Sunteți pe pagina 1din 14

RADIOBIOLOGIE

Radiobiologia studiază modul în care radiaţiile ionizante interacţionează cu


sistemele biologice, precum şi efectele acestei interacţii.
Radiaţiile ionizante au suficientă energie pentru a scoate electroni din atomi sau
molecule, producând astfel ionizări în mediul iradiat. Energia radiaţiei care produce o
ionizare trebuie să fie mai mare sau egală cu energia de legătură în atomul sau molecula
respectivă a electronului eliberat.
Energia minimă a radiaţiilor ionizante este de 10 eV. Radiaţiile electromagnetice
ionizante au λ ≤ 120 nm; acestea pot fi numai radiaţii γ, X sau unele radiaţii UV (radiaţii UV
dure).
Radiaţiile ionizante sunt de două tipuri:
a) radiaţii electromagnetice: X, γ, UV dure (având λ < 120 nm)
b) radiaţii corpusculare (compuse din particule materiale):
- radiaţii de particule încărcate electric:

- radiaţia β- (electroni)
• radiaţia β
- radiaţia β+ (pozitroni)

- particule α (nuclee de He)


- protoni (ioni de H)
• radiaţii de ioni grei
- deuteroni (1p, 1n, 1e–)
- ioni de Ne, Ar, Xe etc.

- radiaţii de particule fără sarcină electrică:


• neutroni

Radioactivitatea este proprietatea unor nuclee instabile de a emite radiaţii în mod


spontan. În mod generic, spunem că un nucleu radioactiv se dezintegrează şi emite radiaţie
(sau că se produce o dezintegrare radioactivă).
Radioactivitatea poate fi artificială sau naturală.
Radioactivitatea naturală se datorează prezenţei elementelor radioactive naturale.
Atomii acestor elemente au nuclee instabile, care după un timp emit radiaţie, trecând astfel
într-o stare stabilă.
Radioactivitatea artificială este indusă prin bombardarea unor nuclee stabile cu
fotoni, neutroni sau particule încărcate. In acest fel nucleele bombardate devin radioactive.

Radiaţia poate fi:


- naturală, cuprinzând:
• radiaţii cosmice
• radiaţii terestre (produse de elemente radioactive naturale din roci, sol, radonul din
structura clădirilor etc.)
- artificială, cuprinzând radiaţii produse în diferite proceduri medicale (radioterapie,
radiodiagnoză), în laboratoare (de cercetare sau în sistemul de educaţie), radiaţii produse de
diferite dispozitive electrocasnice (televizoare, ceasuri luminoase, detectoare de fum etc.),
sau radiaţii datorate unor accidente nucleare, poluării etc.
2
Fondul natural de radiaţii reprezintă totalitatea radiaţiilor ionizante naturale
prezente în atmosferă.

Activitatea unei surse radioactive (Λ) reprezintă rata medie de dezintegrare a


nucleelor radioactive din sursă, adică numărul mediu de dezintegrări radioactive care se
produc în sursă în unitatea de timp.
Unitatea de măsură este 1 Bq (Becquerel) = 1 dezintegrare/sec.
O unitate tolerată este 1 Ci (Curie) = 3,7 ⋅1010 Bq, care este activitatea unui gram de
226
radiu ( Ra).

Chiar dacă toate nucleele radioactive dintr-o sursă sunt de acelaşi tip, ele nu se vor
dezintegra toate după acelaşi timp. Există o anumită probabilitate ca un nucleu radioactiv să
se dezintegreze într-o secundă. Toate nucleele de acelaşi tip au însă aceeaşi probabilitate de
dezintegrare. Această probabilitate depinde de tipul de nucleu şi de nivelul energetic al
nucleului de pe care se face tranziţia. Dacă sursa conţine un număr suficient de mare de
nuclee radioactive, ea va emite radiaţii practic în mod continuu (la orice moment de timp),
astfel încât numărul de nuclee active din sursă scade continuu. Dacă numărul nucleelor este
relativ mic, sursa va emite discontinuu (la anumite momente de timp).

