CAPITOLUL 11 FINANŢELE FIRMELOR

11.1.Firma, evoluţie, concept şi definiţii

11.2.Finanţele firmei - parte a sistemului financiar
11.3.Capitalurile firmei - finanţarea pe termen lung
11.3.1.Constituirea capitalurilor firmei
11.3.2.Relaţiile financiare privind constituirea capitalului social
11.3.3.Relaţiile financiare privind capitalurile împrumutate pe termen lung
11.3.4.Costul capitalului
11.4.Amortizarea capitalului imobilizat în active corporale și necorporale
11.5.Constituirea şi utilizarea resurselor financiare necesare exploatării
11.5.1. Activele curente: conţinut şi clasificare
11.5.2.Ciclul operaţional, determinarea necesarului şi a nevoii de finanţare
11.5.3.Finanţarea pe termen scurt a firmei
11.6.Rezultatele financiare şi echilibrul financiar al firmei
CONCEPTE CHEIE: firmă, gestiunea financiară, ciclul de investiţii, ciclul de exploatare, capital social,leasing financiar,
leasing operaţional, leaseback, costul capitalului propriu, costul capitalului împrumutat, amortizare, uzura fizică, uzura
morală, durata normală de funcţionare, amortizarea liniară, amortizarea degresivă, amortizarea accelerată, active curente,
ciclul operaţional, necesarul de finanţat, fond de rulment, nevoia de fond de rulment, credite de trezorerie, creditul
comercial, creditul de scont, profit, bonitate financiară

OBIECTIVE URMĂRITE:
1.Definirea firmei, evoluţia concepţiilor despre firmă de-a lungul timpului.
2.Prezentarea locului finanţele firmei în cadrul sistemului financiar.
3.Înţelegerea modului de constituire a capitalurilor firmei - finanţarea pe termen lung.
4.Modul de calcul al costului capitalului.
5.Cunoaşterea noţiunii de amortizare a capitalului imobilizat.
6.Însuşirea de cunoştinţe privind constituirea resurselor financiare necesare exploatării.
7.Cunoaşterea mecanismelor de calcul a rezultatelor financiar.

1
11.1. Firma, evoluţie, concept şi definiţii
Viaţa economică a societăţii este astăzi organizată în jurul firmelor. Firmele dau civilizaţiei actualele particularităţi:
urbanismul, modul de viaţă şi ritmul de muncă. Activitatea industrială se concentrează în tot mai multe unităţi de
producţie care depăşesc capacitatea familiilor, agricultura se transformă în producţie de grup şi, însăşi instituţiile
publice adoptă sisteme şi reguli de gestiune foarte apropiate celor din firme.
Această ascensiune a firmei pe primul plan al preocupărilor individuale, dar şi al celor sociale este un fenomen
relativ recent. Astfel, noţiunea de „întreprindere”, preluată din cuvântul francez „entreprise”, nu a apărut în ţara
de origine decât în anul 1699 pentru a caracteriza o operaţiune comercială şi, abia în anul 1798, este utilizată
pentru a descrie o organizare a producţiei de bunuri sau de servicii cu caracter comercial.
Sensul care se atribuie termenului „întreprindere”, în engleză „firmă”, nu a încetat de atunci să evolueze şi,
continuă să evolueze în funcţie de câmpul de activitate pe care vrea să-l acopere. Observarea realităţii confirmă
această schimbare, punând în evidenţă marea diversitate a formelor pe care o pot lua firmele.
În cuprinsul capitolelor următoare se va folosi noţiunea de „firmă” pentru a desemna tot ceea ce înseamnă
„entreprise” sau „întreprindere”.
La începutul secolului al 19-lea, primele firme erau mici unităţi de producţie, ale căror caracteristici esenţiale erau:
-mărimea modestă care le punea în imposibilitatea de a acţiona în condiţiile pieţei;
-fragilitatea capacităţii tehnologice (întreprinzătorul era adesea un vechi artizan);
-relaţiile directe şi personale între şeful firmei şi fiecare salariat;
-legătura strânsă între remuneraţia şi efortul personal al fiecăruia.
Astăzi, aceste caracteristici sunt în cele mai multe cazuri inexistente, evoluţia firmei manifestându-se în trei direcţii:
1.creşterea dimensiunii: traversând un proces continuu de concentrare în spaţiul naţional şi internaţional,
dimensiunea firmei n-a încetat să crească;
2.creşterea complexităţii modalităţilor de gestiune: de la realizarea producţiei cu cel mai mic cost (obiectiv aproape
unic al firmei la începutul existenţei sale), s-a trecut la concentrarea producţiei (care presupune gestiunea
resurselor umane), pentru a ajunge la diversificarea activităţilor şi produselor (care implică integrarea întregii
conjuncturi naţionale şi internaţionale în deciziile firmei);
3.accentuarea intensităţii conflictelor: firma devine sediul principal al conflictelor sociale (între acţionari, directori
şi personalul de execuţie).1
Evoluţia societăţii civile a consacrat rolul şi locul firmei în economia contemporană. Această instituţie devine locul
principal al activităţii umane, care asigură satisfacerea celei mai mari părţi din nevoi. Toate entităţile de felul
firmelor private, au scopuri bine definite şi trebuie să combine în cel mai eficient mod posibil mijloacele şi modurile
de acţiune pentru realizarea acestor scopuri. Elementul esenţial a acestor entităţi este acţiunea colectivă.
Astfel, firma este văzută de unii ca o organizaţie economică, de alţii ca o organizaţie socială, iar de alţii ca un sistem
economic deschis, ca parte a sistemului economic general.Toate punctele de vedere exprimate intră în sfera
managementului şi organizării.
Pornind de la aceste idei, putem defini firma ca un „grup de activităţi umane, respectiv efortul conjugat al unor
oameni, ce au ca scop satisfacerea nevoilor consumatorilor şi maximizarea profiturilor, activităţi care se repetă în
timp şi a căror existenţă este determinată în mod esenţial de vânzarea produselor sau serviciilor.”2

1
Roux Dominique, Analyse economique et gestion de l’entreprise, Editura Dunod, 1986, pag. 6
2
Borza Anca și colectiv, Management, Editura Risoprint, Cluj--Napoca, 2005, pp.65-84
2
În acest moment există numeroase definiţii ale firmei. J.B. Say3 consideră, de exemplu, firma ca un agent economic
în întregime, stabilind că pivotul principal al activităţii economice este firma, făcând diferenţierea între câştigul
întreprinzătorului, salariu şi participarea la profit.
Pentru R.H. Coase4, firma a apărut ca răspuns al necesităţii de minimizare a costurilor informaţiei. Acest
raţionament explică de ce indivizii îşi asociază eforturile şi îşi coordonează activitatea în cadrul unei firme care
acţionează singură în cadrul pieţei.
Întreprinzătorul joacă un rol de coordonator, iar firma devine un sistem de relaţii definind utilizarea unui număr de
resurse ale întreprinzătorului.
Definiţia cea mai acceptată la nivelul anilor „60” este cea propusă de F. Perroux, care insistă pe forţa de producţie
a firmei şi, permite înţelegerea bazelor pe care sunt puse cea mai mare parte dintre dezvoltările teoretice
contemporane: „firma este o formă de producţie prin care având un anumit patrimoniu se combină costurile
diverşilor factori de producţie aduşi de agenţi diferiţi proprietarului firmei în vederea vânzării pe piaţă a unui bun
sau serviciu pentru obţinerea unui preţ, rezultând astfel un profit ca diferenţă între cele două valori.”5
Această definiţie pune în evidenţă cele cinci caracteristice ale firmei:
- existenţa unui patrimoniu;
- combinarea economică a factorilor de producţie;
- distincţia între factorii de producţie şi firmă;
- obiectivul (vânzarea pe piaţă);
- tendinţa de maximizare a profitului.
De peste treizeci de ani asistăm la o dezvoltare rapidă a teorie firmei. Rezultatul cercetărilor din această perioadă
este acela că, pentru prima oară în analiza economică, firma este considerată ca o formă alternativă a pieţei, cu
avantajele şi dezavantajele sale.
În economia mondială, în ultimii 25 ani au avut loc trei schimbări fundamentale şi care sunt, conform lui P.F.
Drucker, ireversibile:6
1. decuplarea economiei resurselor primare de economia industrială, motivul fiind îndepărtarea producţiei
industriale de procesele şi produsele care necesită un consum mare de materiale;
2. dezindustrializarea forţei de muncă realizată prin înlocuirea muncii fizice cu ştiinţa şi capital;
3. globalizarea activităţii firmei.
Exploatarea ştiinţei pentru obţinerea de venituri sub forma drepturilor de licenţă, a plăţilor pentru prestările de
servicii şi a drepturilor de autor creează mai multe locuri de muncă decât exportarea produselor finite. La firmele
cu activitate informaţională, ştiinţa se află cu precădere la baza piramidei.
Acest tip de firmă care necesită un număr mult mai mare de specialişti decât firma tradiţională, a dus la apariţia
economiei simbolice (mişcări de capital, schimburi valutare şi fluxuri de fonduri) ca pivot al economiei mondiale, rol
jucat anterior de economia reală (fluxuri de bunuri şi servicii), iar „noul sistem de creare a bogăţiei este atât local,
cât şi global. Microtehnologii puternice fac posibilă realizarea locală a ceea ce înainte nu se putea face economic
decât pe scară naţională. Simultan, multe funcţii se propagă dincolo de hotarele naţionale, integrând activităţi din
mai multe naţiuni într-un singur efort productiv.”7
Gestiunea firmei poate fi definită ca ansamblu de politici, proceduri şi practici care permit asigurarea bunei
funcţionări a firmelor private atât pe termen scurt, cât şi pe termen lung. În acelaşi timp pentru atingerea

