
Dacă Sfinţii Părinţi, căutând să explice Sf. Treime ar fi luat cuvântul ****
în primul înţeles, ei ar fi ajuns la Triteism. Învăţând că existenţa individuală este
esenţa lui Dumnezeu ar fi trebuit să spună că există trei Dumnezei.
Dacă l-ar fi luat în înţelesul al doilea (abstract) trebuiau să admită că cele
trei Persoane divine participă la esenţă ori parţial ori complet. Astfel, dacă fiecare
Persoană divină ar primi numai o parte din esenţa abstractă, atunci Fiinţa
dumnezeiască s-ar împărţi între persoane, iar dacă o Persoană Dumnezeiască ar avea
întreaga fiinţă cu excluderea celorlalte, atunci n -ar mai avea toate persoanele fiinţa
în comun.
Sfinţii Părinţi însă nu au tras co ncluziile acestea din cuvântul ****. Ei au
respins Triteismul şi au învăţat că cele trei Persoane, fiind veşnice au una şi aceeaşi
esenţă. Esenţa lor nu este împărţită şi ele nu o au numai parţial ci total. Oamenii au
toţi aceeaşi esenţă, dar ea se repetă în fiecare individ. La Dumnezeu însă nu se
repetă ci există o singură dată în cele trei Persoane. Deci unitatea ei este concretă.
Aceeaşi Fiinţă este întreagă la fiecare din Persoanele Sf. Treimi.
Cuvântul ******* arată nu numai că Fiinţa dumnezeiască comu nă celor 3
Persoane, ci arată totodată şi unitatea Fiinţei lor. Dar cuvântul ****** mai arată şi
deosebirea dintre Persoanele divine, deoarece nimeni nu poate fi deofiinţă cu el
însuşi ci pentru aceasta e nevoie de altcineva cu care să fie deofiinţă.
Pentru exprimarea esenţei sau Fiinţei lui Dumnezeu s -au folosit în mod
amestecat o bună parte de vreme cuvintele: *****, ****. Astfel la sinodul din
Alexandria 362 s-a ajuns la concluzia că deşi reprezentanţii Bisericii Apusene şi ai
celei Răsăritene folosesc cuvinte diferite pentru a exprima adevărul despre Sf.
Treime, totuşi în fond credinţa lor este aceeaşi. Acelaşi adevăr îl exprimă atât
orientalii care spun că în Dumnezeu este o esenţă (fiinţă) şi trei ipostasuri, cât şi
occidentalii care spun că Dumnezeu este un ipostas şi Trei Persoane.
Sf. Vasile cel Mare explică însă deosebirea dintre termenii ***** şi *****
arătând că pentru dogma de la Niceea fiind vorba despre unitatea Fiului cu Tatl este
propriu termenul ***** iar ******* arată dogma trinitară.
Sf. Vasile cel Mare ca şi ceilalţi capadocieni de altfel, vorbind despre Sf.
Treime, fac deosebire între ***** şi ****** arătând că Dumnezeu este o esenţă dar
trei ipostasuri.
Astfel s-a ajuns cu timpul ca *** şi ******* să aibă înţelesuri deosebite.
Primul referindu-se la Fiinţa divină, al doilea la Persoanele Sf. Treimi.
2. Substanţa e identică cu esenţa. Acest cuvânt însă mai are 2 sensuri:
a) subiectul însuşirilor (sau o bază pe care stau înrădăcinate însuşirile)
b) esenţa ce există într-un lucru subzistent în sine şi pentru sine – un lucru
ce nu are existenţa în alt subiect (mare nevoie), în acest sens esenţa este opusă
însuşirilor sau accidenţilor care pentru a exista au nevoie de o fiinţă în care să existe
ca subiect.

21
 rezumate DOGMATICA

3. Natura este considerată de cele mai multe ori ca sinonimă cu esenţa.

Natura, esenţa sau substanţa este materialul din care constă o realitate. Exemplu:
lemnul este natura din care e făcută masa.
În limba română cuvintele esenţă, natură şi substanţă sunt redate prin
cuvântul fiinţă. De aceea când vorbim despre unitatea lui Dumnezeu zicem că
Dumnezeu este unul în fiinţă, iar despre Fiul zicem că este de o fiinţă cu Tatăl.

B. Termenii ce se referă la ipostasuri (Treime).

Ipostas, subzistenţă, persoană

1. Ipostasul – este substanţa care nu e parte dintr-un tot (exemplu: mâna,

piciorul) ci o substanţă individuală completă.
- este felul de a fi al naturii
- este forma de a exista al naturii
- este proprietarul, subiectul sau purtătorul naturii.
2. Subzistenţa este felul de a exista al substanţei. Prin urmare este egală cu
ipostasul.
3. Persoana este un ipostas de natură raţională.
- ipostasul e numele comun pentru toate existenţele individuale, fie ele
raţionale, fie neraţioanle.
- persoana e numele pentru ipostasurile raţionale.
În teologia actuală, cuvântul persoană e identic cu ipostas, exemplu: zicem
că Dumnezeu e în trei ipostasuri, sau în hritologie, vorbim de „uniunea personală”
sau „ipostatică” a celor două naturi.
Termenii înşiraţi mai sus se aplică la Dumnezeu, dar numai prin analogie.
Aşa au făcut Sfinţii Părinţi şi aşa au făcut şi fac toţi teologii. Dumnezeu nu este
nici natura, nici persoana în sens creat. El e ceva asemănător naturii şi persoanei
dar într-un mod absolut excluzând orice imperfecţiune.
Dumnezeu este El însuşi Dumnezeirea. Dumnezeu este o substanţă realizată,
dar nu în sensul că e suportul unor accidenţi, căci în cazul acesta nu ar fi perfect.
Fiinţa Sa aparţine întreagă celor 3 Persoane, fără însă a se multiplica. Ea le aparţine
într-un mod nepriceput de noi.

22
 rezumate DOGMATICA

VIII Îngerii, chipuri pline de lumină în ascultarea lui Dumnezeu

Îngerii sunt fiinţe spirituale, personale, mărginite dar superioare oamenilor,

create de Dumnezeu spre a-I fi „duhuri slujitoare”, adică trimişi ai lui Dumnezeu
către oameni, pentru a le vesti acestora voia Sa şi pentru a se bucura de fericirea
deplină.
Principalele probleme care se pun în legătură cu lumea spirituală se referă la
existenţa, originea, natura şi menirea îngerilor.
1. Existenţa îngerilor. Singura cale de cunoaştere neîndoielni că a existenţei
îngerilor este Revelaţia dumnezeiască.
Sfânta Scriptură de la cea dintâi carte a ei până la ultima, învaţă în modul
cel mai lămurit despre existenţa reală a îngerilor.
„La început a făcut Dumenezeu cerul şi pământul” a fost interpretat de S f.
Vasile cel Mare ca făcând referire la lumea spirituală prin cuvântul cer şi la lumea
materială prin cuvântul pământ.
După scoaterea din rai a primilor oameni:
a) îngerii păzeau drumul spre pomul vieţii (Gen 3,24)
b) un înger a oprit pe Avrram de a jertf i e fiul său Isaac (Gen 22,11)
c) Iacob vede în vis îngeri ai lui Dumnezeu suind şi coborând pe o scară între
cer şi pământ Gen 28, 12-13
În Noul Testament se expune şi mai clar adevărul existenţei îngerilor:
a) Îngerul Gavriil anunţă preotului Zaharia naşterea înnaintemergătorului lui
Iisus Hristos (Lc. 1,11-13)
b) acelaşi înger vesteşte Sf. Fecioare Maria naşterea Mântuitorului (Lc. 1,28)
c) un înger încunoştinţează pe dreptul Iosif despre întruparea cea mai presus
de fire a lui Iisus (Mt. 1,20) şi alte evenimente legate
d) un înger se arată păstorilor de lângă Betleem şi corurile îngerilor cântă
mărire lui Dumnezeu la Naşterea Mântuitorului (Lc. 2,9 -13)
e) îngerii slujesc lui Iisus după ispita din pustie Mt. 4,11
f) şi tot un înger îl întăreşte în grădina Ghetismani Lc. 22,43
g) îngerii vestesc mironosiţelor Învierea (Mt. 28,2 -8)
h) un înger se arată apostolilor la Înălţare şi le anunţă venire întru mărire a
Mântuitorului
i) un înger scoate din temniţă pe Apostoli.
După concepţia păgână, panteis tă ori dualistă, spiritele sau demonii sunt
numai emanaţii din Dumnezeu. După învăţătura Sf. Scripturi însă îngerii sunt
creaturi ale lui Dumnezeu.
Barnaba: „cele două căi ale vieţii omului, calea luminii şi calea întunericului,
sunt stăpânite una de îngerii luminii şi cealaltă de îngerii satanei”.
Herma: „îngerii au în grijă lumea, Biserica şi pe oameni”.
Sf. Ignatie Teoforul: „în lumea îngerilor există o anumită ierarhie.”
2. Originea îngerilor. Ca şi întreaga lume, îngerii sunt creaţi de Dumnezeu
dinnimic, nu din ceva preexistent şi nici din sine. Biserica învaţă că mai înainte de

23
 rezumate DOGMATICA

toate a produs Dumnezeu, din nimic numai prin cugetarea Sa toate puterile cerului,
ca pe nişte lăudători străluciţi ai măririi Sale (Mart. Ord. I, 18).
Textul de la Facere „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” a fost
interpretat de Sf. Vasile cel Mare ca făcând referire la lumea spirituală, prin
cuvântul „cer” şi la lumea materială prin cuvântul „pământ”.
Mai mult Sfânta Scriptură vorbeşte în mod special despre origine a îngerilor
arătând că au fost creaţi de Dumnezeu:
„Numai Tu eşti Domn şi numai Tu ai făcut cerurile, cerurile cerurilor şi
toată oştirea lor, pământul şi toate cele de pe el” – Neem. 9,6
Printr-însul (prin Fiul) au fost făcute toate, în ceruri şi pe pămân t, cele
văzute şi nevăzute, fie tronuri, fie domnii, fie căpetenii, fie stăpâniri. Toate s -
au făcut prin El şi pentru El. Col. 1,16.
În Simbolul credinţei se spune că Dumnezeu este „Făcătorul cerului şi al
pământului, văzutelor tuturor şi nevăzutelor.
În ce priveşte timpul în care au fost creaţi îngerii Sfânta Scriptură conţine
suficiente temeiuri pentru punerea creării lor înainte de crearea lumii văzute. Că au
fost create înainte de om, rezultă din aceea că ispititorul care se înfăţişează primilor
oameni ca şarpe, nu poate fi decât un duh căzut, văzut sub formă de şarpe.
Părerea dominantă printre Sfinţii Părinţi este aceea că îngerii potrivit
primelor cuvinte ale genezei: „La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” au
fost creaţi înainte de lumea mater ială.
3. Natura îngerilor. Îngerii sunt duhuri pure, adică imateriale şi
necorporale, mult inferioare lui Dumnezeu, superioare omului dar, mărginite şi
nemuritoare. Sfânta Scriptură îi numeşte duhuri.
Nu sunt oare toţi (îngerii) duhuri slujitoare?
Fiind spirite, îngerii sunt nevăzuţi dar după voia lui Dumnezeu şi într -u
îndeplinirea slujbei lor pot lua, formă omenească, pot vorbi omeneşte, pot mânca
apărând uneori îmbrăcaţi şipurtând aripi.
Numai Dumnezeu, este omniprezent. Ei nu pot fi în acelaşi timp în m ai multe
locuri, căci atunci când sunt în cer nu sunt şi pe pământ şi invers. Totuşi se mişcă
cu o uşurinţă neînţeleasă de om dintr -un loc într-altul.
Starea morală, actuală a îngerilor este una de sfinţenie şi impecabilitate, dar
nu prin însăşi natura lor ci prin harul divin, Biserica învaţă că îngerii „s -au întărit
prin harul lui Dumnezeu pentru totdeauna, fiindcă ei nu s -au unit cu Lucifer, ca să
se ridice împotriva lui Dumnezeu. De aceea au şi primit acest har aşa încât ei nu
pot să păcătuiască. Însă aceasta nu după firea lor, ci după harul dumnezeiesc. Mart.
Ort. 1,20
a) Numărul îngerilor şi ierarhia cerească.
Sfânta Scriptură vorbeşte despre tabere de îngeri (Geneza 32,1 -2), de zeci de
mii şi milioane de milioane de îngeri (Daniel 7,10); mulţime de oaste cerească (Luca
2,13); legiuni de îngeri (Matei 26,53).
Îngerii sunt împărţiţi în 9 cete grupate în trei clase: (Sf. Scriptură + Dionisie
Areopagitul).
I. Serafimi, Heruvimi, Scaune
24
 rezumate DOGMATICA

II. Domnii, Puteri, Stăpânii

III. Începătorii, Arhangheli şi Îngeri.
4. Menirea îngerilor. Menirea îngerilor este preamărirea lui Dumnezeu în
cunoaştere, dreaptă şi în necondiţionată împlinire a voinţei Sale; câştigându -şi prin
aceasta fericirea veşnică.
Îngerii răi. Nu toţi îngerii au rămas în comuniune morală cu Dumnezeu ci
unii s-au abătut de la menirea lor devenind îngerii răi, duhuri necurate.
Prin urmare:
a) îngerii răi nu constituie un principiu al răului de sine stătător (existenţa
lor nu implică un dualism antologic).
b) îngerii răi sunt şi ei creaturi ale lui Dumnezeu însă n-au fost creaţi răi ci
buni.
c) răutatea diavolului a provenit din abuzul libertăţii lor.
Autorul răului = diavolul
Diavolul zice Fericitul Augustin este spirit necurat, el este bun ca spirit şi
rău ca necurat; este spirit prin natură şi necurat prin păcat; dintre aceste două
însuşiri prima o are de la Dumnezeu, a doua chiar de la diavolul.

