Sunteți pe pagina 1din 5

UNIVERSITATEA „LUCIAN BLAGA” DIN SIBIU

FACULTATEA DE STIINȚE SOCIO-UMANE


SPECIALIZAREA ASISTENȚĂ SOCIALA

Tehnica elaborării lucrărilor științifice

Proiect

Sibiu
2016
Integrarea persoanelor cu dizabilități

Familia copilului cu dizabilități

Problematica dizabilității a fost și este în continuare în centrul preocupărilor cercetătorilor în


domeniu, al reprezentanților factorilor de decizie de la nivel local, central, al reprezentanților
comunităților . Datele statistice evidențiază faptul că un European din patru are un familie un
membru cu dizabilități. Este știut faptul că nevoile acestor personae și, implicit, ale membrilor
familiilor lor sunt complexe.

Politicile și strategiile naționale adresate persoanelor cu dizabilități au la bază o serie de principia


care vizează protecția, integrarea și incluziunea socială în vederea eliminării barierelor care ar
putea exista între acestea și ceilalți membrii ai comunității.

Experiența creșterii și îngrijirii unui copil cu dizabilități generează o serie de probleme în toate
sferele familiei: economică (venituri reduse în raport cu cheltuielile suplimentaregenerate de
boala cronică a copilului) , socială (modificări în ceea ce privește relațiile de prietenie
intrafamiliale/extrafamiliale, rețeaua de suport , relațiile de pretenie, educația, accesul la servicii)
, psihologică, comportamentală (modificări în comportamentul fraților, părinților) , medicală
(apariția unor boli somatice sau de natură psihiatrică, cu precădere la mamele copiilor c
dizabilități). Luate împreună, toate aceste elemente contribuie la conturarea unei imagini de
ansamblu privind calitatea vieții în cadrul familiilor care au în componență un copil cu
dizabilități.

Viața de familie în cazul în care există o persoană cu handicap, este frecvent asociată cu durere,
stres și cerințe, care de cele mai multe ori nu pot fi îndeplinite. Mulți dintre părinții copiilor cu
dizabilități grave văd aceste aspecte influențate de mutarea de la instituțional la sprijinul primit
în comunitate. În plus, în cazul în care s-au înregistrat schimbări împortante în termeni de
handicap și calitatea vieții, zonele rurale rămân în continuare sărace în ceea ce privește suportul
familiilor care au un membru cu dizabilitate. Cercetările din domeniu evidențiază faptul că există
preocupări pentru a evalua calitatea vieții de familie în general și calitatea vieții în familiile care
un membru cu dizabilități în particular, că aceste evaluări țin cont de toate aspectele practice și
rezultatele sunt utilizate în elaborarea de politici sociale în domeniu.

Cummins (1997) realizează o analiză a dimensiunilor calității vieții, cu referire la persoanele cu


dizabilităi. Identificăm aici trei mari dimensiuni: influența socială, comportamentul funcțional și
sinele. Ca indicatori pentru influența socială regăsim: atitudinile, valorile, aspectele economice,
politice, serviciile de suport, facilitarea accesului, stimulente; în ceea ce privește comportamentul
funcțional identificăm: interecțiune socială, oportunități sociale, relații, rețea de prieteni, timp
liber, ocupație-bunăstare materială, venituri, angajare, relații ocupaționale, locuire-confort,
securitate, relația cu vecinii, acces-cunoștințe despre serviciile existente, educație- satisfacția

1
generală cu viața, fericirea, stima de sine, acceptarea dizabilității, viața persoanală- evenimentele
vieții, percepția stilului de viață persoanl.

