Substanţe tehnice cu utilizări în domeniul electric şi electronic

SUBSTANŢE TEHNICE CU UTILIZĂRI ÎN

DOMENIUL ELECTRIC ŞI ELECTRONIC

A. Semiconductorii
A.1. Proprietăţi generale
Materialele semiconductoare se cunosc de mult timp. Cu toate acestea, proprie-
tăţile lor au început să fie studiate abia după descoperirea fenomenului fotoelec-
tric, prezentat de seleniu, şi a fenomenului piezoelectric, întâlnit la cuarţ (1876 ÷
1899).
Semiconductorii sunt materiale cu rezistivitatea electrică de ordinul a 10-6÷103
Ω·cm, cuprinsă între rezistivitatea metalelor (de 10-6÷10-4 Ω·cm) şi cea a substanţelor
dielectrice (1010÷1022 Ω·cm).
Semiconductorii se diferenţiază de conductorii metalici şi de izolatori prin com-
portarea lor sub acţiunea unor factori exteriori, ca:
a) temperatură;
b) câmpul electric;
c) câmpul magnetic;
d) acţiuni mecanice.

Fig. 1. Variaţia rezistivităţii cu temperatura

Aceste proprietăţi se referă la:
1. existenţa unui coeficient negativ al variaţiei rezistivităţii electrice cu tempera-
tura, spre deosebire de metale, unde rezistenţa creşte la ridicarea tempera-
turii (fig. 26.);
2. apariţia unei forţe termoelectromotoare, atât pozitive, cât şi negative, de va-
loare mare în raport cu metalele;
3. sensibilitate la lumină, pusă în evidenţă fie prin apariţia unei forţe electromo-
toare, fie prin variaţia rezistivităţii la iluminare;
4. efectul de redresare a curentului electric.
De asemenea, s-a remarcat că un rol foarte important în caracterizarea semi-
conductorilor îl au impurităţile pe care aceştia le conţin.
Toate aceste fenomene specifice au căpătat o explicaţie teoretică satisfăcătoa-
re în 1931, când A. H. Wilson a aplicat în cazul semiconductorilor rezultatele teoreti-
ce obţinute de F. Bloch privind mişcarea electronilor în corpurile cristaline.
În acest scop se folosesc rezultatele mecanicii cuantice. Conform modelului
benzilor de energie din teoria orbitalilor moleculari, solidele se clasifică, în funcţie
de lăţimea benzii interzise ce separă banda de valenţă de banda de conducţie, în:
1) conductoare (ΔE = 0);
2) semiconductoare (0 < ΔE < 3 eV);
3) izolatoare (ΔE > 3 eV).

1
 Substanţe tehnice cu utilizări în domeniul electric şi electronic

Lăţimea benzii interzise este egală cu diferenţa între marginea superioară a

benzii de valenţă şi marginea inferioară a benzii de conducţie.
În cazul conductorilor electronici, precum metalele, banda de conducţie se între-
pătrunde sau este în continuarea benzii de valenţă, astfel că, sub acţiunea câmpului
electric, electronii pot trece uşor dintr-o bandă în alta, participând la transmiterea cu-
rentului electric.
În cazul semiconductorilor puri, între banda de valenţă şi banda de conducţie
există un interval energetic interzis nenul. La creşterea temperaturii, electronii de va-
lenţă excitaţi termic pot trece în banda de conducţie, participând la fenomenul de
conductibilitate electrică.
Propulsarea electronilor din banda de valenţă în banda de conducţie se poate
face pe diverse căi.

A.2. Conductibilitatea intrinsecă a semiconductorilor

Conductibilitatea electrică a unui semiconductor poate fi cauzată, în cazul ele-
mentelor foarte pure (precum borul, siliciul, germaniul, staniul cenuşiu), de electronii
proprii, situaţie în care vorbim de conductibilitate intrinsecă.

a) b) c)
Fig. 2. Conducţia intrinsecă a semiconductorilor: a) dispunerea în cristalul de siliciu;
b) tranziţia electronului din banda de valenţă în banda de conducţie prin absorbţia
unei cuante de lumină; c) generarea şi recombinarea purtătorilor de sarcină: BV –
bandă de valenţă, BC – bandă de conducţie, BI – bandă interzisă
Sub influenţa unui excitant exterior (energie termică, energie electromagnetică
– raze X sau γ), electronii pot fi „smulşi” din banda de valenţă şi propulsaţi în banda
de conducţie, cu condiţia ca aceştia să primească o energie mai mare decât lăţimea
benzii interzise. Ca urmare, în banda de conducţie apar electroni, iar în banda de va-
lenţă – un număr egal de goluri (cu sarcină pozitivă). Atât electronii, cât şi golurile
participă la transmiterea curentului electric, determinând conductibilitatea intrinse-
că a semiconductorului.
Conductibilitatea benzii de valenţă este de tip p (datorită golurilor – pozitive),
iar a benzii de conducţie este de tip n (din cauza sarcinii negative a electronilor). La
aplicarea unui câmp electric, electronii din banda de conducţie se vor deplasa în
sens opus câmpului, iar golurile din banda de valenţă se vor mişca în sensul câmpu-
lui.
Astfel are loc generarea unei perechi electron – gol care, după un timp, poate
dispărea, prin revenirea electronului în banda de valenţă. Acest fenomen se numeşte
recombinarea sarcinilor. Cele două procese (generare – recombinare) pot fi consi-
derate ca o reacţie de forma:
e+h   eh

unde: e – electronul;
h – golul;
eh – stare neexcitată.

2
 Substanţe tehnice cu utilizări în domeniul electric şi electronic

La creşterea temperaturii, numărul purtătorilor de sarcină se măreşte, astfel în-

cât creşte exponenţial conductibilitatea electrică a semiconductorilor.
Generarea perechilor electron – gol se poate face şi prin iradiere cu o radiaţie
electromagnetică (radiaţie luminoasă) a cărei energie trebuie să fie mai mare decât
lăţimea benzii interzise. Apare astfel fotoconductibilitatea.

A.3. Conductibilitatea extrinsecă a semiconductorilor

Atomii străini, substituiţi izomorf în reţeaua unui semiconductor, modifică con-
ductibilitatea sa electrică, putând duce la apariţia de electroni în banda de conducţie
sau de goluri în banda de valenţă.
Sub acţiunea unor factori energetici exteriori, electronii, respectiv golurile create
de impurităţi, se pot deplasa prin cristal, generând astfel o conductibilitate extrinsecă
prin electroni, respectiv prin goluri. Semiconductorul, în acest caz, se numeşte semi-
conductor extrinsec.
Semiconductorii de siliciu şi germaniu, folosiţi frecvent în practică, se dopează
cu cantităţi foarte mici de atomi străini – circa 1 atom străin / 108 atomi de siliciu sau
germaniu. Există două feluri de dopanţi: donori (dopanţi de tip n) şi acceptori (do-
panţi de tip p).