IX Căderea în păcat a omului şi consecinţele ei

25
 rezumate DOGMATICA

Călcând voia lui Dumnezeu şi căzând în păcat protopărinţii neamului

omenesc n-au rămas în starea morală de comuniune cu El cu Dumnezeu. Pierderea
fericirii din starea primordială s -a răsfrânt şi asupra tuturor urmaşilor lor naturali.
Creat după chipul lui Dumnezeu şi fiind din fire bun, omul era menit să
ajungă la asemănarea cu Dumnezeu prin rămânerea şi persistentă, conştientă şi
voluntară în bine, prin dezvoltarea şi întărirea virtuţii, adică prin ducerea la
desăvârşire morală a curăţiei şi nevinovăţiei sale naturale.
Cel care a priit porunca direct de la Dumnezeu a fost Adam care a î mpărtăşit-
o Evei, căci din discuţia cu şarpele reiese că ea cunoştea bine conţinutul poruncii.
Împins de invidie, diavolul se arată în chipul şarpelui şi prin uneltiri viclene
reuşeşte să determine pe om la călcarea poruncii dumnezeieşti. Şarpele se adrese ază
Evei. La îndemnul Evei, Adam săvârşeşte acest păcat.
După săvârşirea păcatului se trezi şi conştiinţa vinovăţiei: „şi au cunoscut că
erau goi”. În bunătatea Sa Dumnezeu voi să readucă pe om la adevărata lui cale
apropiindu-se de ei şi strigându-i „Adame, unde eşti?” nu pentru că nu ştia tot ce
făcuse şi unde se ascunsese ci pentru a-i da putinţa de mărturisire a păcatului şi de
căinţă sinceră, condiţie necesară iertării. Adam nu îşi recunoaşte vina, ci numai
ruşinea „sunt gol şim-am ascuns”. Când Dumnezeu îi arată vina, Adam încearcă să
o atribuie femeii şi s-o răsfrângă chiar asupra lui Dumnezeu: „Femeia pe care mi -
ai dat-o să fie cu mine, aceea mi-a dat din pom şi am mâncat. La rândul ei, femeia
aruncă vina pe şarpe, care nu mai este întrebat fiindcă p entru el nu mai exista
posibilitatea căinţei şi iertării.
După interogatoriu, care lămureşte definitiv situaţia, urmează îndată
blestemul asupra şarpelui, apoi pentru oameni cea dintâi vestirii a mântuirii
(protoevanghelist) şi dictarea pedepsei meritate.
Consecinţele căderii din voia lui Dumnezeu apar imediat după păcat şi
se răsfrâng asupra omului întreg, suflet şi trup, şi asupra condiţiilor de viaţă!
a) pierderea nevinovăţiei, dreptăţii şi sfinţeniei originare prin care omul era
în comuniune cu Dumnezeu căci după cum nu poate exista însoţire între dreptate şi
fărădelege între lumină şi întuneric, tot aşa între Dumnezeu şi starea de păcat.
a 1 – stricarea acestei comuniuni implică pierderea harului divin şi moartea
spirituală
a 2 – pierderea dreptăţii şi a sfinţeniei naturale aduce după sine stricarea
integrităţii şi perfecţiunii originare a puterilor sufleteşti ale omului adică
întunecarea chipului lui Dumnezeu în om, arătată în întunecarea raţiunii, în
pervertirea inimii (a sentimentului) şi în slăbirea voinţei (care se orienta înainte
spre Dumnezeu).
b) Asupra trupului, păcatul a adus suferinţe de tot felul, neajunsuri şi în
sfârşit moarte fizică.
Prin păcat, nu numai că omul a murit sufleteşte, dar a devenit şi muritor
trupeşte supus legii naturale de descompunere. Trupul u se mai supune sufletului ci
înclină spre stricăciune.

26
 rezumate DOGMATICA

c) Prin păcat s-au modificat şi condiţiile extreme de viaţă ale omului. În

această privinţă, căderea a dus la alungarea din Eden, la blestemarea pământului şi
la limitarea stăpânirii omului asupra animalelor şi a naturii.

X Pregătirea omenirii pentru primirea Mântuitorului la

iudei şi la popoarele păgâne.

27
 rezumate DOGMATICA

Venirea lui Mesia se face la „plinirea vremii” atunci când pregătirea omenirii
de către Providenţa divină pentru primirea mântuitorului se împlinise.
În lumea păgână oamenii au fost pregătiţi pentru mântuire în chip natural
prin legea morală naturală, manifestată în conşti inţă prin care se păstra şi se nutrea
înclinaţia spre adevăr şi bine, spre Dumnezeu.
Cele nevăzute ale lui Dumnezeu, adică veşnica lui putere şi dumnezeire
se văd de la facerea lumii din făpturi, aşa ca ei să fie fără cuvânt de apărare.
Romani I, 19,20
Păgânii care nu au lege din fire fac ale legii, ac eştia neavând lege îşi sunt
Sieşi lege. Romani 2,14
Activitatea de pregătire a mântuirii cuprinde pe toţi oamenii: În acest sens
Sf. Scriptură zice despre Cuvântul că „era lumina cea adevărată, care luminează
pe tot omul ce vine înlume””. Ioan 1,9
Că Orientul păgân aştepta un mântuitor şi că se cunoştea chiar timpul şi locul
apariţiei lui o dovedeşte şi venirea magilor la naşterea Domnului. Totodată rapida
răspândire a creştinismului printre păgâni.
Pregătirea pentru primirea Mântuitorului la iudei
Vestea naşterii Mântuitorului avea să se facă încă din Vechiul Testament,
încă din momentul căderii.
„Duşmănie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei
aceea va zdrobi capul tău iar tu vei înţepa călcâiul ei” Facere 3,15
Făgăduinţa despre venirea unui Mântuitor este însă mereu întărită începând
cu Avraam (părintele iudeilor).
„Întru tine se vor binecuvânta toate neamurile” Facere 12,3; 18,18.
Aceeaşi făgăduinţă o întăreşte Dumnezeu lui I saac fiul lui Avraam Întru
sămânţa ta se vor binecuvânta toate neamurile (Fc. 28,14)
Însuşi Moise reaminteşte făgăduinţele mereu reînnoite, făcute de Domnul
poporuluiales prin patriarhii şi strămoşii lui spunând:
„Proroc din mijlocul tău şi din fraţii tăi asemenea mie, îţi va ridica
Domnul dumnezeul tău, pe Acela să-L ascultaţi”. (Dt. 18,15)
Prin profeţi decoperirile dumnezeieşti cu privire la mântuire şi la modul
împlinirii ei devin tot mai numeroase şi mai precise:
„Iată Fecioara va lua în pântece şi va n aşte fiu şi vor chema numele lui
Emanuel”. Isaia 7,14
„Şi tu Betleeme Efrata, cu nimic nu eşti mai mic între miile lui Iuda, căci
din tine vor ieşi Stăpânitor peste Israel, iar obârşia Lui este dintru început, din
zilele veşniciei.” Mih. 5,1
„Bucură-te foarte, fiica Sionului, veseleşte-te fiica Ierusalimului căci
iată, împăratul tău vine la tine drept şi biruitor, smerit şi călare pe asin; pe
mânzul asinei”. Zaharia 9,9
„Duhul Sfânt se va pogorî peste tine, iar puterea Celui Preaînalt te va
umbri, iar Sfântul ce se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema.” Luca
1,36.
28
 rezumate DOGMATICA

XI Unirea ipostatică şi urmările ei

29
 rezumate DOGMATICA

Unirea între Fiul său Cuvântul lui Dumnezeu şi firea omenească în Iisus
Hristos poartă numele de unire ipostatică. Această unire este neîmpărţită şi
nedespărţită, neamestecată şi neschimbată, aşa cum a definit dogma Sinodului VI
Ecumenic de la Calcedon, ceea ce însă constituie o mare taină. Această unire se
realizează prin perihoreză, prin întrepătrundere reciprocă.
Acum Iisus Hristos este Dumnezeu adevărat şi om adevărat, Dumnezeu -Om
cu 2 firi, dumnezeiască şi omenească unite într -o singură persoană sau Ipostas,
persoana lui Dumnezeu Cuvântul Dogmei.
Din conţinutul dogmei despre unirea ipostatică privită în raport cu Sf. Treime
trebuie subliniate următoarele:
1. În Iisus Hristos întreaga fire dumnezeiască s -a unit ipostatic cu firea
omenească, totuşi nu S-a întrupat întreaga Sf. Treime ci doar a doua Persoană a
Ei.
2. Prin întrupare nu s-a produs nici o schimbare în Sfânta Treime.
Unirea Ipostatică începe în momentul zămislirii Fiului ca om şi rămâne
pentru veşnicie, fără nici o schimbare, fără nici o întrerupere .
Urmările unirii ipostatice sunt:
1. Comunicarea însuşirilor în virtutea căreia, dată fiind unitatea persoanei în
Iisus Hristos, firii dumnezeieşti i se atribuie însuşiri omeneşti şi firii omeneşti
însuşiri dumnezeieşti.
Sfânta Scriptură spune despre Iisus Hristos Dumnezeu că a câştigat Biserica
cu propriul Său Sânge (Facere 20,28) că a pătimit (Evrei 5,8) că prin moartea Lui a
venit împăcarea cu Tatăl (Rm 5,10) sau despre Iisus Hristos omul că este venit din
cer (I Cor 15,48) că iartă păcatele (Luca 5,24), că va judeca pe vi şi pe morţi (Mt.
25,31).
2. Îndumnezeirea firii omeneşti în I isus Hristos înseamnă ridicarea ei la cel
mai înalt grad al perfecţiunii pentru ea, dar fără să -şi piardă calităţile proprii.
Adică firea umană primeşte, prin unirea personală cu Cuvântul, daruri care
o înaltă până la limita dincolo de care, dacă ar trece, ar înceta de a mai fi umană.
3. Lipsa de păcat. Având ca purtător persoana Cuvântului, voinţa omenească
este dumnezeieşte călăuzită sau povăţuită încât devine absolut inaccesibilă
păcatului.
Sf. Scriptură „mărturiseşte lipsa de păcat a lui Iisus Hristos n umindu-L
„Sfânt” încă înainte de a se naşte:
Sfântul care se va naşte din tine, Fiul lui Dumnezeu se va chema. Luca
1,35
Tot aşa şi lipsa de păcat, Ioan 8,46
Care dintre voi Mă vodeşte de păcat?
4. Lui Iisus Hristos li se cuvine o singură închinare, adorare atât după
Divinitate cât şi după Omenitatea Sa.
Toţi să cinstească pe Fiul precum cinstesc pe Tatăl. Cine nu cinsteşte pe
Fiul nu cinsteşte nici pe Tatăl care L-a trimis. (Ioan 5,22-23)

30
 rezumate DOGMATICA

Şi Dumnezeu L-a preaînălţat şi l-a dăruit Lui numele care este peste orice
nume, ca în numele lui Iisus, tot genunchiul să se plece, al celor cereşti şi al
celor pământeşti.
5. Fecioara Maria este cu adevărat Născătoare de Dumnezeu.
Sensul dogmei nu este că Fecioara Maria a născut firea divină, lucru
imposibil ci că ea a născut pe Dumnezeu Omul. Feciaora n -a născut un om simplu
ci pe Dumnezeu întrupat care, după cum observă Sf. Ioan Damaschin, nici nu Şi -a
adus trupul din cer, nici nu L-a creat din nimic ci L-a luat din Maica Lui, în chip
minunat, şi S-a născut din ea mai presus de fire.
În Iisus Hristos există două voinţe şi două lucrări.

31
 rezumate DOGMATICA

XII Terminologia dogmei hristologice. Controverse şi

erezii hristologice

Cu adevărat mare este taina creştinităţii: Dumnezeu S -a arătat în trup (1.

Tim. 3,16) pentru a arăta că dogma hristologică nu va putea fi pătrunsă niciodată
deplin de mintea omenească şi de cuvânt.
Ereziile hristologice pot fi împărţite în trei categorii:
1. cele care se referă la divinitatea lui Iisus Hristos
2. cele care se referă la umanitatea Lui
3. cele în legătură cu unirea ipostatică
1. Erezii referitoare la divinitatea Mântuitorului:
1. Ereziile care tăgăduiau cu totul divinitatea Mântuitorului considerându -
L simplu om.
- Corint şi Ebion – de Apostolul Ioan în evanghelia sa
- Carpocrat, Teodot, Artimon – de Irineu, Tertulian, Ipolit (sec. II)
- Pavel de Samasada – sinoadele de la Antiohia 264 şi 270 (sec. III)
2. Arianismul şi Semiarianismul – după care Iisus Hristos este Fiul întrupat
al lui Dumnezeu, dar nu este născut din Tatăl şi nu e deofiinţă cu El, ci numai cea
mai perfectă şi cea dintâi dintre creaturi.
- condamnat la Sinodul I Ec. (325) şi de marii teologi din secolul IV şi V.
3. Ereziile patripasiene sau antritrinitare după care Dumnezeu există numai
într-o singură Persoană sub trei numiri şi înmanifestare întreită şi S -a întrupat şi a
pătimit nu Fiul cel Unul Născut şi Cuvântul Lui Dumnezeu ei întreaga Sf. Treime.
2. Erezii referitoare la omenitatea Mântuitorului
1. Dochetismul şi gnoticismul (privitoare la trupul Mântuitorului)
- plecând de la ideea că trupul sau orice înveliş material ar fi nedemn pentru
Divinitate, învăţau că Iisus Hristos n -a avut trup real ci numai un trup aparent
(Simon Mogul, Menandru, Marcion)
- unii dintre gnostici, apolinarişti, valentinieni recunoaşteau Mântuitorului
un trup real, dar nu asemenea trupului nostru, ci trup spiritual ceresc, pe care nu l -
a luat din Fecioara Maria, ci cu care a trecut numai prin sânu l ei sau un trup material
însă superior trupului omenesc.
- au fost combătute de Ignatie Teoforul, Sf. Irineu, Tertulian
2. Ereziile privitoare la sufletul Mântuitorului socoteau că, în Hristos,
sufletul omenesc a fost înlocuit cu divinitatea Sa, sau că sufletul Mântuitorului nu
este întreg, ci numai sulfet senzitiv, lipsindu -i partea raţională, sau spiritul locul
căruia l-a luat Logosul divin.
- iniţiate de Lucian şi de arieni şi susţinute de Apolinarie au fost combătute
în sinoadele din Alexandria 362 Rama 373 şi la Sinodul II Ec. 381, dar şi de Sf.
Atanasie cel Mare, Sf. Grig. Teologul, Sf. Grig de Nyssa sau Augustin.
3. Erezii în legătură cu Naşterea Mântuitorului din Fecioara Maria (Cerinţi,
Gibon, Carpocrat) după care Iisus s -ar fi născut pe cale naturală din Iosif şi Maria.
3. Erezii referitoare la unirea ipostatică

32
 rezumate DOGMATICA

Nestorianismul, monofizitismul, monotelismul, adopţianismul.