3
Say Jean Baptiste (1767- 1832), Catechisme d’economie politique, reeditat la Marne în 1972
4
Coase H. Ronald, The nature of the firm, vol. 4, Economica, 1937
5
Perroux Francois, Cours d’economie politique, a 4-a ediţie, Economica, 1958
6
Vezi Drucker F. Peter, Inovaţia şi sistemul antreprenorial, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993, pp.76-92
7
Toffler Alvin, PowerShift, Editura ANTET, Bucureşti, 1995, pag. 239
3
obiectivului său, gestiunea a acceptat ca postulat faptul că, firma este o entitate autonomă, disociind astfel firma
de întreprinzător. Astfel, apare o diferenţiere clară între patrimoniul personal al creatorului firmei şi cel necesar
societăţii comerciale.
Toate activităţile firmei: finanţarea, vânzarea, controlul rezultatelor sau organizarea muncii oamenilor intră în aria
de preocupări ale gestiunii. Complexitatea crescândă a funcţionării firmelor a suscitat crearea diferitelor specializări
economice, cum ar fi: contabilitatea, finanţele, marketingul sau managementul resurselor umane.
Contabilitatea este, în acest context, un sistem de informare care descrie trecutul şi funcţionarea firmei în prezent,
permiţând în acelaşi timp şi o apreciere asupra modului de gestionare a mijloacelor şi resurselor puse la dispoziţia
firmei.
Datorită gradului de internaţionalizare a unor activităţi şi necesităţii informării diferiţilor investitori de pe pieţele
internaţionale, s-a impus elaborarea unui cadru conceptual care să asigure calitatea informaţiei contabile
(fiabilitate, comparabilitate, obiectivitate, cuantificabilitate şi verificabilitate).
Pe de altă parte, pe plan intern, firmele s-au arătat tot mai interesate de previziuni asupra propriei evoluţii. În acest
scop, contabilitatea s-a orientat către elaborarea unor referinţe de bază necesare fundamentării previziunilor cu
privire la evoluţia viitoare a firmei, precum şi pentru verificarea realizării acestor previziuni.
În plus, contabilitatea s-a dovedit un excelent instrument informaţional pentru stat oferind datele necesare în
vederea determinării diferitelor impozite, permiţând cunoaşterea evoluţiei economiei naţionale şi, contribuind în
acest mod la fundamentarea politicii economice.
Rezultă că, la nivelul organizării contabile avem următoarele două aspecte esenţiale şi complementare:
- orientarea către informarea externă (contabilitatea financiară);
- orientarea către informarea internă (contabilitatea de gestiune).
Finanţele (gestiunea financiară): asigură tehnica necesară firmei, care să-i permită atât cea mai bună alegere
privind asigurarea cu resurse de finanţare pe termen lung şi pe termen scurt cât şi, cea mai bună utilizare a
acestora, având trei misiuni principale în acest sens:
1. asigurarea permanentă a disponibilităţilor de plată pentru realizarea producţiei zi de zi (gestiunea trezoreriei);
2. asigurarea în permanenţă a disponibilităţilor de plată a producţiei pe termen lung (finanţarea dezvoltării);
3. obţinerea de mijloace financiare la cel mai bun preţ.
Marketingul acoperă în principal funcţia comercială a firmelor, fiind un ansamblu de tehnici pentru cunoaşterea
pieţei actuale sau viitoare şi pentru acţionarea pe piaţă în scopul vânzării. Specialiştii în marketing trebuie să atingă
două obiective:
-specializarea producţiei;
-lansarea şi urmărirea unui produs: testarea produsului, circuitele de distribuţie, publicitatea, service-ul pe
perioada garanţiei şi apoi, politica de preţ.
Gestiunea personalului (resurselor umane): acoperă un domeniu din ce în ce mai important al firmei, presupunând
luarea în considerare a factorului uman şi îndeplinind în acest sens trei sarcini importante:
1. gestionarea forţei de muncă (recrutarea, angajarea şi trimiterea în şomaj, perfecţionarea profesională şi
promovarea);
2. gestionarea remuneraţiilor, premierilor şi participărilor la profit;
3. gestionarea activităţilor legate de perfecţionarea personalului.
Mai mult, managementul resurselor umane are din ce în ce mai mult atât misiunea de a asculta aspiraţiile
oamenilor cât şi de a propune moduri de organizare care să le permită protecţia socială a acestora, concomitent cu
ameliorarea sistemelor de producţie.

4
11.2. Finanţele firmei - parte a sistemului financiar
Aşa cum arătam în primul capitol, finanţele firmei sunt parte componentă a sistemului financiar.
Obiectul finanţelor firmelor sau finanţele private, aşa cum sunt definite în unele studii, include:
•modalitatea de constituire a capitalului social;
•obţinerea/crearea mijloacelor financiare necesare pentru derularea curentă a activităţii lucrative;
•mobilizarea creanţelor;
•plasarea eventualelor disponibilităţi;
•lichidarea obligaţiilor;
•repartizarea profitului (acumularea, capitalizarea, remunerarea acţionarilor).
Constituirea şi administrarea mijloacelor băneşti a firmelor sunt obiect al dreptului comercial.
Legea stabileşte cadrul legislativ al desfăşurării operaţiunilor presupuse de obiectul finanţelor firmelor, adică
principiile, regulile, instrumentele agreate, precum şi aspectele fiscale complementare acestor operaţiuni. Tot prin
lege sunt stabilite instituţiile, atribuţiile şi competenţele acestora, menite să poată interveni în soluţionarea
eventualelor neînţelegeri, deficienţe sau conflicte, prin arbitraj sau judecată.
În cadrul legal menţionat, operaţiunile financiare decurgând din obiectul finanţelor firmelor se derulează potrivit
deciziilor consiliului de administraţie/managerului firmei în cauză, dar şi potrivit prevederilor contractelor
economice sau financiare încheiate cu terţii.
Finanţele firmei „reflectă relaţii economice în formă bănească prin care se mobilizează, repartizează şi utilizează
resursele băneşti necesare activităţii de producţie, de investiţie, precum şi satisfacerea altor necesităţi la nivel
microeconomic.”8
Resursele băneşti ce se mobilizează la nivelul firmei provin din activitatea proprie, din credite bancare şi de pe piaţa
financiară. Provenienţa acestor resurse diferenţiază finanţele private de celelalte componente ale sistemului
financiar.
Pe seama resurselor băneşti mobilizate la dispoziţia firmelor se asigură realizarea investiţiilor, formarea stocurilor
necesare producţiei, efectuarea tuturor cheltuielilor de producţie şi se acoperă alte cerinţe.
Finanţele firmelor se deosebesc de alte componente ale sistemului financiar prin cerinţele pe care le asigură:
dezvoltarea şi funcţionarea firmei, realizarea producţiei, executarea lucrărilor şi prestarea serviciilor.
Relaţiile economice în formă bănească, prin care se constituie, repartizează şi utilizează resursele băneşti în
vederea satisfacerii cerinţelor din firmele private se manifestă între persoane fizice sau juridice ce participă la
formarea capitalului, alte persoane juridice, bănci şi alte firme.
Aceste relaţii financiare ale firmei se formează în strânsă legătură cu celelalte componente ale sistemului
financiar: bugetul de stat, bugetele locale, creditul, asigurările sociale, asigurările de bunuri, persoane şi
răspundere civilă.
Între finanţele firmei şi aceste componente sunt numeroase interconexiuni. Resursele băneşti ce se mobilizează la
bugetul de stat sub forma impozitelor şi taxelor provin de la firmele private, iar de la buget se acordă subvenţii
firmelor. Firmele participă la formarea fondului, asigurărilor sociale, prin contribuţia pentru asigurările sociale.
Disponibilităţile băneşti ale firmei se pot atrage de către bănci iar băncile din aceste disponibilităţi acordă credite
firmelor pentru investiţie şi producţie.

