Acţiune pauliană (revocatorie)

acţiune pauliană, acţiune civilă prin care creditorii pot cere anularea actelor juridice
frauduloase încheiate de debitor în dauna lor. (A se vedea Fraudarea creditorilor).

Noţiune şi reglementare legală.

Acţiunea pauliană este acea acţiune prin care creditorul solicită să fie declarate inopozabile
faţă de el actele juridice încheiate de către debitor în frauda intereselor sale, cum sunt cele
prin care debitorul îşi creează sau îşi măreşte o stare de insolvabilitate (art. 1562 Noul Cod
Civil). Rezultă că acţiunea pauliană este un instrument juridic prevăzut de lege pentru
protecţia intereselor creditorilor împotriva fraudei debitorului. Ea este reglementată de art.
1562-1565 noul Cod Civil

Denumirea de acţiune pauliană vine din dreptul roman, de la creatorul său, pretorul Paulus. în
dreptul roman, acţiunea pauliană avea un caracter colectiv, fiind exercitată în numele tuturor
creditorilor de către un curator bonorum. în dreptul civil modem, aşa cum se va vedea, ea are
un caracter individual şi profită numai creditorului care o exercită.

Acţiunea pauliană se deosebeşte esenţial de acţiunea oblică. Acţiunea oblică se exercită în

numele debitorului, în timp ce acţiunea pauliană este exercitată de către creditor în numele
său propriu. în timp ce acţiunea oblică sancţionează inacţiunea (pasivitatea) debitorului,
acţiunea pauliană se declanşează ca urmare a acţiunilor frauduloase ale acestuia. Dacă
acţiunea oblică profită tuturor creditorilor, acţiunea pauliană foloseşte numai creditorului care
a promovat-o.

Domeniul de aplicare.

A. Regula. Acţiunea pauliană presupune cu necesitate existenţa fraudei. Frauda se poate

manifesta numai prin acte de voinţă, de unde concluzia că acţiunea pauliană poate fi
exercitată numai împotriva actelor juridice pe care le încheie debitorul. Aşadar, domeniul de
aplicare a acţiunii pauliene se circumscrie doar sferei actelor juridice, cu excluderea faptelor
juridice propriu-zise.

Domeniul de aplicare a acţiunii pauliene cuprinde, în principiu, toate actele juridinoul Cod
Civille, indiferent de categoria din care fac parte: acte cu titlu oneros, acte cu titlu gratuit;
acte unilaterale sau contracte; contracte sinalagmatice sau unilaterale; acte abdicative sau
extinctive de drepturi şi acte translative sau constitutive de drepturi; acte individuale şi acte
colective; acte creatoare de obligaţii şi acte de înstrăinare de drepturi existente etc.

Apartenenţa unor acte juridice domeniului de aplicare a acţiunii pauliene implică o atenţie
specială. Asupra acestor acte vom insista în continuare.
a) Plata făcută în temeiul unui contract cu titlu oneros. Ea poate face obiectul acţiunii
pauliene, aşa cum prevede art. 1562 alin. (2) noul cod civil Afirmaţia implică anumite
nuanţări. De regulă, plata făcută de către debitor unuia dintre creditorii săi, chiar dacă
debitorul este insolvabil, nu poate fi atacată pe cale pauliană. în susţinerea acestei reguli au
fost invocate mai multe argumente. S-a menţionat că plata este un act neutru şi nu de
însărăcire a debitorului, întrucât ieşirea unei valori active din patrimoniul său este
compensată prin stingerea unei datorii care-i grevează pasivul. Totodată, s-a afirmat că plata
este un act necesar, care, în principiu, este la adăpost de fraudă. Nimic nu i se poate reproşa
debitorului care a plătit pe un creditor care s-a prezentat primul pentru a solicita plata,
dovedindu-se mai diligent decât alţii. Aşa cum s-a spus, plata este „premiul cursei” dintre
creditori. Acest raţionament este pe deplin aplicabil atunci când debitorul face o plată
existentă, ce corespunde unei datorii exigibile. Ori de câte ori debitorul plăteşte din proprie
iniţiativă o datorie de care nu este ţinut (cum ar fi: plata unei datorii sub condiţie suspensivă
sau a unei obligaţii naturale), acţiunea pauliană devine admisibilă.