1. Nestorianismul desparte cele 2 firi ale lui Iisus Hristos, admiţând nu numai
2 Firi ci şi 2 persoane deosebite, una dumneze iască şi una omenească
(dioprosopism)
Consecinţe:
A – Dumnezeu Fiul sau Logosul nu s-a unit ipostatic cu firea omenească
B – Din Fecioara Maria s-a născut numai omul Hristos, deosebit de Logos cu
care a convieţuit numai în unire morală.
C – Logosul a locuit în omul Hristos ca într-un templu, ca în Moise sau în
profeţi şi l-a părăsit la patimi lăsând să moară omul.
D – Iisus Hristos este astfel numai purtător de Dumnezeu (teoforos) nu
adevărat Dumnezeu – om
E – Iar Fecioara Maria nu mai este Născătoare de Du mnezeu (teotokos) sau
născătoare de Hristos (Hristokotokos).
Erezia a fost combătută de Sf. Chiril al Alexandriei şi condamnată la Sinoade
din Roma, Alexandria şi de Sin. III Ec. (Efes 43).
2. Monofizitismul susţinută de Eusibie afirma existenţa unei singu re naturi
în Iisus Hristos, anume a celei dumnezeieşti. În acţiunea lui de combatere a lui
Nestorie, Eutihie cade într-o extremă opusă.
3. Monotelismul (prima jumătate a secolului VII) – dezvoltarea
monofizitismului.
După aceasta erezie în Iisus Hristos ar exista o singură voinţă şi o singură
lucrare.
4. Adopţianismul – formă târzie a nestorianismului (sec. 8) învaţă că Iisus
Hristos, după omenitatea Sa nu este Fiu propriu al Tatălui, ci numai fiu adoptiv,
adică după har. Prin aceasta se despărţeau, ca în c azul nestorianismului, cele 2 firi
de Mântuitorul.

XIII Sensul chenozei în iconomia mântuirii

33
 rezumate DOGMATICA

Fiului lui Dumnezeu S-a pogorât şi S-a întrupat pentru mântuirea neamului
omenesc „Cu adevărat mare este taina creştinătăţii: Dumnezeu s -a arătat în
trup”. (I Tim. 3,16). Viaţa Mântuitorului poate fi împărţită în 2 stări:
- una a umilinţei sau a „deşertării” (kenosis )
- şi alta a preamăririi.
Starea umilinţei începe la întrupare şi durează toată viaţa culminând cu
moartea pe cruce. Starea preamăririi începe după moarte şi cuprinde pogorârea la
iad, învierea, înălţarea şi şederea de-a dreapta Tatălui.
Locul scripturistic (clasic – al chenozei) pentru cele 2 stări este cel de la
Filipeni 2,6-11:
„Care Dumnezeu fiind în chip, n-a socotit o ştirbire a fi El întocmai ca
Dumnezeu, ci s-a deşertat pe Sine, chip de rob luând, făcându -se asemenea
oamenilor, şi la înfăţişare aflându -se ca un om; s-a smerit pe Sine, ascultător
făcându-se până la moarte, şi încă moarte pe cruce. Pentru aceea şi Dumnezeu
L-a preaînălţat şi i-a dăruit Lui nume care este mai presus de orice nume, ca
întru numele Lui tot genunchiul să se plece al celor cereşti şi al celor pământeşti
şi al celor dedesubt. Şi să mărturisească toată limba că Domn este Iisus Hristos,
întru slava lui Dumnezeu Tatăl”.
Fiind deofiinţă cu Tatăl, Iisus putea să se arate în omenitate cu mărirea şi
puterea dumnezeiască, însă pentru mântuirea noastră a voit să ia chip de rob şi
trecând prin patimă şi săvârşind mântuirea noastră să intre ca mântuitor în mărirea
lui Dumnezeu şi stăpânirea tuturor.Mărirea în care intră Hristos prin moarte este
propria lui mărire veşnică (Ioan 17,22) de care se împărtăşeşte acum şi firea
omenească. Astfel, urcarea lui la Tatăl, este o întoarcere la Tatăl (Ioan 16,28).
Sfântul Ioan Damaschin spune: „prin Întruparea Cuvântului, nici
Cuvântul n-a ieşit din graniţele dumnezeirii Sale şi nici din măririle Sale
proprii, demne de Dumnezeu şi nici trupul, pentru că s-a îndumnezeit nu şi-a
schimbat firea lui şi însuşirile lui fireşti. Dar activitatea lui omenească n -a fost
lipsită de activitatea Lui dumnezeiască, iar activitatea Lui dumnezeiască n-a
fost lipsită de activitatea Lui omenească, ci fiecare e ste considerată împreună
cu cealaltă”.
Sfântul Apostol Pavel arată că venirea lui Dumnezeu la noi şi împroprierea
firii omeneşti este o inegalabilă chenoză sau golire a Lui de slava pe care o avea
înainte de întrupare:
El fiind bogat S-a făcut sărac ca să vă îmbogăţească prin sărăcia Lui. ( 2
Cor. 8,9).
Leontiu de Bizanţ socoteşte chenoza ca singurul „leac” al suferinţelor
noastre: „prin iconomie, singurul doctor înţelept al sufletelor noastre, primind
în Sine pătimirile noastre a vindecat boala tuturor”.
Pr. Stăniloaie: „Creatul devine fiu al Necreatului”.
Golirea nu se referă la firea omenească ci la Fiul lui Dumnezeu, dar ipostasul
acestei firi, întrucât a devenit şi ipostasul firii omeneşti.
XIV Întreita slujire a Mântuitorului
34
 rezumate DOGMATICA

Mântuitorul Iisus Hristos îşi înfăptuieşte opera sub întreit aspect:

1. ca profet
2. arhiereu
3. şi împărat
Şi continuă această lucrare şi dacă înălţarea la cer, în Biserică prin Duhul
Sfânt.
1. Ca profet, învăţând, adică aducând Revelaţia desăvârşită a fiinţei şi voii
lui Dumnezeu şi a operei de mântuire: Că Tatăl iubeşte pe Fiul şi Îi arată toate câte
face El, şi lucruri mai mari decât acestea va arată Lui, ca voi să vă miraţi. (Ioan
5,20).
2. Ca arhiereu, refăcând legătura dintre om şi Dumnezeu împăcând, prin
jertfă pe Dumnezeu cu omul (Evrei 10,12). Acesta aducând o singură jertfă pentru
păcate a şezut în vecii vecilor de-a dreapta lui Dumnezeu. (Evrei 10,12)
3. Ca împărat, biruind puterile răului şi conducând pe om spre destinaţia lui
adevărată (Mt 28,18).
Şi apropiindu-Se Iisus le-a vorbit lor, zicând: Datu-Mi-s-a toată puterea, în
cer şi pe pământ. (Matei 28,18).
Prin chemarea profetică a Mântuitorului se înţelege activitatea Lui de
învăţător, prin care descoperă, învaţă adevărul dumnezeiesc pe care îl ilustrează şi
cu viaţa Sa: Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa (Ioan 14,6). Eu sunt lumina lumii,
Cel ce vine după Mine, nu va umbla în întuneric ci va avea lumina vieţii (Ioan
8,12).
Nimeni nu mai poate adăuga la Revelaţia adusă de Mântuitorul Hristos. El
este cel mai mare profet, profetul profeţitor. Ceilalţi profeţi vesteau adevărul
primit. Hristos se vesteşte pe Sine. El fiind însuşi adevărul. Iisus Hristos este
plinirea Revelaţiei.
Mântuitorul îndeplineşte chemarea profetică, direct, predicând El însuşi şi
indirect, în Biserică, prin Apostoli şi urmaşii lor, pe care îi învaţă mereu şi-i
luminează, prin Duhul Sfânt pentru propovăduirea neîntreruptă şi explicarea
corectă a adevărului dumnezeiesc până la sfârşitul veacurilor.
În slujirea arhierească a lui Iisus Hristos se cup rind toate suferinţele îndurate
de El de la întrupare până la moarte, îndeosebi moartea pentru noi şi pentru a noastră
mântuire.
Luând fire omenească, fără de păcat, Domnul Hristos mântuieşte omul, prin
patima şi moartea Sa în locul omului, aducând totodată şi împăcarea lui, a omului
cu Dumnezeu.
În profeţia lui Isaia se spune despre Mesia:
„Acesta păcatele noastre le poartă şi pentru noi rabdă durere, iar noi am
socotit că de la Dumnezeu este în durere şi în chin... Domnul L -a dat pe El
pentru păcatele noastre şi El rănit fiind, n-a deschis gura Sa. Ca o oaie spre
junghiere s-a adus şi ca un miel nevinovat, fără de glas, înaintea celui ce -L
tunde, aşa n-a deschis gura Sa. Luatu-S-a de pe pământ viaţa Lui. Pentru
fărădelegile poporului meu. S-a dus la moarte. (Isaia 53,4-8).
35
 rezumate DOGMATICA

Sfânta Scriptură numeşte pe Iisus Hristos arhiereu după rânduiala lui

Melchisedec (Ps. 109,4).
Pe lângă răscumpărarea omului din robia păcatului jertfa Mântuitorului mai
are şi unele scopuri secundare:
1. să adeverească misiunea Sa dumnezeiască şi adevărul învăţăturii Sale.
2. să dea pildă de umilinţă, răbdare şi lepădare de Sine.
3. să sfinţească prin Sângele sau legea cea nouă.
4. să dovedească prin faptă nemărginita Lui iubire de oameni
5. să înlăture părerea falsă despre un Mesia lumes. Jertfa de pe Cruce, o dată
săvârşită se actualizează mereu, se reînnoieşte în Jertfa Euharistică, până la
sfârşitul veacurilor.
Chemarea profetică şi arhierească a Mântuitorului manifestă mai mult starea
de umilinţă. Pentru îndeplinirea operei mântuitoare, trebuia să arate şi slava divină,
trebuia să fie împărat al împăraţilor.
În Vechiul Testament este înfăţişat ca „stând pe scaunul împăraţilor” şi, „Cel
ce judecă şi face dreptate” sau „Cel ce stăpâneşte până la marginea lumii” (Ier 23,5-
6).
În Noul Testament îngerul îl vesteşte pe Mesia ca împărat veşnic (Luca 1,33).
Magii de la Răsărit caută pe împăratul iudeilor şi -i duc daruri ca unui împărat
(Matei 2,2), iar la intrarea în Ierusalim este aclamat ca un Împărat, calitate pe c are
însuşi Domnul Şi-o descoperă apostolilor după Înviere: „Datu-Mi-s-a toată
puterea în cer şi pe pământ” (Matei 28,18).
Mântuitorul îşi exercită demnitatea împărătească în parte în viaţa
pământească, dar prin excelenţă după moarte la prima parte îşi arat ă puterea prin
minuni (cu deosebire în cele săvârşite asupra morţii) şi prin stabilirea principiilor
după care se va conduce Biserica, iar în partea a 2 -a îşi manifestă puterea şi mărirea
prin coborârea la iad şi prin Înviere, Înălţare şi prin şederea de -a dreapta Tatălui şi
prin prezenţa Sa continuă în Biserică.
Ultima manifestare în timp a puterii împărăteşti este judecata universală de
la sfârşitul lumii.