Fie o sursă radioactivă care la momentul iniţial (t = 0) are un număr foarte mare (N0)
de nuclee radioactive de acelaşi tip. Probabilitatea de dezintegrare în unitatea de timp, notată
cu λ, este constantă (nu depinde de timp). Ea reprezintă a câta parte din nucleele radioactive
aflate în sursă la un anumit moment se dezintegrează într-un timp infinitezimal dt, deci este
egală cu raportul dintre rata de dezintegrare şi numărul N de nuclee radioactive la un anumit
moment:
dn / dt Λ
λ= = = const.
N N
unde dn este numărul de nuclee care s-au dezintegrat în timpul dt.
Deoarece în timpul dt numărul de nuclee radioactive scade cu dN = -dn, rezultă că
dN
= −λN
dt
Deoarece λ este constantă, această ecuaţie are următoarea soluţie:
-λt
N(t) = N0 e
Aceasta este legea dezintegrării radioactive.
Legea dezintegrării radioactive este o lege statistică: ea este valabilă pentru un număr
foarte mare de nuclee radioactive.

Rezultă că activitatea sursei (Λ = λN) scade exponenţial în timp, deci o sursă


radioactivă emite în timp din ce în ce mai puţine radiaţii, devenind din ce în ce mai slabă.
Se defineşte timpul de înjumătăţire (T1/2) al unei surse radioactive ca fiind timpul
după care numărul de nuclee radioactive din sursă scade la jumătate:
N = N0/2 ⇒ T = ln 2
1/ 2
λ
Pentru a putea estima efectele unei surse radioactive, trebuie să cunoaştem activitatea
sursei, timpul său de înjumătăţire, precum şi tipul şi energia radiaţiei emise de sursă.
Efectele biologice (moarte celulară, mutaţii, inducerea cancerului etc.) ale radiaţiilor
ionizante depind de sistemul biologic, de tipul radiaţiei, de doza de radiaţie şi de debitul
dozei.
În general, se determină efectul biologic în funcţie de doza absorbită.
3
Doza absorbită este cantitatea de energie absorbită de unitatea de masă din
materialul iradiat.
D = Eabs/m
Eabs = energia absorbită de material;
m = masa materialului.
Unitatea de măsură este 1 Gy (Gray) = 1 J/kg.
Spunem că doza absorbită este de 1 Gy atunci când 1 kg de material absoarbe energie de 1 J.
O unitate tolerată este rad-ul: 1 rad = 0,01 Gy.
În general, dacă nu este specificat tipul dozei, prin doză se înţelege doza absorbită.
Debitul dozei (d) reprezintă rata cu care 1 kg din materialul iradiat absoarbe energie:
d = D/t
D = doza absorbită în timpul t.
Debitul dozei se măsoară în Gy/s sau rad/s.

În cazul radiaţiilor X sau γ se defineşte doza incidentă (sau expunerea):


Di = Q/ρV
Q = sarcina totală a ionilor pozitivi produşi în volumul V de aer
ρ = densitatea aerului.
Unitatea de măsură a dozei incidente este 1 C/kg, reprezentând cantitatea de radiaţie X sau γ
care produce în volumul ocupat de 1 kg de aer un număr de ioni pozitivi având sarcina totală
de 1C.
O unitate tolerată este 1 R (Roentgen) = (1/3876) C/kg.
Debitul dozei incidente reprezintă rata expunerii (tot pentru radiaţii X sau γ):
di = Di/t
t = timpul de iradiere în care se obţine doza incidentă Di.
Debitul dozei incidente se măsoară în C/kg⋅s sau R/s.
Dozimetria radiaţiilor ionizante se ocupă cu calculul dozelor de radiaţii. Cunoaşterea
dozei şi a debitului dozei este extrem de importantă în radioterapie şi radiodiagnoză.
În radioterapie, administrarea unei doze cu o eroare care depăşeşte 5% reprezintă un
tratament neadecvat. Dacă doza este prea mică, celulele tumorale care supravieţuiesc
iradierii vor continua proliferarea, putând deveni mult mai rezistente la radiaţii. Dacă doza
este prea mare, ţesutul sănătos adiacent va fi grav afectat, determinând apariţia unor
complicaţii severe. Pentru fiecare caz în parte trebuie analizate avantajele/dezavantajele
iradierii cu diferite tipuri de radiaţie şi apoi calculată doza optimă.
În cazul tratamentelor cu iradiere externă, este foarte importantă de asemenea şi
calibrarea fasciculului de radiaţii înainte de tratament, pentru a asigura administrarea dozei
corecte în întregul volum tumoral. Calibrarea incorectă a fasciculului sau funcţionarea
deficitară a aparatului în timpul tratamentului pot avea consecinţe extrem de grave.

