1.4.

4 Discretizarea: Noduri imaginare şi forme de elemente

In cadrul necesităţii rezolvării structurilor formate din bare drepte, problema

discretizării este relativ simplă deoarece:
- nodurile sunt “reale” şi rezultă imediat ca fiind punctele de legătură între
elemente, punctele în care se modifică sarcina sau/şi caracteristicile secţiunii
transversale;
- forma elementului este evidentă: (bara) dreaptă.
Pentru cazul unui corp bidimensional, caz evident mai complicat dar mult mai simplu
decât situaţia unui corp complex tridimensional (figura 1.26), strategia de discretizare
se schimă radical deoarece:
- corpul ce trebuie divizat nu mai furnizează decât puţine puncte cheie, ce trebuie să
devină “noduri “ obligatorii, adicǎ;
- punctele de rezemare (pentru a se impune punctele de rezemare);
- punctele de aplicare a sarcinilor (pentru a se putea scrie ecuaţiile de echilibru
ale forţelor din noduri);
Pentru restul structurii, se vor alege noduri “imaginare”, stabilirea acestora fiind în
întregime la alegerea utilizatorului;
- forma elementului trebuie, de asemenea, aleasă dintr-o mare varietate de
posibilităţi, adicǎ:
- triunghiuri (figura 1.26b) pentru corpul prezentat în figura 1.26a;
- patrulatere oarecare (figura 1.26c);
- triunghiuri sau patrulatere cu laturi curbilinii (figura 1.26d sau e).

Fig. 1.26 Discretizarea unei piese bidimensionale

a – piesa reala, b – discretizarea cu elemente triunghiulare, c - discretizarea cu elemente
patruatere, d – discretizarea cu elemente triunghiulare cu laturi curbilinii, e - discretizarea cu
elemente de tip patrulater cu laturi curbilinii

Ca urmare, mai mulţi utilizatori ce lucrează independent pot discretiza la fel o

structură de bare drepte, dar este extrem de puţin probabil să facă o discretizare similară
pentru un corp oarecare. Forma elementului este importantă iar aceasta se poate defini prin
folosirea mai multor tipuri de funcţii.

1.4.5 Aproximarea funcţiei necunoscute prin polinoame de interpolare

 După cum s-a prezentat în subcapitolul 1.4.3, a doua caracteristică esenţială a metodei
cu elemente finite este utilizarea unor funcţii de tipul (1.44) care să descrie aproximativ
funcţia necunoscută (de exemplu deplasarea). Aproximarea se poate face prin funcţii de
interpolare de diferite tipuri, dar în cele ce urmează se vor analiza numai cele de tip
polnomial. Chiar şi cu această limitare, multitudinea de posibilităţi de alegere a acestor
polinoame impune cunoaşterea a unor criterii de obţinere a acestora.

1.4.5.1 Gradul polinomului

Gradul polinomului depinde de forma corpului analizat, existând cazurile:

a. pentru cazul unidimensional, se admit formele:
- grad 1 - φ ( x )=α 1 +α 2 x (1.61)
2
- grad 2 - φ x =α 1 +α 2 x+ α 3 x
( ) (1.62)
2 n+1
- grad3- φ ( x )=α 1 +α 2 x+ α 3 x +. . ..+α n+1 x (1.63)

b. pentru cazul bidimensional, se admit gradele:

- grad 1 - φ ( x , y )=α 1 +α 2 x +α 3 y (1.64)
2 2
- grad 2 - φ ( x , y )=α 1 +α 2 x +α 3 y +α 4 x +α 5 xy +α 6 x (1.65)

c. pentru cazul tridimensional, se admit gradele:

-grad1 - φ ( x , y , z ) =α 1 +α 2 x + α 3 y +α 4 z (1.66)
-grad2- φ ( x , y , z ) =α 1 +α 2 x +α 3 y +α 4 z +α 5 x 2 +α 6 y 2 +α 7 z 2 +α 8 xy +α 9 yz+ α 10 zx
(1.67)

In toate aceste funcţii coeficienţii trebuie determinaţi funcţie de condiţiile din noduri,
în aşa fel ca funcţiile de aproximare să vericice condiţiile nodale.