XV Sfântul Duh în Sfânta Scriptură şi la Sfinţii Părinţi . Filiogue

și combaterea lui

36
 rezumate DOGMATICA

Dumnezeirea Duhului Sfânt a fost negată în secolul IV de către

pnevmatomahi care au fost condamnaţi la Sinodul II Ecumenic (381). Acest sinod
a formulat învăţătura despre Duhul Sfânt precum urmează: Şi întru Duhul Sfnt
Domnul de viaţă – Făcătorul, care de la Tatăl purcede, Cel ce împreună cu
Tatăl şi cu Fiul este închinat şi mărit, care a grăit prin prooroci (art 8).
În vechea rugăciune „Împărate ceresc” din canonul zilnic al Bisericii,
adresată Duhului Sfânt se cuprinde o adevărată teologie despre Persoana şi lucrarea
Duhului Sfânt în Biserică şi în lume.
În Sf. Scriptură, Duhul Sfânt este Cel care pregăteşte trimiterea şi venirea
„în trup” a Fiului lui Dumnezeu, ia parte la Întruparea Fiului care S -a născut după
trup „de la Duhul Sfânt şi Fecioara Maria” (Mt. 1,18), coboară peste umanitatea lui
Iisus, la botezul Său în Iordan şi conlucrează apoi cu El în toate actele Sale
mântuitoare Fiul lui Dumnezeu întrupat pregăteşte coborârea Duhului Sfânt, ca la
Cincizecime să-l trimită în lume spre a continua şi actualiza până la sfârşitul
veacurilor, lucrarea mântuitoare a lui Hristos în noi.
„Vă e de folos să Mă duc Eu. Căci dacă nu Mă voi duce Mângâietorul nu
va veni la voi, iar dacă Mă voi duce Îl voi trimite la voi”. Ioan 16,7
Când va veni Mângâietorul, pe care Eu Îl voi trimite vouă de la Tatăl,
Duhul Adevărului, care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi pentru Mine.
Ioan 15,26
Duhul pătrunde toate adâncurile lui Dumnezeu. Nimeni nu cunoaşte ceea
ce e în Dumnezeu afară de Duhul lui Dumnezeu. I Cor 2, 10-18
Mărturii (scripturistice) despre Dumnezeirea Duhului Sfânt:
a) Toate simboalele de credinţă, alcătuite în vechime care exprimă învăţătura
în dumnezeirea Tatălui a Fiului şi a Sf. Duh.
b) Doxologia mică / Rugăciunea Lumină lină
c) Săvârşirea Tainei Sf. Botez prin întreita cufundare în apă şi în numele
celor 3 Persoane divine.
d) Literatura patristică.
Sf. Iustin Martirul cătând să apere pe creştini de acuza că sunt atei scrie că
ei adoră şi se închină lui Dumnezeu Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt.
Sf. Grigorie Taumaturgul scrie în Mărturisirea lui de credinţă că „niciodată”
Părintele n-a existat fără Fiul, nici Fiul fără Duhul Sfânt.
Divinitatea Duhului Sfânt a fost apărată cu mult zel, între alţii, de Sf.
Atanasie cel Mare, Sf. Grigorie de Nyssa şimai ales de Didim cel Orb.

Filiogue şi combaterea lui

Expresia Filiogue ( et Filio) de origine latină înseamnă „şi de la Fiul” şi
exprimă învăţătura greşită a Bisericii apusene (Romano Catolice şi Protestante),
devenită dogmă, că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul.
Din punct de vedere istoric, această învăţătură apare pentru prima dată în
Spania, când s-a pus problema atragerii vizigoţilor de la credinţa ariană la credinţa
adevărată. Episcopii spanioli au gândit că dacă vor susţine în faţa vizigoţilor că
Duhul Sfânt purcede şi de la Fiul, vor ridica astfel demnitatea Fiului la rangul de
37
 rezumate DOGMATICA

Persoană Treimică şi astfel vizigoţii vor părăsi învăţătura ariană. Din nefericire s -
a atins obiectivul propus, dar învăţând aşa s-a căzut într-o erezie cel puţin la fel de
mare ca cea ariană.
1. „Iar când va veni Mângâietorul, pe care Ei îl voi trimite vouă de la
Tatăl, Duhul Adevărului, Care de la Tatăl purcede, acela va mărturisi pentru
Mine” – Ioan 15,26.
Textul acesta este unul dintre acelea care stau la temelia dogmei ortodoxe
despre purcederea Sfântului Duh de la Tatăl. El este pus însă de romano -catolici la
temelia dogmei Filiogue. Aşadar pe aceeaşi temelie sunt clădite 2 învăţături opuse.
Cuvintele „Care de la Tatăl purcede”, spun romano-catolicii, nu exclud, ci
dimpotrivă, presupun purcederea Sfântului Duh şi de la Fiul, pentru că Tatăl şi Fiul
sunt deofiinţă, şi toate însuşirile pe care le are Tatăl, le are şi Fiul. Deci dacă Tatăl
are însuşirea de a purcede pe Duhul Sfânt, atunci această însuşire o are şi Fiul.
Întrebarea care se pune este: purcederea Sfântului Duh este o însuşire
fiinţială sau personală? Dacă este o însuşire fiinţială atunci fără îndoială că Duhul
Sfânt purcede de la Tatăl şi de la Fiul, întrucât Aceştia sunt deofiinţă. Mai mult, în
cazul acesta Duhul Sfânt purcede şi de la Sine, întrucât şi el este deofiinţă cu Tatăl
şi cu Fiul.
Dacă purcederea nu este şi nu poate fi o însuşire fiinţială a divinităţii
înseamnă că este o însuşire personală, o proprietate a Tatălui. Ca atare ea aparţine
numai tatălui care ca persoană e deosebit de Fiul şi de Duhul Sfânt. Deci Duhul
Sfânt purcede numai de la Tatăl.
2. „Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va învăţa pe voi tot
adevărul; căci nu va vorbi de la S ine, a câte va auzi, va vorbi şi cele viitoare vă
va vesti El pe Mine mă va preamări căci din ce este al Meu va lua ca să vă
vestească vouă. Toate câte are Tatăl sunt ale Mele; de aceea am zis că ia din ce
e al Meu şi vă vestesc vouă.” (Ioan 16,13-15).
Acesta este un alt text pe care îşi bazează romano -catolicii dogma despre
Filiogue.
Expresia „din ce este al Meu va lua” e interpretată de apuseni în sensul că
Duhul Sfânt îşi ia ştiinţa de la Fiul. Având Spiritul Sfânt, ştiinţa Sa de la Fiul, de
la El îşi are şi existenţa. Şi fiindcă a-şi avea existenţa de la altul înseamnă a purcede
de la Acela, Sfântul Duh purcede şi de la Fiul. Dar Sfântul Duh nu purcede de la
Fiul ca de la un principiu care să fie de la Sine, ci ca de la principiu principiat. Prin
urmare, Sfântul Duh purcezând de la principiul principiat adică Fiul, El purcede şi
de la principiul neprincipiat, adică de la Tatăl.
Concluzia pe care o trag apusenii din versetele de mai sus nu este corectă.
Prin cuvintele citate, Domnul nu vrea să vorbească de spre originea Sfântului Duh.
Sfântul Duh nu avea nevoie să-şi ia originea (de la Fiul) dacă purcederea Lui din
Tatăl e desăvârşită. Sau dacă originea, deci purcederea Lui din Tatăl e desăvârşită,
de ce mai trebuia să purceadă şi de la Fiul? Dacă prin purce dea din Tatăl el îşi
primeşte existenţa de la Tatăl, de ce ar mai fi nevoie să purceadă şi de la Fiul, când
existenţa Lui din Tatăl e suficientă?

38
 rezumate DOGMATICA

Duhul Sfânt trebuia să ia de la Fiul nu originea, ci învăţătura, spre a continua

în scopul sfinţirii oamenilor (Sfântul Ioan Gură de Aur).
3. „Şi pentru că sunteţi fii, trimis -a Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în
inimile voastre” (Galateni 4,6.)
Voi însă nu sunteţi sub puterea cărnii, ci a duhului, dacă într -adevăr Duhul
lui Dumnezeu sălăşluieşte întru voi. Iar dacă cineva nu are Duhul lui Hristos; acela
nu este al Lui.” (Romani 8,9)
În citatele de mai sus vedem că este vorba de Duhul lui Dumnezeu, Duhul
Fiului şi duhul lui Hristos. Apusenii spun că Duhul Sfânt se numeşte Duhul Tatălui
(Matei 10,20). Pentru că purcede de la Tatăl. Şi întrucât se numeşte şi Duhul Fiului
desigur că se numeşte astfel din cauză că purcede şi de la Fiul. Ca dovadă că este
aşa, spun romano-catolicii, se poate invoca şi împrejurarea că Fiul nu se numeşte
niciodată „al Duhului”, din cauză că n u se naşte din Duhul.
Biserica Ortodoxă (în lumina Sfintei Scripturi şi a Sfinţilor Părinţi) spune că
Duhul Sfânt se numeşte Duhul Tatălui pentru că purcede din Tatăl, dar El se
numeşte aşa şi pentru că e consubstanţial cu Tatăl. Drept aceea, la Gal. 4,6 D uhul
se numeşte Duhul Fiului, nu pentru că ar purcede, din Fiul ei pentru că e deofiinţă
cu Fiul, că rămâne totdeauna în comisiune cu El şi că e trimis în lume de El.
În ce priveşte textul de la Romani 8,9 în el ***** (duh) apare de trei ori, cu
următoarele înţelesuri:
a) stare harică (nu sunteţi sub puterea cărnii ci a duhului), opusă stării de
păcat, adică înrâurirea activă a Duhului Sfânt în om.
b) a treia Persoană a Sf. Treimi (Duhul lui Dumnezeu)
c) încă o dată starea harică. Expresia „duhul lui Hrist os” însemnează aşadar
îmbrăcarea lui Hristos o vieţuire duhovnicească a creştinilor.
4. Şi zicând aceasta a suflat şi le-a zis: luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta
păcatele, vor fi iertate...” ioan 20,22-23
Romano-catolicii spun că aici ni se înfăţişează pu rcederea Sfântului Duh şi
de la Fiul, într-un chip văzut (prin suflare).
Dacă explicarea apusenilor ar fi corectă şi dacă suflarea ar fi un indiciu al
purcederii Sf. Duh şi de la Fiul, atunci ar trebui să spunem că Duhul Sfânt purcede,
şi de la Sfinţii Apostoli (ba chiar şi de la episcopi şi preoţi) pentru că şi ei au
împărtăşit pe Duhul Sfânt celor credincioşi într -un mod văzut (adică prin punerea
mâinilor).
Ba chiar şi despre sufletul omenesc ar trebui să spunem că purcede din veci
din Tatăl, întrucât el a fost împărtăşit lui Adam, de Dumnezeu, prin suflare.

XVI Lucrarea harului Sf. Duh în Biserică şi în viaţa

personală a omului. Mântuirea subiectivă

39
 rezumate DOGMATICA

Pe temeiul Sfintei Scripturi care zice: „pe care i-a chemat pe aceştia i-a şi
îndreptat iar pe care i-a îndreptat, pe aceştia i-a şi preamărit” Romani 8,30,
teologia ortodoxă deosebeşte 3 stadii în procesul de sădire şi creştere a vieţii
duhovniceşti în om şi anume:
1. chemarea
2. îndreptarea
3. mărirea
1. Chemarea
Întrucât omul nu se poate ridica prin propriile puteri de pe planul vieţii
naturale pe acela al vieţii în Hristos, el este chemat la aceasta de Dumnezeu prin
lucrarea harului divin:
„Nimeni nu poate veni la mine, de nu -l va trage pe el Tatăl, Cel ce M-a
trimis pe mine” In. 6,44
2. Îndreptarea
Îndreptarea este lucrarea liberă a harului, acordat de bunătatea
dumnezeiască.
Sub aspectul ei negativ, îndreptarea este ştergere a păcatului şi a vinei, adică
iertare, iar sub aspect pozitiv este înnoire, naştere la viaţă nouă transformare
lăuntrică, reală a omului, sfinţire sau înfiere a omului de către Dumnezeu prin har.
Mijloacele. Omul se îndreaptă în biserică împreună lucrând cu harul divin
prin credinţă şi fapte bune.
Credinţa, născută în om de har, dar cu consimţirea şi colaborarea omului,
care se conformează voii dumnezeieşti este primirea adevărului mântuitor
descoperit prin Iisus Hristos.
Această acceptare nu este însă una simplă strict intelectuală ci se cere şi
alipirea spirituală de persoana Mântuitorului şi de opera săvârşită de El. Credi nţă
întreagă implică deci devotament, întreg faţă de Cuvântul lui Dumnezeu întrupat.
Iar devotament întreg faţă de Hristos înseamnă iubire faţă de El, iubire care se
manifestă în chip necesar în fapte bune.
3. Mărirea. De acum nu mai trăiesc eu ci Hristos este Cel ce trăieşte în Mine.

