REFERAT LA DISCIPLINA:

DREPT PROCESUAL CIVIL APROFUNDAT I

Titlul referatului:
PRINCIPIILE FUNDAMENTALE ALE PROCESULUI CIVIL
 INTRODUCERE

Principiul de drept procesual civil reprezintă o idee, regulă esentială care

determină structura internă a procesului civil si pe temeiul căreia se stabilesc raporturile
procesuale dintre partile in litigiu, precum si cele dintre acestea si instanța de judecată.
Principiile de drept procesual civil se manifestă prin ideile juridice de bază care
determină forme si metode de reglementare juridică a raporturilor procesuale civile in
legatură cu examinarea si soluționarea litigiilor deduse judecații1.
Constituie regulile de bază care fundamentează întregul proces civil, guvernând
atât faza judecăţii, cât şi faza executării silite. Aceste principii sunt reglementate în art. 5–
23 din Noul Cod de procedură civilă2.

I. Principiul liberului acces la justiţie

Art. 5 alin. (1) NCPC statuează asupra obligativităţii judecătorilor de a primi şi

soluţiona orice cerere care este de competenţa instanţelor judecătoreşti, potrivit legii,
ceea ce înseamnă că niciun judecător nu ar putea refuza soluţionarea unei cereri cu care
în mod legal a fost învestit, pe motiv că legea nu prevede, este neclară sau incomplete.
Dispozițiile art. 5, alin (2) din NCPC se regăsesc și in art. 4 alin (2) din Legea
303/2004 privind statutul judecatorilor și procurorilor, republicată, sub aceeași formă.
Este un principiu constituţional (art. 21 din Constituţie) în raport de care orice
persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a
intereselor legitime, nicio lege neputând îngrădi exercitarea acestui drept.
Ierarhia temeiurilor de soluţionare a unei cereri este următoarea: textul de lege,
uzanţele, analogia legii şi, ca ultimă alternativă (subsidiară), principiile generale ale
dreptului, acestea stând la baza reglementării procesului civil [art. 5 alin. (3) NCPC].
Accesul liber la justiţie nu trebuie înţeles în sensul că cererile formulate în faţa
instanţelor ar fi scutite de taxele judiciare de timbru, întru-cât procesul civil presupune
ocrotirea intereselor private ale justiţiabililor, astfel încât, în cazurile în care legea
prevede, aceştia, odată cu formularea cererii de chemare în judecată, vor trebui să
anexeze şi dovada achitării taxei de timbru (art. 197 NCPC), conform O.U.G. nr.
2
80/2013 .
Obligația judecatorului de a primi si de a soluționa cerecile formulate in cadrul
procesului civil este ridicată de noul cod la rang de principiu fundamental, atribuindu-i,
in consecinta, o importanță deosebită, a cărei justificare decurge din aspectul că acestei
obligații ii este corelativ însuși dreptul persoanei de a se adresa unui tribunal si,
subsecvent acestuia, dreptul unei persoane la tribunal.
Judecătorul are obligația de a primii cererile formulate, independent de
modalitatea independent in care acestea au fost trimise instanței judecătoresti, inclusiv
in situația in care cererea este depusă la dosar în cursul ședinței de judecată.
In conformitate cu art. 99 lit. e) din Legea 303/2004 constituie abatare
disciplinară a magistratului refuzul nejustificat al acestuia de a primi la dosar cererile,
concluziile, memoriile sau actele depuse de pațile din proces.

1
http://www.dreptmd.worldpress.com/cursuri-universitare/drept-procesual-civil-partea-generala/principiile-
dreptului-procesual/civil
2
http://www.dreptonline.ro/legislatie/oug_80_2013_taxele_judiciare_de_timbru_ordonanta_de_urgenta_80
_2013.php
II. Dreptul la un proces echitabil, în termen optim si previzibil

