IDEILE ESTETICE

ALE LUI TITU MAIORESCU

Maiorescu a fost în toată activitatea sa literară un estetician, susţinător de principii

fundamentale pentru dezvoltarea istorică a literaturii în contextul ei cultural, după concepţia
filozofului culturii, că adevărul este temelia dezvoltării ei istorice.
Pentru a înţelege caracterul direcţiei noi , pe care a vrut s-o imprime Titu Maiorescu
literaturii române în cadrul Junimii, e necesară o cercetare succintă asupra principiilor ce stau la
baza esteticii sale.. Aceste principii se află cuprinse, în esenţa lor, în studii scrise şi publicate la
interval de aproape două decenii: “O cercetare critică asupra poeziei române de la 1867” şi
“Comediile d-lui I. L. Caragiale” (1885). În primul studiu, Maiorescu este influenţat de ideile
estetice ale filozofului german Hegel1; în ultimul – de ideile estetice ale lui Kant şi
Schopenhauer.
Maiorescu şi-a fixat singur rolul lui în epocă, şi ne-a indicat sensul adevărurilor lui.
Scopul principiilor lui estetice nu a fost de a produce poeţi, ci de a deschide o “direcţie nouă” în
cultura română în ce priveşte neînţelegera artei prin adevărata ei natură şi funcţiile ce decurg din
ea. Poezia este inclusă în sfera mai largă a culturii, privită de critic prin condiţiile dezvoltării ei
istorice, în confruntare ei cu idealurile revoluţiei ce trebuiau să schimbe societatea românească,
dar nu s-a întrevăzut cauzele istorice mai adânci, de unde şi constatatrea de ordin gweneral:
“Viţiul radical în toată direcţia de astăzi a culturii noastre este neadevărul, pentru a nu înrebuinţa
un cuvânt mai colorat, neadevăr în aspirări, neadevăr în politică, neadevăr în poezie, neadevăr
până şi în gramatică, neadevăr în toate formele de manifestare a spiritului public”.
Direcţia nouă în poezie şi proza română, articol publicat în 1878, începe cu întrebarea:
“Va avea România un viitor? Se mai află în poporul ei destulă putere primitivă pentru a ridica şi
a purta sarcina culturii? “
Principiile criticii lui Maiorescu , în aspectul lor filozofic, de “început” sau “temei” al
lucrurilor, sunt cele pentru demonstrarea unui adevăr în literarura română, după un anumit