XVII Învăţătura despre Biserică. Biserica, trup tainic al

Domnului

40
 rezumate DOGMATICA

Biserica este trăirea comună a oamenilor cu Dumnezeu – Treime, este

participarea în comun a lor la viaţa lui Dumnezeu, este o comuniune de persoane
umane cu persoanele divine.
Elementele esenţei tainice a Bisericii:
1. esenţa tainică, teandrică a Bisericii are un temei etern intratrinitar
În viaţa Bisericii e împletită viaţa Sf. Treimi. Numai pentru că se iubesc
persoanele Sf. Treimi, ele produc şi între oameni atmosfera de iubire. Mântuitorul
Se roagă Tatălui înainte de patimi pentru cei ce vor crede: „ca toţi să fie una, după
cum tu Părinte, întru Mine şi Eu întru Tine, ca şi ei să fie una întru Noi” .
2. Putem vorbi şi de un temei natural omenesc al Bisericii. După sfinţii
Părinţi o Biserică primordială a existat, în Paradis sau creaţia e deja o pregătire a
Bisericii, care este fundament mistic al lumii.
3. Dar Biserica în sens propriu şi deplin nu se poate înfăptui numai prin
puterile naturale umane. Biserica se constituie din întâlnirea naturalului cu
supranaturalul, omenescului cu Dumnezeiescul.
Prin urmare, Biserica pogoară de sus ca un vas, e cetate coborâtă de sus,
Ierusalimul ceresc, extinderea vieţii treimice în umanitate.
Primul pas pentru extinderea vieţii treimice în umanitate, sau al ridicării
umanităţi în locaşul Bisericii cereşti, l-a făcut Fiul prin întruparea Sa. Prin aceasta
a intrat Dumnezeu înlăuntrul firii umane. Dar ca actualitate s -a născut Biserica în
omenire în zisa Cincizecimii, când o seamă de persoane umane au devenit şi ele
locaşuri ale Duhului Sfânt precum e Fiul ca persoană treimică în veci şi precum a
devenit şi ca om de la înălţarea la dreapta Tatălui.
4. Biserica (deci) are o latură obiectivă, dumnezeiască, nu de pinde de oameni
ci e dată de sus, dar şi una subiectivă, omenească. Cu alte cuvinte, Biserica e
întemeiată de Dumnezeu prin Hristos, nu de oameni, continuarea ei depinde de
Dumnezeu nu de oameni, dar ea se constituie şi continuă nu numai prin Dumnezeu
ci şi prin aderarea oamenilor. Ea nu se produce printr -o simplă învoire între oameni
dar nici fără această învoire.
Biserica s-a întemeiat o singură dată prin coborârea limbilor de foc peste
oameni – energiile divine – care rămân de atunci neîntrerupt între oameni
neintervenind nici o întrerupere în existenţa Bisericii.
5. Caracterul exterior de instituţie al Bisericii nu stă în opoziţie cu cel
interior al ei, de comunitate în iubire.
Biserica nu e o instituţie în sensul unui sistem de norme lipsit de Hristos şi
supravegheat de o autoritate importantă ci Biserica e o instituţie plină de Hristos
cel iubitor care îi priveşte pe toţi şi îi ascultă pe toţi dar în acelaşi timp de Hristos
cel neschimbat în bunurile pe care le oferă şi în poruncile ce le cere împlinit e de la
oameni ca mijloc de desăvârşire al lor.
6. Existenţa păcatelor în Biserică nu poate atinge nici afecta sfinţenia
fiinţială a Bisericii care rămâne fără pată (Ef. 5,27), sfinţenia ei fiind aceea pe care
i-o dă capul ei şi a Duhului Sfânt sălăşluit î n ea.
Aşadar, membri ai ei, mădulare ale ei sunt şi păcătorşi, pentru că prin Botez
s-au unit cu Hristos şi îl au în adâncul lor pe Hristos şi pe Duhul Sfânt.
41
 rezumate DOGMATICA

„Dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu

este întru noi”.
7. Biserica fiind călăuzită de Duhul Sfânt la tot adevărul (In 16,14) este
înzestrată cu infailibilitate fiind „stâlpul şi întărirea adevărului” (Tim 2,15).
Prin infailibilitate Biserica nu descoperă noi adevăruri ci păstrează pe cele
revelate, interpretându-le şi formulându-le corect. Revelaţia e terminată în Iisus
Hristos.
8. Între Biserica de pe pământ (luptătoare) şi cea din cer (triumfătoare) există
o legătură fiinţială, anume continuitatea comuniunii, fiindcă îndumnezeirea
credincioşilor începută aici pe pământ (prin lupta cu ispitele şi păcatele) se continuă
în viaţa veşnică alături de Dumnezeu, de îngeri şi de toţi sfinţii.

XVIII Însuşirile Bisericii

Simbolul Niceo – constantinopolitan îi atribuie Bisericii 4 însuşiri şi anume:

1. unitatea
2. sfinţenia
42
 rezumate DOGMATICA

3. universalitatea
4. apostolicitatea

1. Unitatea. Biserica este una şi unică. Este una pentru că Unul este
Întemeietorul ei Hristos:
„Pe această piatră voi zidi Biserica Mea”. (Matei 16,18)
Este unică pentru că unul este D uhul Sfânt care sălăşluieşte în ea: „este un
Domn, o credinţă şi un botez” (I Cor 1,13)
Unitatea Bisericii se exprimă în unitatea în credinţă şi în conducerea ei.
Adică unitatea pretinde mărturisirea aceleiaşi învăţături de către toţi credincioşii
de pretutindeni.
2. Sfinţenia. Biserica este sfântă deoarece sfânt este şi întemeietorul şi Capul
ei. Sfinţenia Bisericii este sfinţenia lui Hristos însuşi. Sfinţirea ei făcută prin
sângele lui Hristos a fost împlinită de Duhul Sfânt care locu ieşte în ea: Hristos s-
a dat pe Sine pentru Biserică ca să o sfinţească şi să o înfăţişeze Sieşi Biserică
slăvită. (Efeseni 5,25)
Prezenţa oamenilor cu păcate în ea nu desfiinţează sfinţenia Bisericii. Un loc
vindecător nu încetează de a fi un izvor de sănătate prin faptul că se scaldă bolnavi
în el.
3. Universalitatea (sobornicitatea)
Este însuşirea Bisericii de a fi un întreg unitar peste tot pământul unde s -a
răspândit creştinismul. Această însuşire are două aspecte:
- unul extensiv care exprimă prezenţa spaţială a Bisericii
- altul intensiv care arată conţinutul ortodox de valoare universală a vieţii
bisericii, puterea interioară a bisericii de a păzi neatinsă unitatea de învăţătură a
Bisericii.
Biserica stă pe temelia soboarelor ecumenice, autoritatea e i supremă fiind
soborul sau sinodul.
4. Apostolicitatea
Este însuşirea prin care Biserica se afirmă ca fiind întemeiată de Iisus Hristos
şi aşezată pe temelia apostolilor „piatra cea din capul unghiului fiind Iisus Hristos”
Efes 2,20
Biserica Ortodoxă n-a schimbat şi n-a omis nimic din învăţătura scrisă şi
orală a apostolilor.
Apostolicitatea Bisericii Ortodoxe se arată şi în aşa numita succesiune
apostolică a ierarhiei, conform căreia harul episcopiei curge fără întrerupere de la
Apostoli prin episcopii timpurilor trecute până la cei de azi.
XIX Ierarhia bisericească
Învăţătura despre preoţia universală

Fără ierarhie nu există Biserică Domnul a aşezat pe Apostoli ca cei dintâi

înainte se stătători ai Bisericii Sale. Apostolul în plenitudinea darurilor lui
spirituale şi ca sinteză de diferite daruri harismatice extraordinare nu s -a transmis

43
 rezumate DOGMATICA

mai departe. Dar Apostolii au transmis urmaşilor harul episcopului, prin care se
mijlocesc tuturor creştinilor darurile mântuitoare şi sfinţitoare ale Sf. D uh coborâte
în lumea la Cincizecime odată cu întemeierea Bisericii, iar ca urmaşi ai celor 70 de
învăţăcei, Apostolii au instituit, prin punerea mâinilor pe membrii preoţiei, ca
treaptă a doua a hirotoniei.
Şi hirotonindu-le preoţii în fiecare biserică rug ându-se cu postiri, i-au
încredinţat pe ei Domnului în care crezuseră. ( Fapte 14,23)
De asemenea încă din vremea Apostolilor există şi treapta a treia, a
diaconului (Fapte 6,1-6) – alegerea diaconilor.
După harul hirotoniei există 3 trepte ierarhice diacon i, preoţi şi episcopi.
1. Diaconii reprezintă prima treaptă a preoţiei (ierarhiei bisericeşti) şi sunt
urmaşii celor şapte diaconi aleşi şi hirotoniţi direct de Sf. Apostoli ca să -i ajute în
activitatea ce desfăşurau.
Despre alegerea şi aşezarea celor 7 diaconi, Sf. Evanghelist Luca ne spune
următoarele:
„Şi chemând cei 12 mulţimea ucenicilor, au zis: căutaţi 7 bărbaţi dintre
noi, cu nume bun, plini de Duh Sfânt şi de înţelepciune pe care noi să -i rânduim
la această slujbă... şi au ales pe Ştefan pe Filip, Prohor, Nicahor, Timon,
Parmena şi pe Nicolae. Pe care i-au pus înaintea apostolilor şi ei, rugându -se
şi-au pus mâinile peste ei” Fapte 6, 2-6
2. Preoţia este a 2 a treaptă a ierarhiei bisericeşti.
Preoţii sau prezbiterii sunt urmaşii celor şaptezeci (şi doi) de ucenici ai
Domnului, colaboratori ai apostolilor, despre care vorbeşte Sf. Evanghelist Luca:
Iar după acestea, Domnul a ales alţi şaptezeci (şi doi) şi i -a trimis câte doi
înaintea feţei Sale, în fiecare cetate şi loc, unde însuşi avea să vină. Luca 10,1
Astfel Sf. Ap. Pavel pentru a răspândi Cuvântul Evangheliei hirtoneau preoţi prin
oraşele prin care treceau rânduind cetăţilor slujitori bisericeşti care să continue
activitatea pastorală „hirotonindu-le preoţi în fiecare biserică, rugându -se cu
postiri, i-au încredinţat pe ei Domnului în care crezuseră ” Fapte 14,23)
La fel proceda Sf. Ap. Pavel dându-le dispoziţii celor 2 episcopi ai săi
Timotei şi Tif de a aşeza episcopi, preoţi şi diaconi prin cetăţi, acolo unde erau
creştini.
3. Episcopii reprezintă a treia treaptă a preoţiei având gradul cel mai înalt al
ierarhiei bisericeşti aşa cum aveau arhiereii V.T. în preoţia levitică şi cum aveau
apostolii ai căror urmaşi sunt; cum au fost timtei şi Tif episcopi în Efes şi respectiv
în Creta.
Episcopii în ce priveşte relaţia lor cu celelalte trepte au faţă de acesta
întâietate şi anumite drepturi.
Episcopul hirotoneşte şi aşează preoţii şi diaconii în slujba unei anumite
comunităţi, sfătuieşte, îi pedepseşte sau îi răsplăteşte cu bine, supraveghează toată
viaţa bisericească. Prin episcop curg toate harurile tainelor într -o eparhie şi el
supraveghează propăvăduirea învăţăturii corecte în eparhia sa. Preoţii primesc de
la episcop prin hirotonie, puterea de a săvârşi Tainele rezervatelor şi pe aceea de a
propovădui şi de a conduce sufletele spre mântuire.
44
 rezumate DOGMATICA

Preoţia Universală
Spre deosebire de Biserica Ortodoxă şi cea Romano Catolică Bisericile
Protestante şi neoprotestante resping întru totul preoţia sacramentală motivând că
aceasta nu are fundamentare biblică şi considerând că toţi creştinii sunt preoţi şu
nu este necesară o preoţie specială dată numai anumitor persoane.
Textul scripturistic care i-a aruncat pe reformatori aşa departe de adevăr, este
cel de la I Petru 2,9.
„Iar voi sunteţi seminţie aleasă preoţie împărătească neam sfânt popor
agonisit de Dumnezeu ca să vestiţi în lume bunătăţile Celui ce v -a chemat din
întuneric la lumina Sa cea minunată” I Petru 2,9
Din punct de vedere ortodox nu se contestă existenţa în biserică a preoţiei
universale, ci dimpotrivă, dar rolul ei în Biserică este cu totul altfel înţeles decât
în protestantism

XX Învăţătura Bisericii despre preacinstirea Maicii

Domnului

Cinstirea Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu e mai presus de a tuturor

sfinţilor şi de a Heruvimilor şi Scrafemilor. Maica e mult mai apropiată de Fiul ei
decât sunt sfinţii „prietenii” Lui. De aceea pe Dumnezeu îl adorăm, pe Sfinţi îi
venerăm, cinstim, iar pe Maica Domnului o supravenerăm, supracin stim.

45
 rezumate DOGMATICA

Dogmatica a stabilit trei puncte principale privitoare la Maica Domnului –

toate în legătură cu Dumnezeirea Mântuitorului:
1. Calitatea ei de Născătoare de Dumnezeu
2. Pururea Fecioria ei
3. Şi cinstirea ei mai presus de a tuturor Creaturilor văzute şi nevăzute.
Prin urmare Maica Domnului este cinstită mai presus decât sfinţii şi îngerii
pentru că:
1. ea este cea care L-a născut pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos „ de la
Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria ” aşa cum aflăm în Crez. (de aceea o numim
teotokos).
2. ea este pururea fecioară pentru că naşterea Fiului lui Dumnezeu s -a
petrecut la fel ca zămislirea (conceperea) într-un chip cu totul nevinovat.
Iată Fecioara va lua în pântece şi va naşte şi vor chema numele lui
Emanuel (Isaia 7,14).
3. ea a fost cinstită de Dumnezeu care a învrednicit -o să-L nască pe Fiul Său
şi de înger care I s-a închinat zicându-i „Bucură ceea ce eşti, plină de Har” (Luca
1,28).
Rolul deosebit al Maicii Domnului în istoria mântuirii este acela că a acceptat
să-l nască pe Mântuitorul.