„Orice persoană are dreptul la judecarea cauzei sale în mod echitabil, în termen
optim şi previzibil, de către o instanţă independentă, imparţială şi stabilită de lege. În
acest scop, instanţa este datoare să dispună toate măsurile permise de lege şi să asigure
desfăşurarea cu celeritate a judecăţii” [art. 6 alin. (1) NCPC].
Instituirea acestui principiu al procesului civil are la bază dipoziții constituționale,
precum și prevederi existente in Declarația Universală a Drepturilor Omului (art. 10), în
tratate și alte reglementări internaționale.
Prin proces echitabil se înţelege respectarea dispoziţiilor legale, a principiilor
fundamentale reglementate de legislaţia internă, precum contradictorialitatea, egalitatea,
dreptul la apărare.
Instanţa imparţială desemnează absenţa unei păreri anterioare, preconcepute
a judecătorului asupra modului în care urmează a fi soluţionată cauza, relatările, probele
şi dezbaterile contradictorii ale părţilor fiind singurele în măsură a forma convingerea
judecătorului asupra soluţiei ce o pronunţă în cauză.
Instanţa independentă desemnează faptul că judecătorul este independent în raport
de orice altă putere, nefiind supus ingerinţelor din partea altor puteri, respectiv din partea
celei legislative sau executive, potrivit principiului constituţional referitor la separaţia
puterilor în stat (puterea legislativă, puterea executivă, puterea judecătorească).
Noul cod a preferat folosirea noțiunii de termen optim și previzibil în locul celei
uzitate de Convenție, și anume a celei de termen rezonabil, terminologia aleasă
desemnand același principiu al celeritații procedurilor judiciare, intr-o modalitate mai
explicită. Termenul optim de soluționare a unei cauze implică durata care asigură ce mai
bună eficiență în realizarea justiției, iar previzibilitatea acestuia conferă părților
pozibilitatea de a estima evoluția etapelor procesuale în timp.
În vederea soluţionării cauzei într-un termen optim şi previzibil, legiuitorul a
instituit obligaţia pentru judecător ca, la primul termen de judecată la care părţile sunt
legal citate, să estimeze durata procesului (art. 238 NCPC); cu toate acestea, pentru
motive temeinice, judecătorul poate reveni asupra duratei procesului estimate iniţial.

III. Principiul legalităţii

Un alt principiu fundamental al procesului civil îl constituie legalitatea, aceasta

reprezentand o cerință obiectivă într-un stat de drept 3 si o garanție a desfăsurării în
condiții optime a mecanismului de înfătuire a justiției. Legalitatea exclude arbitrajul și
lipsa de previzibilitate.
Obligativitatea respectarii legii decurge primordial din prevederile constituționale.
Astfel potrivit art. 1, alin. (5) din legea fundamentală, in Romania, respectarea
Constituției, a supremației sale si a legilor este obligatorie. Totodată, art. 124 alin (1) si
(3) din Constituție prevede că justiția se înfaptuiește in numele legii, iar judecătorii se
supun numai legii. De asemenea, potrivit art. 16 alin (2) din Constituție, nimeni nu este
mai presus de lege.
In același context, este menționat și art. 22 alin. (1) NCPC, potrivit căruia
judecătorul soluționează litigiul conform regulilor de drept care ii sunt aplicabile.
Presupune ca procesul civil să se desfăşoare în conformitate atât cu dispoziţiile
3
I.Leș, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Vol I, Ed. C.H. Beck, Bucuresti, 2011, p. 14.
legii de drept material, cât şi ale legii de drept procesual.
Judecătorului învestit cu soluţionarea unei pricini îi incumbă obligaţia de a
asigura respectarea dispoziţiilor legale referitoare la realizarea drepturilor şi îndeplinirea
obligaţiilor părţilor din proces.
Conform art. 457 NCPC instituie principiul legalităţii căii de atac, potrivit căruia
hotărârea judecătorească este supusă numai căilor de atac prevăzute de lege, în condiţiile
şi termenele stabilite de aceasta, indiferent de menţiunile din dispozitivul ei.
Părțile si ceilalți participanți la procesul civil sunt, de asemenea, datori să
respecte prescripțile legale.

IV. Principiul egalităţii

Presupune că „în procesul civil părţilor le este garantată exercitarea drepturilor

procesuale, în mod egal şi fără discriminări” (art. 8 NCPC).
Egalitatea parților în procesul civil constituie un principiu faundamental al
acestuia si, totodată o garantie a unui proces echitabil.
În acelaşi sens, al egalităţii în faţa legii, Constituţia statuează că „cetăţenii sunt
egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări”, art. 16,
nimeni nefiind mai presus de lege, iar potrivit art. 124 alin. (2) din Constituţie, „justiţia
este unică, imparţială şi egală pentru toţi”.
Principiul egalitații a fost statuat in cuprinsul art 7 din Declarația Universală a
Drepturilor Omului.
Potrivit art. 7 alin (1) din Legea nr. 304/2004, toate persoanele sunt egale în fața
legii, fără privilegii și fara discriminări.
Egalitatea părților in procesul civil are semnificația faptului că acestea au dreptul
să fie judecate de catre aceleași organe ale puterii judecătoresti, după aceleași reguli de
drept procedurale, beneficiind de drepturi procesuale egale, in raport de cauza concretă
dedusă judecății, independent de caracterul contencios sau necontencios al procedurii.
Prin urmare, in situații identice, părților nu li se poate acorda un tratament diferit.