a) b)
Fig. 3. Semiconductori extrinseci de tip n: a) structura reţelei cristaline; b) structura
benzilor energetice: BV – bandă de valenţă, BC – bandă de conducţie, ND – nivel
donor
Dacă siliciul, element tetravalent, este dopat cu un element din grupa a 15-a, ca
fosforul, arsenul, stibiul, atunci doar patru din cei cinci electroni de valenţă ai acestor
elemente intervin în formarea legăturii. Al cincilea element necesită o energie foarte
mică pentru a se desprinde de sfera de atracţie a atomului pentavalent. Energia ter-
mică a reţelei, la temperatura camerei, este suficientă pentru a-l promova din banda
de valenţă în banda de conducţie a semiconductorului şi a-l face să se mişte liber
prin cristal, participând la fenomenul de conductibilitate electrică. Atomul de impurita-
te se încarcă pozitiv.
Deoarece energia necesară promovării electronului în banda de conducţie este
foarte mică, rezultă că el are nivelul energetic situat imediat sub banda de conducţie.
Prin urmare, introducerea atomilor unui element din grupa a 15-a în reţeaua cristalină
a siliciului sau a germaniului are ca efect apariţia unui nou nivel energetic, situat în
banda interzisă, în apropierea benzii de conducţie.
Dopanţii de acest fel, care determină existenţa unui număr mare de electroni li-
beri, se numesc dopanţi de tip n sau donori, iar conductibilitatea care apare este
doar conductibilitate extrinsecă de tip n şi se manifestă numai în banda de con-
ducţie. Semiconductorul este, în acest caz, un semiconductor de tip n.
Dacă doparea se realizează cu elemente din grupa a 13-a, ca borul, aluminiul,
galiul, indiul, care, fiind trivalente, au un electron de valenţă mai puţin decât siliciul,
atunci la acest atom străin este localizat un gol. Pentru stabilirea celei de-a patra co-
valenţe, golul poate captura un electron de la o legătură siliciu – siliciu vecină.

3
 Substanţe tehnice cu utilizări în domeniul electric şi electronic

a) b)
Fig. 4. Semiconductori extrinseci de tip p: a) structura reţelei cristaline; b) structura
benzilor energetice: BV – bandă de valenţă, BC – bandă de conducţie, NA – nivel
acceptor
Electronul capturat va avea o energie mai mare decât ceilalţi electroni din ban-
da de valenţă. Prin urmare, introducerea în reţea a unui atom din grupa a 13-a are ca
efect apariţia unui nivel energetic în banda interzisă, situat în imediata vecinătate a
benzii de valenţă.
Deoarece diferenţa de energie dintre nivelul suplimentar şi banda de valenţă
este foarte mică, la temperatura camerei, electronii din banda de valenţă pot fi pro-
movaţi pe acest nivel energetic, lăsând în urmă goluri (pozitive).
Semiconductorul astfel dopat se numeşte semiconductor de tip p. Aceste ele-
mente, care pot să primească câte un electron, încărcându-se negativ şi generând
goluri pozitive în banda de valenţă se numesc impurităţi acceptoare sau de tip p.
Conductibilitatea care ia naştere se numeşte conductibilitate extrinsecă de tip p.

A.4. Joncţiunea p-n

Dacă într-un monocristal dintr-un material semiconductor există porţiuni vecine
cu dopanţi de tip diferit, într-o parte donori şi în cealaltă acceptori, atunci frontiera
dintre ele se numeşte joncţiune p-n.
Golurile şi electronii au tendinţa de a difuza în întregul cristal. Astfel, golurile vor
difuza către regiuni n, iar electronii – către regiuni p. Ca urmare, are loc recombina-
rea electronilor cu golurile. Aceasta face ca din porţiunea p să dispară goluri şi să de-
vină negativă, iar din porţiunea n să dispară electroni şi să devină pozitivă. De ace-
ea, la joncţiunea p-n apare o barieră de potenţial care determină atingerea unei stări
staţionare.
Dacă se aplică acestui semiconductor o diferenţă de potenţial, atunci curentul
va trece doar dacă partea p este conectată la electrodul pozitiv şi partea n – la elec-
trodul negativ. În acest fel, golurile şi electronii sunt respinşi către joncţiunea p-n. În
caz contrar, golurile şi electronii sunt atraşi către electrozii de semn contrar şi nu mai
traversează joncţiunea p-n (prin joncţiune nu trece curent electric). Ca urmare, cu-
rentul electric trece într-un singur sens, deci joncţiunea p-n poate fi utilizată ca redre-
sor de curent.

A.5. Utilizările semiconductorilor

Semiconductorii au numeroase aplicaţii, la construirea de dispozitive care mă-
resc durata de funcţionare a aparatelor, reducându-le dimensiunile în condiţiile unei
mai uşoare utilizări.
Cele mai importante dispozitive pe bază de semiconductori sunt:
a) diodele;
b) tranzistorii;
c) fotoelementele (bateriile solare, fotodiodele, fotorezistenţele).

4
 Substanţe tehnice cu utilizări în domeniul electric şi electronic

B. Supraconductorii
B.1. Scurt istoric
Fenomenul de supraconductibilitate a fost descoperit în 1911 de Heike
Kammerling Ones, care cerceta variaţia cu temperatura a conductibilităţii electrice a
unei sârme de mercur. În acei ani se ştia că rezistenţa electrică a metalelor scade li-
niar până la circa 20 K, după care variaţia este mai lentă. Pentru temperaturi mai mici
de 20 K, se considera că există trei posibile comportări la scăderea temperaturii:
1. scăderea continuă a rezistenţei (fig. 5. a);
2. existenţa unei rezistenţe remanente, chiar la 0 K (fig. 5. b);
3. scăderea rezistenţei până la atingerea unui minim, urmată de creşterea foar-
te puternică a rezistenţei electrice atunci când temperatura tinde spre 0 K,
întrucât electronii ar fi localizaţi în atomi şi mişcarea lor ar înceta (fig. 5. c).

Fig. 5. Tipuri de comportări ale rezistenţei electrice în apropiere de 0 K considerate

posibile înainte de descoperirea supraconductibilităţii: a – scăderea continuă a rezis-
tenţei; b - existenţa unei rezistenţe remanente; c - scăderea rezistenţei până la atin-
gerea unui minim, urmată de creşterea foarte puternică a rezistenţei electrice atunci
când temperatura tinde spre 0 K
Spre surprinderea sa, Ones a observat că, într-un interval foarte îngust de tem-
peratură (de câteva sutimi de grad), are loc o scădere bruscă a rezistenţei electrice,
până sub posibilităţile de măsurare (10-6 Ω pe vremea aceea, 10-25 Ω în prezent). La
mercur, această scădere bruscă a rezistenţei avea loc la 4,15 K (fig. 6.). Ones a nu-
mit noua stare a mercurului supraconductoare. Pentru aceasta descoperire, Ones a
primit Premiul Nobel în 1913.