b) Contractul prin care debitorul îşi asumă noi datorii. în principiu, aceste acte se sustrag
domeniului de aplicare a acţiunii pauliene. Două motive sunt, îndeobşte, invocate: debitorul,
chiar insolvabil, nu este lipsit de dreptul de a-şi gestiona patrimoniul, inclusiv prin angajarea
de noi datorii; actele prin care debitorul îşi asumă noi datorii nu reprezintă acte de însărăcire,
neavând loc o diminuare a activului său patrimonial. Acţiunea pauliană devine admisibilă
atunci când scopul angajării de noi datorii este de a diminua gajul general al celorlalţi
creditori  prin aducerea lor  în situaţia de a nu îşi mai putea realiza propriile creanţe.

c) Hotărârea judecătorească. Se poate solicita constatarea inopozabilităţii unei hotărâri

judecătoreşti pronunţate pe baza înţelegerii frauduloase intervenite între debitor şi adversarul
său. Astfel, se admite că o tranzacţie judiciară poate    să fie atacată

pe cale pauliană de către creditorul uneia dintre părţi.

B. Excepţii. Nu pot fi revocate pe cale pauliană următoarele acte:

a) actele care privesc drepturile nepatrimoniale ale debitorului. Ele nu pot fi atacate şi
declarate inopozabile pe cale pauliană, deoarece încheierea lor implică o apreciere de ordin
personal şi moral din partea debitorului. Sunt astfel de acte: actul căsătoriei, actul de
recunoaştere a paternităţii unui copil din afara căsătoriei, actul adopţiei etc.;

b) actele juridice referitoare la drepturile patrimoniale exclusive ale debitorului. Este vorba de
actele juridice ce privesc drepturi patrimoniale a căror exercitare implică o apreciere
personală din partea debitorului. Este cazul, de pildă: al renunţării debitorului la repararea pe
cale patrimonială a unui prejudiciu moral, al refuzului de a cere revocarea judiciară a unei
donaţii pentru ingratitudinea donatarului etc.;
c) actele juridice privitoare la drepturile şi bunurile insesizabile ale debitorului. Se află în
afara domeniului de aplicare a acţiunii pauliene şi actele juridice încheiate de către debitor,
referitoare la bunurile sau drepturile sale insesizabile, precum: renunţarea la o bursă de
studiu, renunţarea la dreptul de a cere majorarea pensiei de întreţinere datorate de un terţ
debitorului în baza obligaţiei legale de întreţinere, renunţarea la dreptul la diurnă, renunţarea
la dreptul de a primi alocaţii de stat etc.

Condiţiile acţiunii pauliene.

Reuşita acţiunii pauliene depinde de îndeplinirea următoarelor condiţii:

A) Creanţa creditorului trebuie să fie certă, lichidă şi exigibilă şi, de regulă, anterioară actului
atacat

a) creanţa trebuie să fie certă, lichidă şi exigibilăArt. 1563 noul Cod Civil se rezumă să
prevadă că dreptul de creanţă al creditorului trebuie să fie cert la momentul introducerii
acţiunii. Aceasta nu înseamnă că exigibilitatea şi lichiditatea creanţei sunt indiferente pentru
admisibilitatea acţiunii pauliene, ci doar că aceste cerinţe trebuie îndeplinite la momentul
pronunţării hotărârii judecătoreşti de declarare pe cale pauliană a inopozabilităţii actului
atacat şi nu la data introducerii acţiunii. Necesitatea unei creanţe certe, lichide şi exigibile
este justificată de cel puţin următoarele raţiuni: acţiunea pauliană, chiar dacă nu este o măsură
de executare, pregăteşte valorificarea silită a bunului ce constituie obiectul actului atacat, iar
executarea silită presupune existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile; acţiunea pauliană
nu poate fi primită decât dacă prin actul atacat se cauzează creditorului un prejudiciu. Or, nu
poate fi vorba de un prejudiciu decât atunci când creditorul, deşi deţine o creanţă care are
vocaţia de fi realizată, deci este certă, lichidă şi exigibilă, se află în imposibilitatea de a şi-o
valorifica datorită, de regulă, stării de insolvabilitate provocate debitorului prin actul atacat;
unul dintre efectele admiterii acţiunii pauliene îl reprezintă indisponibi-lizarea bunului
dobândit de către terţ prin actul atacat până la finalizarea executării silite a creanţei pe care s-
a întemeiat admiterea acţiunii pauliene. în aceste condiţii, este greu de acceptat că o măsură
cu semnificative consecinţe asupra circuitului civil al bunului ce face obiectul actului atacat,
precum indisponibilizarea sa temporară, ar putea avea loc pentru o creanţă care nu este în
acelaşi timp certă, lichidă şi exigibilă.