Dacă acelaşi sistem biologic este iradiat în aceleaşi condiţii cu aceeaşi doză dar se
modifică tipul radiaţiei, efectul biologic va fi diferit.
Eficacitatea biologică relativă (η) arată de câte ori radiaţia respectivă este mai
eficace faţă de o radiaţie de referinţă în producerea unui anumit efect biologic.
η = DX/D
DX = doza de radiaţie X care produce un anumit efect;
D = doza de radiaţie utilizată care produce acelaşi efect.
În general, se consideră ca radiaţie de referinţă radiaţia X cu energia de 250 keV.
4
Pentru neutroni, η depinde de energia particulelor şi de natura efectului biologic. Cu
o bună aproximaţie, radiaţiile X, γ şi β au η = 1, adică au acelaşi efect la aceeaşi doză de
radiaţii, în timp ce pentru neutroni η variază între 5 şi 20, pentru protoni η variază între 1 şi
5, iar pentru particule α, η = 20.
Valorile lui η, care depind atât de tipul şi energia radiaţiei cât şi de natura efectului
biologic, sunt recomandate de Comisia Internaţională pentru Protecţia contra Radiaţiilor
(ICRP) pe baza unor analize detaliate ale tuturor informaţiilor fizice şi biologice disponibile
cu privire la efectele radiaţiilor asupra organismului uman.

Doza biologică (B) a unui anumit tip de radiaţie reprezintă doza absorbită de radiaţie
X care produce acelaşi efect biologic ca şi radiaţia respectivă:
B = ηD
Doza biologică reprezintă o măsură a efectului iradierii la o anumită doză absorbită. Dacă se
iradiază un sistem biologic cu diferite tipuri de radiaţii astfel încât doza biologică să fie
aceeaşi, efectul va fi acelaşi.
Unitatea de măsură pentru doza biologică este 1 Sv (Sievert) şi reprezintă doza de radiaţie X
care face ca 1 kg de ţesut să absoarbă energie de 1/η Jouli.
O unitate tolerată de măsură este 1 rem = 0,01 Sv.
Exemple:
1 Gy de radiaţie X corespunde dozei biologice de 1 Sv.
1 Gy de radiaţie α (η = 20) corespunde dozei biologice de 20 Sv.
Iradierea cu 1 Sv de radiaţie X şi iradierea cu 1 Sv de radiaţie α produc acelaşi efect!

Debitul dozei biologice este


b = B/t
t = timpul de iradiere în care se obţine doza biologică B.
b se măsoară în Sv/s sau rem/s.

Pentru a putea îndeplini standardele protecţiei contra radiaţiei stabilite de ICRP,


dozele absorbite ale diferitelor tipuri de radiaţii sunt convertite pe o scală comună, pe care
doze egale înseamnă probabilităţi egale de a produce leziuni. Această conversie se realizează
prin intermediul dozei biologice. Dacă un ţesut sau organ este iradiat cu mai multe tipuri de
radiaţii se calculează doza echivalentă (HT) pentru ţesutul (organul) respectiv ca suma
dozelor biologice specifice fiecărui tip de radiaţii:
H T = ∑ ηR DT, R = ∑ BT, R
R R
unde R indică tipul radiaţiei;
DT,R = doza absorbită de ţesut pentru radiaţia de tip „R”;
BT,R = doza biologică în ţesut pentru radiaţia de tip „R”.