Fig. 6. Variaţia rezistenţei electrice a mercurului cu temperatura în apropiere de 0 K

Începând cu primii ani după descoperirea supraconductibilităţii, s-a încercat
creşterea temperaturii critice (temperatura la care avea loc tranziţia conductor normal
– supraconductor), pentru a se putea înlocui criogenura de heliu cu cea de hidrogen

5
 Substanţe tehnice cu utilizări în domeniul electric şi electronic

(pentru care temperatura critică minimă era de 20 K) sau de azot (când temperatura
critică minimă atinsă era de 77 K).
Până în 1986 aceste descoperiri au avut loc într-un ritm destul de lent. În primii
ani s-au descoperit proprietăţi supraconductoare la unele elemente. Începând din anii
’30, supraconductibilitatea a fost observată şi la aliaje intermetalice. Astfel s-au obţi-
nut aliaje cu temperaturi critice din ce în ce mai ridicate, în 1973 obţinându-se aliajul
Nb3Ge, cu temperatura critică de 23,3 K – cea mai mare temperatură critică atinsă
până în acel moment.
Descoperirea, în 1986, a unui material cu temperatura critică de 30 K a fost o
mare surpriză. Surpriza o constituia, însă, faptul că nu era un metal sau un aliaj, ci un
oxid care conţinea lantan, bariu şi cupru: (La1,9Ba0,1)CuO4. Aceasta a permis reorien-
tarea cercetărilor, încât încă din 1987 s-a obţinut un material supraconductor cu tem-
peratura critică superioară temperaturii azotului lichid. Compusul supraconductor cu
temperatura critică cea mai mare a fost obţinut în 1988 şi este un oxid de taliu, bariu,
calciu şi cupru, a cărui temperatură critică este de 125 K.

B.2. Mărimi caracteristice şi proprietăţi fundamentale ale

supraconductorilor
B.2.a) Temperatura critică

Fig. 7. Variaţia rezistivităţii electrice cu temperatura în cazul staniului pur şi a staniu-

lui impurificat
Temperatura critică Tc este temperatura la care are loc o scădere bruscă (prin
salt) a rezistenţei electrice până sub valoarea de 10-25 Ω, limita care poate fi determi-
nată experimental în prezent. Temperatura critică este o mărime caracteristică fiecă-
rui material, iar pentru acelaşi material depinde de puritate (fig. 32.), compoziţia chi-
mică şi structura cristalină. Tranziţia din starea de conductor normal în starea supra-
conductoare are loc într-un interval foarte îngust de temperatură (10-2 ÷ 10-5 K).
S-a constatat că elementele bune conducătoare în stare normală (precum cu-
prul, argintul, aurul) nu pot fi aduse în stare supraconductoare.
B.2.b) Curenţii persistenţi
În materialele supraconductoare, rezistenţa electrică fiind foarte mică, intensita-
tea curentului rămâne constantă timp îndelungat. Dacă considerăm un solenoid dintr-
un material supraconductor, atunci scăderea în timp a intensităţii curentului ar trebui
să aibă loc după o lege de forma:
 R 
it   i0   exp   t 
 L 
în care: i(0) – intensitatea iniţială a curentului;
i(t) – intensitatea curentului la momentul t;
R – rezistenţa supraconductorului;

6
 Substanţe tehnice cu utilizări în domeniul electric şi electronic

L – inductanţa circuitului.
Urmărind în timp intensitatea curentului indus într-un inel de plumb aflat în stare
supraconductoare, nu s-a constatat nici o scădere a curentului respectiv după doi ani
şi jumătate.
Măsurători prin metoda rezonanţei magnetice nucleare ale câmpurilor curenţilor
induşi în solenoizi de niobiu şi zirconiu, aduşi în stare supraconductoare, au dus la
concluzia că aceşti curenţi pot persista mai mult de zece ani.
B.2.c) Câmpul magnetic critic
În 1913, Ones a observat că, deşi temperatura probei este mai mică decât tem-
peratura critică, la o anumită valoare a curentului continuu care străbate supracon-
ductorul are loc tranziţia din starea supraconductoare în starea de conductor normal.

a) b)
Fig. 8. Comportarea supraconductorilor ca diamagneţi ideali: a) starea de conductor
normal; b) expulzarea liniilor de câmp magnetic dintr-un supraconductor
Explicaţia acestei tranziţii, dată câţiva ani mai târziu, a fost că starea supracon-
ductoare este distrusă de câmpul magnetic creat de curent. Valoarea câmpului la ca-
re are loc tranziţia din supraconductor în conductor normal deşi temperatura este mai
mică decât temperatura critică se numeşte câmp magnetic critic Hc.
B.2.d) Efectul Meissner – Ochsenfeld
În 1933, W. Meissner şi R. Ochsenfeld au stabilit că substanţele supraconduc-
toare sunt diamagnetice ideale. La scăderea câmpului magnetic exterior aplicat pro-
bei, când se atinge valoarea Hc (când are loc tranziţia din conductor normal în supra-
conductor), fluxul magnetic este total expulzat din volumul probei, care devine dia-
magnetică.
La unii supraconductori, trecerea la starea de diamagnet ideal este bruscă; este
vorba despre supraconductorii de tip I, la care efectul Meissner – Ochsenfeld este
total. La alţii, supranumiţi, supraconductori de tipul al II-lea, expulzarea fluxului
magnetic are loc într-un interval de valori ale câmpului magnetic exterior.
B.2.e) Efectul izotopic
Observarea legăturii dintre temperatura critică şi masa atomică a elementelor a
constituit o confirmare că la atingerea supraconductibilităţii contribuie şi interacţiunile
electroni – reţea cristalină. O dovadă în plus o constituie dependenţa, la unele ele-
mente, a câmpului magnetic critic de masa atomică.

B.3. Teoria microscopică a supraconductibilităţii

Teoria a fost elaborată în 1957 de Bardeen, Cooper şi Schriefer, fiind cunos-
cută ca teoria BCS. Teoria trebuia să explice existenţa unei benzi interzise de ordi-
nul a 10-4 eV, pusă în evidenţă prin măsurători de absorbţie cu radiaţie infraroşie. De
asemenea, trebuia să se explice faptul că reţeaua cristalină şi proprietăţile ei nu se

7
 Substanţe tehnice cu utilizări în domeniul electric şi electronic

modifică în timpul tranziţiei conductor normal – supraconductor, ca şi faptul că reţea-

ua este implicată în apariţia stării supraconductoare.
Cooper a fost primul care a intuit că existenţa unei interacţiuni, oricât de slabe,
între doi electroni ar putea explica supraconductibilitatea. Calculele au arătat că, da-
că între doi electroni se exercită o atracţie slabă, ei pot forma o pereche. Starea
energetică minimă a celor doi electroni este aceea în care impulsul total al perechii
este nul (cei doi electroni au impulsurile egale ca modul, orientate pe aceeaşi direc-
ţie, dar în sens contrar). Concluzia cea mai importantă a teoriei BCS este că, dacă
între electroni apare o interacţiune atractivă, electronii vor forma perechi cu eliberare
de energie. Prin urmare, energia perechii formate este mai mică decât energia iniţială
a fiecărui electron. Aceasta determină o instabilizare a stării de conductor normal pe
seama stării supraconductoare.
Când electronii se mişcă printr-un conductor normal, mişcarea acestora este
frânată de ciocnirile cu vibraţiile reţelei cristaline, care determină apariţia rezistenţei
electrice. Într-un supraconductor, perechile Cooper se deplasează coerent, efectu-
ând toate aceeaşi mişcare. Reţeaua vibrează concomitent cu electronii, care nu mai
pot fi deviaţi individual, şi rezistenţa electrică dispare.
Pentru a rupe o pereche Cooper, trebuie furnizată o energie cel puţin egală cu
energia de legătură. Prin urmare, supraconductorii nu pot absorbi o valoare mai mică
decât o anumită valoare, numită „bandă interzisă” a supraconductorului:
E  3,528k B  Tc
unde: kB = 1,38·10-23 J/K – constanta lui Boltzmann.
La creşterea temperaturii, lăţimea benzii interzise scade, astfel că la temperatu-
ra critică banda interzisă se anulează şi substanţa se transformă într-un conductor
normal.