8
Filip Gheorghe şi colab., Finanţe, Editura Junimea, Iaşi, 2002, pag. 102
5
Firmele pot încheia contracte de asigurare cu societăţile de asigurare, pe baza cărora plătesc prime de asigurare
pentru preluarea unor riscuri şi beneficiază de despăgubiri în cazul producerii unor riscuri.
Gestiunea financiară a firmei private presupune urmărirea modului de formare şi administrare a resurselor
băneşti. În sfera ei se încadrează: gestiunea activelor fixe, gestiunea activelor circulante, gestiunea trezoreriei,
gestiunea rezultatelor financiare.
Gestiunea financiară ar putea fi definită ca un complex de decizii şi modalităţi de realizare a acestor decizii care se
referă la procurarea şi utilizarea capitalului, la obţinerea rezultatelor financiare, la repartizarea şi utilizarea
acestora.
Gestiunea financiară se asigură de către Consiliul de Administraţie, se supraveghează de Cenzor, şi se analizează de
către AGA.Transpunerea în viaţă a gestiunii financiare se concretizează în funcţia financiară ale firmelor, funcţie
care se înscrie în contextul celorlalte funcţii la nivelul firmei: de cercetare, de personal şi de producţie.
Funcţia financiară se referă la activitatea de administrare a resurselor băneşti necesare investiţiilor şi producţiei şi
la mecanismele de urmărire şi control asupra activităţii desfăşurate. Sfera funcţiei financiare a firmei cuprinde:
-fundamentarea strategiei financiare, având în vedere evoluţia investiţiilor, a producţiei şi a resurselor financiare;
-evaluarea şi administrarea patrimoniului firmei;
-elaborarea bugetelor de venituri şi cheltuieli şi urmărirea realizării lor;
-analiza şi controlul costurilor producţiei;
-realizarea încasărilor şi efectuarea plăţilor;
-stabilirea salariilor şi plata lor;
-calcularea şi virarea impozitelor către bugete;
-asigurarea realizării echilibrului financiar.
Fluxurile financiare ale firmei sunt în corelaţie cu cele materiale. Fluxurile materiale reflectă cantităţile de bunuri şi
servicii ce se achiziţionează sau livrează de o firmă într-o anumită perioadă în vederea realizării obiectivelor sale.
Aceste fluxuri au corespondent în fluxurile financiare, adică achitarea contravalorii bunurilor şi serviciilor
cumpărate generează fluxuri financiare de intrare în patrimoniul firmei care a vândut şi de ieşire din patrimoniul
firmei cumpărătoare. Din vânzarea bunurilor şi serviciilor care aparţin firmei rezultă intrări de fluxuri băneşti în
cadrul acesteia.
În desfăşurarea activităţii unei firme se deosebesc trei tipuri de cicluri:
1. ciclul de investiţii: include procesele de achiziţionare a unor bunuri de natura mijloacelor fixe, precum şi
modernizarea şi dezvoltarea celor existente,
2. ciclul de exploatare: se prelucrează materii prime şi materiale, se obţin produse finite care se livrează
beneficiarilor.Ciclul de exploatare se desfăşoară din momentul cumpărării materiilor prime şi a materialelor
necesare producţiei până la încasarea contravalorii producţiei vândute.
Acesta cuprinde:
-faza de aprovizionare cu materii prime, materiale şi servicii;
-faza de producţie unde are loc transformarea materiilor prime, materialelor şi serviciilor în produse finite;
-faza de desfacere sau comercializare.
Derularea normală a ciclului de exploatare asigură satisfacerea cerinţelor pieţei şi încasarea banilor din produsele
vândute. O serie de disfuncţionalităţi în procesul de fabricaţie poate genera blocaje în desfăşurarea ciclului în
general dar şi în cadrul ciclului financiar, în special.
3. ciclul operaţiunilor financiare: include operaţiile de împrumut, de achiziţie a titlurilor de plasament, de cedare a
creanţelor. Durata şi volumul operaţiunilor financiare depinde de dezvoltarea firmei, strategia de investiţii, de
structura şi volumul bunurilor necesare producţiei.

6
11.3. Capitalurile firmei - finanţarea pe termen lung
11.3.1. Constituirea capitalurilor firmei
11.3.2. Relaţiile financiare privind constituirea capitalului social
11.3.3. Relaţiile financiare privind capitalul împrumutat pe termen lung
11.3.4. Costul capitalului