1
După concepţia lui Hegel ,la baza lumii stă spiritul universal: ideea. Frumpsul este manifestarea ideii absolute în
forme sensibile.
program al progresului culturii române moderne,numit de el “direcţia” nouă” în care “vor veni
oameni cari să simtă puternic şi să-şi exprime ce au simţit, şi alţii care să gândească bine şi să-şi
exprime simplu ceea ce au gândit”.
Judecata de valoare este deci temeiul acţiunii pentru întemeierea unei culturi adevărate,
şi a unei arte adevărate, întrucât condiţia estetică a poeziei este unul şi acelaşi proces cu
progresul culturii moderne.
Obiectul criticii literare în esterica lui Maiorescu este valoarea însăşi pe care literatura
trebuie să o realizeze ca artă, reprezentând caracterul stabil şi viabil al ei, adică frumosul,
constituit ca obiect al judecăţii de valorificare al lui, prin opera de artă, în fenomenul de cultură.
O metodă anumită face necesară astfel valorificarea frumosului în concordanţă cu
principiile şi obiectul. Până la un punct, obiectul criticii literare se confundă cu însuşi scopul
cercetării, pentru că ceea ce are în vedere metoda criticii, necesară pentru delimitarea exctă a
ceea ce este valoarea estetică în artă, constă în efortul sau cercetarea pentru a se ajunge, în baza
principiilor, la un anumit rezultat: recunoaşterea obiectului propriu al judecăţii de valoare. De
unde şi sensul normativ al criticii lui Maiorescu, care a şi fost numită pentru acest motiv
“judecătorească”, deşi criticul nu este desprins de principiul estetic şi de obiectul criticii literare,
într-o critică estetică.
Tezele fundamentale ale studiilor lui, când îşi menţin formularea apropiată de izvoarele
esteticii lui, se integrează astfel într-o metodă consecvent aplicată, într-un mod de expunere
impus de necesităţile istorice ale activităţii lui, într-un spirit intransigent şi polemic, într-un stil
personal, din care vom şi recunoaşte originalitatea criticii lui.
Din aceste elemente fiind constituit “sistemul” criticii lui Maiorescu: principiile,
obiectul şi metoda, într-o unitate impusă de strategia “sintezei generale în atac”, opera lui a fost
nu numai primul moment al conştiinţei de sine, la care a ajuns critica literară românească, ci şi
primul moment al unităţii criticii cu estetica şi gândirea teoretică, necesară în filozofia practică a
criticului, ca acţiune pentru direcţia progresului în cultura română modernă.
Studiul lui Maiorescu despre Comediile d.lui Caragiale este o exemplificare a acestei
mijlociri a criticului între creator şi public, pentru progresul adevărului. Cu comediile lui
Caragiale se întâmplase ceea ce criticul spunea: combaterea violentă din partea celor mulţi a ideii
născute în atmosfera actualităţii, din chiar mediul luptelor intelectuale ale epocii. Piesele fuseseră
fluierate de public iar criticul, ca un mentor, intervine pentru a explica publicului ideea şi a o
duce spre succesul ei definitiv.
Criticul procedează ca un estetician, care exemplifică prin arta scriitorului principiile
valabile ale artei comicului. Punctul de sprijin al argumentării este aprecierea calităţii artistice a
operei discutate, pentru a se arăta în continuare în ce constă ea: “Lucrarea d-lui Caragiale este
originală; comediile sale pun în scenă câteva tipuri din viaţa noastră socială de astăzi şi le
dezvoltă cu semnele lor caracteristice, cu deprinderile lor, cu expresiile lor, cu tot aparatul
înfăţişării lor în situaţiile anume alese de autor. Stratul social pe care îl înfăţişează mai cu
deosebire aceste comedii este luat de jos şi ne arată aspectul unor simţăminte omeneşti,
dealtminteri aceleaşi la toată lumea, manifestate însă aici cu o notă specifică, adică sub formele
unei spoieli de civilizaţie occidentală,strecurată în mod precipitat în acel strat şi transformată aici
într-o adevărată caricatură a culturii moderne ”.
Criticul, conform concepţiei sale estetice, susţine că “printre aceste figuri, cu straniul lor
veşmânt de aparenţa unei culturi superioare, se agită pornirile şi pasiunile omeneşti,