XXI Cinstirea sfinţilor şi venerarea Sfintelor Icoane

Diferenţa în închinare între Dumnezeu şi Sfinţi este aceea că noi pe

Dumnezeu îl adorăm, pe Sfinţi îi venerăm, cinstim, pe Maica Domnului o
supravenerăm, supracinstim.
Între Biserica luptătoare (cea de pe pământ) şi cea biruitoare (a drepţilor din
cer) e legătura iubirii, formând împreună Trupul Tainic al Domnului: Suntem
împreună cetăţeni cu sfinţii şi casnici ai lui Dumnezeu. (Efeseni 2,19).
46
 rezumate DOGMATICA

„Comuniunea sfinţilor” nu are un sens restrictiv, adică acela al împărtăşirii

bunurilor duhovniceşti între sfinţi, ci împărtăşirea se petrece între cei care
„participă la credinţă” şi sunt chemaţi la manifestarea sfinţeniei în viaţa lor.
Definiţie. Sfinţii au fost oameni, semeni ai noştri, ei sunt aproape de noi ca
unii ce au suferit aceleaşi ispite, au avut aceleaşi slăbiciuni şi le -au învins prin
harul dumnezeisc.
În Sfânta Scriptură sunt arătate numeroase cazuri în care sfinţii se bucură
pentru un păcătos ce se pocăieşte sau se întristează pentru un dr ept care cade.
Un rol foarte important în rândul sfinţilor a fost acordat de Biserica
Martirilor, celor care au plătit cu viaţa pentru Hristos.
Dar datoria de a-i cinsti se răsfrânge şi asupra Sfintelor Moaşte şi Icoanelor
Sfinţilor şi la icoane.
Referitor la moaştele sfinţilor Sfântul Ioan Dam aschin spune:
„Sfinţii, scrie el, au fost plini de Duhul Sfânt încă de când erau în viaţă,
iar la moarte în chip nelipsit se află Harul Sfântului Duh în sufletul lor, în
trupurile lor din morminte, în chipurile lor şi în sfintele icoane, însă nu în mod
substanţial ci prin Har şi lucrare.
Sfinţii sunt cei care vor judeca lumea.” (I Cor 6,2).
Icoana este reprezentarea unei persoane sfinte care există în realitate. De
aceea noi, nu ne închinăm materiei din care e făcută icoana, ci persoanei
reprezentate în icoană.
De aceea cinstirea icoanelor s-a mai numit şi relativă fiindcă ea se referă la
original şi nu la materialul icoanei. Aşa decretează, după Fer. Augustin Sinodul al
VII-lea ecumenic zicând că „cinstirea icoanei trece la original şi cel ce se închină
icoanei se închină persoanei celui pictat”
Definiția icoanei de la Sinodul VII
,,temeiul icoanei este faptul că Dumnezeu s -a arătat în trup a locuit
printre oameni”
- Temeiul scripturistic al icoanelor
În vechiul Testament Facere 1,27 se arată că omul a fost creat de Dumnezeu
după chipul (icoana) sau şi va trebui să ajungă la asemănarea Sa.
„Dumnezeu s-a arătat în trup”. (Tim 3,16), „cu chip de om” (Flp 2,7 -8). Dar
Iisus Hristos e „chipul lui Dumnezeu” (2 Co 4,4), ba chiar „chipul fiinţei lui
Dumnezeu” (Evrei 1,3).
- Folosul icoanelor
Referitor la folosul icoanelor Sfântul Grigorie cel Mare a zis: Ceea ce e
Scriptura pentru cei ce stau să citească este icoana pentru neştiutori de carte,
care din aceste icoane învaţă drumul pe care sunt datori să -l urmeze. Icoana
este cartea celor care nu pot să citească.
Iar Sfântul Ioan Damaschin „... îmi desfătează vederea ca o livadă şi, pe
nesimţite, slava lui Dumnezeu pătrunde în suflet. Am primit răbdarea
mucenicului, răsplata cununilor şi mă aprind ca prin foc cu dorinţa de a -l
imita”.

47
 rezumate DOGMATICA

XXII Tainele Bisericii. Necesitatea Sfintelor Taine pentru

desăvârşirea omului.

Sfintele Taine. Definiţie

Mijloacele sau actele externe şi sensibile prin care Biserica împărtăşeşte,
după dispoziţie dumnezeiască harul care îndreptează şi sfinţeşte pe credincioşi sunt
Sfintele Taine.

48
 rezumate DOGMATICA

Iisus Hristos, zice Sfântul Ioan Gură de Aur nu ne-a transmis nimic
material; ne-a transmis numai spiritual, dar în lucruri materiale... Dacă ai fi
fost netrupesc, Iisus Hristos ţi-ar fi împărtăşit darurile acestea netrupeşte dar
fiindcă sufletul tău nu este unit cu trupul, îţi împărtăşeşte spiritual prin
material.
Sfintele Taine sunt în număr de şapte, iar Cel care le -a instituit este
Mântuitorul Iisus Hristos: „Harul şi Adevărul a venit prin Iisus Hristos (In 1,17),
iar Sfinţii Apostoli sunt economi ai Tainelor lui Dumnezeu (1 Petru 4,10).
Toate Tainele au câteva trăsături esenţiale şi anume:
1. Tainele au fost instituite de Mântuitorul Hristos
„Iar harul şi adevărul au venit prin Iisus Hristos” (In 1,17).
2. Partea văzută sau externă – este rânduiala sau slujba stabilită de Biserică
pentru săvârşirea ei (Tainei) cuprinzând: materia, gesturile, cuvintele rostite.
3. Partea internă sau nevăzută a Sfintelor Taine este harul dumnezeisc care
se împărtăşeşte prin partea văzută. Scopul Sfintelor Taine fiind sfinţirea omului,
harul pe care îl împărtăşesc ele este harul sfinţilor, iar ceea ce produce harul în
sufletul credincioşilor, roadele spirituale speciale, efectele Tainelor.
Atotputerniciei dumnezeieşti nu i se poate pune limite. Dumnezeu poate
acorda mântuirea şi în chip excepţional, altfel dec ât prin Sfintele Taine, aşa cum a
făcut cu tâlharul de pe cruce.

Necesitatea Tainelor
Necesitatea Tainelor reiese din necesitatea harului pentru mântuire. Dacă
harul este absolut necesar pentru mântuire, şi dacă Dumnezeu a legat împărtăşirea
harului de anumite lucruri, orânduite de El atunci înţelegem că lipsa acestora, a
Sfintelor taine, înseamnă lipsa mântuirii.
„De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh nu va putea să intre în
împărăţia cerurilor” (Ioan 3,5).
Cel ce va crede şi se va boteza se va mântui, iar cel ce nu va crede se va
osândi”. (Marcu 16,16).
A. Lucrurile, cuvintele şi actele prin care se împărtăşeşte harul sunt esenţiale
Tainei, nu însă şi ceremonia. Dar nici ceremonia nu este un accesoriu fără
importanţă sau cu importanţă redusă.
B. Adevăratul sau principalul săvârşitor al Sfintelor Taine este întemeietorul,
iar Iisus Hristos care îşi continuă lucrarea mântuitoare în Biserică prin Duhul Sfânt.
C. Primitorii Sfintelor Taine sunt creştinii botezaţi care împlinesc o anumită
condiţie subiectivă, anume pregătirea de primirea a harului dumnezeiesc.
Ierurgiile
Deosebirile faţă de Sfintele Taine a lerurgiilor stă în originea şi acţiunea lor.
Tainele sunt instituite de Mântuitorul şi lucrează necesar, ierurgiile sunt instituite
de Biserică şi nu împărtăşesc harul mântuitor ci ajutor dumnezeisc.
Ierurgiile sunt de 3 feluri:
- exorcismele
- binecuvântările
49
 rezumate DOGMATICA

- sfinţirile.

XXIII Tainele iniţierii în Sfânta Scriptură şi la Sfinţii Părinţi

1. Sfânta Taină a Botezului

Botezul este taina prin care omul, prin întreita afundare în apă şi prin rostirea
formulei botezului de către săvârşitor, intră în starea harică, curăţându -se de păcatul
strămoşesc şi devenind membru al Bisericii.
Taina Botezului a fost instituită de Mântuitorul Hristos înainte de înălţarea
Sa la cer prin cuvintele:
50
 rezumate DOGMATICA

„Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându -le în numele Tatălui şi al

Fiului şi al Sfântului Duh” (Matei 28,19).
În Vechiul Testament găsim preînchipuiri ale Sf. Botez care fac referire la
curăţirea de păcate şi la ieşirea din robia păcatului:
- circumcizia
- trecerea prin Marea Roşie – ca o spălare şi scăpare din robie
- apa ţâşnită din stânca lovită de Moise
- spălările iudaice (scăldatoarea Vitezală)
„În vremea aceea va fi un izvor cu apă curgătoare pentru casa lui David
şi pentru locuitorii Ierusalimului” Zaharia 13,1
Pe această cale ajungem la botezul lui Ioan care se săvârşea prin cufundarea
în apă ca şi cel creştin, totuşi e inferior Botezului creştin, întrucât prin el nu se
conferea Harul.
Eu vă botez cu apă spre pocăinţă iar Cel ce va veni după mine... vă va
boteza cu Duh sfânt şi cu foc. Mt. 3,11
Botezul creştin înseamnă moarte şi înviere în Hristos precum Hristos a murit
şi a înviat tot aşa prin Botez ne afundăm în apă (în moarte) şi ieşim de acolo înnoiţi
(înviaţi în Hristos).
Câţi în Hristos v-aţi botezat în Hristos v-aţi şi-mbrăcat.
Botezul lui Ioan a durat numai până la Cincizicime, când Apostolii, au fost
botezaţi „cu duh sfânt şi cu foc” (Mt., 3,11) ca formă botezul lor fiind excepţional,
dar ca fond fiind identic cu cel „din apă şi din Duh”.
Când cei ce erau adunaţi la Ierusalim (Cincizecime) întreabă ce trebuie să
facă pentru a se mântui Sf. Ap. Petru le răspunde lă murit:
„Pocăiţi-vă. Să se boteze fiecare dintre voi în numele lui Iisus Hristos
spre iertarea păcatelor voastre şi veţi primi darul Duhului Sfânt” (Fapte 2,38)
În cea mai veche scrisoare creştinească (după cărţile N.T.) Didohia
(învăţătura celor 12 Apostoli) găsim scris:
„Botezaţi cu apă vie în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sf. Duh. Dacă n -au
apă vie botează cu apă caldă. Dacă n -ai nici una nici alta, toarnă apă pe cat de 3 ori
în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sf. Duh. Mai înainte de botez însă să p ostească
cel ce botează şi alţii care pot.
Barnaba: Ne pogorâm în apă plini de păcate şi necuraţi, dar ieşim purtând
în sufletul nostru fructul temerii şi al speranţei în Iisus, primind iertarea
păcatelor şi nădăjduind întru numele Lui, ne face iarăşi noi, creându-ne din
nou.
Sfântul Ioan Gură de Aur, spune că dacă cineva ar avea în sine tot răul din
lume, dacă se cufundă în apele botezului iese din aceste dumnezeieşti ape mai
curat ca razele soarelui.
Materia botezului = apă naturală, curată
Formula Botezului = „Se botează robul lui Dumnezeu (N) în numele
Tatălui şi al Fiului şi al Sf. Duh, acum şi pururi şi în vecii vecilor, Amin. ” Se
face prin întreita cufundare deoarece se face în numele Sf. Treimi cele 3 cufundări

51
 rezumate DOGMATICA

însemnând cele 3 zile în care Mântuitor ul a stat în mormânt căci noi „întru moartea
Lui ne-am botezat”.
Săvârşitorul Botezului = preotul sau episcopul hirotonit canonic. În caz de
nevoie poate fi şi diaconul sau chiar un creştin ortodox care n -a decăzut de la
dreapta credinţă.
Primitorii Botezului = sunt toţi cei nebotezaţi, indiferent de vârstă sau de
sex, care voiesc să se curăţească de păcatul strămoşesc, să renască la o viaţă nouă
şi să devină membri ai Bisericii lui Hristos.
Necesitatea
Botezul este absolut necesar pentru mântuire, el fiind poarta de intrare în
Biserică şi condiţia de primire a celorlalte Taine. Necesitatea Lui a fost arătată de
însuşi Mântuitorul: „De nu se va naşte cineva din apă şi din Duh, nu va intra în
împărăţia lui Dumnezeu”. Ioan 3,5
Efectele botezului
- curăţirea de păcatul strămoşesc şi păcatele personale
- renaşterea spre o viaţă spirituală
- cel botezat devine Fiu al lui Dumnezeu şi membru al Trupului Tainic al
Duhului
- Botezul nu se repetă.