B.4. Aplicaţii ale supraconductorilor

Materialele supraconductoare au numeroase au numeroase aplicaţii, în special
cele ale căror temperaturi critice sunt superioare valorii de 77 K. Principala lor aplica-
ţie o constituie utilizarea supraconductorilor ca magneţi, întrucât asigură o stabilitate
mare şi o intensitate mare a câmpului magnetic creat. Din acest motiv, astfel de mag-
neţi, creaţi din materiale supraconductoare, sunt folosiţi în domenii precum:
1. Fizică – în cercetarea particulelor elementare;
2. Industria chimică – pentru sinteza unor substanţe în câmp magnetic;
3. Medicină – la dispozitive pentru măsurarea câmpurilor magnetice asociate
unor organe interne;
4. Electronică – joncţiunile Josphson (formate din doi supraconductori separaţi
printr-un strat izolator foarte subţire).

C. Cristalele lichide
Cristalele lichide prezintă o fluiditate asemănătoare stării lichide, proprietăţi reo-
logice caracteristice precum şi linii de difracţie a razelor X, caracteristice stării solide
cristaline.

C.1. Scurt istoric

Trecerea unei substanţe din stare solidă în stare lichidă se realizează, de obicei,
la o temperatură precisă, punctul de topire fiind un parametru definitoriu în identifica-
rea şi caracterizarea substanţelor din punct de vedere al purităţii. Descoperirea cris-

8
 Substanţe tehnice cu utilizări în domeniul electric şi electronic

talelor lichide porneşte tocmai de la găsirea unor substanţe care se abat de la aceas-
tă regulă.
Începutul studiului cristalelor lichide este legat de numele botanistului austriac
Friedrich Reinitzer. Acesta studia, în 1888, rolul colesterolului din plante. Unul din
experimentele sale consta în expunerea benzoatului de colesteril la căldură. Astfel, el
a constatat că substanţa trecea printr-o stare fluidă, asemănătoare unui lichid ceţos,
la 145,5°C. La creşterea, în continuare, a temperaturii, substanţa se transforma într-
un lichid transparent când se atingea valoarea 178,5°C. Prin urmare, substanţa soli-
dă avea două puncte distincte de topire.
Reinitzer a împărtăşit descoperirea sa fizicianului german Otto Lehmann, care
a descoperit că lichidul ceţos poseda reale proprietăţi specifice cristalelor, în special
în ceea ce priveşte interacţiunea sa cu radiaţia electromagnetică (lumina). Lehmann
a denumit această substanţă „cristal lichid”.
În 1922, Friedel denumeşte „mezofază” această stare „curioasă” a materiei.
Termenii de „cristal lichid”, „mezofază” sau „stare mezomorfă” au aceeaşi semnifica-
ţie şi se referă la substanţe care au o comportare reologică asemănătoare lichidelor,
dar care prezintă şi o ordonare moleculară specifică substanţelor cristaline, pusă în
evidenţă prin difracţie cu raze X.
Cristalele lichide sunt, deci, stări distincte ale materiei, care prezintă în aceeaşi
măsură, ordine şi dezordine. Ele se încadrează între cristale, cu ordine tridimensio-
nală bine precizată, şi starea fluidă, „dezordonată”.
Numărul substanţelor care prezintă această proprietate a crescut de la desco-
perirea lor până în 1930, după care interesul pentru această clasă de substanţe s-a
diminuat, din cauza costului lor ridicat. Cercetările au fost reluate abia în 1960, când
cristalele lichide au început să aibă aplicaţii practice în tehnică şi în medicină. În
1964, americanul George Helmeier realiza primul ecran cu cristale lichide.

C.2. Tipuri de cristale lichide

În funcţie de modul în care se atinge starea mezomorfă, cristalele lichide se cla-
sifică în:
1. cristale lichide termotrope – starea mezomorfă se atinge prin încălzire;
2. cristale lichide liotrope – la starea mezomorfă se ajunge prin dizolvare într-
un solvent adecvat.
Cristalele lichide termotrope apar la dezordonarea parţială a cristalelor unei
substanţe prezentând molecule dipolare alungite. Această dezordine este indusă de
creşterea energiei termice, magnetice sau electrice peste o valoare critică.
Cristalele lichide liotrope se formează în urma acţiunii unor solvenţi asupra unor
molecule amfifile, cu o structură capabilă de a forma micele de asociaţie. Majoritatea
surfactanţilor, deşi formează cristalele lichide liotrope, formează rar cristalele lichide
termotrope. Excepţie fac săpunurile.
În sistemele bicomponente apă / surfactant sau tricomponente apă / surfactant /
ulei se pot forma trei tipuri de cristale lichide liotrope: mezofaze lamelare, mezofaze
hexagonale şi mezofaze cubice. În sistemele bicomponente se mai pot forma şi
mezofaze nematice.
La cristalele lichide liotrope, domeniul de existenţă a mezofazei este limitat de
două concentraţii (la care apare faza de cristal lichid şi, respectiv, la care acesta tre-
ce în lichid izotrop).

C.3. Noţiuni generale privind surfactanţii

Surfactanţii sunt substanţe care modifică tensiunea superficială a solventului în

9
 Substanţe tehnice cu utilizări în domeniul electric şi electronic

care se află. Proprietăţile lor deosebite se datorează structurii specifice a acestor

substanţe. Moleculele surfactanţilor (numiţi şi compuşi amfifili, agenţi activi de su-
prafaţă, tensioactivi sau substanţe superficial active) sunt formate, de regulă,
dintr-o catenă hidrocarbonată (grupare hidrofobă, nepolară sau lipofilă) şi o
grupare ionică sau polară (hidrofilă sau lipofobă), conf. tab. 1.
Tab. 1. Principalele clase de surfactanţi
Clasă de
Tip de surfactanţi Formulă generală
surfactanţi
Săpunurile (alchil-carboxilaţii) RCOO-Me+
Alchil-sulfaţii R-OSO3-Me+
Alchil-eter-sulfaţii R-(OCH2CH2)n-OSO3-Me+
Alchil-sulfonaţii R-SO3-Me+
Anionici Alchil-aril-sulfonaţii R-C6H4-SO3-Me+
R-CH(SO3-Me+)COO-Me+,
Acizii α-sulfocarboxilici şi deri-
R-CH(SO3-Me+)COO-R’,
vaţi
R-CH(SO3-Me+)CONHR’
Sulfo-succinaţii ROOC-CH2CH(SO3-Me+)COO-R’
Esterii acidului fosforic ROPO3-Me+
Aminele grase şi sărurile de
R-NH2, R-N+(R’)3X-
amoniu
+

-
X
N
R R
1

săruri de piperidiniu
Sărurile aminelor ciclice
O +

-
X
N
R R
Cationici 1

săruri de morfoliniu

+
N

RX-
săruri de piridiniu
Sărurile aminelor aromatice
R

+
N -
HX
săruri de piridiniu substituite
Betaine R-N+(CH3)2-CH2-COO-
Sulfobetaine R-N+(CH3)2-CH2CH2-OSO2-
Amfoterici
Derivaţi ai aminoacizilor R-NH- CH2CH2-COONa
Lecitinele
Derivaţi de la alcooli, sau al-
R-X-(CH2CH2O)n-H, unde X: O, S,
Neionici chil-fenoli, mercaptani, acizi
NH, COO, CONH
carboxilici, amide, amine