1.4.5.2 Polinom complet sau incomplet

Un polinom este considerat complet dacă cuprinde toţi termenii corspunzători

gradului declarat, dar şi toţi termenii ce cuprind gradele inferioare. De exemplu, funcţia
(1.65) este completă deoarece cuprinde un termen constant ( α 1 ), doi termeni de gradul 1 (
α 2 x, α 3 y ) şi toţi cei trei termeni ce corespund gradului 2 ( α 4 x 2 , α 5 xy , α 6 y 2
). Pentru
determinarea celor şase coeficienţi sunt necesare şase condiţii la limită.
Dacă, din motive ce vor fi prezentate în continuare, nu sunt prezente un număr
suficient de condiţii, trebuie să se renunţe la o parte din termeni în acest caz, funcţia devine
incompletă. De exemplu, dacă se pot impune doar cinci condiţii, din funcţia (1.65) s-ar putea
renunţa la termenul xy şi rezultǎ forma:

- grad 2 (incompletă): φ ( x , y )=α 1 +α 2 x +α 3 y +α 4 x 2 + α 5 y 2 (1.68)

iar dacă se utilizează doar patru condiţii rezultă forma:

- grad 2 (incompletă): φ ( x , y )=α 1 + α 2 x +α 3 y +α 4 xy (1.69)

 De remarcat este faptul că trebuie eliminaţi acei termeni care menţin simetria funcţiei
2
φ . Alegerea unei funcţii nesimetrice de forma φ2 =α 1 +α 2 x+ α 3 y+α 4 x +α 5 xy este
nerecomandabilă.

1.4.5.3 Modalităţi de determinare a coeficienţilor

αi

Coeficienţii
α i se determină pe baza unor condiţii în noduri. Acestea pot fi impuse
în diferite moduri, dintre care cele mai uzuale sunt:
- valorile nodale ale functiei φ să fie verificate prin înlocuirea coordonatelor
nodurilor după cum s-a prezentat anterior. In acest caz, gradul funcţiei de intepolare este
direct legat de numărul de noduri ale elementului. De exemplu, pentru o funcţie
unidimensională de gradul I, precum cea descrisă de ecuaţia 1.61, sunt necesare două
condiţii la limită care sunt prezentate în figura 1.27 a. Dacă se alege funcţia de gradul 2, dată
de ecuaţia 1.62, vor fi necesare trei condiţii la limită deci devine necesar un nod intermediar
ca în figura 1.27 b. Pentru o funcţie de gradul 3, numărul nodurilor trebuie să crească la patru,
precum este prezentat în figura 1.27 c. Funcţiile determinate pe baza acestor condiţii se
numesc funcţii de tip Lagrange.

x=x x=x x x x x x x x
1 2 3 4

a b c

Fig. 1.27 Aproximarea curbelor prin diferite funcţii:

a – printr-o funcţie unidimensionalǎ; b – printr-o funcţie de gradul 2; c – printr-o
funcţie de gradul 3

' ''
- valorile nodale ale functiei φ şi derivatelor sale ( φ ,φ etc.) pot folosi drept
condiţii la limită, dacă acestea din urmă sunt cunoscute sau pot fi determinate comod. In acest
caz gradul polnomului de interpolare poate creşte, fără mărirea numărului de noduri. De
'
exemplu, impunând la un element cu două noduri (fig. 1.28) şi a primei sale derivate ( φ1 şi
φ'2 ) se poate utiliza un polinom de gradul trei.
 Fig. 1.28 Aproximarea curbei cu un polinom de gradul trei

- dacă se introduc şi condiţiile privind derivata a doua, polinomul poate fi de gradul

cinci. Funcţiile obţinute pe această cale se numesc funcţii de tip Hermite şi menţioneazǎ că
utilizarea lor poate fi incomodă în unele cazuri.