11.3.1. Constituirea capitalurilor firmei

Finanţarea reflectă modalitatea de procurare a resurselor financiare necesare înfiinţării, funcţionării şi dezvoltării
unei firme.
Există mai multe criterii de clasificare a modului de finanţare:
1. în funcţie de perioada de utilizare a resurselor financiare şi de natura cerinţelor ce se acoperă se deosebesc
două forme ale finanţării:
- finanţarea permanentă: se realizează pe seama resurselor financiare reprezentate de capital, rezerve şi
împrumuturi pe termen lung;
- finanţarea temporară: se asigură pe seama creditelor acordate de bănci pe termen scurt pentru formarea unor
stocuri sau efectuarea unor cheltuieli de producţie ale firmei.
2. în funcţie de provenienţa resurselor, finanţarea poate fi realizată:
a.din resurse proprii: acest tip de finanţare se mai numeşte şi autofinanţare şi reprezintă acoperirea din resurse
proprii a costurilor de producţie, a investiţiilor şi a cerinţelor de funcţionare a firmei. În sens restrâns
autofinanţarea reprezintă capacitatea firmei de a-şi acoperi cerinţele de dezvoltare pe seama resurselor proprii.
Autofinanţarea poate fi de 2 feluri:
-autofinanţare brută: exprimă surplusul de valoare pe care-l realizează o firmă din activităţile pe care le desfăşoară
şi care este destinat satisfacerii cerinţelor de lărgire şi dezvoltare a activităţilor acesteia. Ea depinde de mărimea
amortismentelor, de rezerve şi de rata profitului.
-autofinanţarea netă: se realizează pe seama resurselor proprii din care se scade amortizarea şi rezervele firmei.
b.din afara firmei sau externă: creditarea şi emisiunea şi plasarea de titluri de valori mobiliare.
Creditarea este o metodă de formare a resurselor necesară producţiei şi investiţiilor, pe seama împrumuturilor
obţinute de la bănci pe o perioadă determinată.Raportul dintre autofinanţare şi creditare, depinde de:
particularităţile procesului de producţie, durata ciclului de fabricaţie, nivelul costurilor şi alţi factori.
Resursele financiare necesare activităţii firmei se pot procura şi de pe pieţele financiare prin emisiunea şi plasarea
unor titluri de valori mobiliare adică finanţarea firmei are loc pe seama resurselor mobilizate de pe piaţa financiară
prin emisiunea de acţiuni şi obligaţiuni.
Capitalurile firmei (C) se regăsesc în pasivul bilanţului contabil şi reprezintă obligaţiile financiare ale firmei faţă de
furnizorii de fonduri (proprietari şi creditori), pentru valoarea aflată în elementele consemnate în activul bilanţului.
Capitalurile se clasifică după mai multe criterii:
A. Din punct de vedere al surselor de provenienţă, capitalurile sunt:
a. Capital propriu (CP):
- capital social (CS);
- profituri nedistribuite (PN);
- rezerve şi provizioane reglementate (R).
b. Capital împrumutat sau datorii (DT):
- credite pe termen mediu şi lung (LM);
7
- credite bancare pe termen scurt (S);
- credite comerciale (credit furnizor) (F).
B. Din punct de vedere al gradului de exigibilitate, adică al proprietății fondurilor (datoriilor) de a deveni
scadente la un anumit termen:
a.Capital permanent (CPN), care cuprinde capitalurile cele mai puţin exigibile:
-capital propriu (practic nu are scadenţă, decât în situaţii limită de faliment);
-împrumuturi pe termen lung şi mediu ( >1 an).
b.Resurse de trezorerie (RT), care cuprind capitalurile cele mai exigibile:
- credite bancare pe termen scurt (<1 an);
- creditul comercial-furnizori.
În concluzie, capitalurile totale ale firmei sunt formate din:
C = CS + PN + R + LM + S + F = CP + DT = CPN + RT
11.3.2. Relaţiile financiare privind constituirea capitalului social
Constituirea capitalului social este prima fază de finanţare a unei firme şi se realizează în baza actului constitutiv
prin divizarea capitalului social în acţiuni distribuite în schimbul unui aport în numerar (bani lichizi) şi în natură
(terenuri, clădiri, brevete), precum şi din creşterile ulterioare de capital. Partea în natură poate fi limitată la un
anumit procent din totalul capitalului.
Capitalul social subscris reprezintă totalitatea subscripţiilor efectuate de acţionarii sau asociaţii firmei iar capitalul
social vărsat reprezintă partea de capital efectiv depusă.
Capitalul social reflectă suma de bani învestită de participanţi la o firmă şi reprezintă principala componentă a
capitalului propriu al firmei. La o societate cu răspundere limitată capitalul social este format din părţi sociale iar la
o societate pe acţiuni acesta este reprezentat de acţiunile emise de firmă.
Majorarea capitalului social se realizează pe parcursul activităţii firme prin aport în bani sau natură:
a.ca o finanţare internă firmei, ce reflectă efortul propriu: prin autofinanţare (profituri nedistribuite, rezerve şi
provizioane).
b.ca o finanţare externă firmei:
- prin noi aporturi în numerar ale acţionarilor (creşterea valorii nominale a vechilor acţiuni sau emiterea de noi
acţiuni);
- prin convertirea datoriilor în capital social (conversia obligaţiunilor în acţiuni);
- prin fuziune.
Profiturile nedistribuite reprezintă capitalizarea unei părţi a profitului şi se realizează prin efortul propriu al firmei,
prin autofinanţare, urmare a faptului că proprietarii firmei renunţă integral sau parţial la remunerarea ce li s-ar fi
cuvenit sub formă de dividend.
Rezervele se constituie, în principal ca rezerve legale din profitul anual, până ating o anumită pondere faţă de
capitalul social, de asemenea, includ rezervele statutare (decise de AGA), alte rezerve (dacă nu se repartizează la
dividende, rezerve din reevaluarea activelor fixe).
Provizioanele reglementate reprezintă acea parte din rezultatul financiar care este pusă de o parte pentru a face
faţă ulterior fie unei deprecieri sau pierderi a elementelor de activ, fie unor cheltuieli care nu sunt încă efective, dar
care sunt probabile.
Principalele instrumente de mobilizare a capitalului firmei de pe pieţele financiare sunt: acţiunile şi obligaţiunile.
Acţiunea este un înscris eliberat de o firmă care reflectă dreptul de proprietate al deţinătorului asupra unei părţi a
capitalului firmei. Acţiunea se înscrie într-un registru al firmei emitente cu datele de identificare a acţiunii, numele

8
şi prenumele, domiciliul sau după caz denumirea firmei, a sediului, vărsămintele efectuate în contul respectivelor
acţiuni. Deci, acţiunea este un titlu de proprietate.
Acţiunea este un titlu de participaţie care conferă deţinătorului calitatea de coproprietar, conferindu-i anumite
drepturi, astfel :
-dreptul la distribuirea profitului sub formă de dividende, în funcţie de rezultatele financiare,
-dreptul preferenţial de subscripţie,
-dreptul asupra bunurilor rezultate din lichidare,
-dreptul de a înstrăina acţiunile,
-dreptul conferit de faptul că deţine majoritatea acţiunilor,
-dreptul de a participa la AGA,
-dreptul la vot în AGA,
-dreptul de informare asupra situaţiei firmei.
Acţiunile pot fi:
-acţiuni comune: cei care deţin aceste acţiuni sunt proprietarii reali ai firmei, controlează conducerea acesteia, au
drept de vot şi îşi asumă riscul în caz de pierderi sau de lichidare - deţinătorilor de acţiuni comune nu li se
garantează dividende, acestea fiind distribuite numai dacă se va realiza profit;
-acţiuni preferenţiale: deţinătorii acestor acţiuni, în schimbul renunţării la dreptul de vot, au o serie de privilegii:
stabilirea nivelului dividendelor în momentul emiterii acţiunilor, convertirea acţiunilor preferenţiale în acţiuni
comune, răscumpărarea prioritară de către firmă a acestor acţiuni;
-acţiuni la purtător: nu se menţionează nici un nume şi pot fi transmise între persoane;
-acţiuni nominative: se înscrie numele proprietarului şi nu pot fi transmise decât prin transfer consemnat în
registrul firmei.
Punerea în circulaţie a acţiunilor se realizează, de regulă prin intermediul bursei, a altor entităţi printre care şi bănci
cu sucursale şi filiale pe întreg teritoriul sau prin intermediul unor ghişee speciale, înfiinţate în cadrul unităţilor
poştale.
Pentru mărirea rapidităţii subscrierii, entităţile care pun în circulaţie acţiuni pot forma sindicate financiare de
emisiune sub forma:
-sindicatelor de plasament: nu îşi asumă responsabilitatea vânzării integrale a emisiunii, ele fiind intermediari între
firma emitentă de acţiuni şi potenţialii cumpărători; în schimbul acestui serviciu încasează un comision de
plasament;
-sindicatelor de angajare fermă: subscriu întreaga emisiune, după care o plasează pe cont propriu pe piaţa
financiară, câştigând din diferenţa de preţ;
-sindicatelor de garantare: garantează vânzarea integrală a emisiunii; dacă nu reuşesc vânzarea întregii emisiuni,
atunci ele subscriu partea nevândută; percep un comision de garantare mai mare decât comisionul de plasament.