10
 Substanţe tehnice cu utilizări în domeniul electric şi electronic

Schematic, un tensioactiv se reprezintă printr-o porţiune dreaptă ce indică par-

tea nepolară şi un cerc corespunzător parţii polare (fig. 9.).
Cea mai importantă caracteristică a moleculelor amfifile este marea lor tendinţă
de a se adsorbi la interfaţa dintre aer şi apă atunci când sunt solubilizaţi în apă, scă-
zând tensiunea interfacială.

a) b)
Fig. 9. Reprezentarea schematică a unei molecule de surfactant: a) tensioactiv cu
catenă în conformaţie trans; b) tensioactiv cu catenă în conformaţie gauche
La concentraţii foarte mici (sub 10-4 M), cei mai mulţi surfactanţi sunt solubili în
apă, formând soluţii simple. Unele dintre aceste molecule vor fi adsorbite preferenţial
la suprafaţa soluţiei. La creşterea concentraţiei de substanţă tensioactivă, adsorbţia
se intensifică, până când suprafaţa lichidă se saturează în molecule amfifile (fig. 10.).

a) b)
Fig. 10. Reprezentarea schematică a moleculelor amfifile în apă: a) la concentraţii
reduse; b) la concentraţii superioare concentraţiei critice micelare
Creşterea în continuare a concentraţiei surfactantului conduce la formarea de
agregate de tensioactiv cunoscute sub numele de micele. Acestea au o structură în
care porţiunea hidrofobă a moleculelor de surfactant asociate formează o regiune din
care solventul apos este exclus. Grupările hidrofile rămân pe suprafaţa exterioară a
micelei, fapt care face ca interacţiunea dintre micele să fie maximă, deoarece aceste
grupări sunt încărcate cu acelaşi tip de sarcină.
În cazul surfactanţilor solubili în apa, aceştia se asociază spontan pentru a for-
ma agregate numite micele de asociaţie, la o concentraţie critică denumită concen-
traţie critica micelară (CCM).
Creşterea concentraţiei surfactantului peste concentraţia critică micelară (la o
temperatură constantă) produce o creştere a numărului micelelor de asociaţie până
la o valoare la care are loc o tranziţie ordine/dezordine cu formarea cristalelor lichide
liotrope.
Fazele cristal lichide liotrope sunt de obicei în echilibru cu alte tipuri de structuri
coloidale: soluţii micelare, lipozomi sau microemulsii. Compoziţia soluţiilor de
surfactanţi sau de surfactanţi în amestec cu alţi compuşi sunt descrise de diagrama
de faze. Aceasta este foarte importantă în localizarea zonei cu o fază unică sau a
domeniului unde coexistă mai multe faze, fapt care furnizează informaţii asupra
structurii, cât si microstructurii lor prin diferite metode fizico-chimice foarte moderne:
difuzia dinamică a luminii, difuzie de raze X, difuzia luminii la unghiuri mici, spectros-
copie electronică, rezonanţa magnetică nucleară.
În sistemele bicomponente apă / surfactant sau tricomponente apă / surfactant /
ulei se pot forma trei tipuri de cristale lichide liotrope: mezofaze lamelare, mezofaze
hexagonale şi mezofaze cubice. În sistemele bicomponente se mai pot forma şi
mezofaze nematice.

11
 Substanţe tehnice cu utilizări în domeniul electric şi electronic

C.4. Cristalele lichide termotrope

În cazul cristalelor lichide termotrope, la o temperatură suficient de mare sau o
presiune mică, ordinea moleculelor se modifică, ducând la transformarea unui cristal
în cristal lichid. Invers, dacă temperatura este suficient de scăzută sau presiunea es-
te mare, moleculele cristalului lichid încetează să se mai mişte şi acesta se transfor-
mă în cristale solide.
Un caz tipic de transformare mezomorfă la încălzire este aceea care apare în
cazul săpunurilor şi acizilor graşi. Săpunurile sunt săruri de sodiu, potasiu, calciu sau
magneziu ale acizilor graşi. Acizii graşi sunt acizi carboxilici cu un număr mare şi par
de atomi de carbon, cu catenă liniară, alifatică, saturată.
La temperatură scăzută, atât săpunurile, cât şi acizii graşi nesaponificaţi afec-
tează starea solidă cristalină, în care catenele nu prezintă decât conformaţia trans,
nu şi conformaţia gauche, astfel încât interacţiunea dintre catenele alifatice să fie mi-
nimă (fig. 11.).
Grupările hidrofile ale substanţei tensioactive se plasează astfel încât cele două
grupări carboxil ale acizilor graşi să se găsească faţă în faţă şi să formeze un dimer
prin legături de hidrogen (fig. 12.).

Fig. 11. Structura cristalină a acizilor graşi

Fig. 12. Formarea punţilor de hidrogen între grupările carboxilice din moleculele aci-
zilor graşi în structura cristalină solidă a acizilor graşi
Se constată existenţa unei structuri lamelare, formată din catene hidrocarbona-
te paralele între ele terminate prin capete polare situate în acelaşi plan. Acest cristal
bidimensional constituie o fază lamelară la scară macroscopică. Faza este anizotro-
pică, moleculele fiind organizate astfel încât să existe două axe refringente. O astfel
de structură o prezintă stratul dublu de fosfolipide din componenţa membranei celula-

12
 Substanţe tehnice cu utilizări în domeniul electric şi electronic

re (fig. 13).
Creşterea temperaturii determină intensificarea agitaţiei termice şi, ca urmare,
modificarea structurii cristaline. Chiar dacă ridicarea temperaturii este insuficientă
pentru ca grupările hidrofile să-şi schimbe poziţia, ea este însă suficientă pentru ca
lanţurile hidrocarbonate să-şi modifice conformaţia, care devine gauche. Se spune că

o parte a catenelor „s-a topit”. Substanţa îşi menţine aspectul solid, dar are loc o mo-
dificare a conformaţiei catenelor (fig. 14.).
Fig. 13. Schema membranei celulare

Fig. 14. Structura fazei lamelare Lα a săpunurilor anhidre

Această tranziţie de fază este foarte importantă pentru regnul biologic, întrucât
„topirea” catenelor hidrocarbonate este procesul care permite penetrarea membranei
celulare de către substanţe, respectiv schimbul de substanţe dintre celulă şi exterior.
Remarcabilă din acest punct de vedere este adaptarea pe care o prezintă renii.
Compoziţia bistratului lipidic care formează membrana celulelor acestui animal este
variabilă, asigurând variaţii treptate ale gradului de „fluiditate” al peretelui celular într-
un interval larg de temperatură şi, deci, un control mai exact asupra funcţiilor celulei,
corespunzător temperaturii mediului ambiant. Astfel, laba piciorului este supusă la
temperaturi mult mai reduse decât punctul de articulaţie a piciorului cu trunchiul. Pen-
tru a asigura o corectă funcţionare a membranei celulare în acest caz, natura fosfoli-
pidelor variază de-a lungul piciorului: membrana celulelor din apropierea labei picio-
rului este mai bogată în fosfolipide nesaturate (cu temperatura de solidificare cea mai
scăzută) decât a celor din apropierea trunchiului.
Modificarea conformaţiei catenelor compuşilor amfifili permite împachetarea
acestor substanţe în diferite structuri de cristal lichid: triunghiulare, rectangulare, pă-
trate, rombice etc. (fig. 15.).
Tranziţiile de fază pe care le suferă surfactanţii pot fi evidenţiate sub forma unor
diagrame de fază (fig. 16.). Cum numărul axelor unei diagrame este egal cu numărul
variabilelor, în cazul transformărilor pe care le suferă compuşii amfifili puri ar trebui
să existe două variabile – presiunea şi temperatura. Deoarece presiunea influenţea-
ză foarte puţin aceste procese, tranziţiile de fază depind doar de temperatură, iar di-
agramele corespunzătoare au următorul aspect.