Urmează că pot justifica admiterea acţiunii pauliene creanţele pure şi simple, precum şi cele
afectate de o condiţie rezolutorie, ele întrunind condiţia de a fi certe, lichide şi exigibile. De
asemenea, acţiunea este admisibilă şi dacă creanţa este afectată de un termen suspensiv al
cărui beneficiar este creditorul. Chiar dacă termenul este instituit în favoarea debitorului,
acţiunea pauliană poate fi primită, atunci când intervine decăderea acestuia din beneficiul
termenului suspensiv (art. 1417

noul Cod Civil), ce are drept consecinţă exigibilitatea anticipată a dreptului de creanţă.
b) creanţa creditorului trebuie să fie, de regulă, anterioară încheierii de către debitor a actului
a cărui inopozabilitate se solicită. Existenţa acestei cerinţe este uşor de explicat: doar
creditorii anteriori pot fi prejudiciaţi prin actele frauduloase ulterioare ale debitorului. Totuşi,
creditorul posterior va putea introduce acţiunea pauliană în două situaţii: atunci când creanţa
sa există în principiu la data încheierii actului fraudulos, cum ar fi înstrăinările făcute de
autorul unui accident înainte de a fi obligat prin hotărâre judecătorească să plătească
despăgubiri victimei; dacă la momentul perfectării actului fraudulos exista perspectiva certă
de a intra într-un raport juridic cu debitorul.

Dovada anteriorităţii creanţei cade în sarcina creditorului care promovează acţiunea pauliană.
în acest scop, el poate recurge la orice mijloc de probă, indiferent dacă izvorul creanţei este
un act sau fapt juridic.

c) admisibilitatea acţiunii pauliene nu depinde de existenţa unui titlu executoriu. Legat de

condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească dreptul de creanţă al creditorului, se pune
întrebarea dacă el trebuie sau nu să fie încorporat într-un titlu executoriu. în perimetrul
vechiului Cod civil, s-a susţinut că acţiunea pauliană nu este o măsură de executare silită,
astfel că pentru exercitarea ei nu este necesar să se facă dovada unui titlu executoriu de către
creditor. S-a exprimat şi opinia potrivit căreia titlul executoriu este o condiţie necesară a
acţiunii pauliene, întrucât numai dacă a recurs la procedura executării silite, creditorul ar
putea proba prejudiciul înregistrat care constă în imposibilitatea de realizare a creanţei sale
datorită stării de insolvabilitate în care se găseşte debitorul.

Apreciem că titlul executoriu nu este o condiţie necesară pentru admisibilitatea acţiunii

pauliene. în primul rând, aşa cum vom arăta, prejudiciul creditorului nu decurge întotdeauna
din provocarea sau agravarea stării de insolvabilitate a debitorului. în aceste cazuri în care
starea patrimonială a debitorului este indiferentă pentru admiterea acţiunii pauliene,
declanşarea în prealabil a executării silite pentru a se constata starea de insolvabilitate a
debitorului nu mai este necesară. Urmează că nu se mai impune nici invocarea unui titlu
executoriu, ca o condiţie pentru declanşarea urmăririi silite.

Considerăm că titlul executoriu nu constituie o condiţie de admisibilitate a acţiunii pauliene

nici atunci când prejudiciul creditorului decurge din agravarea sau provocarea unei stări de
insolvabilitate debitorului. Chiar dacă procesul-verbal întocmit de
către executorul judecătoresc prin care se constată inexistenţa unor bunuri urmăribile în
patrimoniul acestuia reprezintă dovada de necontestat a stării sale de insolvabilitate, proba ei
nu este indisolubil legată de declanşarea în prealabil a urmăririi silite de către creditor. Sub
acest aspect, este de reţinut că, potrivit art. 1147 alin. (2) noul Cod Civil: starea de
insolvabilitate „...se constată de instanţă, care, în acest scop, poate ţine seama de anumite
împrejurări, precum dispariţia intempestivă a debitorului, neplata unor datorii devenite
scadente, declanşarea împotriva sa a unei proceduri de executare silită şi altele asemenea”.
Cu alte cuvinte, proba insolvabilităţii poate fi făcută prin orice mijloace de probă, inclusiv
prezumţiile simple. Chiar dacă textul menţionat nu priveşte materia de noi analizată, credem
că el poate fi avut în vedere şi pentru stabilirea stării de insolvabilitate, necesare pentru a
justifica admisibilitatea acţiunii pauliene. în măsura în care stabilirea insolvabilităţii
debitorului nu depinde de declanşarea în prealabil a urmăririi silite, rezultă că nici titlul
executoriu, ca o condiţie pentru iniţierea ei, nu poate fi privit ca o cerinţă indeniabilă pentru
admiterea acţiunii pauliene.