V. Principiul disponibilităţii

Prin principiul disponibilității se înțelege faptul că părțile pot determina nu numai

existența procesului, prin declanșsarea procedurii judiciare și prin libertatea de a pune
capăt procesului înainte de a interveni o hotărare asupra fondului pretenției supuse
judecății, ci și continutul procesului, prin stabilirea cadrului procesual, în privința,
părților, obiectului si cauzei, precum si a etapelor pe care le-ar parcurge4.
Disponibilitatea constituie un principiu specific procesului civil. Prin intermediul
disponibilităţii, procesul civil se particularizează de procesul penal, acesta din urmă fiind
guvernat de principiul oficialităţii.
Prin disponibilitate se înţelege posibilitatea conferită de lege, părţilor, de a
sesiza autorităţile judiciare, de a dispune de obiectul litigiului şi de mijloacele de apărare.
Prin raportare la cuprinsul articolului în discuție, principiul disponibilității părților
în procesul civil are urmatoarele componente:
a) Dreptul persoanei interesate sau al altei persoane, organizatii ori atutoritati
sau institutii publice, care nu justifica un interes personal, de a porni sau nu
4
G.Boroi, Codul de procedură civilă. Comentat si adnotat, vol I, Ed. All Beck, Bucuresti, 2001, p. 119.
 procesul,
b) Dreptul de a determina cadru procesual, atat din punct de vedere al obiectului,
cauzei si partilor, cat si din perspectiva apararilor furmulate in proces,
c) Dreptul de a pune capat procesului, prin efectuarea unor acte procesuale de
dispozitie.
Caracterul imperativ al normelor de drept procesual civil asigură respectarea
normei substanţiale, în materie procesuală. „Actorii procesuali” nu pot avea orice
conduită, procedura impunând reguli ce asigură coerența procesului civil, libertatea
părţilor fiind limitată prin dispoziţiile imperative, ceea ce relevă caracterul normativ
obligatoriu al dreptului procesual civil, acest aspect fiind de natură să întărească rolul
sancţionator al acestuia5.
Regula generală, instituită şi de dreptul roman, arată că procesul nu poate fi
declanşat din oficiu „judex ne procedat ex oficio”, dar dreptul modern prevede excepţii
de la acest principiu, în care instanţa poate dispune anumite măsuri fără a exista în acest
sens o cerere din partea participanţilor. O astfel de situaţie o reprezintă exercitarea din
oficiu a acţiunii civile în procesul penal, sau punerea sub interdicţie, ori a măsurilor pe
care le poate lua instanţa de divorţ cu privire la copilul minor. Din cazurile amintite
putem remarca interesul statului de a reglementa situaţii care reclamă ocrotirea unor
interese majore, care înfrâng interesul privat.
Desigur, sesizarea instanţei, numai prin cererea adresată de subiectul procesual
interesat, dimensionează axiomatic principiul disponibilităţii.
Art. 9 din NCPC (Legea nr. 134/2010), consacră acest principiu sub denumirea de
„dreptul de dispoziţie al părţilor” şi statuează, în acest mod, mai multe drepturi pentru
titularul cererii.
În înţelesul textului de lege invocat, care reprezintă sediul materiei principiului în
discuţie, procesul civil poate fi pornit la cererea celui interesat sau a altei persoane. În
această ipoteză, însumând situaţiile prevăzute de legiuitor, orice persoană se poate adresa
justiţiei, prin sesizarea instanţei competente cu o cerere de chemare în judecată, iar în
cazurile anume prevăzute de lege sesizarea poate fi făcută şi de alte persoane sau organe.
În materie contencioasă, codul prevede obligativitatea depunerii unei cereri şi
atunci când nu se are în vedere stabilirea unui drept potrivnic față de alte subiecte de
drept, însă norma impune mijlocirea instanţei de judecată.
Pentru ca judecătorul să se poată pronunţa, din oficiu, asupra unor aspecte care nu
i-au fost solicitate, este necesară existenţa unei prevederi exprese a legii, care să permită
înlăturarea principiului disponibilităţii.
O astfel de situaţie este reprezentată de interesul superior al minorului, care, în
timpul tutelei, poate hotărî ca tutorele să dea garanţii reale sau personale, exercitarea
acţiunii în anularea actelor de dispoziţie făcute de tutore fără avizul consiliului de familie
şi autorizarea instanţei de tutelă, constatarea nedemnităţii de drept a moştenitorului,
îndreptarea erorilor materiale din hotărâre, reducerea motivată a cheltuielilor de judecată,
exercitarea recursului în interesul legii, sabilirea modului de exercitare a autorităţii
părinteşti şi contribuţia părinţilor la la cheltuielile de creştere şi educare a copiilor, chiar
dacă acest lucru nu a fost solicitat.
Cu privire la determinarea limitelor cererii de chemare în judecată sau a cadrului
procesual, titularul este decidentul principal. De regulă, reclamantul este cel care
precizează cu cine doreşte să se judece, fără ca instanţa să poată impune chemarea în
judecată a unei anumite persoane.
5
A. Tabacu, „Drept procesual civil”, Editura Universul Juridic, București, 2013
 Tot reclamantul arată în cerere ce anume doreşte să obţină, iar instanţa de judecată
nu poate judeca altceva, să dea ceva ce nu a cerut reclamantul sau mai mult decât a cerut.
Codul de procedură civilă este imperativ, şi cere judecătorului să se pronunţe asupra a tot
ceea ce s-a cerut, fără a depăşi limitele cererii de chemare în judecată, aşa cum a fost
formulată de reclamant. Încălcarea acestor dispoziţii imperative deschid celui lezat calea
procesuală a apelului, invocând încălcarea principiului disponibilităţii.
De asemenea în materia probelor şi administrării probelor instanţa nu poate
impune administrarea altor probe decât cele soliciate excepţii făcând situaţiile reclamate
de principiul aflării adevărului aşa cum este formulat de legiuitor în art 22 alin (2) din
NCPC.
Aceste aspecte sunt conturate şi de decizia Secţiei civile a ÎCCJ, în decizia
2952/2007, în care precizează: „Unul dintre principiile fundamentale ale procesului civil
este cel al disponibilității, în conținutul căruia intră și dreptul reclamantului de a
determina limitele cererii de chemare în judecată, ale cadrului procesual în care se va
desfășura judecata cu privire la obiect și la părți”6. În respectarea acestui principiu,
instanța nu poate introduce, din oficiu, o altă persoană în proces.