Deoarece diferitele ţesuturi/organe nu au aceeaşi sensibilitate la radiaţii


(radiosensibilitate) trebuie realizată conversia dozelor echivalente pe o scală comună pentru
a determina doza echivalentă a organismului la care probabilitatea de producere a leziunilor
este aceeaşi. Se defineşte astfel doza efectivă (E):
E = ∑ wT H T
T
wT = factor de pondere al ţesutului (organului) „T”.
Doza efectivă se măsoară în Sv.
5
Valorile wT sunt cunoscute pentru fiecare ţesut şi organ în parte. De exemplu, 0,2 pentru
gonade, 0,12 pentru plămâni şi stomac, 0,05 pentru ficat şi tiroidă, 0,01 pentru piele.

INTERACŢIA RADIAŢIILOR IONIZANTE CU MATERIA

Interacţia radiaţiilor X şi γ cu materia

1. EFECTUL FOTOELECTRIC
Un foton interacţionează cu un atom. Fotonul cedează întreaga sa energie atomului;
este ruptă legătura unui electron în atom. Ca urmare, fotonul dispare, iar un electron de pe o
pătură electronică interioară a atomului este expulzat din atom, primind energie cinetică.
În urma interacţiei, rezultă un atom ionizat cu un loc vacant într-o pătură electronică
(atomul ionizat se află într-o stare excitată, deci instabilă). Producerea unui ion prin efect
fotoelectric poate fi urmată de unul din următoarele procese:
• captura unui electron liber din mediu; atomul revine în starea fundamentală. Acest
proces nu este nociv.
• un electron de pe o pătură exterioară ocupă locul vacant. Ceilalţi electroni se rearanjează,
atomul trece într-o stare de energie mai mică, emiţând radiaţie X caracteristică. Acest
proces este nociv.
• emisie de electroni Auger: Energia iniţială de excitare a atomului ionizat este transferată
unui electron de pe o pătură exterioară. Energia primită de electron este suficient de mare
pentru a rupe legătura electronului în atom. Acest proces este nociv: electronul Auger
emis are energie cinetică mare, putând produce la rândul său alte ionizări în material.

2. EFECTUL COMPTON
Un foton interacţionează cu un electron (liber sau legat într-un atom). O parte din
energia fotonului este transferată electronului ca energie cinetică, iar o parte este împrăştiată
(fotonul îşi modifică energia şi direcţia; spunem că fotonul este împrăştiat). Electronul de
recul poate produce apoi ionizări în materie.

3. GENERAREA DE PERECHI ELECTRON – POZITRON


Dacă un foton cu energie hν > 1,02 MeV trece prin apropierea unui nucleu atomic
sau interacţionează cu electronii unui atom, există o anumită probabilitate ca fotonul să
dispară, iar în locul fotonului să apară un electron şi un pozitron. Pozitronul (e+) este
antiparticula electronului. Ambele particule au aceeaşi masă de repaus (m0) dar au sarcini
electrice de semn contrar.
Pentru ca procesul să aibă loc, energia fotonului trebuie să depăşească o valoare de
prag egală cu suma energiilor de repaus ale celor două particule:
Eprag = 2m0c2 = 1,02 MeV
În ţesut, electronii şi pozitronii produşi prin procesul de generare de perechi au
energie cinetică foarte mare. Ei vor produce numeroase ionizări şi excitări în ţesut prin
ciocniri cu atomii şi moleculele, pierzându-şi treptat energia.
De asemenea, un pozitron lent se poate recombina cu un electron liber, putând forma
o stare legată numită pozitroniu. Acesta are un timp de viaţă foarte scurt, după care
electronul şi pozitronul se anihilează: ei dispar ca particule materiale şi sunt emişi doi fotoni
în direcţii opuse şi având aceeaşi frecvenţă. Nu poate să apară un singur foton deoarece nu ar
fi respectată conservarea impulsului. Procesul de anihilare se poate produce şi în mod direct
în urma recombinării, fără formarea pozitroniului ca fază intermediară. Radiaţia de anihilare
este radiaţie γ, care la rândul său va produce alte ionizări în ţesut.
6
Tomografia cu emisie de pozitroni (PET) este o metodă de imagistică medicală
bazată pe detecţia perechilor de fotoni emişi simultan în direcţii opuse prin procesul de
anihilare. In acest fel se determină punctul din care au fost emişi fotonii, putându-se calcula
distribuţia pozitronilor în ţesut. Imaginea obţinută furnizează informaţii asupra modificărilor
la nivel molecular care afectează funcţionalitatea organului, permiţând un diagnostic mult
mai precoce decât în cazul altor metode clinice.