2. Sfânta Taină a Mirungerii

Mirungerea este lucrarea sfântă instituită de Iisus Hristos prin care ungându-
se cu mir sfinţit membrele celui botezat şi rostindu -se cuvintele rânduite: „Pecetea
darului Sfântului Duh Amin” se împărtăşeşte primitorului harul întăririi şi
perfecţionării vieţii duhovniceşti începute prin botez.
Iar cel ce ne întăreşte pe noi şi ne-a uns pe noi este Dumnezeu, care ne-a
şi pecetluit pe noi (II Cor 1,21)
Raportul dintre efectele acestei Taine şi cele ale Botezului este asemănător
celui dintre creşterea trupească şi naştere. Căci precum cel nounăscut are nevoie de
o îngrijire deosebite pentru a creşte asemenea şi cel nou născut duhovniceşte
(botezat) are nevoie de întărire prin haruri noi, spre a creşte în noua viaţă pe care a
dobândit-o prin Botez.
Precum odinioară Duhul Sfânt s-a pogorât peste Apostoli în chip de foc şi a
revărsat în ei darurile Sale, aşa şi acum când preotul unge cu Sf. Mir pe cel botezat
se revarsă în el, de sus, dorurile Sf. Duh.
Apostolii, apoi împărtăşeau Duhul Sfânt celor botezaţi prin punerea mâinilor,
practică înlocuită în curând şi încă prin Apostoli cu ungerea cu Sf. Mir.
Şi punându-şi Pavel mâinile peste ei, Duhul Sfânt a venit p este ei şi
vorbeau în limbi şi prooroceau. Fapte 19,6
Creştinilor din Samaria, botezaţi de diaconul Filip, li s -a împărtăşit Taina
Mirului de Apostolii Petru şi Ioan care „ îşi puneau mâinile peste ei şi luau Duh
Sfânt”. Fapte 8,17

52
 rezumate DOGMATICA

De asemenea există numeroase mărturii ale părinţilor şi scriitorilor

bisericeşti despre Mirungere.
Sfântul Ciprian. Cel botezat trebuie să fie şi uns spre a putea deveni, prin
mir, adică prin ungere unsul lui Dumnezeu şi pentru a dobândi harul lui
Hristos.
Sfântul Chiril al Ierusalimului vorbeşte în mai multe rânduri despre
Mirungere.
Păziţi-vă de a socoti Mirul acesta ca untdelemn de rând, căci precum
pâinea Euharistiei după chemarea Sf. Duh nu mai este pâinea obişnuită, ci
Trupul lui Hristos aşa după chemare, acest Sfânt Mir nu m ai este un lucru de
rând, ci un dar al lui Iisus Hristos şi al Duhului Sfânt.
Materia: Sf. Mir se prepară din untdelemn vin şi 35 diferite aromate
sfinţindu-se numai de către episcopi. Ceremonia se face în altar în joia Patimilor
după ce amestecul a fost fiert, fierberea fiind însoţită de Citirea Evangheliei.
Amestecul acestor aromate simbolizează bogăţia şi felurimea darurilor Sf. Duh.
Formula: Pecetea darului Duhului Sfânt, Amin.
Săvârşitorul: Episcopul sau preotul ungerea făcându -se în părţile mai
însemnate ale trupului şi la organele simţurilor: frunte, ochi, nas, gură, urechi,
piept, spate, mâini şi picioare.
Primitorii: toţi cei botezaţi în numele Sf. Treimi.
Efectele: cel botezat primeşte harul întăririi şi perf ecţionării vieţii
duhovniceşti începuse prin Botez.
Dacă Botezul este uşa de intrare în viaţa spirituală a Bisericii, mirul dezvoltă
şi întăreşte viaţa spirituală începută prin Botez, el dă puterea în luptele spirituale,
personalizând darurile primite prin Botez, adică făcându -le active.
3. Sfânta Euharistie (Împărtăşania)
Sfânta Euharistie este taina în care sub chipul pâinii şi al vinului, se
împărtăşeşte credincioşilor însuşi Trupul şi Sângele lui Iisus Hristos spre iertarea
păcatelor şi spre viaţa de veci, înfăţişându -se totodată, real şi nesângeros, jertfa de
pe cruce a Mântuitorului.
Instituirea Sf. Euharistii la Cina cea de taină este istorisită de Evangheliştii
sinoptici astfel:
Iar pe când, mâncau ucenicii, Iisus luând pâine, a binecuvântat, a frânt
şi dând ucenicilor a zis: luaţi mâncaţi, acesta este Trupul Meu. Şi luând şi
paharul şi mulţumind le-a dat, zicând: Beţi dintr-u acesta toţi, Acesta este
Sângele Meu, al legii celei noi care pentru mulţi se varsă spre iertarea
păcatelor. Mt 26,26-28, Mc 14,22-24, Lc 22,17-20
Eu sunt pâinea vieţii; cel ce vine la Mine nu va flămânzi ci cel ce crede
în Mine nu va înseta niciodată. Ioan 6,35
Eu sunt pâinea cea vie, care s-a pogorât din cer. Cine mănâncă din pâinea
aceasta viu va fi în veci. Iar pâinea pe care Eu o voi da pentru viaţa lumii este
trupul Meu. Ioan 6,51
Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea sângele Meu rămâne întru Mine şi Eu
întru el, are viaţă veşnică. Ioan 6,56
53
 rezumate DOGMATICA

Urmările prezenţei reale a lui Iisus Hristos în Sf. Euharistie:

- Domnul este prezent real în Sf. Euharistie nu numai cu Trupu l şi Sângele
ci cu sufletul şi dumnezeirea Sa adică cu întreaga fiinţa Sa.
- Domnul este prezent în Sf. Euharistie nu numai în timpul prefacerii şi după
aceea cât timp elementele euharistice există. Celelalte taine există numai în
momentul săvârşirii lor rămânând apoi numai efectele lor. Sf. Euharistie durează
adică Domnul este real de faţă cât durează pâinea şi vinul nealterate.
- Domnul este întreg în fiecare părticică a pâinii şi a vinului căci Hristos este
Unul şi Fiinţa Lui nu poate fi împărţită.
- Oricâte Liturghii s-ar săvârşi şi în oricâte locuri Acelaşi trup şi sânge al
Domnului este unul întreg şi nedespărţit şi există pretutindeni în Biserică.
- Sf. Euharistii I se cuvine aceeaşi închinare ca şi Persoanei Mântuitorului
deoarece Mântuitorul este, prin prefacere, prezent în pâinea şi vinul euharistic în
deplinătatea fiinţei Sale.
Materia: pâinea şi vinul, pâinea dospită şi vinul curat, natural.
Săvârşitorul şi împărtăşirea cu Sf. Euharistie:
- episcopul şi preotul – Diaconilor li se permite numai să împărtăşească pe
laici în caz de nevoie şi aceasta numai cu învoirea episcopului şi a preotului.
Primitorii: toţi creştinii, inclusiv copiii. Sunt excluşi de la împărtăşire toţi
aceia scoşi din sânul Bisericii, cei opriţi de la primirea Tai nei de către duhovnic,
ereticii, schismaticii, apostaţii.
Efectele: unirea cu Hristos
a) Iertarea păcatelor şi pregătirea spre viaţa de veci prin celeelalte Taine se
împărtăşeşte harul divin, dar prin Sf. Euharistie se dă nu numai harul, ci însuşi
izvorul harului
Cel ce mănâncă trupul Meu şi bea Sângele Meu are viaţa veşnică . Ioan
6,56
b) dă nădejde n nemurire şi încredinţează despre învierea trupurilor spre viaţă
veşnică
Cel ce mănâncă din pâinea aceasta viu va fi în veci Ioan 6,51
c) Întăreşte sufletul în ispite şi fereşte de păcate
„Vrăjmaşul sufletelor nu îndrăzneşte să facă vreun rău aceluia în care
vede că petrece Hristos” Mărt. Ort. I, 107

XXIV Tainele Pocăinţei şi Preoţiei

1. Pocăinţa este taina în care Dumnezeu iartă, prin duhovnic păcatele

creştinilor care se căiesc sincer şi se mărturisesc înaintea preotului.
Taina Pocăinţei a fost instituită de Mântuitorul pentru curăţirea sufletelor de
păcate, pentru ca oamenii să-şi poată redobândi sănătatea spirituală şi odată cu
aceasta şi comuniunea cu Dumnezeu.
După învierea Sa din morţi suflând asupra Sfinţilor Apostoli le -a zs:

54
 rezumate DOGMATICA

Luaţi Duh Sfânt, cărora veţi ierta păcatele le vor fi iertate, cărora le veţi
ţine ţinute vor fi Ioan 20,22-23
Puterea dată Sfinţilor Apostoli şi urmaşilor lor de a ierta păc atele, nu este
limitată. Ea se extinde asupra tuturor păcatelor fără excepţie. Aceasta rezultă din
spusele Domnului:
Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate şi în cer şi oricâte veţi dezlega
pe pământ vor fi dezlegate şi în cer. Mt 18,18
Sf. Scriptură ne arată că Sf. Apostoli exercitat adeseori puterea judecăţii
spirituale primită de la Domnul. Pe când era Sf. Ap. Pave l în Efes „mulţi dintre
cei ce crezuseră veneau şi se mărturiseau şi spuneau faptelor lor” (Fapte 19,18)
Partea văzută a Pocăinţei
- căinţa sau părerea de rău
- hotărârea de a nu mai păcătui
- mărturisirea propriu zisă
- dezlegarea
Partea nevăzută a Pocăinţei (Efectele)
- Iertarea păcatelor
- Restabilirea comuniunii omului cu Dumnezeu
- Eliberarea de orice pedeapsă pentru păcat
- Liniştirea conştiinţei
Săvârşitorul
- episcopul sau preotul
Primitorul
- creştinul ortodox care ştie că are păcate şi vrea să se curăţească de ele.

2. Taina Hirotoniei
Hirotonia, este taina în care, prin punerea mâinilor arhiereului şi prin
rugăciune, I se împărtăşeşte persoanei anume pregătite. Harul care dă puterea de a
învăţa cuvântul lui Dumnezeu a săvârşi Sf. Taine şi a conduc e pe credincioşi la
mântuire.
Taina Preoţiei a fost instituită de Iisus Hristos care dorind ca opera Sa de
mântuire să se constituie peste veacuri şi să fie folositoare tuturor oamenilor, şi -a
ales Apostoli pe care i-a luat din mulţimea celor ce-L crezuseră. După ce i-a ţinut
timp de 3 ani în jurul său şi după ce i-a învăţat tainele împărăţiei lui Dumnezu, după
Înviere le-a dat puterea de a-l continua opera:
Precum M-a trimis pe Mine Tatăl vă trimit şi Eu pe voi. Şi grăind aceasta
a suflat şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt cărora veţi ierta păcatele vor fi iertate şi
cărora le veţi ţine ţinute vor fi. Ioan 20,21-23
Partea văzută
- punerea mâinilor arhiereului pe capul celui ce se hirotoneşte.
Punerea mâinilor la Hirotonie este însoţită de rugăciunea următoare:
Dumnezeiescul dar, care pe cele neputincioase le vindecă şi pe cele ce lipsesc le
împlineşte, hirotoneşte pe cucernicul ipodiacon (N) în diacon (sau diacon, în

55
 rezumate DOGMATICA

preot, sau preot în episcop) Să ne rugăm dar pentru el, ca să vină asupra -i
Harul Sf. Duh.
Partea nevăzută (Efectele)
Prin hirotonie se împărtăşeşte primitorului harul care ajută şi îndreptăţeşte
la împlinirea atribuţiilor ce revin treptei ierarhice pentru care se face hirotonia.
Te îndemn să-ţi aprins darul lui Dumnezeu cel ce este în tine prin
punerea mâinilor. 2 Tim 2,16
Săvârşitorul – numai episcopul
Primitorul = creştinul ortodox liber major de sex masculin, sănătos trupeşte
şi sufleteşte şi pregătit spre acest scop din punct de vedere intelectual şi moral.

XXV TAINA NUNŢII (cununiei) şi a MASLULUI

1. Taina nunţii
Nunta este taina în care un bărbat şi o femeie, învoindu -se în mod liber să
trăiască împreună toată viaţa pentru a naşte şi a creşte copii şi a se ajuta reciproc,
primesc prin preot, Harul care sfinţeşte legătura lor şi ajută la atingerea scopului
ei.

56
 rezumate DOGMATICA

Familia este cea mai veche instituţie socială, fiind întemeiată de Dumnezeu
în rai: Nu este bine să fie omul singur pe pământ; să -i facem ajutor potrivit
pentru El.Facere 2,1
Căsătoria e o stare naturală. Mântuitorul face din ea o taină însă. De aceea
spunem că taina nunţii e întemeiată de mântuitorul. Atitudinea, pe care o are El faţă
de căsătorie şi modul în care vorbeşte despre ea atât el cât şi Sf. Apostoli, ne arată
clar că ea e o Tain. Sfinţii Părinţi spun că Mântuitorul a participat la nuntă cu scopul
de a sfinţii căsătoria.
Partea văzută
- constă în consimţământul mirelui şi al miresei, concretizat în declaraţia
făcute de ei în faţa preotului că se unesc de bună voie
- cuvintele: Se cunună robul lui Dumnezeu...
Săvârşitorul – episcopul sau preotul care reprezintă pe Hristos.
Primitorii: Cei 2 tineri de sex diferit, care vor să se căsătorească
Efectele: împărtăşirea Harului care sfinţeşte şi înalţă legătura conjugală la
rangul de icoană a unirii lui Hristos cu biserica.
Însuşirile esenţiale ale Nunţii sunt:
- unitatea – arată că ea este legătura între un singur bărbat şi o singură femeie
(monogamia)
- indisolubilitatea – arată că această legătură nu se poate desface.
2. Taina Muslului
Maslul este taina în care creştinul bolnav, care este uns cu untdelemn sfinţit,
dobândeşte prin rugăciunile, preoţilor harul vindecării de bolile trupeşti şi
sufleteşti.
Cu toate că în Sf. Scriptură nu se arată când a fost instituită această taină
înainte de învierea Domnului ştiu că Apostolii au fost trimişi să propovăduiască
pocăinţa „ungând cu untdelemn pe mulţi bolnavi şi făcându-i sănătoşi. Mc. 6,13
Sf. Scriptură conţine însă mărturii indirecte din care se poate vedea clar că
Maslul e o Taină instituită de Domnul. O astfel de mărturie o oferă Sf. Ap. Iacob:
„De este cineva bolnav între voi, să cheme preoţii Bisericii şi să se roage
pentru dânsul, ungându-l cu untdelemn întru numele Domnului şi rugăciunea
credinţei va mântui pe cel bolnav şi de va fi făcut păcate se vor ierta lui (Iacob
5,14-15)
Partea externă = untdelemn sfinţit – frunte, nări, faţă, buze, piept, mâini
Săvârşitorii: Episcopul, dar mai ales preoţii, Nr. 7 în caz de necesitate chiar
mai puţini.
Primitorul: orice creştin bolnav
Efecte: primirea harului care vindecă bolile trupeşti şi iartă păcatele.