VI. Obligaţiile părţilor şi terţilor în desfăşurarea procesului

Corelativ dreptului părţilor de a sesiza instanţa de judecată, de a formula cereri în

procesul pendinte, există şi o serie de obligaţii.

Obligaţiile părţilor în procesul civil (art. 10 NCPC):

 obligaţia de a îndeplini actele de procedură în ordinea, condiţiile şi termenele
stabilite de lege sau de judecător;
 obligaţia de a-şi proba pretenţiile şi apărările, de a contribui la desfăşurarea fără
întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia;
 Sancţiuni în caz de nerespectare a acestor obligaţii:
 în cazul în care, pe parcursul soluţionării procesului, reclamantul nu-şi
îndeplineşte în mod culpabil obligaţiile instituite în sarcina sa de către
instanţă, aceasta va putea dispune suspendarea judecării pricinii (art. 242
NCPC);
 în ipoteza în care o parte deţine un mijloc de probă, judecătorul poate, la
cererea celeilalte părţi sau din oficiu, să dispună înfăţişarea acestuia, partea
având obligaţia de a se conforma acestei dispoziţii, sub sancţiunea plăţii unei
amenzi judiciare.

Obligaţiile terţilor (art. 11 NCPC):

În desfăsurarea procesului, nu numai participantii au stabilite in sarcina obligatii
procedurale, dar si tertii, strainii de proces, in masura iin care instanța a dispus obligarea
lor la efectuarea unui demers necesar realizarii justitiei.
Obligaţia de a sprijini realizarea justiţiei, sens în care instanţa poate solicita
citarea ca martor a terţului persoană fizică sau a reprezentanţilor persoanei juridice care
deţin un înscris util în soluţionarea cauzei în vederea prezentării acestuia în instanţă,
obligaţie ce revine şi instituţiilor şi autorităţilor publice de a trimite instanţei înscrisul
6
G. Piperea, „Profesionistul şi întreprinderea sa”, Curierul Judiciar nr. 1/2012
solicitat, în condiţiile legii (art. 297 şi art. 298 NCPC).