B. Actul încheiat de debitor cu terţul trebuie să fi cauzat un prejudiciu creditorului reclamant

Creditorul poate solicita constatarea inopozabilităţii actelor juridice încheiate de către debitor
în frauda intereselor sale, numai dacă face dovada unui prejudiciu [art. 1562 alin. (1) noul
Cod Civil]. De regulă, prejudiciul creditorului constă în faptul că debitorul şi-a provocat sau
şi-a mărit o stare de insolvabilitate existentă prin încheierea actului atacat [art. 1562 alin. (1)
noul Cod Civil].

Nu doar actele prin care debitorul îşi provoacă sau îşi accentuează o stare de insolvabilitate
pot fi atacate pe cale pauliană. Art. 1562 alin. (1) noul Cod Civil se referă la

aceste acte doar cu titlu exemplificativ. Rezultă că pot fi atacate pe cale pauliană şi alte acte
încheiate de către debitor, sub condiţia ca ele să fi cauzat un prejudiciu creditorului. Este, spre
exemplu, cazul acelora prin care debitorul încearcă să paralizeze un drept de creanţă
specializat al creditorului, care are ca obiect un anumit bun al său. Un astfel de act este cel
încheiat de către promitentul vânzător dintr-o promisiune unilaterală de a vinde, prin care el
înstrăinează bunul promis unui terţ. Dacă beneficiarul promisiunii îşi valorifică opţiunea sa
pentru cumpărarea bunului (ridică opţiunea), contractul de vânzare nu mai poate fi perfectat.
Prin faptul că creditorul, beneficiarul promisiunii, nu îşi mai poate realiza dreptul său de a
cumpăra bunul, el suferă un prejudiciu. De această dată, prejudiciul nu constă în accentuarea
sau provocarea unei stări de insolvabilitate, ci în imposibilitatea creditorului de a-şi realiza
dreptul său de opţiune în sensul cumpărării bunului.

Pentru a cauza un prejudiciu creditorului, constând în crearea sau accentuarea unei stări de
insolvabilitate, actul atacat trebuie, mai întâi, să provoace o însărăcire debitorului. Sunt, în
mod neîndoielnic, acte de însărăcire cele care au ca efect ieşirea unei valori active din
patrimoniul debitorului, fară ca în locul acesteia el să primească ceva în schimb. Exemplul
tipic este donaţia directă sau indirectă. Sunt acte de însărăcire şi cele cu titlu oneros în care
valoarea prestaţiilor este dezechilibrată, cum ar fi vânzarea unui bun al debitorului la un preţ
lezionar ori închirierea unui asemenea bun pe o perioadă îndelungată în schimbul unei chirii
derizorii. De asemenea, sunt acte de însărăcire şi acelea în care prestaţiile părţilor sunt
echilibrate, dacă s-au încheiat pentru a salva un bun al debitorului de la urmărirea iminentă a
creditorului său şi, în acest scop, a primit în schimb bunuri care sunt uşor de ascuns, cum sunt
sumele de bani sau titlurile la purtător.
Actele prin care debitorul refuză să se îmbogăţească nu sunt acte de însărăcire şi deci nu pot
fi atacate pe cale pauliană. Exemplul la care se recurge în mod obişnuit este refuzul
debitorului de a accepta oferta de donaţie care i-a fost făcută de o anumită persoană. De altfel,
într-un asemenea caz, chiar dacă acţiunea pauliană ar fi exercitată, iar refuzul de acceptare ar
fi revocat, el ar fi lipsit de finalitate, în condiţiile în care creditorul nu ar putea accepta
donaţia făcută debitorului. Fiind vorba nu de un drept, ci de o facultate, acceptarea donaţiei
nu poate fi realizată de către creditor pe cale oblică, în plus, acţiunea pauliană are ca finalitate
să sancţioneze ieşirea frauduloasă a unei valori din patrimoniul debitorului şi nu să determine
aducerea unei atare valori în gajul general al creditorilor.

în schimb, renunţarea debitorului la o moştenire solvabilă este considerată un act de

însărăcire, în măsura în care transmiterea moştenirii operează de plin drept, de la data
deschiderii succesiunii, de natură a justifica incidenţa acţiunii pauliene. în acest sens, art.
1122 alin. (1) noul Cod Civil prevede posibilitatea creditorilor de a cere revocarea renunţării
făcute de către debitor în frauda drepturilor lor, în tennen de 3 luni de la data la care au
cunoscut renunţarea. Dacă acţiunea în revocare este admisă, ea produce efectele acceptării
moştenirii de către succesibilul debitor, însă numai în privinţa creanţei creditorului reclamant
şi în limitele acesteia [art. 1122 alin. (2) noul Cod Civil].