11.3.3. Relaţiile financiare privind capitalul împrumutat pe termen lung

Capitalurile împrumutate pot fi grupate:
a. din punct de vedere al termenelor de acordare (al scadenţei):
- împrumuturi pe termen lung (cu scadenţă > 5 ani);
- împrumuturi pe termen mediu (cu scadenţă 1 – 5 ani);
- împrumuturi pe termen scurt (cu scadenţă < 1 an).
b. după destinaţia capitalurilor:
- capitaluri împrumutate ce au ca rol să finanţeze activele imobilizate (împrumuturi pe termen lung şi mediu);

9
 - capitaluri împrumutate ce au ca rol să finanţeze activele circulante (împrumuturi pe termen scurt).
Împrumuturile pe termen mediu şi lung se întâlnesc sub 5 forme: împrumutul obligatar, împrumuturi de la instituţii
financiare specializate, credite guvernamentale, credite bancare şi leasing.
1. Împrumutul obligatar sau apelul la economiile agenţilor economici care deţin economii, are următoarele
caracteristici:
-prin emisiunea de obligaţiuni, firma face apel la economiile publicului, astfel că solicită finanţare de la un
ansamblu de indivizi (persoane fizice şi juridice) şi nu de la o instituţie financiară;
-obligaţiunea este un titlu de credit pe termen lung emis de către o societate comercială pe acţiuni, care poate fi,
sau nu, cotat la bursă şi a cărui rambursare este garantată prin bunuri din patrimoniu.
Obligaţiunea constituie un titlu de credit emis de o societate comercială sau de către oricare altă entitate publică
pe piaţa financiară care oferă deţinătorului calitatea de creditor precum şi dreptul de a primi un venit sub formă de
dobândă pentru suma împrumutată.
Principalele etape în derularea ofertei publice de obligaţiuni:faza pregătirii ofertei, faza desfăşurării ofertei publice,
faza răscumpărării obligaţiunilor.
Împrumutul obligatar este un credit accesibil numai marilor societăţi pe acţiuni, precum şi statului sau
comunităţilor locale, care pentru obţinerea fondurilor necesare se adresează populaţiei, firmelor şi instituţiilor.
Comparaţie între acţiuni şi obligaţiuni:
Asemănări:
- sunt titluri de valoare tranzacţionate pe piaţa financiară (liber transmisibile, negociabile, cotate la bursă);
- au ca scop procurarea mijloacelor băneşti necesare firmei pentru derularea activităţii.
Deosebiri:
- deţinătorii de obligaţiuni au calitatea de creditor faţă de emitent, iar deţinătorii de acţiuni sunt acţionari
(asociaţi);
- emisiunea de acţiuni este expresia măririi capitalului social al firmei, în timp ce emisiunea de obligaţiuni este
expresia contractării unor împrumuturi pe termen mediu sau lung;
- emitentul de obligaţiuni se obligă să le răscumpere, rambursând împrumutul, ceea ce nu se întâmplă în cazul
acţiunilor;
- acţiunea aduce un profit numit dividend, în funcţie de profitul obţinut de firmă, în timp ce obligaţiunea aduce un
venit fix, o dobândă fixă ce se cunoaşte dinainte.
2. Împrumuturi de la instituţii financiare specializate. Firmele apelează la acest tip de împrumut când:
 accesul lor pe piaţa financiară (prin emiterea de obligaţiuni) este mai dificil;
 suma împrumutată este relativ mică.
În acest caz instituţiile financiare specializate intervin direct pe piaţa financiară în calitate de intermediari şi
colectează fondurile disponibile la diverşi actori economici apoi acordă firmelor (inclusiv firmelor mici şi mijlocii)
credite pe termen lung.
3. Împrumuturile guvernamentale sunt intervenţii financiare ale statului în cazul în care firmele statului nu îşi pot
procura capitalul de pe piaţa financiară. Au ca scop favorizarea dezvoltării unor ramuri sau soluţionarea unor
probleme sociale.
4. Creditele bancare sunt oferite de băncile comerciale. Acestea acordă credite pentru investiţii pe termen mediu
(1-5 ani) şi pe termen lung ( > 5 ani). Pentru a primi un credit firma trebuie să îndeplinească o serie de condiţii de
lichiditate, solvabilitate şi rentabilitate. Între firmă şi bancă se încheie un contract de creditare prin care se

10
stabilesc: valoarea creditului, rata dobânzii, termenul de rambursare, garanţiile, perioada de graţie, comisioanele şi
penalizările.
5. Leasingul sau creditul bail, se acordă de către instituţii specializate. Există două forme de leasing:
a. Leasing financiar – în care cel care a luat bunul în leasing, are dreptul să-şi exercite opţiunea de cumpărare a
activului la sfârşitul perioadei de leasing plătind o anumită sumă, numită valoare reziduală, sau în care transferul
proprietăţii se face automat la sfârşitul perioadei dacă aşa s-a stabilit prin contractul de leasing.
b. Leasing operaţional – în care proprietarul bunului rămâne cel care a dat bunul în leasing chiar dacă s-a încheiat
perioada de leasing.
De regulă, pentru majoritatea activelor pe întreaga lor durată de viaţă utilă, leasingul este un leasing financiar,
indiferent dacă folosinţa trece sau de la o parte la alta. Esenţa tranzacţiei este faptul că închirierea este o metodă
de finanţare a utilizării unui bun pe perioada lui utilă de viaţă, iar aspectul juridic legat de titlul de proprietate nu
este esenţial din punct de vedere economic.
O formă particulară de leasing este leaseback. În acest caz o firmă vinde un activ aflat în proprietatea sa unei
companii de leasing sau unei bănci şi apoi încheie un contract de leasing pentru utilizarea acelui activ. Din punct de
vedere economic acest aranjament are ca scop extinderea finanţării activităţii respectivei firme, fără a mai apela la
creditele clasice. Activul respectiv este o garanţie, iar la sfârşitul perioadei bunul reintră în proprietatea firmei, deci
intră în categoria leasingului financiar.
Valoarea activului supus operaţiunii de leaseback se estimează în funcţie de necesarul de finanţare al firmei şi nu
reprezintă valoarea justă a activului respectiv, nefiind nici o operaţiune contabilă de reevaluare a unui bun.
Lesingul financiar are următoarele caracteristici:

 la operaţiunile în leasing sunt angajaţi 3 agenţi:

- furnizorul bunului;
- societatea de leasing;
- utilizatorul bunului (firma creditată).
 societatea de leasing, în calitate de locator, încheie două contracte:
- contract de vânzare – cumpărare cu furnizorul de bunuri desemnat de utilizator, societatea de leasing devenind
proprietarul bunurilor;
- contract de leasing cu utilizatorul (firma), prin care îi conferă acestuia dreptul de folosinţă asupra bunului.
 firma nu are calitatea de proprietar, ci de chiriaş şi plăteşte periodic rata de leasing care cuprinde: principalul,
dobânda, comisionul pentru efectuarea serviciului de închiriere şi prima de risc;

 la sfârşitul perioadei de leasing, firma are 2 posibilităţi:

- să devină proprietar al activului fix, achitând valoarea reziduală;
- să înapoieze bunul către proprietar;

 acest tip de credit, este avantajos în sensul că pot apela la el şi firme care nu dispun de garanţii.

11.3.4. Costul capitalului

Costul capitalului reprezintă:
- rata minimă a rentabilităţii solicitată/aşteptată de furnizorii de capital (acţionari şi creditori) pentru a finanţa
proiectele unei firme;
- plata pe care trebuie să o facă firma pentru capitalul propriu şi împrumutat, utilizat la finanţarea activităţii.
Costul capitalului total cuprinde:
- costul capitalului propriu, care se măsoară, în principal, prin dividende;
11
- costul capitalului împrumutat, care se măsoară, în principal, prin dobânzi.
Costul acestor elemente de capital este diferit datorită riscurilor pe care le implică: unui risc mai mare i se
„ataşează” un cost de atragere mai mare. În general costul capitalului propriu este mai mare decât costul
capitalului împrumutat.
I. Costul capitalului propriu (r): reprezintă rata minimă a rentabilităţii solicitată/aşteptată de acţionari pe care
firma ar trebui să o realizeze pentru a menţine satisfacţia acţionarului şi a atrage investiţia acestuia.
Metode de estimare a costului capitalului propriu:
-ca raport procentual între profitul (Pr) previzibil, disponibil pentru distribuire acţionarilor sub formă de dividende
şi capitalul propriu (CP):
Pr
r=  100
CP
-ca sumă a ratei dobânzii fără risc (d) şi a primei de risc (p):
r=d+p
d - rata dobânzii fără risc este dobânda minimă pe care ar putea să o primească acţionarii dacă şi-ar investi
capitalurile în plasamente fără nici un risc (de exemplu obligaţiuni de stat), în loc să le pună la dispoziţia diverşilor
investitori, care comportă un anumit risc;
p - prima de risc este o majorare a ratei rentabilităţii cerută de acţionari, care să compenseze riscul asumat atunci
când au hotărât să-şi plaseze disponibilităţile în acţiuni.
- pe baza randamentului dividendului actual, la care se adaugă creşterea aşteptată a dividendului:
D
r= *100  g
P
unde:
D -dividendul actual;
P -ultimul curs al acţiunii la bursă;
g -rata de creştere a dividendului pe o acţiune (calculată în %), previzionată de analiştii valorilor mobiliare.
II. Costul capitalului împrumutat (d) sau costul datoriilor: reprezintă venitul solicitat/aşteptat de creditori şi
reprezintă, în fapt, rata dobânzii la împrumut.
Dobânda se poate exprima: în procente, sub forma de rată a dobânzii (d)sau în sumă absolută (Db), conform
formulelor de mai jos:
Db d
d= * 100  Db  C *
C 100
unde:
C - capitalul împrumutat.
Dobânda poate fi simplă şi compusă.dobânda simplă,nu este generatoare de alte dobânzi, plătindu-se periodic și se
poate calcula în 2 variante:
1. În varianta în care rambursarea creditului iniţial (Co) se face la finele perioadei de creditare, dobânda se
calculează prin aplicarea ratei dobânzii la valoarea creditului iniţial prin 3 metode:
- pentru împrumuturi acordate pe durate de ani întregi:
d
Db = C o * T *
100
unde:
T - perioada de creditare în ani.