4. ÎMPRĂŞTIEREA COERENTĂ (împrăştierea Rayleigh)


Când unda electromagnetică întâlneşte un atom, câmpul electric oscilatoriu al undei
determină vibraţia electronilor atomului, care apoi emit radiaţie electromagnetică având
aceeaşi frecvenţă ca şi radiaţia incidentă. Undele emise de electronii atomului interferă,
formând unda împrăştiată, care în general este uşor deviată faţă de direcţia undei incidente.
În acest proces atomul nu este nici ionizat, nici excitat; nu există absorbţie de energie.

5. REACŢII FOTONUCLEARE
Acestea sunt interacţii foton-nucleu, în urma cărora fotonul dispare, iar din nucleu
sunt scoşi unul sau mai mulţi nucleoni. Aceştia sunt emişi cu energie cinetică şi pot produce
ionizări în materie.
Exemple: (γ, n), (γ, p), (γ, pn), (γ, 2n), (γ, α)
Condiţia de producere a unei reacţii nucleare este ca energia fotonului să fie mai
mare decât energia de legătură a nucleonului în nucleu (aceasta variază între 1 şi 20 MeV).
Exemple de reacţii fotonucleare în ţesut:
12
a) C (γ, n) 11C; 12
C (γ, p) 11B
16
b) O (γ, n) 15O; 16
O (γ, p) 15N

Interacţia radiaţiei β cu materia


În timpul traversării materiei, electronii şi pozitronii îşi pierd treptat energia cinetică
prin ionizări şi excitări ale atomilor şi prin emisie de radiaţie electromagnetică.
Ionizări: cu cât densitatea atomilor în material şi numărul de electroni ai atomilor
sunt mai mari, cu atât electronii şi pozitronii pierd mai multă energie prin ionizări ale
atomilor. Spunem că materialele cu densitate mai mare şi care conţin atomi cu număr atomic
Z mai mare au putere de oprire mai mare a radiaţiei β.
Emisia radiativă: dacă o particulă de masă m şi sarcină ze trece prin apropierea unui
nucleu de masă M şi sarcină Ze, particula va fi accelerată în câmpul electric al nucleului şi va
emite radiaţie electromagnetică. Acceleraţia a ~ zZ/M iar rata de emisie radiativă este
~a2~(zZ/M)2. Ca urmare, electronii şi pozitronii radiază energie de cca. 1 milion de ori mai
mult decât protonii, care au masa de aproximativ 1000 de ori mai mare decât cea a
electronului.

Majoritatea electronilor expulzaţi din atomi prin ionizare de către radiaţia incidentă
au suficientă energie pentru a produce în continuare alte ionizări în materie. Aceştia se
numesc electroni secundari şi reprezintă aşa-numita radiaţie δ.
Se defineşte parcursul electronilor (pozitronilor) ca fiind distanţa maximă la care
aceştia ajung în material.
În apă şi în ţesuturile moi parcursul radiaţiei β este de ordinul centimetrilor.

Interacţia ionilor grei cu materia


Atunci când un ion de masă M şi sarcină electrică +ze trece prin apropierea unui
electron liber, acesta este atras în câmpul coulombian al ionului, căpătând energie cinetică.
7
Cu cât ionul are sarcina şi masa mai mare, energia mai mică şi trece mai aproape de
electron, cu atât electronul va prelua o energie mai mare de la ion. Dacă electronul este legat
într-un atom şi energia preluată de electron este suficient de mare, atomul este ionizat, iar
electronul este scos din atom şi devine electron δ (electron secundar). Dacă energia preluată
de electronul din atom este mai mică decât energia de ionizare, atomul este excitat.
Deoarece masa ionului este mare, emisia radiativă a ionilor grei este neglijabilă.