C. Frauda debitorului (consilium fraudis). Noţiunea de fraudă este controversată'. într-o

opinie, restrictivă, prin fraudă se înţelege intenţia (dolul) debitorului de a cauza un prejudiciu
creditorului prin încheierea actului atacat. într-o altă opinie, extensivă, frauda desemnează
simpla cunoaştere de către debitor a faptului că prin perfectarea actului contestat pe cale
pauliană îi cauzează creditorului un prejudiciu.

Ne alăturăm opiniei ce oferă fraudei o interpretare extensivă. Adoptarea acestui punct de

vedere nu trebuie să conducă la concluzia că între noţiunea de fraudă şi intenţie sau doi există
incompatibilitate. Este posibil ca, în anumite situaţii, frauda debitorului să îmbrace forma
intenţiei sau dolului.

Proba fraudei cade în sarcina creditorului, indiferent dacă actul atacat este cu titlu oneros sau
cu titlu gratuit. Fiind vorba de un fapt juridic, dovada fraudei se poate realiza prin orice
mijloc de probă, inclusiv prin recurgerea la prezumţii simple. Uneori, chiar legiuitorul
prezumă existenţa fraudei. Astfel, creditorii personali ai

moştenitorilor pot solicita revocarea partajului fară să fie obligaţi să dovedească frauda
copartajanţilor dacă, „deşi au cerut să fie prezenţi, partajul s-a realizat în lipsa lor şi fară să fi
fost convocaţi” [art. 1156 alin. (4) noul Cod Civil].

D. Complicitatea terţului la frauda debitorului Există complicitatea terţului atunci când el a

cunoscut că prin actul atacat se cauzează un prejudiciu creditorului. Art. 1562 alin. (2) noul
Cod Civil se referă explicit la această condiţie de admisibilitate a acţiunii pauliene, atunci
când stabileşte că declararea inopozabilităţii actului atacat pe cale pauliană nu poate avea loc
decât dacă terţul cunoaşte faptul că prin încheierea actului contestat pe cale pauliană se
cauzează sau se măreşte starea de insolvabilitate a debitorului. Complicitatea terţului nu este
cerută decât atunci când acţiunea pauliană este îndreptată împotriva unui contract cu titlu
oneros sau o plată efectuată în temeiul unui atare act juridic [art. 1562 alin. (2) noul Cod
Civil]. Rezultă că pentru atacarea pe cale pauliană a unui act juridic cu titlu gratuit, creditorul
nu trebuie să dovedească complicitatea terţului.

Există posibilitatea ca terţul dobânditor să înstrăineze, la rândul său, bunul unei alte persoane.
Acţiunea pauliană va putea fi îndreptată împotriva subdobânditorului, sub rezerva îndeplinirii
şi în raport cu acesta a tuturor condiţiilor ei de admisibilitate, inclusiv a complicităţii sale la
fraudă. Pe lângă aceste cerinţe, acţiunea pauliană va putea fi primită împotriva terţului
subdobânditor doar dacă ea este admisibilă şi faţă de dobânditorul direct.

Efectele acţiunii pauliene.

Se impun a fi analizate în raporturile dintre: creditor şi terţul care a încheiat actul fraudulos cu
debitorul (A), părţile actului fraudulos (B), creditorul reclamant şi ceilalţi creditori ai
debitorului (C), creditorul urmăritor şi ceilalţi creditori ai terţului (D).

A. Raporturile dintre creditor şi terţul care a încheiat actul fraudulos cu debitorul. Prin
admiterea acţiunii pauliene, actul atacat este declarat inopozabil faţă de creditorul care a avut
iniţiativa declanşării demersului judiciar, dar şi faţă de creditorii care, putând introduce
acţiunea, au intervenit în cauză [art. 1565 alin. (1) teza I noul Cod Civil]. In alţi termeni, actul
atacat este considerat ca fiind lipsit de efectele sale în raporturile dintre creditorul reclamant
şi cel care a intervenit în proces, pe de-o parte şi terţul pârât, pe de altă parte.

Astfel, dacă prin actul atacat a fost înstrăinat un bun, creditorul reclamant şi, eventual, cel
care a intervenit în proces, îl vor putea urmări silit ca şi când acesta nu ar fi ieşit din
patrimoniul debitorului, înstrăinarea nefiindu-le opozabilă. Preţul obţinut

din valorificarea bunului se va împărţi între ei, cu respectarea cauzelor de preferinţă ai căror
beneficiari sunt, dacă este cazul (art. 1565 teza a il-a noul Cod Civil).