VII. Principiul bunei-credințe

Potrivit acestui principiu, partea trebuie să-și exercite drepturile procesuale și sa-
și execute obligațiile procedurale cu bună-credință, avand ca atare convingerea intimă că
efectuarea prestatiei sale este în deplină concordanță cu dispozițiile legale.
Drepturile subiective civile şi obligaţiile lor corelative trebuie exercitate, respectiv
executate cu bună-credinţă. Noţiunea de „bună-credinţă” nu este definită în legislaţie, în
literatura juridică, ea este privită ca un grup de elemente, şi anume intenţia dreaptă,
diligenţa, liceitatea şi abţinerea de la cauzarea de prejudicii altora, elemente care
reprezintă o consecinţă a transferării unui grup de fapte psihologice ce alcătuiesc
onestitatea (loialitatea, prudenţa, ordinea şi temperanţa) în sfera dreptului.
La polul opus, reaua-credinţă are la bază fapte psihologice pe care morala şi etica
socială le repugnă, iar dreptul le sancţionează în funcţie de gravitatea faptei subiectului de
drept care acţionează cu rea-credinţă. Reaua-credinţă înseamnă „intenţie răufăcătoare,
imprudenţă, ilicitate şi cauzarea unei vătămări, toate ca rezultat al neonestităţii”.
NCPC ridică buna-credinţă la rangul de principiu, care trebuie să stea la baza
tuturor raporturilor juridice de drept privat. Toate drepturile trebuie exercitate şi toate
obligaţiile trebuie executate cu bună-credinţă.
NCPC sanctioneaza cu amenda judiciara, ca abuz de drept procesual, in temeiul
art.187, alin. (1) pct. 1 lit a), introducerea cu rea-credinta, a unor cereri principale,
accesorii, aditionale sau incidentale, precum si prntru exercitarea unei cai de atac, vadint
netemeinice.
Constituie forme de abuz procedural formularea, cu rea-credinta, a unei cerei de
recuzare, sau de stramutare, obtinerea, cu rea-credinta, a citarii prin publicitate a oricarei
parti, obtinerea, prin rea-credinta, de catre reclamantul caruia i s-a respins cererea a unor
masuri asiguratorii prin care paratul a fost pagubit, contestarea, cu rea-credinta, de catre
autorul ei a inscrierii sau semnaturii unui inscris ori a autenticitatii unei inregistrari audio
sau video, toate acestea fiind sanctionate de lege cu amenda judiciară.
Practica judiciară a recunoscut, pe lângă cazurile prevăzute de lege, un drept de
retenţie posesorului de bună-credinţă al unui imobil până la restituirea cheltuielilor
necesare şi utile făcute asupra lucrului. Nu se poate reţine buna-credinţă a posesorului, în
condiţiile în care preluarea de la fostul proprietar s-a efectuat doar faptic, fără niciun titlu;
într-o asemenea situaţie, nimic nu-l împiedica pe posesor să verifice cu precauţie statutul
juridic al imobilului, mai înainte de efectuarea unor îmbunătăţiri costisitoare7.

VIII. Principiul dreptului la apărare

Dreptul la apărare este garantat, părţile având dreptul, în tot cursul proce-sului, de
a fi reprezentate sau, după caz, asistate în condiţiile legii (art. 13 NCPC).

7
http://legeaz.net/noul-cod-civil/art-14-buna-credinta-interpretarea-si-efectele-legii-civile
 Legea recunoaşte părţilor posibilitatea de a apela la serviciile unui specialist
(avocat), în vederea realizării drepturilor şi intereselor lor legitime.
În faţa instanţelor de fond (primă instanţă şi apel), părţile pot sta personal în
judecată, însă în faţa instanţelor de recurs, „cererile şi concluziile părţilor nu pot fi
formulate şi susţinute decât prin avocat sau, după caz, consilier juridic (în cazul
persoanelor juridice - n.n.), cu excepţia situaţiei în care partea sau mandatarul acesteia,
soţ ori rudă până la gradul al doilea inclusiv, este licen-ţiată în drept” [art. 13 alin. (2)
NCPC].
Prin art. 11 al Legii de punere în aplicare nr. 2/2013 s-a statuat că, „în aplicarea
dispoziţiilor art. 13 alin. (2) din Legea nr. 134/2010 privind Codul de procedură civilă,
republicată, în cazul instanţelor judecătoreşti şi parchetelor, în recurs, cererile şi
concluziile pot fi formulate şi susţinute de către preşedintele instan-ţei sau de către
conducătorul parchetului, de către consilierul juridic ori de către judecătorul sau
procurorul desemnat, în acest scop, de preşedintele instanţei ori de conducătorul
parchetului”.
Părţile au posibilitatea de a lua cunoştinţă de cuprinsul dosarului, de a pro-pune
probe [reclamantul prin cererea de chemare în judecată sau prin cererea
modificatoare/completatoare a cererii de chemare în judecată, pârâtul prin întâmpinare
sau, atunci când necesitatea administrării unei probe rezultă din dezbateri, în condiţiile
art. 254 alin. (2) NCPC], de a-şi formula apărări, de a-şi prezenta susţinerile în scris şi
oral şi de a exercita căile legale de atac, cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege [art.
13 alin. (3) NCPC].
O garanție a acestui principiu este reprezentată de ajutorul public judiciar acordat
persoanelor fizice sub forma onorariului pentru asigurarea reprezentării, asistenței
juridice si, după caz, a apărarii, printr-un avocat numit sau ales, pentru realizarea sau
ocrotirea unui drept ori interes legitim în justiție sau pentru prevenirea unui litigiu. Deși
partea are dreptul să nu se prezinte personal în sala de judecată, ci prin reprezentant,
instanța poate dispune infățișarea în persoană a părților, chiar și atunci cănd acestea sunt
reprezentate.