deşertăciunea, iubirea, goana după câştig şi mai ales exploatarea celor mărginiţi, cu ajutorul
frazelor declamatorii neînţelese - unul din semnele caracteristice epocii noastre”.
Criticul vede în comediile lui Caragiale confirmarea teoriei “formelor fără fond”:
Caragiale satiriza lipsa unei libertăţi politice reale, demagogia, adică discrepanţa dintre lozincile
democratice şi o politică reacţionară, ca şi “spoiala de civilizaţie” a claseloe exploatatoare.
Realitatea e că “stratul de jos” era aici burghezia orăşenească (O noapte furtunoasă),
marea propritate agricolă şi cea bancară, ce conduceau viaţa politică din provincie (O scrisoare
pierdută) şi mica burghezie (D-ale carnavalului) . Dacă dramaturgul ironiza “formele fără
fond”,el credea în necesitatea faptului ca simulacrul de libertate politică să devină o libertate
reală; Maiorescu admite că “este în adevăr o parte a lumii reale ce ni se desfăşoară astfel înaintea
ochilor”,că scriitorul ne arată realitatea din partea ei comică”, dar e un comic “adânc şi serios”
fiindcă “îndărătul oricărei comedii se ascunde o tragedie”.
Studiul lui Maiorescu despre Caragiale este momentul culminant al enunţurilor de
principii estetice, în ce priveşte raportul frumosului cu binele, al artei cu morala, deduse din
starea estetică a “emoţiei impersonale”. Teoria criticului se menţine în termenii comparaţiei artei
cu ştiinţa, după estetica lui Hegel, pentru distincţia frumosului de adevăr, în arta adevărată: arta
este morală nu ca idee, exprimată ca atare, ca în comunicarea directă a omului, ci ca valoare, prin
însuşi procesul de creaţie artistică, în care frumosul implică binele în opera de artă, când aceasta
este realizată ca artă. Construit pe ideea “emoţiei personale”, studiul este unul cu bază
psihologică, cu ecouri schopenhaueriene, cum îl apreciază T. Vianu.2
Pentru Maiorescu învăţătura şi preceptele morale sunt cugetări intelectuale, ce ţin de
tărâmul ştiinţific, în aplicare practică, şi deci în artă sunt numai prilej pentru exprimarea
simţământului şi pasiunii, tema eternă a frumoaselor arte.
Comediile d-lui Caragiale se raportează la Lumea ca voinţă şi reprezentare, întrucât
“egoismul” de care criticul vorbeşte are înţelesul “vionţei de a fi”, ca izvor al tuturor suferinţelor
umane, pe care le înlătură “emoţia impersonală” în artă. Teza centrală a studiului este că “Orice
concepţie artistică este în esenţa ei ideală, căci ne prezintă refluxul unei lumi închipuite. Prin
chiar aceasta ne produce caracteristica impresie impersonală”.
Caragiale ne arată realitatea din partea ei comică….” şi, mărginindu-ne la relevarea
meritului necontestabil al comediilor autorului nostru, putem constata şi recunoaşte acest merit în
scoaterea şi înfăţişarea plină de spirit a tipurilor şi situaţiilor din chiar miezul unei părţi a vieţii
noastre sociale, fără imitare sau împrumutare din alte literaturi străine”.
Discuţia, spune Maiorescu “este grea mai ales acolo unde lipseşte încă tradiţia literară, şi
prin urmare comunitatea de idei în privinţa operelor ce le numim frumoase.” Aşa îşi încerpe el
articolul despre comediile lui Caragiale, şi aşa va şi încheia, justificând de ce a trebuit să se
mărginească la “simpla tragere a liniei de hotar între ceea ce este artă şi ceea ce nu este artă şi nu
i se poate cere”.
Criticul se mulţumea cu susţinerea modalităţii estetice a artei, în care “emoţia”, ca
element individual, este o “detaşare”, o “impersonalitate”, o “seninătate”, prin care individul
dobândeşte valabilitate generală, realizându-se ca “obiectivitate” în “subiectivitatea” activităţii
estetice.
Acesta este răspunsul la întrebarea despre valoarea specifică a artei, care astfel
realizează relaţia subiectiv-obiectiv în cuprinsul valorii estetice, indicată printr-un termen ce pare
contradictoriu: "emoţia impersonală".
Teoria lui Maiorescu despre “impersonalitatea” în artă, cum a fost ea reţinută, era mai
puţin înţeleasă în epocă datorită conciziei ei, susţinută fiind ca o contrucţie teoretică pentru un