Hotărârea judecătorească de admitere a acţiunii pauliene va indisponibiliza bunul până la

încetarea executării silite a creanţei care a justificat pronunţarea ei [art. 1565 alin. (2) teza
finală noul Cod Civil]. Pentru a fi opozabilă, măsura indisponibilizării bunului trebuie supusă
formalităţilor de publicitate mobiliară sau imobiliară, după caz [art. 1565 alin. (2) teza finală
noul Cod Civil, corelat cu art. 628 alin. (2) noul Cod Civil]. în aceste condiţii, dacă, totuşi,
bunul este înstrăinat de către terţul dobânditor, actul astfel încheiat este lovit de nulitate, la
cererea creditorului [art. 1565 alin. (2) teza finală noul Cod Civil, corelat cu art. 629 alin. (2)
noul Cod Civil].

Este de precizat că terţul dobânditor va putea păstra bunul, dacă va plăti creditorului o sumă
de bani egală cu prejudiciul suferit de acesta prin încheierea actului atacat [art. 1565 alin. (2)
teza I noul Cod Civil]. Terţul are, practic, un drept de opţiune între plata datoriei către
creditorul urmăritor şi desesizarea sau abandonarea bunului dobândit în mâinile acestuia.

în doctrină, se consideră că terţul dobânditor poate fi obligat şi la plata de despăgubiri, pentru

a se acoperi prejudiciul creditorului, în limita valorii actuale a bunului, dacă urmărirea şi
valorificarea lui nu mai este posibilă. Aşa se întâmplă, atunci când bunul a fost înstrăinat de
către terţ unui subdobânditor cu titlu oneros de bună-credinţă sau când bunul a pierit din
culpa terţului.

B. Raporturile dintre părţile actului fraudulos. Admiterea acţiunii pauliene are ca efect
inopozabilitatea actului fraudulos faţă de creditorul reclamant. Actul atacat îşi menţine
valabilitatea şi continuă să producă efecte între părţile care au participat la încheierea lui. Este
motivul pentru care valoarea înstrăinată de către debitor nu se mai întoarce în patrimoniul
său. La fel, excedentul ce depăşeşte valoarea creanţei creditorului urmăritor rămâne în
patrimoniul terţului dobânditor.

Terţul dobânditor cu titlu oneros care a fost evins de către creditor sau care, păstrând bunul l-
a despăgubit pe acesta, are un drept de regres împotriva debitorului, întemeiat, de cele mai
multe ori, pe garanţia de evicţiune ce cade în sarcina acestuia . întrucât obligaţia de garanţie
este proprie numai contractelor cu titlu oneros, terţul dobânditor cu titlu gratuit nu are un
drept de regres împotriva debitorului*.

C. Raporturile dintre creditorul reclamant şi ceilalţi creditori ai debitorului. Acţiunea pauliană

are un efect relativ, numai cu privire la creditorul care a declanşat-o şi, dacă este cazul, faţă
de creditorii care au intervenit în procesul declanşat de către reclamant. Doar faţă de aceşti
creditori se produce efectul de inopozabilitate al actului atacat. în raport de ceilalţi creditori ai
debitorului, actul îşi păstrează eficacitatea, valoarea înstrăinată rămânând din punctul lor de
vedere în patrimoniul terţului. Este motivul pentru care ei nu o pot urmări pentru realizarea
creanţei lor.

D. Raporturile dintre creditorul urmăritor şi creditorii proprii ai terţului. Este posibil ca

creditorul urmăritor să intre în conflict cu creditorii proprii ai terţului dobânditor, în măsura
în care şi ei doresc să îşi realizeze creanţele asupra valorilor intrate în patrimoniul acestuia
prin actul fraudulos.

Rezolvarea diferă, după cum creditorul urmăritor intră în conflict cu creditorii chirografari
sau cu cei ale căror creanţe sunt însoţite de garanţii reale.
în primul caz, atunci când creditorul urmăreşte în natură bunul înstrăinat prin actul fraudulos,
el nu va intra în conflict cu creditorii chirografari. Aceasta pentru că, din punctul de vedere al
creditorului urmăritor, bunul nu a ieşit din patrimoniul debitorului şi nu a intrat în cel al
terţului. în aceste condiţii, nici creditorii terţului, care nu pot avea mai multe drepturi decât el,
nu ar putea pretinde că valoarea bunului a intrat în gajul lor general. Creditorul urmăritor va
intra în conflict cu creditorii chirografari, ori de câte ori el deţine un drept de creanţă
împotriva terţului ce constă în plata unei sume de bani, cum se întâmplă atunci când, spre
exemplu, nu este posibilă urmărirea în natură a bunului.