IX. Principiul contradictorialităţii

Conform art. 14 din NCPC8:

(1) Instanţa nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau înfăţişarea
părţilor, dacă legea nu prevede altfel.
(2) Părţile trebuie să îşi facă cunoscute reciproc şi în timp util, direct sau prin
intermediul instanţei, după caz, motivele de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază
pretenţiile şi apărările, precum şi mijloacele de probă de care înţeleg să se
folosească, astfel încât fiecare dintre ele să îşi poată organiza apărarea.
(3) Părţile au obligaţia de a expune situaţia de fapt la care se referă pretenţiile şi
apărările lor în mod corect şi complet, fără a denatura sau omite faptele care le
sunt cunoscute. Părţile au obligaţia de a expune un punct de vedere propriu faţă
de afirmaţiile părţii adverse cu privire la împrejurări de fapt relevante în cauză.

8
http://www.dreptonline.ro/legislatie/codul_de_procedura_civila_noul_cod_de_procedura_civila_legea_13
4_2010.php
 (4) Părţile au dreptul de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de drept
invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de
către instanţă din oficiu.
(5) Instanţa este obligată, în orice proces, să supună discuţiei părţilor toate cererile,
excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept invocate.
(6) Instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe
explicaţii sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezbaterii
contradictorii.
Presupune că instanţa nu poate hotărî asupra unei cereri decât după citarea sau
înfăţişarea părţilor, dacă legea nu prevede altfel [art. 14 alin. (1) NCPC].
Intre principiul contradictorialității, principiul dreptului la apărare și principiul
egalității părților în procesul civil există o relație indisolubilă, primul constituind o
garanție a respectării celorlalte două principii.
Ceea ce interesează în respectarea acestui principiu este ca părţile să fie legal citate
(atunci când cererea se judecă cu citarea părţilor), neavând relevanţă dacă părţile au
formulat cereri şi apărări în acest sens şi dacă s-au prezentat personal sau prin mandatar
la procesul civil, acest ultim aspect neîmpiedicând soluţionarea cauzei.
Totodată, părţile trebuie să îşi facă cunoscute reciproc şi în timp util, direct sau prin
intermediul instanţei, după caz, motivele de fapt şi de drept pe care îşi întemeiază
pretenţiile şi apărările, precum şi mijloacele de probă de care înţeleg să se folosească,
astfel încât fiecare dintre ele să îşi poată organiza apărarea [art. 14 alin. (2) NCPC].
Părţile au obligaţia de a expune situaţia de fapt la care se referă pretenţiile şi apărările
lor în mod corect şi complet, fără a denatura sau omite faptele care le sunt cunoscute [art.
14 alin. (3) teza I NCPC].
Părţile au obligaţia de a expune un punct de vedere propriu faţă de afirmaţiile părţii
adverse cu privire la împrejurări de fapt relevante în cauză [art. 14 alin. (3) teza a II-a
NCPC].
Părţile au dreptul de a discuta şi argumenta orice chestiune de fapt sau de drept
invocată în cursul procesului de către orice participant la proces, inclusiv de către instanţă
din oficiu [art. 14 alin. (4) NCPC].
Faptul că părţile nu se prevalează de aceste drepturi legitime nu este de natură a
împiedica soluţionarea cauzei cu care instanţa a fost învestită, fiind suficient ca acestea să
fi avut posibilitatea de a efectua aceste acte şi apărări. În cazul în care părţile nu uzitează
de drepturile lor, instanţa se va pronunţa în baza probelor administrate şi a aspectelor
argumentate de partea care invocă un anumit drept sau care se apără în mod
corespunzător, sub rezerva aprecierii judecătorului asupra veridicităţii celor susţinute.
În respectarea principiului contradictorialităţii, instanţa este obligată, în orice proces,
să supună discuţiei părţilor toate cererile, excepţiile şi împrejurările de fapt sau de drept
invocate, dând, astfel, posibilitatea părţilor de a-şi expu-ne punctul de vedere asupra
drepturilor şi apărărilor susţinute . 9