12
- pentru împrumuturi acordate pe durate exprimate în luni:
T d
Db = C o * *
12 100
unde :
T - perioada de creditare în luni.
- pentru împrumuturi acordate pe durate exprimate în zile:
T d
Db = C o * *
360 100
unde:
T - perioada de creditare în zile.
2. În varianta în care rambursarea creditului iniţial se face în mai multe etape, dobânda se calculează prin aplicarea
ratei dobânzii la creditul rămas de rambursat (Cr ) şi rambursarea creditului bancar presupune restituirea anuală a 2
elemente:
- amortismentul anual (A), care reprezintă rambursarea creditului iniţial şi se calculează ca raport între valoarea
creditului iniţial (Co ) şi perioada de creditare (T) în ani:
Co
A=
T
- suma anuală a dobânzii
d
Db = Cr *
100
unde: Cr = Co -  A
Prin însumarea celor 2 elemente se obţine anuitatea (K) sau suma totală de plată în fiecare an:
K = A +Db
Dobânda compusă, este generatoare de alte dobânzi, fiind adăugată la capitalul împrumutat, adică dobânda se
calculează periodic, dar se plătește la sfârşitul perioadei de creditare.
Dobânda compusă apare în cazul în care la sfârşitul fiecărei perioade de creditare (sau de plasament), dobânzile se
calculează, dar nu se plătesc. Ele se adaugă la capitalul iniţial generând ele însele dobânzi, proces cunoscut sub
numele de capitalizarea dobânzilor.
Calculul capitalului dobândit la finele fiecărei perioade este următorul:
- în anul de bază (0), firma este în posesia capitalului împrumutat Co;
- la sfârşitul anului 1, capitalul dobândit (C1 ) se compune din capitalul iniţial (Co ) şi suma dobânzii (Db), care se
calculează dar nu se plăteşte:
d d
C 1 = C 0 + Db = C o + C o * = Co (1+ )
100 100
- la sfârşitul anului 2, capitalul dobândit (C2) se compune din capitalul C1 şi suma dobânzii:
d d d 2
C 2 = C 1 + Db = C 1 + C 1 ·  C1 (1+ ) = Co (1 + )
100 100 100

- la sfârşitul anului n, capitalul dobândit (Cn) este:

d n
Cn = C0 (1+ )
100

13
Acesta este capitalul ce trebuie rambursat la finele perioadei de rambursare şi cuprinde atât creditul iniţial cât şi
suma dobânzii:
Cn = Co + Db  Db = Cn – Co
III. Costul capitalului total (k) se calculează în procente, ca medie aritmetică ponderată a fiecărei surse de capital:
CP DT
K=r* + d*
CP  DT CP  DT

14
11.4. Amortizarea capitalului imobilizat în active corporale şi necorporale
Investiţia, în sensul larg al cuvântului, reflectă totalitatea cheltuielilor sau alocărilor de fonduri de la care se
aşteaptă obţinerea de venituri în viitor. Capitalul plasat în bunuri, în titluri de valoare ale firmelor, plasamentele de
sume de bani la bănci, alocarea de fonduri pentru iniţierea unor afaceri, în scopul de a obţine profit, reprezintă
investiţii în sens larg .
În sens restrâns, investiţiile exprimă cheltuielile efectuate pentru achiziţionarea de active corporale şi necorporale
(mijloace fixe), precum şi pentru dezvoltarea, restructurarea şi modernizarea celor în aflate în funcţiune la un
moment dat.
Investiţiile din cadrul firmelor private se finanţează pe seama resurselor băneşti mobilizate şi sunt reflectate în
bugetele de venituri şi cheltuieli.
Resursele proprii de finanţare a investiţiilor se formează din amortizare, din sumele realizate prin valorificarea
mijloacelor fixe scoase din funcţiune precum şi din profit.
Capitalul imobilizat în active corporale şi necorporale este reflectat în patrimoniul firmelor prin bunurile şi valorile
destinate să servească activitatea pe o perioadă mai mare de un an şi care se consumă treptat în procesul de
producţie.
În procesul de utilizare, activele corporale şi necorporale (activele fixe) se uzează (depreciază) fizic şi moral.
Uzura fizică reprezintă baza materială a pierderii valorii imobilizărilor corporale, fiind determinată de întrebuinţare,
acţiunea unor factori naturali şi de scurgerea timpului (învechirii). Ca efect al uzurii fizice, imobilizările corporale
trebuie să fie supuse unui regim de întreţinere şi reparaţii care reclamă anumite cheltuieli, iar în anumite condiţii
de exploatare şi după trecerea unei anumite perioade de timp, acestea se dezmembrează şi se înlocuiesc cu altele
cu o productivitate mai mare.
Deci, putem spune că uzura fizică este un proces economic care are două laturi şi anume: o latură materială,
tehnică şi o latură economică.
Latura materială se referă la faptul că utilizarea imobilizărilor corporale, durata lor de funcţionare, depind de uzura
fizică, cât şi de condiţiile de exploatare pe parcursul existenţei lor.
Latura economică a utilizării are o însemnătate practică imediată, înseamnând recuperarea integrală a valorii lor
prin sistemul de amortizare aplicat de firmă.
Uzura morală – are loc atunci când activele corporale şi necorporale se demodează, se învechesc din punct de
vedere tehnologic şi trebuie înlocuite cu altele mai perfecţionate.
Uzura morală poate şi trebuie luată în calculul amortizării prin stabilirea unei durate normale de utilizare mai mică.
De asemenea, pentru atenuarea pierderilor din valoarea imobilizărilor în active corporale şi necorporale provocate
de uzura morală se recomandă utilizarea metodelor de amortizare accelerată.
Pentru procurarea de noi active corporale şi necorporale în vederea înlocuirii celor uzate are loc amortizarea
acestora pe parcursul duratei de utilizare.
Amortizarea activelor fixe este un proces financiar de recuperare a valorii unui activ fix şi de formare a unui fond
de finanţare destinat înlocuirii acestuia atunci când este scos din funcţiune.
Având în vedere faptul că activele corporale şi necorporale sunt supuse unui proces continuu de uzură şi deci de
amortizare şi că acest lucru influenţează profitul, este necesară utilizarea lor la întreaga capacitate.
Amortizarea activelor corporale şi necorporale poate fi privită sub următoarele trei aspecte:
1.ca proces economic – ceea ce înseamnă o detaşare şi transmitere de valoare asupra producţiei;