în cel de-al doilea caz, când asupra bunului înstrăinat terţul a constituit garanţii reale în
favoarea unor creditori ai săi, aceştia au statutul juridic al subdobânditorului cu titlu oneros în
raporturile cu creditorul urmăritor. Prin urmare, dacă creditorul nu dovedeşte complicitatea
lor la frauda pauliană,. lui îi vor fi opozabile garanţiile reale

astfel constituite. Consecinţa practică este că aceşti creditori, în temeiul dreptului de

preferinţă, vor fi plătiţi cu prioritate din preţul bunului ce a făcut obiectul actului atacat pe
cale pauliană, inclusiv faţă de creditorul urmăritor. Dacă creditorul dovedeşte complicitatea
acestora la fraudă, actele de constituire a acestor garanţii îi sunt inopozabile, astfel că el îşi va
realiza creanţa cu întâietate. Eventualul excedent ce ar rămâne după acoperirea prejudiciului
creditorului, va rămâne în patrimoniul terţului dobânditor şi va putea fi urmărit de creditorii
cu garanţii reale în ordinea dată de rangul creanţei lor.

Prescripţia acţiunii pauliene.

Acţiunea pauliană se prescrie în termen de 1 an de la data la care creditorul a cunoscut sau

trebuia să cunoască prejudiciul ce rezultă din actul atacat, dacă prin lege nu se prevede altfel
(art. 1564 noul Cod Civil).

Natura juridică a acţiunii pauliene

A. Acţiunea pauliană este o acţiune în inopozabilitatea actului fraudulos. Din cele deja
prezentate, se conturează cu claritate constatarea că acţiunea pauliană este o acţiune în
inopozabilitatea actului fraudulos.

In aceste condiţii, este criticabilă opţiunea legiuitorului de a califica acţiunea pauliană ca fiind
una „revocatorie” (prin chiar titlul secţiunii a 3-a dedicate acţiunii pauliene), dar şi de a
considera, în anumite situaţii, că efectul său constă în revocarea actului atacat [aşa cum se
întâmplă prin art. 1122 noul Cod Civil, art. 1156 alin. (4) noul Cod Civil şi art. 2260 noul
Cod Civil, texte ce se constituie în aplicări ale acţiunii pauliene în diferite materii ale
dreptului civil]. Pe lângă faptul că desemnarea în acest mod a acţiunii pauliene nu este în
măsură să surprindă natura sa specifică, aceea de a fi o acţiune în inopozabilitatea unui act
juridic, utilizarea termenului de „revocare” poate fi şi sursa unor confuzii, în condiţiile în care
el este departe de a fi unul precis.
 

B. Acţiunea pauliană are configuraţia unei acţiuni personale şi nu reale. Acţiunea pauliană
este una personală, întrucât ea este un atribut al gajului general, care nu asigură creditorului
niciun drept real asupra bunurilor debitorului privite în individualitatea lor. Prin intermediul
ei se asigură protecţia juridică a unui drept de creanţă, care nu poate fi apărat decât pe calea
unei acţiuni personale. Fiind personală, acţiunea pauliană este prescriptibilă în termen de 1
an, potrivit celor arătate anterior.