2
T. Vianu ,T. Maiorescu, estetician şi critic literar, Studii de literatură română, p. 155-156
studiu ocazional. Aceasta este şi “ficţiunea ideală” a artei, implicată în “ideea emoţională”, în
teoria lui Maiorescu, susţinută pe estetica lui Kant şi Hegel.
Teoria “emoţiei impersonale” în artă, susţinută de Maiorescu după Schopenhauer, evită
totuşi contradicţia argumentării în teoria geniului, implicată în concepţia lui despre înălţarea, ca
emoţie artistică, în lumea ficţiunii ideale.
Funcţia umană a artei, incluzând-o şi pe cea socială, deschide, după relaţia dintre frumos
şi adevăr, şi o altă latură a acesteia, funcţia etică a artei, ca o consecinţă a relaţiei dintre frumos şi
bine în opera de artă ( efectul frumosului este biruinţa binelui).
Titu Maiorescu analizează estetic din acest punct de vedere comediile lui Caragiale,
pentru a justifica raportul ce există între artă şi morală, dedus din creaţia însăşi a artei, după
legile
creaţiei.
Presa vremii scria despre comediile lui Caragiale că “urmăresc scopuri politice şi vor
să-şi bată anume joc de unele apucături ale partidului liberal, şi că prin urmare ar trebui oprite de
pe scena teatrului din ordinul grvernului de astăzi(pe atunci ministrul I.C.Brătianu)”. Ceea ce lui
Maiorescu i se părea o imputare prea puţin serioasă a fi discutată. “Căci pentru orce om cu
mintea sănătoasă este evident că o comedie nu are nimic a face cu politica de partid; autorul îşi ia
pesonajele sale din societatea contemporană cum este, pune în evidenţă partea comică aşa cum o
găseşte, şi acelaşi Caragiale, care astăzi îşi bate joc de fraza demagogică, şi-ar fi bătut joc ieri de
işlic şi tombateră şi îşi va bate joc mâine de fraza reacţionară, şi în toate aceste cazuri va fi în
dreptul său literar incontestabil”.
Un ziar liberal din Bucureşti denumea, la 13 aprilie 1885, comedia D-ale carnavalului
“o stupiditate murdară, culeasă din locurile unde se aruncă gunoiul” şi îşi exprima indignarea că
autorul a introdus în piesă “femei de stradă de cea mai joasă speţă, bărbieri şi ipistaţi, în gura
cărora se pun cuvinte insultătoare pentru mişcări ca cea de la 11 fevruarie, pentru libertate şi
egalitate, care sunt baza organizaţiunii noastre politice”.
Şi, dincolo de obiecţiile aduse comediilor lui Caragiale cu privire la apucăturile unui
“anume partid”, autorul e acuzat de veridic, de nuditate realistă “nicăieri nu se vede pedepsirea
celor răi şi răsplătirea celor buni”. Cu alte cuvinte nu există o morală a personajelor, comediile
nu sunt piese în care binele învinge.
 La acuzele de “imoralitate” aduse comediilor, criticul ridică o problemă de “activitate
estetică”, pentru justificarea moralităţii artei: ”Există aceste tipuri în lumea noastră ? Sunt
adevărate aceste situaţii? Dacă sunt, atunci de la autorul dramatic trebuie să cerem numai ca să
ni le prezinte în mod artistic”. Iar pentru a lămuri moralitatea artei, de la această prezentare a
realităţii în mod artistic pleacă criticul, după un argument de principiu: “Şi aici trebuie să
stabilim mai întâi un punct de plecare elementar: influenţa morală a artei în genere. Dacă arta în
genere are un element esenţial moralizator, acelaşi element va trebui să-l găsim şi în orice artă
deosebită, prin urmare şi în arta dramatică. Dacă ni se pune întrebarea: arta în genere şi în special
arta dramatică are sau nu are o misiune morală ? Contribuie ea la educarea şi înălţarea
poporului ? Noi răspundem fără şovăire: da , arta a avut totdeauna o înaltă misiune morală, şi
orice adevărată operă artistică o îndeplineşte”.
La întrebarea: în ce constă moralitatea artei ? Maiorescu răspunde: “Orce emoţie
estetică, fie deşteptată prin sculptură, fie prin poezie, fie prin celelalte arte, face pe omul stăpânit
de ea, pe câtă vreme este stăpânit, să se uite pe sine ca persoană şi să se înalţe în lumea ficţiunii
ideale.
Dacă izvorul a tot ce este rău este egoismul şi egoismul exagerat, atunci o stare
sufletească în care egoismul este nimicit pentru moment, fiindcă interesele individuale sunt
uitate, este o combatere indirectă a răului, şi astfel o înălţare morală. Şi cu cât cineva va fi mai
capabil prin dispoziţia sa naturală sau prin educaţie a avea asemenea momente de emoţiune
impersonală, cu atât va fi mai întărită în el partea cea bună a naturii omeneşti”.
În formularea tezei din fragmentul de mai sus, Maiorescu porneşte de la unele date din
filozofia lui Schopenhauer, a înaintaşului său Kant şi a lui Aristotel.
În sistemul lui Schopenhauer, egoismul, rezultat al voinţei oarbe de a trăi, este
sâmburele răului din om. Omul reuşeşte să se elibereze temporar de sub tirania egoismului,
rezultat al voinţei oarbe de a trăi, numai cu ajutorul contemplaţiei estetice. Prin perfecţiune, arta
îl transpune pe om – câtă vreme este stăpânit de vraja ei – într-o lume impersonală (lumea
ficţiunii ideale),nimicind egoismul din el.
Pornind de la teza lui Schopenhauer cu privire la misiunea moralizatoare a artei,
Maiorescu va susţine, la rândul său, că “orice emoţiune estetică face pe omul stăpânit de ea, pe
câtă vreme este stăpânit, să se uite pe sine ca persoană şi să se înalţe în lumea ficţiunii ideale;
prin înălţarea în lumea ficţiunii ideale – egoismul este nimicit”.
 Este ideea “depersonalizării” în emoţia artistică, prin care binele intră în relaţie cu
frumosul în opera de artă, ca artă adevărată.
Afirmând că prin nimicirea egoismului, arta ne înalţă sufleteşte, Maiorescu acceptă