În timpul traversării substanţei, ionul cedează energie electronilor. Energia ionului


scade pe măsură ce acesta înaintează în material. Deoarece ionii au masă mare, practic ei nu
sunt deviaţi şi au traiectorii drepte în materialul iradiat. De aceea, de-a lungul traiectoriei
ionului energia preluată de electronii mediului va fi din ce în ce mare, astfel încât doza
absorbită creşte cu adâncimea. La o anumită adâncime, doza absorbită este maximă, după
care începe să scadă, deoarece la energii mici ale ionului apar schimburi de sarcini electrice
cu mediul. Ionul pozitiv captează electroni liberi şi îşi reduce sarcina electrică, devenind în
final un atom neutru. Ca urmare, la finalul traiectoriei ionului puterea de ionizare scade pe
măsură ce ionul înaintează în material. Toate aceste procese determină forma specifică a
curbei D(x) pentru ioni grei, numită curba Bragg.
Curba Bragg nu se obţine decât în cazul radiaţiilor de ioni grei, pentru fascicule
monoenergetice (toţi ionii din fascicul au aceeaşi energie). In cazul radiaţiei β nu se obţine o
astfel de curbă deoarece electronii nu au traiectorii drepte.
Această proprietate specifică radiaţiilor de ioni grei este avantajul major al
hadroterapiei (radioterapia cu ioni grei), deoarece doza este administrată cu o precizie mult
mai mare în volumul tumorii, iar ţesutul sănătos este afectat mult mai puţin decât în cazul
iradierii cu radiaţie X sau γ. Hadroterapia cu protoni este aplicată în cazul tumorilor
superficiale (melanom intraocular, cancer la sân, prostată, tumori ale creierului, pielii),
datorită parcursului mic al protonilor în ţesut (de câţiva centimetri). Pentru tumori mai
profunde se folosesc ionii de carbon. Tratamentul optim este obţinut cu ioni de carbon, ioni
de litiu sau protoni. În prezent, în Europa sunt trataţi în fiecare an peste 30000 de pacienţi cu
ioni de carbon.
electroni (21 MeV)
100 carbon (270 MeV/nucleon)
doza relativă (%)

80

60 fotoni (E < 8MeV)

40

20 CURBA BRAGG

0
0 10 20 30
adâncimea în ţesut (cm)

În radioterapia convenţională cu fascicule de radiaţii X având energia maximă de 8


MeV, doza absorbită în ţesut are un maxim la 2-3 cm adâncime, după care scade exponenţial
cu adâncimea. Pentru iradierea selectivă a tumorilor aflate în profunzime, se folosesc
fascicule multiple, care sunt focalizate pe centrul tumorii. Totuşi, în numeroase cazuri în care
tumorile se află în apropierea unor organe vitale nu se poate aplica radioterapia cu radiaţii
electromagnetice. De asemenea, anumite tumori (ale pancreasului, ficatului şi glandei
parotide) sunt rezistente la radioterapia convenţională cu fotoni. In toate aceste cazuri este
recomandată hadroterapia.
8
Pentru fasciculele monoenergetice de ioni grei (în care toţi ionii au aceeaşi energie),
adâncimea de penetrare în ţesut depinde de energia ionilor. În acest fel, prin reglarea precisă
a parametrilor fasciculului (diametrul şi intensitatea fasciculului, energia şi tipul ionilor)
doza letală va fi aplicată exact în volumul tumorii. În plus, doza absorbită de ţesutul sănătos
traversat de ioni este foarte mică datorită modului de absorbţie a energiei (curba Bragg), iar
radiaţia nu este împrăştiată în ţesutul sănătos ca în cazul radiaţiilor X.
Dacă se urmăreşte administrarea unei doze uniforme în volumul tumorii, se folosesc
fascicule modulate de ioni. Acestea conţin ioni având energii diferite, calculate astfel încât
maximul Bragg corespunzător fiecărei energii să se producă în interiorul tumorii. Doza
absorbită va fi maximă pe o distanţă de câţiva cm, în funcţie de mărimea tumorii.
Rezoluţia spaţială a tratamentului prin hadroterapie este de până la 1 mm. Deoarece
poate fi iradiată cu mare precizie orice parte a tumorii, tratamentul cu ioni grei este un
tratament conformal de mare acurateţe (fasciculele de ioni sunt configurate astfel încât
volumul iradiat să urmărească cu fidelitate forma tumorii).
Dozele administrate sunt fracţionate: 4-5 şedinţe de hadroterapie în 8-10 zile,
totalizând o doză cuprinsă între cca. 45 şi 85 Gy, în funcţie de caz. O singură iradiere
durează în jur de 1 min.