acţiune pauliană, acţiune civilă prin care creditorul poate cere anularea actelor juridice
făcute în frauda drepturilor sale de către debitor. Vizând existenţa acestor acte, a.p. este
îndreptată atât împotriva debitorului, cât şi împotriva terţului care a beneficiat de pe urma lor.
1) Fundamentul ei juridic faţă de debitor rezidă, pe de-o parte, în dreptul de gaj general al
creditorului, iar pe de altă parte, în ideea că prin actele sale frauduloase debitorul comite un
delict civil împotriva creditorului, delict ale cărui consecinţe negative este obligat a le repara.
Faţă de terţul beneficiar al actului, dacă acesta a fost complice la fraudă (deci de rea-
credinţă), a.p. se fundamentează pe principiul responsabilităţii delictuale, iar dacă a fost de
bună-credinţă, în măsura în care a tras foloase de pe urma actului ce a prejudiciat pe creditor,
terţul este ţinut să suporte consecinţele desfiinţării acelui act pe baza principiului că nimeni
nu se poate îmbogăţi pe nedrept în detrimentul altuia. 2) Pentru promovarea a.p. este necesară
îndeplinirea următoarelor condiţii: a) să existe o fraudă din partea debitorului; b) să se fi
cauzat o prejudiciere a drepturilor creditorului, care să constea în micşorarea gajului general,
de natură să determine insolvabilitatea totală sau parţială a debitorului; c) actul atacat să nu
constituie exerciţiul unui drept strict personal al debitorului; astfel, nu poate fi atacat actul
prin care debitorul renunţă la revocarea unei donaţii pentru ingratitudine, nici actul de
recunoaştere a unui copil din afara căsătoriei etc.; d) creanţa creditorului să fie anterioară
actului atacat, întrucât dacă este posterioară, acel act nu poate fi nici prejudiciabil şi nici
fraudulos pentru creditor; e) creanţa să fie certă, lichidă şi exigibilă; 0 în cazul actelor cu titlu
oneros, terţul să fi participat, în complicitate cu debitorul, la fraudă. 3) în principiu, orice act
încheiat de către debitor în aceste condiţii poate fi atacat prin a.p. Actele cu titlu gratuit sunt
atacabile, chiar dacă terţul achizitor a fost de bună-credinţă. Prin excepţie, unele acte care
întrunesc condiţiile necesare pentru promovarea a.p. nu pot fi, totuşi, atacate pe această cale.
Astfel de acte sunt: plata unei datorii; contractarea unor noi obligaţii; exercitarea unei
operaţiuni legale; partajul, dacă creditorul nu a intervenit la partaj şi nu s-a opus ca acesta să
se facă în lipsa lui etc. 4) A.p. este o acţiune personală revocatorie; efectul ei revocator este
relativ, limitat la raportul dintre creditor şi terţ. Faţă de terţul dobânditor, a.p. are ca efect
revocarea actului, dar numai în măsura în care aceasta este necesară pentru repararea
prejudiciului suferit de creditorul reclamant; terţul poate opri această acţiune şi să păstreze
bunul, plătind creditorului datoria celui de la care a dobândit bunul. Actul revocat rămâne
valabil în raporturile dintre debitor şi terţi; ca urmare, valoarea lucrului care excede plata
creditorului nu aparţine debitorului, ci terţului dobân-ditor. Când terţul a dobândit cu titlu
oneros, el are acţiune în regres împotriva debitorului pentru întreaga valoare de care a fost
lipsit prin admiterea acţiunii creditorului urmăritor. Revocarea profită numai creditorilor care
au cerut-o în instanţă; aceştia vor putea urmări pe cale silită bunul chiar în mâinile terţului, ca
şi cum el n-ar fi ieşit din patrimoniul debitorului. Faţă de creditorii care n-au intervenit în
acţiune, actul atacat rămâne valabil, iar bunul înstrăinat rămâne în patrimoniul
dobânditorului, neputând fi urmărit de ei. 5) Temeiul de drept îl reprezintă dispoziţiile art.
975 C. civ. [sin. acţiune revocatorie]. 

acţiunea revocatorie, (numită şi acţiunea pauliană), reglementată de art. 1562-1565 C.civ.,

creditorii unei persoane urmăresc să obţină declararea ino-pozabilităţii actelor juridice
frauduloase ale debitorului şi care au adus atingere dreptului lor de gaj general (este vorba nu
de desfiinţarea actului juridic erga omnes, ci doar de înlăturarea opozabilităţii acelui act
juridic faţă de creditorul care a introdus acţiunea sau care a intervenit pe parcursul unui astfel
de proces). Ca exemplu de acţiune revocatorie, menţionăm cazul în care Primus, în calitate de
creditor al lui Secundus, solicită înlăturarea opozabilităţii actului juridic prin care debitorul
său i-a donat lui Tertius un imobil, creându-şi prin aceasta o stare de insolvabilitate, astfel
încât Primus să nu mai aibă posibilitatea de a-şi satisface creanţa prin urmărirea bunurilor lui
Secundus. Acţiunea revocatorie nu trebuie confundată cu acţiunea oblică (numită şi
subrogatorie sau indirectă), care este reglementată de art. 1560-1561 C.civ. şi care poate fi
exercitată, în numele debitorului, de către creditorii chirografari ai acestuia, urmărindu-se
deci valorificarea unui drept ce aparţine debitorului. Spre exemplu, Primus are la îndemână o
acţiune în revendicarea unui imobil împotriva lui Secundus şi, deşi acesta din urmă este pe
cale să îi opună uzucapiunea, neglijează intentarea acţiunii respective; Tertius, creditor al lui
Primus, în baza art. 563 C. civ., exercită el acţiunea în revendicare, având astfel posibilitatea
ca, după readucerea imobilului în patrimoniul debitorului său, să treacă la executarea silită
asupra imobilului respectiv.