principiul aristotelic al purificării: katharsis care reprezintă principiul purificării umane prin
contemplare artistică. În consecinţă, orice artă adevărată are funcţie educativă, căci produce
asupra omului un sentiment de înălţare şi de purificare. Prin urmare, arta este morală prin
valoarea ei, nu prin ideile moralizatoare pe care le conţine.
După părerea criticului, moralitatea comediilor lui Caragiale nu se compune din valorile
morale ale personajelor sale, pentru care arta lui a fost acuzată de “trivialitate”, ci din situaţiile
dramatice în care ele apar, motivate prin care caracterul lor, într-o acţiune construită după
necesităţile artei dramatice. Răspunsul criticului la întrebarea dacă sunt adevărate situaţiile
prezentate de autor în piesele sale, concordă deci cu principiile estetice ale criticii maioresciene,
care nu include realismul ca fomă de reflectare artistică, dar pretind ca o condiţie fundamentală
realizarea artistică a acestor situaţii în forma literară specifică genului.
C. Dobrogeanu Gherea aduce obiecţii la această idee, acuzându-l pe Maiorescu că
respinge patriotismul în artă, o dată cu interesul practic ce nimiceşte emoţia artistică, prin aceasta
arta fiind scoasă din orice condiţie istorică şi socială. Dar amândoi criticii admit că “puterea
moralizatoare a unei opere artistice e cu atât mai mare cu cât opera e mai genială”. (În legătură
cu studiul despre Caragiale s-a discutat mult asupra “polemicii”dintre Maiorescu şi Gherea)
Comediile lui Caragiale sunt adevărată artă, de aceea sunt morale.arta este morală nu ca
idee, separată de compoziţia ei artistică, ci prin însuşi procesul de creaţie artistică, deci ca formă,
prin care ideea devine artă.
Pentru Maiorescu , problema de “activitate estetică” pentru justificarea funcţiei morale a
artei, ce rezultă din relaţia frumosului cu binele în opera de artă, nu rămâne una exterioară,
privitoare la “morala în societate” şi prin extindere “morala în artă”, ci devine una interioară,
privitoare la “idealitatea artei”, în concluzia că funcţia etică a artei este inclusă în funcţia ei
estetică, aceasta fiind singura formă în care artistul se ridică de la particularităţile vieţii
oamenilor la generalitatea sentimentului artistic, pentru ca astfel, în planul semnificaţiei umane a
valorilor, să îndeplinească o funcţie socială. Dacă arta este realizată prin valoarea frumosului, ea
serveşte idealul vieţii umane, şi numai astfel este ea înţeleasă pentru marea majoritate a
poporului, care se regăseşte în ea prin ceea ce realizează frumosul ca semnificaţie general umană.
 T . Vianu spune că în spiritul lui Maiorescu se încrucişează două estetici felurite:
“estetica clasicismului, pe care o reprezenta Schopenhauer prin teoria ideilor platonice în artă,
apoi estetica realismului mai nou, la care se referă criticul, care nu mai cere artei reprezentarea
tipului uman, ci a formei lui particularizate prin împrejurări de spaţiu şi de timp”. S-a constatat
nu arareori o “contradicţie” între aceste consideraţii ale lui Maiorescu şi teoria lui despre
“patriotismul” în poezie.
Toţi cercetătorii sunt unanimi în a recunoaşte că estetica maioresciană nu e originală
decât în măsura în care a reuşit să coordoneze şi să sudeze importuri masive din filozofia
germană (Harbart, Hegel, Schopenhauer,cu frecventarea asiduă a lui Kant). Estetica lui
Maiorescu se constituie din mai multe zone: clasicistă, folcloristică, romantică şi realistă. De aici
decurge cu evidenţă că estetica maioresciană nu este, nu poate fi unitară, lipsită de contradicţii.
Conceptul de tipicitate, elaborat de clasicism, trece în realismul critic, îmbogăţit cu istorismul
concret al romantismului şi reelaborat apoi într-o structură proprie.
Opera unui scriitor atât de realist cum ar fi I.L.Caragiale are un schelet artistic clasicist.
Preferinţa pentru clasicism s-a manifestat la Maiorescu îndeosebi în domeniul poeziei
stabilind “cele trei calităţi ideale ale poeziei: 1. O mai mare repejune a mişcării ideilor;2. O
exagerare sau cel puţin o mărire şi o nouă privire a obiectelor sub impresiunea simţământului şi a
pasiunii;3. O dezvoltare grabnică şi crescândă spre o culminare finală”.
Realismul tipurilor şi al mediului social se evidenţiază în articolul Comediile d-lui
Caragiale care a provocat o vestită polemică între Maiorescu şi Gherea. În ceea ce priveşte
tipicul, Maiorescu a pornit de la cultura sa clasică şi, în ceea ce priveşte folclorul, a pornit de la
valul romantic. Totuşi aceste două valuri l-au dus aproape de înţelegerea realismului care e totuşi
limitat obordând-o doar în Comediile d-lui Caragiale , unde , probabil din motive polemice a
făcut afirmaţii categorice.
Esteticianul a operat cu conceptele de adevăr, frumos, bine într-un spirit filozofic,
demonstrându-le conţinutul real cu fenomene din cultura română şi rămânând la ele chiar când
scopul lui a fost să le justifice în anumite opere.
Critica literară a lui Maiorescu se menţine în limitele principiilor estetice iniţial
formulate, deşi a lăsat pe alţii să-i apere vechile poziţii în formula “artă pentru artă”, el
precizându-şi principiile, în diferitele lor reluări, ca nişte temeiuri ale unei adevărate culturi ce
evoluează istoric, într-o devenire care nu este un proces abstract, ci unul concret, în aşa fel că
valorile spirituale, ca valorile umane, nu sunt nişte “idei în sine” , ci nişte manifestări în
formulele istorice ale realităţii.