9
http://www.juridice.ro/198688/noul-cod-de-procedura-civila-reglementarea-principiilor-fundamentale-1.html
 Instanţa îşi va întemeia hotărârea numai pe motive de fapt şi de drept, pe explicaţii
sau pe mijloace de probă care au fost supuse, în prealabil, dezba-terii contradictorii [art.
14 alin. (6) NCPC].

X. Oralitate, nemijlocire, publicitate

Procesele se dezbat oral, cu excepţia cazului în care legea dispune altfel sau când
părţile solicită expres instanţei ca judecata să se facă numai pe baza actelor depuse la
dosar.
Caracterul verbal al procesului se referă la dezbateri, atat asupra fondului cauzei,
cat si asupra oricarei alte chestiuni de fapt sau de drept supuse discutiei partilor, nefiind
necesar ca partile sa-si formuleze sustinerile orale in scris pentru a fi retinute de catre
instanta la pronutarea unei solutii.
Principiul nemijlocirii, garantie a aflarii adevarului in procesul civil, presupune ca
probele sa fie cercetate de catre instanta care pronunta solutia finala in cauza, iar nu de
catre o instanta diferita, tocmai pentru ca aceasta sa le perceapă in mod direct, formandu-
si convingerea in acest mod. Regula este subliniata in art. 261 alin (1) NCPC, potrivit
careia probele se administrează de către instanţa care judecă procesul, cu excepţia
cazurilor în care legea stabileşte altfel.
Şedinţele de judecată sunt publice, în afară de cazurile prevăzute de lege. Prin
consacrarea acestui principiu se asigură imperativul examinării cauzei în public, impus de
art. 6 C.E.D.O, aceasta fiind o condiţie inerentă a exercitării drepturilor procesuale ale
părţilor, prin asigurarea accesului acestora la dezbateri.
Acest principiu fundamental constituie o garantie a unui proces echitabil din
prisma exigentei de transparenta impuse procedurii de judecată.
NCPC consacră şi unele excepţii de la acest principiu. Redactorii NCPC au optat
pentru resistematizarea etapelor procesului civil, care în noua legislaţie procesual-civilă
cunoaşte 3 etape, respectiv 1) etapa scrisă, 2) etapa cercetării procesului, care se
desfăşoară în camera de consiliu şi care reprezintă o excepţie de la principiul publicităţii
şi respectiv 3) dezbaterea în fond a procesului, care are loc preponderent în şedinţă
publică.

XI. Limba desfasurării procesului

Articolul 18 NCPC constituie transpunerea în materie procesuală civilă a

normelor constituționale înscrise in art. 128 potricit cărora procedura judiciară se
desfășoară în limba romană; cetățenii romani aparținănd minorităților naționale au dreptu
să se exprime in limba maternă în fața instanțelor de judecată in condițiile legii organice;
modalitățile de exercitare a acestui drept, inclusiv prin folosirea de interpreți sau
traducători, se vor stabili astfel încat să nu impiedice buna administrare a justiției si să nu
implice cheltuieli suplimentare pentru cei interesați; cetățenii apatrizi și străinii care nu
inteleg sau nu vorbesc limba romană au dreptul de a lua la cunoștință de toate actele si
lucrările dosarului, de a vorbi în instanță și de a pune concluzii, prin interpret.
Ca atare, întrucăt în Romania, limba oficială este limba romană, potrivit art. 13
din Constituție, fiind prezumată a fi cunoscută de toți cetățenii statului, pprocesul civil se
desfășoară în limba romană, ceea ce semnifică faptul că dezbaterile, cererile și actele de
procedură au loc, respectiv se întocmesc în această limbă.
Ca excepții de la regula desfășurării dezbaterilor în limba romană, pentru
facilitrea accesului la justiție, noul cod prevede situația cetațenilor romăni aparținănd
minorităților naționale și situația cetățenilor străini și a apatrizilor, excepțiile vizand
exclusiv dezbaterile, iar nu si cererile și actele de procedură întocmite în cadrul
procesului, care în mod obligatoriu vor fi redactate în limba romană.