În plan comportamental, frecvent este întâlnită reacția de izolare a părinților, care poate
fi completată cu izolarea copilului cu dizabilități. Această modalitate de a reacționa
manifestată prin diverse forme de izolare este determinată pe de o parte de atitudinea de
protejare a copilului prin ascunderea dizabilității, iar pe de cealaltă parte de propria nevoie
a părinților de protejare prin negarea dizabilității (Chelemen, 2006).
Studiile realizate (Ones et al., 2005) evidențiază tendința părinților de a se retrage din
activitățile sociale sau hobby-uri, din cauza problemelor cu care se confruntă raportat la
dizabilitatea copilului.
Sub aspect social și economic, o posibilă sursă de stres pentru aceste familii o constituie
resursele comunitare limitate. Sursa stresului nu este localizată numai la nivelul copilului, ci
la relația familiei cu comunitatea. Aici intră relația familiei cu serviciile, dar și cu ceilalți
membri ai comunității. O problemă majoră identificată în țara noastră (ANPH, 2005) este cea
a insuficienței serviciilor de specialitate, care nu acoperă întreaga gamă de nevoi și inexistența
serviciilor de specialitate în mediul rural. Aceste aspecte au implicații atât în plan social, cât
și economic, având în vedere necesitatea cheltuirii unor sume de bani suplimentare pentru
accesul la servicii sociomedicale pentru familiile care locuiesc în mediul rural.
Asistenții sociali în munca la nivel individual, familial, de grup și comunitar au roluri
profesionale diverse. Dintre acestea amintim: consilier pentru persoane individuale, consiliere
familială, munca cu grupurile, manager de caz, membru al echipelor
intra sau interdisciplinare
În abordarea unor astfel de cazuri asistenții sociali văd problemele în ansamblu,
combinând tehnici specifice de intervenție. Este important de menționat aici faptul că
modalitatea de intervenție și rolul asistentului social sunt reglementate de instituția în care
acesta își desfășoară activitatea. Există în acest sens delimitări clare. De exemplu, asistentul
social care își desfășoarã activitatea în cadrul Serviciului de Evaluarea Complexă a Copilului
al Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului poate avea rol de manager
de caz, de membru al echipei multidisciplinare, iar activitatea acestuia presupune evaluare,
planificare, informare, monitorizare cazuri pentru care se dispune încadrarea într-un grad
de handicap și orientarea școlară și profesională; asistentul social care își desfășoară
activitatea în cadrul unui centru de consiliere și sprijin pentru părinți și copii poate avea rol
de consilier, facilitator, mediator, membru al echipei multidisciplinare, iar activitatea

2
acestuia presupune evaluare, planificare, monitorizare cazuri, dar și intervenție pro-
priu-zisă: consiliere individuală, organizare activități de grup, activități pe plan social-rela-
țional etc; asistentul social care își desfășoară activitatea în cadrul primăriilor de domiciliu
poate avea rol de facilitator, mediator, iar activitatea acestuia constă în evaluare, instru-
mentare, monitorizare cazuri, informare și ghidare spre servicii de specialitate. Acestea
sunt doar câteva dintre exemplele întâlnite în munca de asistență socială. După cum putem
observa, rolurile asistenților sociali și atribuțiile acestora pot fi diferite de la o instituție la
alta în funcție de categoriile de beneficiari cărora li se adresează serviciile și de natura
problemelor cu care aceștia se confruntă.

3
Bibliografie

1. Stoenescu,Constantin, Teodorescu,Liviu și Mihăescu,Ovidiu (2003) Sistemul de


asistență socială a persoanelor cu handicap din Romania, Bucuresti: Editura ALL (222), 2003

2. Badiu, Aurel. Sistemul national de asistenta sociala azi, Sibiu: Editura Agnos 2008

3. Stoica,Liviu. Asistenta sociala a persoanelor cu dizabilitati, Alba Iulia:Editura Universitatii '1


Decembrie 1918', 2004

4. Rusu,Constantin, Hancu,Viorel, Carantina,Dorin, Leca,Minodora și Teodoru,Vitalie (1997)


Bucuresti: Editura Pro Humanitate

5. Purcia, Sever, Ocrotirea si integrarea copiilor handicapati, Sibiu: Editura Psihomedia, 2003.

6. Buzducea, Doru, Asistența Socială a grupurilor de risc, Polirom 2010.

7. Revista de Asistență Socială, anul IX, Nr.2/2010, 225-243.

S-ar putea să vă placă și