13
 Substanţe tehnice cu utilizări în domeniul electric şi electronic

Fig. 15. Mezofaze bidimensionale nelamelare inverse de grăsimi anhidre: a)

mezofază oblică; b) mezofază rectangulară centrată; c) mezofază hexagonală

Fig. 16. Diagrama de faze în cazul surfactanţilor puri

C.4. Cristalele lichide liotrope

Amestecul tensioactivilor cu apa complică mult tratarea sistemelor astfel forma-
te. În acest caz, în afară de temperatură, un rol important îl joacă concentraţia surfac-
tantului. În funcţie de aceşti doi parametri, sistemele pot adopta diverse structuri.
Concentraţia la care se formează primele micele în soluţie se numeşte concen-
traţie critică micelară (CCM). Concentraţia critică micelară poate fi determinată ex-
perimental, întrucât la atingerea acestei concentraţii sistemul îşi modifică radical pro-
prietăţile.
Structura micelelor depinde de temperatură şi de concentraţia în compus amfifil,
dar şi de structura moleculei: mărimea capului polar, lungimea şi numărul catenelor
hidrocarbonate, prezenţa ramificaţiilor, a legăturilor multiple sau nucleelor aromatice.

14
 Substanţe tehnice cu utilizări în domeniul electric şi electronic

Astfel, deşi micelizarea are loc într-un interval foarte larg de temperatură, exis-
tă totuşi o temperatură la care concentraţia critică de micelizare este minimă. În cazul
tensioactivilor ionici, micelizarea este posibilă doar peste această temperatură, numi-
tă punct Krafft. La compuşii activi de suprafaţă neionici, formarea de agregate are
loc sub o temperatură critică, numită punct de ceaţă.

Fig. 17. Influenţa temperaturii asupra concentraţiei critice de micelizare în cazul

dodecil-sulfatului de sodiu (surfactant ionic): TCM – temperatură critică de micelizare,
CCM – Concentraţie critică de micelizare
Geometria moleculei impune, la rândul ei, geometria micelei formate. Astfel, da-
că ℓc este lungimea catenei hidrocarbonate, v – volumul porţiunii hidrofobe şi 0 –
aria capului polar al moleculei, se constată existenţa următoarelor cazuri:
v 1
a) micele sferice directe:  (fig. 16.);
0   c 3

Fig. 18. Reprezentarea schematică a micelelor sferice

1 v 1
b) micele de formă cilindrică:   (fig. 19.);
3 0   c 2

a) b)
Fig. 19. Reprezentarea schematică a micelelor cilindrice: a) secţiune longitudinală; b)
secţiune transversală
1 v
c) vezicule (lipozomi):   1 (fig. 20.);
2 0   c

Fig. 20. Reprezentarea schematică a veziculelor

15
 Substanţe tehnice cu utilizări în domeniul electric şi electronic

v
d) micele sferice inverse:  1 (fig. 21.).
0   c

Fig. 21. Reprezentarea schematică a micelelor sferice inverse

C.4.c) Mezofaze de cristal lichid
În funcţie de concentraţia în surfactant, se pot obţine diverse tipuri de micele
şi mezofaze. Acestea sunt redate în fig. 22., în funcţie de ordinea creşterii concentra-
ţiei în compus amfifil.

Fig. 22. Micele şi mezofaze în soluţii apoase de compuşi amfifili

La sistemele surfactant / apă, o dată cu creşterea cantităţii de apă, forma
microasociatului amfifilic se modifică în sensul creşterii suprafeţei grupei polare, fapt
ce arată că interacţiunea dintre grupele polare şi moleculele de apă constituie un fac-
tor determinant al structurilor mezofazelor liotrope. Mezofazele obţinute prin creşte-
rea graduală a cantităţii de apă sunt: lamelară, cubică, hexagonală şi nematică.
Mezofaza lamelară (L) constituie tipul cel mai obişnuit de cristal lichid liotrop,
constând din bistraturi de surfactant separate de pelicule de apă. Bistratul conţine un
număr apreciabil de molecule amfifile asociate şi se extinde pe distante mari, de or-
dinul a câtorva microni; el poate prezenta defecte, ca de exemplu “găuri” în care
exista numai molecule de apă.
La cristalele lichide cu mezofază lamelară au o conformaţie asemănătoare cu
starea cristalină a surfactanţilor. Cristalele de surfactanţi prezintă (în stare pură usca-
tă) o structură lamelară, comună moleculelor amfifile în general: unitatea structurală