Titu Maiorescu este o pesonalitate pilduitoare pentru orice tânăt intelectual român prin
modul în care şi-a organizat viaţa şi impunându-şi pemanent, cu fermitate, obiective precise, să
devină util culturii române, având numeroase iniţiative care dovedesc că toată energia lui era
canalizată spre înfăptuiri durabile şi esenţiale. Avea conştiinţa nevoii de temeinicie şi adevăr
într-o civilizaţie şi cultură tânără şi a promovat cu stăruinţă lucrul bine făcut, având o clarviziune
remarcabilă, o inteliganţă deosebită, un simţ al valorii şi un gust artistic aproape fără greş.
Afirmaţiile sale critice au fost pătrunzătoare, exacte şi adeseori memorabile. Ecoul lor în epocă a
fost enorm, contribuie la formarea unei concepţii estetice clasice, care a fost dominantă pentru
aproape toţi scriitorii promovaţi sau susţinuţi de Junimea.
Cu scopul de a le modela o concepţie înaltă asupra artei, a simţit nevoia să teoretizeze
anumite probleme şi să le exemplifice. În felul acesta şi-a delimitat câteva principii estetice,
inspirate din estetica clasică greco-latină, cât şi din marii filozofi germani Hagel, Kant şi
Schopenhauer.