XXVI Eshatologia. Judecata particulară şi universală

Eshatologie
În limba greacă „eshatologie" înseamnă „cele din urmă", „de apoi",
„sfârşit".
57
 rezumate DOGMATICA

Eshatologia particulară cuprinde învăţătura despre ultimele momente

ale vieţii pământeşti, despre drumul sufletului după moarte, despre judecata
particulară şi pomenirile ce se fac pentru morţi. Iar eshatologia universală
cuprinde învăţătura despre a doua venire a lui Hristos, sf ârşitul lumii, învierea
morţilor, judecata universală, rai şi iad.
Eshatologia (de la eschata = evenimentele ultime) este învătătura despre
realitatile ultime ale mantuirii, adica despre instaurarea Imparatiei lui
Dumnezeu.

Judecata particulară
Biserica învaţă că după moarte, sufletul este supus judecăţii particulare. Este
rânduit oamenilor o dată să moară iar după acea să fie judecată (Evrei 2,27).
În pilda bogatului nemilostiv şi săracului Lazăr (Lc. 16,22 -23) se arată de
asemenea realitatea judecăţii particulare.
Judecata particulară se face în funcţie de faptele săvârşite de credinţă după
legea morală (pe păgâni necreştini). Judecătorul va fi Mântuitorul Iisus Hristos
ajutat de îngeri şi demoni, de propria conştiinţă a omului.
Judecata particulară nu este nici completă nici definitivă. Nu este completă
deoarece doar sufletul primeşte verdictul şi nu este definitivă pentru că abia la
Judecata Universală se va hotărî soarta celor drepţi şi a celor păcătoşi.
Scopul Judecăţii Particulare
- este acela de a restabili dreptatea şi ierarhia adevărului şi a iubirii.

Judecata Universală
Va avea loc la parusie sau a doua venire a Mântuitorului când toţi oameni
vor învia cu trupurile avute în timpul vieţii.
În sfânta Scriptură este numită Ziua Judecăţii Mt. 11,22, Ziua Domnului
nostru Iisus Hristos I Cor. 5,5, ziua cea de apoi Ioan 6,39
Timpul când va fi aceasta nu se poate cunoaşte. În Sf. Scriptură se spune
„Privegheaţi, deci că nu ştiţi în care zi vine Dom nul nostru” Mt 24,42. De ziua
şi de ceasul acela nu ştiu nici îngerii din cer. Mt. 24,36
A doua venire a Mântuitorului; e semnalată de anumite semne:
- predica evangheliei la toate popoarele
- convertirea poporului evreu la creştinism.
- venirea lui Ilie şi Epoj
- apariţia lui Antichrist
- apostazia (lepderea) multora, semne, foamete, cutremure.
Judecata făcută de Mântuitorul ajutat de Sfinţi, de îngeri şi de conştiinţa
omului va fi o judecată ce va cuprinde pe toţi oameni şi chiar pe duhurile necurate.
Judecata va fi solemnă şi publică definitivă şi supremă.
Locul judecăţii universale va fi pe pământ.
La judecata Universală oamenii vor fi judecaţi în funcţie de faptele lor, de
vorbele şi gândurile lor, de credinţă, de conştiinţă. Cei păgâni vor fi judecaţi după

58
 rezumate DOGMATICA

legea morală, legea conştiinţei scrisă în inimile lor, iar evreii care nu au auzit de
Hristos, după legea lui Moise, iar creştinii după legea dată de Evanghelie.

XXVII Concepţia creştină despre Rai şi Iad

Purgatoriul

Cuvântul rai are semnificaţia de loc şi stare:

1. „în care aflau primii oameni până la căderea în păcat” (Fc. 2,8)

59
 rezumate DOGMATICA

2. în care se află sufletele drepţilor de la judecata particulară până la judecata

universală.
3. în care se vor afla drepţii înviaţi (cu trup şi suflet) de la judecata universală
în veşnicie.
Raiul este o stare de răsplată pentru cei drepţi. Cuvintele: „În casa Tatălui
Meu sunt locaşuri multe” (In 14,2) exprimă nu numai ideea de loc în lumea de
dincolo ci mai ales ideea de stare, ideea existenţei diferitelor grade de fericire în
care se află drepţii.
Mântuitorul vorbeşte despre Rai şi despre starea de fericire de acolo. El
spune că drepţii sunt aici ca în casa părintească. Se satură la m asa lui Dumnezeu;
sunt în lumină şi aud cântece de bucurie; sunt în comuniune cu Dumnezeu, cunosc
pe Dumnezeu (Ioan 17,3); sunt ca îngerii din cer, etc.
Prin urmare:
1. cei din rai sunt liberi de necaz
2. drepţii se bucură în rai şi de primirea anumitor b unuri, cele ce ochiul n-a
văzut şi urechea n-a auzit şi la inima omului nu s-a suit, acestea le-a gătit Dumnezeu
pentru cei ce-L iubesc. (1 Cor. 2,9).
3. cei din Rai trăiesc în comuniune cu Mântuitorul, cu îngerii şi cu sfinţii.
4. cei din Rai văd pe Dumnezeu. „Cei curaţi cu inima vor vedea pe
Dumnezeu” (Mt. 5,8). Cum? După har întru lumina Ta vom vedea lumină. (Ps.
35,9).
Să nu căutăm unde este Iadul, că să căutăm a ne feri de el – spune Sfântul
Ioan Gură de Aur.

Iadul este locul şi starea în care ajung sufletele păcătoşilor, îndată după
judecata particulară. Prin urmare, ca şi raiul, tot aşa şi iadul este un loc şi o
stare, însă nu defineşte iadul ca „suferinţa de a nu mai putea iubi”.
În Noul Testament, Mântuitorul spune: Nu vă temeţi de cei ce uc id trupul,
iar sufletul nu pot să-l ucidă, ceea ce arată că cei păcătoşi sunt în iad. (Mt. 10,28).
Pedepsele celor din iad constau din:
1. Îndepărtarea aceasta de la Dumnezeu este moarte aşa cum îndepărtarea de
lumină este întuneric.
2. Lipsa comuniunii cu sfinţii – o suferinţă continuă pentru că omul nu e
făcut să trăiască izolat.
3. Petrecerea printre spiritele rele. Dacă a nu fi cu cei buni e durere, a fi cu
cei răi, cu cei care cauzează durere reprezintă o durere şi mai mare.
4. Mustrări de conştiinţă. Acestea sunt exprimate de Sfânta Scriptură prin
imaginea unui vierme neadormit.

Purgatoriul
Biserica romano-catolică susţine că în afară de rai şi iad mai există şi
purgatoriu. În Biserica romano-catolică această învăţătură este dogmă.

60
 rezumate DOGMATICA

Purgatoriul e o stare de purificare morală, în care sufletele care nu sunt

complet curate, fie din cauză că n-am satisfăcut pentru păcatele iertate, fie că au
pedepse şi astfel devin apte de a intra în Cer.
În sprijinul acestei învăţături romano -catolicii aduc cele mai importante texte
scripturistice care se aduc sunt:
Luca 12,58-59: Ci când mergi cu părăsul tău la dregător, nevoieşte -te pe
cale să te izbăveşti de el, ca nu cumva să te târască la judecător şi judecătorul să
te dea în mâna temnicerului, iar temnicerul să te arunce în temniţă, zic ţie, nu
vei ieşi de acolo până nu vei plăti şi paraua cea mai de pe urmă.
I Cor. 3,11-15: Nimeni nu poate pune altă temelie decât cea odată pusă
care e Iisus Hristos. Iar pe această temelie pe care se zideşte aur, argint, pietre
scumpe, lemne, fân ori trestie, lucrul fiecăruia se va face cunoscut, îl va da pe
faţă ziua Domnului. Pentru că această zi se descoperă prin foc, şi ce fel este lucrul
fiecăruia; focul însuşi va încerca -o. Dacă lucrul lui pe care l-a clădit, va rămâne,
va lua plată. Dacă lucrul lui va arde, va fi păgubaş de plată, dar el se va mântui, aşa
însă ca prin foc.
A. Învăţătura despre Purgatoriu stă în contrazicere cu învăţătura despre
mântuirea omenirii, care s-a făcut prin jertfa adusă lui Dumnezeu de Domnul.
Mântuitorul prin patima şi moartea Sa, ne-a eliberat pentru totdeauna, de toate
păcatele, aşa că nouă, pentru mântuire, nu ni se mai cere nici o satisfacţie. Noi
dobândim mântuirea colaborând cu Harul, prin credinţă şi fapte bune.
B. Dacă se admite că omul se poate mântui prin suferinţele din purgatoriu
atunci jertfa Domnului nu a avut o eficacitate deplină sau chiar nu mai era nevoie
de chinurile morţii Domnului Iisus Hristos.
C. Totodată prin Botez şi prin Taina Pocăinţei omului i se iartă toate păcatele
şi toate pedepsele datorate pentru păcate astfel că el nu mai are obligaţia de a da
satisfacţie pentru păcatele iertate.
D. Iubirea leagă oamenii pe unii de alţii, dar nu numai pe cei ce trăiesc într -
un timp, ci generaţii întregi. Ea stabileşte comuniunea într e generaţiile prezente cu
cele trecute şi viitoare. Dragostea leagă pe cei vii cu cei morţi.
Biserica se roagă şi ne îndeamnă şi pe noi să ne rugăm pentru cei din iad. Ei
neputând face nimic pentru mântuirea lor, le vin în ajutor cei vii, prin rugăciuni,
milostenii şi Jertfa Euharistică.

XXVIII Învierea morţilor. Rugăciunile Bisericii pentru cei

răposaţi

61
 rezumate DOGMATICA

Credinţa în Înviere stă la baza religiei creştine: Dacă morţii nu vor învia,
nici Hristos n-a înviat. Şi dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este atunci predica
noastră, zadarnică şi credinţa noastră. (I Cor. 15,13-14).
Învierea va avea loc la Parusie, a doua venire a Mântuitorului, când se va
auzi glasul Fiului lui Dumnezeu (Ioan 5,28) şi trâmbiţa îngerului (I Cor 15,52).
Învierea va fi universală fiind atât pentru cei drepţi, cât şi pentru cei păcătoşi.
Toţi vor învia cu aceleaşi corpuri pe care le -au avut în viaţa terestră, după exemplul
Mântuitorului. Trupurile vor păstra caracteristicile avute în viaţă, inclusiv
trăsăturile vârstei când au murit.
Dar trupurile înviate vor avea o serie de trăsături deosebite, asemenea
trupului înviat al Mântuitorului.
1 – nestricăciune
2 – proslăvire (pentru cei drepţi)
3 – putere
4 – spiritualitate
5 – nemurire
Toate aceste însuşiri le vor avea trupurile drepţilor, iar ale păcătoşilor vor
avea numai însuşirea nestricăciunii care cuprinde în ea şi pe cea a nemuririi.
Vine ceasul când, toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi cei ce
au făcut cele bune spre învierea vieţii, iar cei ce au făcut ce le rele spre învierea
osândei. (Ioan 5,28-29).
Precum printr-un singur om a intrat păcatul în lume şi prin păcat moartea şi
astfel moartea a străbătut la toţi oamenii prin aceea că au păcătuit. (Rm 5,12).

Rugăciunile Bisericii pentru cei răposaţi

Iubirea leagă oamenii pe unii de alţii, dar nu numai pe cei ce trăiesc într -un
timp, ci generaţii întregi.
Ea stabileşte comuniunea între generaţiile prezente cu cele trecute şi viitoare.
Dragostea leagă pe cei vii cu cei morţi.
Biserica se roagă şi ne îndeamnă şi pe noi să ne rugăm pentru cei adormiţi.
Aceasta o facem după învăţătura Bisericii, prin rugăciuni, milostenii şi prin Jertfa
Euharistică. Suntem, prin urmare, datori să ne rugăm lui Dumnezeu, la slujbele
publice şi în particular nu numai pentru cei vii ci şi pentru cei răposaţi care s -au
sfârşit în credinţa ortodoxă.
Vechiul Testament aminteşte despre obiceiul de a frânge pâine pentru cei
morţi (Tobit 4,17) şi de a posti pentru ei (2 Regi 1,11). Iuda Macabeul înalţă
rugăciuni şi aduce jertfă pentru iertarea păcatelor celor morţi pe câmpul de luptă.
În Noul Testament Sfântul Apostol Pavel scrie: Vă îndemn deci, înainte de
toate să faceţi cereri, rugăciuni, mijlociri, mulţumire, pentru toţi oamenii (1 Tim
2,1).
Rugăciuni pentru cei morţi conţin toate Liturghi ile vechi şi actuale precum
şi ecteniile şi cântările de la slujba înmormântării creştinilor. Biserica a instituit
chiar şi zile anume în care se fac rugăciuni pentru cei morţi.

62
 rezumate DOGMATICA

Vechimea rugăciunilor pentru decedaţi arată şi inscripţiile din catacombe,

precum şi Sfinţii Părinţi.
Totodată, Biserica se roagă şi ne îndeamnă şi pe noi să ne rugăm pentru cei
din iad, dar numai pentru cei care se află acolo fără a fi împovăraţi cu prea multe
şi grele păcate. Nemaiputând face nimic pentru mântuirea lor, le vin în ajutor cei
vii, prin rugăciuni, milostenii şi Jertfă Euharistică.
Dar cei ce beneficiază de această îndurare nu beneficiază în urma suferinţelor
şi a meritelor pe care eventual şi le-ar câştiga după moarte, ci beneficiază de ea în
urma mijlocirilor făcute pentru ei de Biserica luptătoare. Domnul ne spune: Toate
câte cereţi rugându-vă, să credeţi că le luaţi şi vor fi vouă (Mc 11,24).
Atunci când preotul pune miridele în Sfântul Potir, se roagă:
„spală Doamne păcatele celor ce s -au pomenit aici, cu cinstit S ângele Tău,
pentru rugăciunile Sfinţilor Tăi„.

Amin!
Doamne ajută-ne!

63