XII. Continuitatea

Regula continuității instanței este ridicată la nivel de principiu fundamental al

procesului civil, fiind totodată dezvoltată în art. 214 NCPC. Astfel, potrivit acestui
articol, membrii completului care judecă procesul trebuie să rămană aceiași în tot cursul
judecății; în cazurile în care, pentru motive temeinice, un judecător este împiedicat să
participe la soluționarea cauzei, acesta va fi înlocuit în condițiile legii; dacă înlocuirea
judecătorului a avut loc după ce s-a dat cuvantul în fond părților, cauza se repune pe rol.
Rațiunea instituirii acestui principiu o constituie necesitatea ca judecătorul să-și
formeze convingerea din perceperea personală a întregii desfăsurări a procesului pentru a
avea o viziune cat mai aprofundată asupra cauzei, cu eliminarea riscului ca anumite
aspecte neconsemnate în încheiere, dar relevante pentru soluționarea cauzei, să fi fost
produse numai in fața unui judecător, care ulterior să fie înlocuit din complet.
Încălcarea acestui principiu este prevăzută ca și motiv de recurs, casarea hotărarii
putandu-se cere dacă hotărarea a fost pronunțată de alt judecător decăt cel care a luat
parte la dezbaterea în fond a procesului10.

XIII. Respectarea principiilor fundamentale

Judecătorul are îndatorirea să asigure respectarea și să respecte el însuși
principiile fundamentale ale procesului civil, sub sancțiunile prevăzute de lege.
Respectarea principiilor fundamentale ale procesului civil constituie o îndatorire
atăt pentru părți, căt și pentru instanța de judecată, obligație ce există de altfel și pentru
toate celelalte dispoziții legale cuprinse în cod.
Sancțiunile care pot intervenii în cazul nerespectării de către judecător a
principiilor fundamentale ale procesului civil pot fi de natură disciplinară, pe de-o parte,
iar, pe de altă parte, hotărărea pronunțată de acesta în condițile expuse poate fi lovită de
nulitate.

XIV. Respectul cuvenit justiției

10
G. Boroi ”Noul cod de procedura civila”, Editura Hamangiu, 2013
 Constituie un principiu fundamental al procesului civil, acesta impunandu-se din
perspectiva importanței deosebite a înfăptuirii justiției pentru societate, ce presupune un
cadru solemn de desfășurare.
Președintele compeletului de judecată exercită poliția ședinței, putand lua măsuri
pentru păstrarea ordinii și a bunei-cuviințe, precum și a solemnității ședinței de judecată,
măsurile putand consta în aplicare de amenzi judiciare, efectuate de sesizări la instituțile
abilitate pentru luarea măsurilor disciplinare, îndepărtarea din sala etc.
Cei care se adresează instanței în ședință publică trebuie să stea în picioare, însă
președintele poate încuviința, atunci cănd apreciază că este necesar, excepții de la această
indatorire.

Referințe bibliografice
1. A. Tabacu, „Drept procesual civil”, Editura Universul Juridic, București, 2013

2. G. Piperea, „Profesionistul şi întreprinderea sa”, Curierul Judiciar nr. 1/2012

3. G. Boroi ”Noul cod de procedura civila”, Editura Hamangiu, 2013

4. G.Boroi, Codul de procedură civilă. Comentat si adnotat, vol I, Ed. All Beck,
Bucuresti, 2001

5. I.Leș, Noul Cod de procedură civilă. Comentariu pe articole, Vol I, Ed. C.H. Beck,
Bucuresti, 2011, p. 14.
6. http://www.dreptmd.worldpress.com/cursuri-universitare/drept-procesual-civil-
partea-generala/principiile-dreptului-procesual/civil

7. http://www.dreptonline.ro/legislatie/codul_de_procedura_civila_noul_cod_de_pro
cedura_civila_legea_134_2010.php

8. http://www.dreptonline.ro/legislatie/oug_80_2013_taxele_judiciare_de_timbru_or
donanta_de_urgenta_80_2013.php

9. http://legeaz.net/noul-cod-civil/art-14-buna-credinta-interpretarea-si-efectele-
legii-civile

10. http://www.juridice.ro/198688/noul-cod-de-procedura-civila-reglementarea-
principiilor-fundamentale-1.htm