BIBLIOGRAFIE

1. Titu Maiorescu din Critice, Ediţie îngrijită de Domnica Filimon, introducere de

Eugen Todoran,Editura Eminescu, Bucureşti, 1978
2. Todoran, Eugen, Maiorescu, Editura Eminescu, Bucureşti 1977
 3. Manolescu Nicolae, Contradicţia lui Maiorescu, Editura Cartea Românească,
Bucureşti, 1970
4. Maiorescu Titu, Critice, Editura pentru Literatură,, Bucureşti, 1967

Titu Maiorescu – idei estetice:

1. În studiul “O cercetare critică asupra poeziei de la 1867”, Maiorescu dă, pentru prima oară,
definiţia poeziei:“Poezia, ca toate artele, e chemată să exprime frumosul; în deosebire de
ştiinţă, care se ocupă de adevăr. Cea dintâi şi cea mai mare diferenţă între adevăr şi frumos
este că adevărul cuprinde numai idei, pe când frumosul cuprinde idei manifestate în materie
sensibilă.”

Poezia trebuie să îndeplinească două condiţii: una materială (forma) şi una ideală
(conţinutul):Condiţiunea materială a poeziei: “Prima condiţiune, dar o condiţiune materială sau
mehanică pentru ca să existe o poezie în genere, fie epică, fie lirică, fie dramatică este ca să se
deştepte prin cuvintele ei imagini sensibile în fantezia auditoriului şi tocmai prin aceasta poezia
se deosebeşte de proză ca un gen aparte, cu propria sa raţiune de a fi”.

Condiţiunea ideală a poeziei: “Ideea sau obiectul exprimat prin poezie e totdeauna un
simţământ sau o pasiune şi niciodată o cugetare exclusiv intelectuală sau care se ţine de
tărâmul ştiinţific, fie în teorie, fie în aplicare practică. Prin urmare, iubirea, ura, tristeţea, bucuria,
disperarea, mania sunt obiecte poetice; învăţătura, preceptele morale, politica sunt obiecte ale
ştiinţei şi niciodată ale artelor”.

2. Există un raport între artă şi realitatea socială, care trebuie ilustrat în operele literare. Această
idee este susţinută de Titu Maiorescu în studiul “Comediile d-lui Caragiale” (1885), răspunzând
astfel acuzaţiilor aduse pieselor acestui genial dramaturg de către societatea şi presa
contemporană, argumentând prin analiza aspectelor sociale regăsite în opera şi prin realizarea
de către autor a personajelor tipice pentru societatea vremii. Caragiale pune “pe scenă câteva
tipuri din viaţa noastră socială de astăzi, cu deprinderile lor, cu expresiile lor în situaţiile anume
alese de autor într-o adevărată caricatură a culturei moderne”.

3. În articolul „Poeţi şi critici” (1886), Maiorescu distinge subiectivismul şi individualitatea

artistului, care percepe lumea înconjurătoare în mod diferit de ceilalţi oameni sau artişti: „Altfel
descrie lumea Goethe, altfel o descrie Heine, altfel Leopardi, altfel Victor Hugo, deşi cu toţii au
primit impresii de la aceeaşi lume”. Particularitatea sesnibilităţii fiecărui artist este definită prin
modul cum „se răsfrâng în prisma cu care le-a înzestrat natura” aceleaşi raze de lumină pe care
le primeşte poetul din „multe părţi ale lumii”.

4. Arta are funcţie moralizatoare prin faptul că, dacă arta trezeşte emoţii estetice, acestea
nimicesc răul din oameni, mai ales egoismul, pentru că „orice emoţiune estetică face pe omul
stăpânit de ea, să se uite pe sine ca persoană şi să se înalţe în lumea ficţiunii ideale”.
(„Comediile d-lui Caragiale”).