15
2.ca o cheltuială - care urmează a se include în costurile firmei;
3.ca fond sau resursă financiară - care are menirea să asigure recuperarea valorii activelor corporale şi
necorporale şi deci să finanţeze noile nevoi de investiţii în active fixe.
Deci, rezultă ca, amortizarea reprezintă expresia bănească a uzurii fizice şi morale. Aceasta nu înseamnă însă că în
orice moment al existenţei mijlocului fix, uzura reală este egală cu amortizarea ca fond financiar.
Amortizarea ca fond financiar al firmei poate fi privită şi ca o sursă de bani necesară pentru menţinerea aceluiaşi
volum de active corporale şi necorporale, atunci când firma a folosit resursele financiare proprii pentru noile
investiţii, sau pentru rambursarea la termen a creditelor, când a utilizat resurse financiare împrumutate pentru
achiziţia de active corporale şi necorporale.
Amortizarea aferentă imobilizărilor se înregistrează în contabilitate ca o cheltuială. Amortizarea ca element al
costurilor se va recupera odată cu celelalte cheltuieli din vânzarea produselor sau serviciilor.
Ponderea amortizării în costuri variază de la un domeniu sau altul de activitate şi chiar de la o firmă la alta. În
general, există o tendinţă de creştere a ponderii amortizării în costuri ca urmare a sporirii valorii activelor corporale
şi necorporale, datorită inflaţiei sau ca urmare a voinţei întreprinzătorului de a-şi recupera cât mai repede capitalul
investit în imobilizări.
Firmele sunt preocupate să crească profitul prin reducerea cheltuielilor cu amortizarea. Aceasta se poate realiza
prin creşterea productivităţii muncii pe oră funcţionare a activelor corporale şi necorporale sau prin reducerea
activelor corporale şi necorporale inactive.
Prin procesul de amortizare se recuperează valoarea activelor corporale şi necorporale, constituindu-se un fond
bănesc denumit „fond de amortizare”. Acest fond este destinat în special înlocuirii activelor corporale şi
necorporale scoase din uz, cu menţiunea că poate fi folosit şi pentru finanţarea activelor de exploatare, deci
pentru producţie.
Amortizarea este şi o pârghie financiară prin care se urmăreşte:
-recuperarea valorii activelor corporale şi necorporale într-o anumită perioadă de timp, ţinând seama atât de
uzura fizică, cât şi de cea morală;
-stabilirea exactă a cheltuielior cu amortizarea în costurile de producţie;
-impulsionarea firmelor în folosirea completă şi eficientă a tuturor activelor corporale şi necorporale;
-stimularea firmelor în întreţinerea şi repararea mijloacelor fixe;
-respectarea unor principii de fiscalitate.
Activele aferente capitalului imobilizat sunt formate din:
- terenuri, inclusiv amenajările aferente acestor terenuri - terenurile nu se amortizează,
- mijloace fixe: care sunt considerate obiecte sau complexe de obiecte utilizate în producţia de bunuri şi servicii
şi îndeplinesc cumulativ 2 condiţii:
● are o valoare de intrare mai mare decât limita stabilită prin hotărâre a Guvernului. Această valoare poate fi
actualizată anual, în funcţie de indicele de inflaţie;9
● au o durată normală de utilizare mai mare de 1 an.
Durata normală de funcţionare reprezintă durata de utilizare în care se recuperează, din punct de vedere fiscal
valoarea de intrare a mijloacelor fixe pe calea amortizării. De obicei, durata normală de funcţionare este mai
redusă decât durata de viaţă fizică a mijlocului fix respectiv.

9
HG 276/2013, art.1, al.1 „Începând cu data intrării în vigoare a prezentei hotărâri, valoarea minimă de intrare a mijloacelor
fixe stabilită în condiţiile art. 3 alin. 2 lit. a) din Legea nr. 15/1994 privind amortizarea capitalului imobilizat în active corporale
şi necorporale, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, este de 2.500 lei.” HG a intrat în vigoare începând cu 1
iulie 2013.
16
Durata normală de funcţionare se stabileşte prin hotărâre de guvern într-un catalog care cuprinde clasificarea
mijloacelor fixe utilizate în economie şi duratele normale de funcţionare ale acestora, care corespund cu duratele
de amortizare în ani, aferente regimului de amortizare liniar.
Mijloacele fixe cuprinse în catalog sunt clasificate în general în grupe, subgrupe, clase, subclase şi familii. Astfel,
mijloacele fixe amortizabile au fost clasificate în trei grupe principale şi anume:
- Grupa 1 Construcţii;
- Grupa 2 Instalaţii tehnice, mijloace de transport, animale şi plantaţii;
- Grupa 3 Mobilier, aparatură birotică, echipamente de protecţie a valorilor umane şi materiale şi alte active
corporale.
Activele necorporale aferente capitalului imobilizat cuprind:
a.cheltuielile de constituire: taxele şi alte cheltuieli de înscriere şi înmatriculare, cheltuielile privind emiterea şi
vânzarea de acţiuni, cheltuielile de prospectare a pieţei şi de publicitate şi alte cheltuieli de această natură legate
de înfiinţarea şi dezvoltarea activităţii firmelor; b.cheltuielile de cercetare-dezvoltare;
c.cheltuielile cu descoperirea rezervelor de substanţe minerale utile, neconcretizate în mijloace fixe, la zăcămintele
puse în exploatare;
d.concesiunile, imobilizările necorporale de natura superficiei şi a uzufructului, brevetele şi alte drepturi şi valori
asimilate;
e.alte imobilizări necorporale, inclusiv programe informatice create de firme sau achiziţionate de la terţi.
Amortizarea se stabileşte prin aplicarea cotelor de amortizare asupra valorii de intrare a mijloacelor fixe şi se
include în cheltuielile de exploatare.
Amortizarea mijloacelor fixe se calculează începând cu luna următoare punerii în funcţiune, până la recuperarea
integrală a valorii de intrare, conform duratelor normale de funcţionare.
Legislaţia în vigoare cu privire la regimul amortizării în România, instituie câteva reguli în acest domeniu:10
-amortizarea mijloacelor fixe concesionate, închiriate sau date în locaţie de gestiune se calculează de către agentul
economic care le are în proprietate,
-amortizarea investiţiilor efectuate la mijloacele fixe concesionate, închiriate sau luate în locaţie de gestiune se
recuperează de agentul economic care a efectuat investiţia, pe perioada contractului,
-amortizarea clădirilor şi a construcţiilor speciale ale minelor, salinelor cu extracţie în soluţie prin sonde, carierelor,
exploatărilor la zi, pentru substanţe minerale solide, a căror durată de folosire este limitată de durata rezervelor şi
care nu pot primi alte utilizări după epuizarea rezervelor, precum şi a investiţiilor pentru descopertă se calculează
pe unitate de produs, în funcţie de rezerva exploatabilă de substanţă minerală utilă,
-amortizarea pe unitatea de produs se recalculează din 5 în 5 ani la mine, cariere, precum şi la cheltuielile de
investiţii pentru descopertă şi din 10 în 10 ani la saline. Recalcularea se face anual în cazul în care intervin schimbări
mai importante (de minimum 10%) în volumul rezervelor exploatabile,
-amortizarea mijloacelor fixe care fac obiectul unui contract de leasing operaţional se calculează de finanţator, cu
posibilitatea amortizării întregii valori a mijlocului fix minus valoarea reziduală prevăzută în contract, pe parcursul
duratei contractului, dar nu mai puţin de 3 ani,
-cheltuielile de constituire, precum şi cheltuielile de cercetare-dezvoltare se amortizează într-o perioadă de cel
mult 5 ani,
-brevetele, licenţele, know-how, mărcile de fabrică, de comerţ şi de servicii şi alte drepturi de proprietate
industrială şi comercială similare, subscrise ca aport, achiziţionate pe alte căi, se amortizează pe durata prevăzută
pentru utilizarea lor de către agentul economic care le deţine,
-imobilizările necorporale de natura concesiunii, superficiei şi a uzufructului se amortizează pe durata contractului,