16
 Substanţe tehnice cu utilizări în domeniul electric şi electronic

care se repetă este bistratul, cu plane alternante de grupe polare şi grupe nepolare.
Moleculele cu lanţuri n-alchidice, toate în conformaţie trans, sunt orientate mai mult
sau mai puţin perpendicular fata de planul bistratului.
Faza hexagonală normală sau directă (H1), este alcătuită din micele lungi, fi-
brilare, cilindrice şi moleculele amfifile orientate cu lanţurile hidrocarbonate în interio-
rul cilindrului, iar grupele polare spre suprafaţă. Micelele fibrilare, aşezate într-o reţea
hexagonală sunt separate de straturi apoase care se constituie într-un mediu conti-
nuu.
Faza hexagonală inversă (H2) este constituită din micele cilindrice lungi, cu o
orientare a grupelor polare spre interiorul cilindrului şi grupele nepolare mediul conti-
nuu neapos, lichid sub formă de peliculă.
Mezofazele lichid cristaline hexagonale au o singură axă de simetrie, deci sunt
optic anizotrope.
Mezofazele cubice iau naştere în limite înguste de concentraţii ale soluţilor de
surfactanţi, au simterie cubică şi sunt optic izotrope. Mezofazele cubice din mediu
apos-I1 şi cele din mediu neapos-I2, se formează pentru compoziţii aflate între cele
care dau naştere soluţiilor micelare (L1/L2) şi cele care se formează faze hexagonale
(H1/H2). În anumite condiţii au fost semnalate mezofaze cu simetrie cubică cu feţe
centrate; reţeaua cubică centrată este formată din micele sferice, cu un număr mic
de agregare.
Mezofazele cu simetrie cubică tip V1/V2 care se formează la compoziţii cu-
prinse între zona de existenţă a fazelor cristal lichid hexagonal şi cea lamelară (L),
sunt alcătuite dintr-o reţea tridimensională bicontinuă în care zonele continue ale
surfactantului şi apei se întrepătrund. În structurile de tip V1 coeficienţii de difuzie (de
translaţie) au valori mari atât pentru apă, cât şi pentru surfactant, comparativ cu valo-
rile respective la structurile de tip I1, în special pentrudifuzia surfactanţilor.
Structura fazelor cubice este mai puţin cunoscută. Ele au o structură tridimensi-
onală, bicontinuă, putând prezenta atât un aranjament cu feţe centrate, cât şi un
aranjament centrat intern.
Mezofazele de cristale lichide liotrope de tip nematic se întâlnesc mai rar şi pre-
zintă proprietăţi similare mezofazelor lichid cristaline termotrope. Există structuri
nematice formate din micele cilindrice şi altele formate din micele mici discoidală.
Vâscozitatea scăzută permite unităţilor cinetice ale soluţiei de surfactant să se alinie-
ze unele faţă de celelalte. Structurile nematice apar la surfactanţii hidrocarbonaţi,
florocarbonaţi şi în special la cei cu lanţ mediu, sub 14 atomi de carbon.
În afara acestora, mai pot exista şi alte tipuri de mezofaze tridimensionale, pre-
cum cele romboedrice (întâlnite la fosfatidilcolină) sau tetragonale (întâlnite la săpu-
nurile de calciu).
Pentru compoziţii cuprinse între faza hexagonală H1 şi cea lamelară L există
forme intermdiare ale cristalelor lichide liotrope, care, în funcţie de concentraţia de
surfactant, pot fi: hexagonală deformată H1d, rectangulară R, hexagonală complexă
Hc. Deci, în funcţie de natura surfactantului, se formează clase de cristale lichide
liotrope intermediare bazate pe trei structuri de bază: cilindrică-similară cu H1, strati-
ficată-similară cu L şi reţeaua tridimensională-tip V.
Formarea mezofazelor de cristal lichid poate fi descrisă şi printr-o diagramă de
faze, în funcţie de cantitatea de apă adăugată tensioactivului (fig. 23.).
În cazul sistemelor care sunt formate din trei componente – apă, substanţă acti-
vă de suprafaţă şi ulei – microstructurile care se pot obţine sunt reprezentate sche-
matic pe diagrame de faze ternare, a căror suprafaţă este triunghiulară. Fiecare colţ
al diagramei corespunde unui component pur, simbolizat pe diagramă, în timp ce fie-

17
 Substanţe tehnice cu utilizări în domeniul electric şi electronic

care latură a triunghiului ce alcătuieşte diagrama este corespondenta unui sistem

bicomponent, format din substanţele aflatele la capetele segmentului respectiv, pe
diagramă. Orice punct din interiorul diagramei este un sistem tricomponent.

Fig. 23. Diagramă ipotetică de faze liotropice binare în cazul în care tranziţiile de fa-
ză sunt induse de variaţia conţinutului de apă: HI – fază hexagonală formată din mi-
cele cilindrice directe; HII – fază hexagonală formată din micele cilindrice inverse; Lα
– fază lamelară în care catenele hidrocarbonate au conformaţie gauche; a, b, c, d –
faze cubice

C.5. Clasificarea cristalelor lichide utilizate în practică

În funcţie de modul de aranjare a moleculelor în mezofazele amintite anterior,
cristalele lichide se pot clasifica în:
1. cristale lichide nematice;
Moleculele prezintă o orientare paralelă a axelor longitudinale, putând realiza
mişcări de translaţie de-a lungul axelor longitudinale şi de rotaţie în jurul acestor axe.
2. cristale lichide smectice;
Aceste substanţe prezintă o structură stratificată, în interiorul unui strat molecu-
lele fiind orientate paralel. Aceste cristale lichide au un grad de ordonare mai mare
decât cele nematice.
3. cristale lichide colesterice.
Aceste cristale lichide pot fi considerate ca fiind cristale lichide nematice răsuci-
te. Moleculele sunt aşezate în straturi; în interiorul unui strat, ele sunt aliniate paralel
la o direcţie preferenţială, care se modifică de la un strat la altul, rezultând o structură
elicoidală. Distanţa dintre două straturi care au aceeaşi înclinaţie a axei longitudinale
se numeşte pas.

C.6. Proprietăţile cristalelor lichide

C.6.a) Vâscozitatea cristalelor lichide

18
 Substanţe tehnice cu utilizări în domeniul electric şi electronic

Vâscozitatea cristalelor lichide scade la creşterea temperaturii, dar prezintă va-

riaţii bruşte în apropierea punctelor de tranziţie T1 şi T2, crescând până la o valoare
maximă, după care scade din nou. La compuşii care prezintă mai multe stări mezo-
morfe, vâscozitatea scade liniar cu temperatura, dar la punctele de tranziţie se con-
stată variaţii bruşte.
C.6.b) Anizotropia electrică a cristalelor lichide
Cristalele lichide supuse acţiunii unui câmp electric suferă anizotropie electrică
pozitivă sau negativă. Sub acţiunea câmpului electric, cristalele lichide se orientează
cu momentul de dipol paralel cu direcţia câmpului. Dacă momentul dipolar este para-
lel cu axa longitudinală a moleculei, variaţia permitivităţii electrice este pozitivă, iar
dacă este perpendicular pe axa longitudinală, variaţia permitivităţii este negativă.
C.6.c) Anizotropia magnetică a cristalelor lichide
Acest fenomen apare la cristalele lichide ale căror molecule conţin nuclee ben-
zenice. La aplicarea unui câmp magnetic exterior, se întâlnesc două situaţii:
a) ciclul benzenic este paralel cu câmpul magnetic – în acest caz liniile de
câmp nu sunt perturbate;
b) ciclul benzenic este perpendicular pe câmpul magnetic – aceasta produce o
perturbare a liniilor de forţă.
C.6.d) Proprietăţile optice ale cristalelor lichide
1º Indicele de refracţie
Atât la cristalele lichide nematice, cât şi la cristalele lichide smectice se constată
existenţa fenomenului de birefringenţă. Cristalele lichide colesterice prezintă, datorită
structurii lor elicoidale, un dicroism accentuat.
2º Fenomenele electrooptice
Când cristalele lichide se află sub acţiunea unui câmp electric, proprietăţile lor
optice se modifică, fapt care stă la baza utilizării lor. Dintre aceste fenomene amintim
următoarele:
- împrăştierea dinamică a luminii
Considerăm două plăci de sticlă acoperite cu câte o peliculă transparentă, bună
conducătoare de electricitate, ce constituie electrozii. Între cele două plăci se aplică
un strat de cristal lichid, cu grosimea de 5 ÷ 50 μm, dopat cu ioni pozitivi şi negativi.
Iluminând sistemul în absenţa câmpului electric, stratul de cristal lichid apare
transparent. În prezenţa câmpului, ionii se deplasează spre electrozii de semn con-
trar, iar moleculele dipolare din stratul de cristal lichid îşi schimbă orientarea. Ca ur-
mare, lumina se împrăştie de-a lungul axelor lungi ale moleculelor, iar plăcile de sti-
clă devin opace.

a) b)
Fig. 24. Împrăştierea dinamică a luminii de către cristalele lichide: a) comportarea în
absenţa câmpului electric; b) aranjarea moleculelor în câmp electric
Pe acest fenomen se bazează folosirea cristalelor lichide la dispozitivele alfanu-

19
 Substanţe tehnice cu utilizări în domeniul electric şi electronic

merice de afişaj.
- rotirea planului luminii polarizate
Lumina naturală vibrează în toate planele, după direcţii perpendiculare pe direc-
ţia de propagare. Lumina polarizată vibrează într-un singur plan. Datorită proprietăţii
cristalelor lichide de împrăştiere dinamică a luminii, prin schimbarea direcţiei sale de
propagare după direcţia axei longitudinale a moleculei de cristal lichid, se produce ro-
tirea planului luminii polarizate. În acest scop se folosesc cristale lichide colesterice.
Practic, pe display se poate obţine un punct alb sau negru folosind un dispozitiv de
tipul celui din fig. 23.