10
Vezi Legea 15/1994, republicată, HG 1.553/2003 și HG 2.139/2004
17
-programele informatice create de agentul economic sau achiziţionate de la terţi se amortizează în funcţie de
durata probabilă de utilizare, care nu poate depăşi o perioadă de 5 ani.
-terenurile se înregistrează în contabilitate la intrarea în patrimoniu, la valoarea stabilită, în funcţie de clasele de
calitate, suprafaţă, amplasare şi/sau alte criterii legale, la costul de achiziţie sau la valoarea aportului în natură,
-în situaţii justificate, agenţii economici sunt scutiţi de la calculul amortizării, cu avizul Direcţiei Generale Regionale
a Finanţelor Publice, pentru următoarele active corporale:
a.minele trecute în conservare sau scoase definitiv din funcţiune, precum şi sondele de ţiţei şi gaze care nu se dau
în producţie, la propunerea Agenţiei Naţionale pentru Resurse Minerale;
b.mijloacele fixe din patrimoniul agenţilor economici trecute în conservare pe o durată mai mare de 30 de zile;
c.lucrările de îmbunătăţiri funciare şi de gospodărire a apelor, cu caracter general de deservire, destinate apărării
împotriva inundaţiilor şi înlăturării excesului de umiditate, şi anume: diguri şi canale principale, de desecare,
precum şi lucrările de combatere a eroziunii solului, de regularizare a scurgerii apelor pe versanţi şi de corectare a
torenţilor, destinate apărării terenurilor agricole şi silvice şi obiectivelor social-economice din zona apărată,
şenalele navigabile, tunelele de metrou, infrastructura căii ferate, drumurile, podurile, apeductele, precum şi
celelalte căi de comunicaţie.
- în cazul nerecuperării integrale, pe calea amortizării, a valorii de intrare a mijloacelor fixe scoase din funcţiune,
firmele asigură acoperirea valorii neamortizate din sumele rezultate în urma valorificării acestora. Diferenţa rămasă
neacoperită se include în cheltuieli excepţionale, nedeductibile fiscal, pe o perioadă de maximum 5 ani, sau
diminuează capitalurile proprii, cu respectarea dispoziţiilor legale,
-amortizarea se calculează de către toţi agenţii economici pentru toate activele fixe din patrimoniu, productive sau
nu, care funcţionează sau nu.
De la această regulă există unele excepţii și nu reprezintă active amortizabile:
a.terenurile, inclusiv cele împădurite;
b.tablourile şi operele de artă;
c.fondul comercial;
d.lacurile, bălţile şi iazurile care nu sunt rezultatul unei investiţii;
e.bunurile din domeniul public finanţate din surse bugetare;
f.orice mijloc fix care nu îşi pierde valoarea în timp datorită folosirii, potrivit normelor;
g.casele de odihnă proprii, locuinţele de protocol, navele, aeronavele, vasele de croazieră, altele decât cele utilizate
pentru desfăşurarea activităţii economice;
h.imobilizările necorporale cu durată de viaţă utilă nedeterminată, încadrate astfel potrivit reglementărilor
contabile aplicabile.
-durata recuperării şi anuităţile de acoperire a valorii neamortizate se stabilesc de către Consiliul de Administraţie
al firmei, respectiv de responsabilul cu gestiunea patrimoniului, în cazul persoanelor juridice fără scop lucrativ.
Pentru determinarea fondului de amortizare şi înregistrarea lui în contabilitatea firmei trebuie să se cunoască şi să
se stabilescă cotele de amortizare (normele de amortizare). Stabilirea cotelor de amortizare are o foarte mare
importanţă atât pentru firmă cât şi pentru stat.
În România, firmele amortizează mijloacele fixe potrivit prevederilor Legii nr. 15/1994 republicată și a Codului
Fiscal11 utilizând unul dintre următoarele regimuri de amortizare:
A. Amortizare liniară: (cu cotă proporţională) pe întreaga durată de funcţionare a mijlocului fix, respectiv cota
rămâne constantă pe toţi anii. Se realizează prin includerea uniformă în cheltuielile de exploatare a unor sume
fixe, stabilite proporţional cu numărul de ani ai duratei normale de utilizare a mijlocului fix. Amortizarea liniară se
calculează prin aplicarea cotei anuale de amortizare la valoarea de intrare a mijloacelor fixe.

11
Vezi Legea 227/2015, Codul fiscal, art. 28 și 29
18
Amortizare liniară, cu cotă proporţională, are mai multe variante, astfel: cotă proporţională în timp, cotă pe
unitatea de produs şi cotă pe km. sau 1.000 de km.
Cota de amortizare proporţională în timp se calculează cu ajutorul formulei:
100
Ca 
Dn
în care:
Ca – cota de amortizare proporţională în timp
Dn – durata de funcţionare normală
Cota de amortizare pe unitatea de produs se calculează la firmele cu un sortiment limitat de produse mai ales la
minele de cărbuni, saline, cariere, cu ajutorul formulei:
Vi sauVr
Ca 
Re
în care:
Ca – cota de amortizare proporţională pe unitate de produs
Vi – valoarea de inventar
Vr – valoarea rămasă
Re – rezerva exploatabilă (exprimată în tone, metri cubi)
Cota de amortizare pe km. sau 1.000 de km. se calculează în cazul amortizării mijloacelor de transport, cu
ajutorul formulei:
100
Ca 
Np
în care:
Ca – cota de amortizare pe km. sau 1.000 de km.
Np – norma de parcurs stabilită pentru fiecate autovehicol (exprimată în km. sau 1.000 km.)
B. Amortizarea degresivă: constă în multiplicarea cotelor de amortizare liniară cu unul dintre coeficienţii următori:
a. 1,5 - dacă durata normală de utilizare a mijlocului fix de amortizat este între 2 şi 5 ani;
b. 2,0 - dacă durata normală de utilizare a mijlocului fix de amortizat este între 5 şi 10 ani;
c. 2,5 - dacă durata normală de utilizare a mijlocului fix de amortizat este mai mare de 10 ani.
Aceşti coeficienţi pot fi modificaţi numai prin hotărâre a Guvernului, la propunerea Ministerului Finanţelor.
Amortizarea degresivă se calculează cu ajutorul unei cote determinate conform formulei:
100
Ca  xC
Dn
în care:
Ca – cota de amortizare degresivă
Dn – durata de funcţionare normală
C – coeficientul de regresie (1,5, 2,0 sau 2,5)
A. Amortizarea accelerată - constă în includerea, în primul an de funcţionare, în cheltuielile de exploatare a
unei amortizări de până la 50% din valoarea de intrare a mijlocului fix respectiv. Amortizarea anuală pentru
exerciţiile următoare sunt calculate la valoarea rămasă de amortizat, după regimul liniar, prin raportare la numărul
de ani de utilizare rămaşi.
Metoda de amortizare folosită trebuie să reflecte modul în care beneficiile economice viitoare ale unui activ se
aşteaptă să fie consumate de entitate. Metoda de amortizare se aplică de o manieră consecventă pentru toate
activele de aceeaşi natură şi având condiţii de utilizare identice, în funcţie de politica contabilă adoptată. Metoda

19
de amortizare se poate modifica doar atunci când aceasta este determinată de o eroare în estimarea modului de
consumare a beneficiilor aferente respectivei imobilizări corporale.
În cazul casării înainte de expirarea duratei normale de amortizare rezultă valoare neamortizată care se calculează
cu formula:
Vn = Vi – A,
în care:
Vn – valoarea neamortizată;
Vi – valoare iniţială;
A – fond de amortizare constituit în momentul casării
Regimul de amortizare pentru un mijloc fix amortizabil se determină conform următoarelor reguli:
a.în cazul construcţiilor, se aplică metoda de amortizare liniară;
b.în cazul echipamentelor tehnologice, respectiv al maşinilor, uneltelor şi instalaţiilor de lucru, precum şi pentru
computere şi echipamente periferice ale acestora, contribuabilul poate opta pentru metoda de amortizare liniară,
degresivă sau accelerată;
c.în cazul oricărui altui mijloc fix amortizabil, contribuabilul poate opta pentru metoda de amortizare liniară sau
degresivă.
În cazul scoaterii din evidenţă a unei imobilizări corporale, sunt evidenţiate distinct veniturile din vânzare,
cheltuielile reprezentând valoarea neamortizată a imobilizării şi alte cheltuieli legate de cedarea acesteia.
În scopul prezentării în contul de profit şi pierdere, câştigurile sau pierderile obţinute în urma casării sau cedării
unei imobilizări corporale trebuie determinate ca diferenţă între veniturile generate de scoaterea din evidenţă şi
valoarea sa neamortizată, inclusiv cheltuielile ocazionate de aceasta şi trebuie prezentate ca valoare netă, ca
venituri sau cheltuieli, după caz, în contul de profit şi pierdere, la elementul „Alte venituri din exploatare”, respectiv
„Alte cheltuieli de exploatare.”

20