Fig. 25. Dispozitiv pentru controlul iluminării pixelilor de pe display

Practic, se folosesc doi nicoli încrucişaţi. Lumina polarizată trece prin stratul de
cristal lichid. În absenţa câmpului electric, cristalul lichid este incapabil să rotească
planul de vibraţie al luminii polarizate şi, ajungând la nicolul analizor, raza de lumină
nu îl străbate, astfel că pe display se obţine un punct întunecat. Aplicând un câmp
electric cristalului lichid, are loc o rotire a planului de vibraţie a luminii polarizate, în-
cât aceasta este capabilă să străbată nicolul şi să se obţină un punct luminos pe dis-
play.
- efecte electrooptice de culoare
Dizolvând în cristalele lichide nematice substanţe colorate ale căror molecule se
orientează în câmp electric similar moleculelor de cristal lichid, se pot obţine efecte
de culoare. Sub acţiunea câmpului electric se poate provoca reorientarea atât a mo-
leculelor cristalului lichid, cât şi ale celor ale colorantului.

a) b)
Fig. 26. Dispozitiv pentru punerea în evidenţă a efectelor electrooptice ale cris-
talelor lichide: a) stare necolorată; b) stare colorată
Astfel, dacă se introduce între două plăci de sticlă prevăzute cu electrozi o peli-
culă de cristal lichid nematic în care s-a dizolvat un colorant, se constată că, în pre-
zenţa câmpului electric, când toate moleculele (atât cele de cristal lichid, cât şi cele
de colorant) se dispun paralel cu câmpul, colorantul nu absoarbe lumină, aceasta fi-

20
 Substanţe tehnice cu utilizări în domeniul electric şi electronic

ind total transmisă. În absenţa câmpului electric moleculele se rearanjează după di-
recţia preferenţială a cristalului lichid şi absorb lumina polarizată, sistemul apărând
colorat.
3º Efecte termooptice
Cristalele lichide colesterice au proprietatea de reflexie selectivă a luminii, în
funcţie de modul de aranjare a moleculelor. Fenomenul se produce când lumina ca-
de pe suprafaţa cristalului lichid în direcţia axei sale elicoidale. Între lungimea de un-
dă a radiaţie reflectate λ0 de cristalul lichid şi pasul elicei acestuia p0 există relaţia:
0  p0  n
în care: n – indicele de refracţie al cristalului lichid.
Cum pasul cristalului lichid variază foarte mult cu temperatura, la variaţii de
temperatură au loc modificări ale culorii peliculei de cristal lichid.
Pe acest fenomen se bazează folosirea cristalelor lichide ca indicatori ai gradi-
entului de temperatură.
C.7. Aplicaţii ale cristalelor lichide
Deşi costul acestora este foarte ridicat, cristalele lichide şi-au găsit aplicabilitate
în multe domenii, precum electronica, arhitectura, medicina, cercetarea fundamenta-
lă, atât în realizarea unei game largi de produse, cât şi în efectuarea a numeroase
studii şi cercetări.
C.7.a) Dispozitivele de afişare alfanumerică şi analogică
Datorită posibilităţii cristalelor lichide de a absorbi doar radiaţiile electromagneti-
ce de o anumită lungime de undă, au apărut display-urile color, în care fiecare pixel
este divizat în trei subpixeli, fiecare din aceştia fiind acoperit cu filtre de cristal lichid
roşu, verde şi albastru. Fiecare astfel de triadă este controlată de un tranzistor, care
generează voltajul său individual, iar acesta determină cristalele lichide din fiecare
subpixel să se mişte sub un anumit unghi. Acest unghi determină cantitatea de lumi-
nă care trece prin subpixeli, care creează imaginea pe ecran.
C.7.b) Control industrial nedistructiv
Cristalele lichide se utilizează la verificarea sudurilor dintre părţile componente
ale aripilor avioanelor şi structura celulară care constituie partea internă. În acest
scop, un strat de cristale lichide colesterice se depune pe o faţă a aripei, în timp ce
cealaltă este încălzită. O sudură necorespunzătoare duce la un transfer slab de căl-
dură şi, în consecinţă, la o variaţie a culorii cristalelor lichide.
O tehnică similară se foloseşte la verificarea funcţionării plăcuţelor de circuite
electronice integrate; funcţionarea anormală a acestora determină încălziri locale, ca-
re se evidenţiază cu ajutorul cristalelor lichide colesterice.
De asemenea, în acest mod se poate verifica evoluţia temperaturii superficiale
a aparatelor de dimensiuni mari.
C.7.c) Controlul poluării mediului
Impurităţile modifică pasul elicei cristalelor lichide colesterice. De aceea, impuri-
tăţile pot fi identificate cu ajutorul cristalelor lichide.
C.7.d) Termometrie
Termometrul cu cristale lichide este alcătuit din mai multe substanţe cu aseme-
nea proprietăţi, fiecare încapsulată şi acoperită cu un capac pe care se înregistrează
temperatura la care cristalul reflectă radiaţiile luminoase. Fiecare tip de cristal lichid
devine reflector într-o gamă diferită de temperaturi, totdeauna foarte redusă şi apro-
piată de a cristalului vecin. Temperatura apare sub forma unei cifre.
C.7.e) Medicină
Cu ajutorul cristalelor lichide se realizează cartografierea termică a sistemului

21
 Substanţe tehnice cu utilizări în domeniul electric şi electronic

vascular uman. Metodele termografice permit urmărirea traiectoriei vaselor sanguine

şi determină prezenţa cheagurilor de sânge. Cristalele lichide sunt utile în verificarea
stării febrile la copii, prin plasarea unei pastile de cristal lichid colesteric pe fruntea
acestora. Apare un simbol N – pentru starea nefebrilă – sau F – pentru starea febrilă
(temperatura măsurându-se doar în ultimul caz). Cristalele lichide se folosesc în di-
agnosticarea şi localizarea cancerului pielii şi sânului, întrucât reproducerea celulelor
canceroase se asociază cu un metabolism ridicat, deci cu o creştere a temperaturii,
ce poate fi evidenţiată cu ajutorul cristalelor lichide colesterice.
C.7.f) Chimie
Cristalele lichide sunt folosite în cercetarea ştiinţifică, în spectroscopia în infra-
roşu şi în spectroscopia de fluorescenţă, precum şi în rezonanţa magnetică nucleară.
În acest fel, aceste sisteme ajută la stabilirea formei, structurii şi proprietăţilor optice
ale unor molecule complexe.

22