În apă şi ţesut, radiaţia α are o putere de ionizare foarte mare (de 1000 de ori mai
mare decât radiaţia β), ceea ce determină un parcurs foarte mic (de 100 de ori mai mic decât
al radiaţiei β şi de 10000 de ori mai mic decât al radiaţiei γ). Parcursul radiaţiei α este de
aproximativ 2–8 cm în aer şi de 0,05 mm în aluminiu. În cazul iradierii externe a
organismului, particulele α nu depăşesc stratul bazal al epidermei. În plus, îmbrăcămintea
oferă protecţie totală faţă de radiaţia α. Radiaţiile α sunt periculoase numai dacă iradierea
este internă.

Interacţia neutronilor cu materia


Neavând sarcină electrică, neutronii nu interacţionează cu electronii. De aceea,
neutronii nu produc ionizări în mod direct, ci producând alte radiaţii în urma unor reacţii
nucleare (prin interacţii ale neutronilor cu nucleele atomice).
Neutronii cu energie mică, în jur de kT ≈ 0,025 keV, se numesc neutroni termici.
Aceştia pot induce reacţii nucleare prin care neutronul este absorbit de nucleu, care devine
radioactiv, şi anume:
- reacţii nucleare de rearanjare (n, α), cu emisie de particule α;
- reacţii de captură radiativă (n, γ): neutronul termic este absorbit de nucleu, care devine
radioactiv şi emite radiaţie γ.

Neutronii rapizi sunt în general recunoscuţi, alături de radiaţia α, ca cea mai


periculoasă radiaţie ionizantă. Există patru moduri de interacţie a neutronilor rapizi cu
materia:
1) reacţii nucleare cu emisie de particule încărcate, de tipul (n, p) sau (n, α);
2) fisiune nucleară: în urma ciocnirii unui neutron cu un nucleu, nucleul se poate scinda în
două fragmente plus cel puţin doi neutroni;
3) ciocniri elastice cu nucleele: în urma ciocnirii unui neutron cu un nucleu, neutronul
cedează o parte din energie nucleului. Transferul de energie este maxim în ciocnirea
neutron–proton (ciocnirea cu nucleul de hidrogen). Cu cât masa nucleului este mai mare, cu
atât energia transferată este mai mică. În urma unei ciocniri elastice cu un neutron rapid,
nucleul se comportă ca o particulă grea încărcată electric având energie cinetică şi care
produce mai departe ionizări în materie.
9
4) ciocniri inelastice cu nucleele: neutronul intră în nucleu, care emite apoi un neutron cu
energie mai mică. Nucleul rezultat se află într-o stare excitată şi emite radiaţie γ. La energii
mari ale neutronilor pot fi emişi doi sau trei neutroni.

În radioprotecţia faţă de iradierea cu neutroni se folosesc trei ecrane:


1) un ecran pentru încetinirea neutronilor, constituit dintr-un material pe bază de hidrogen
(apă, apă grea, grafit, parafină);
2) un ecran de cadmiu pentru captura neutronilor termici prin reacţia de captură radiativă:
113
Cd + n → 114Cd + γ
Într-un material pe bază de cadmiu, distanţa medie parcursă de un neutron termic înainte de a
fi capturat este mică.
3) un ecran de plumb sau fier pentru absorbţia radiaţiei γ emise de Cd.

În sistemele biologice, cele mai importante reacţii nucleare induse de iradierea cu neutroni
sunt cele cu nucleele de hidrogen, carbon şi oxigen, în urma cărora sunt emise particule α.
De asemenea, o pondere mare o au şi ciocnirile elastice şi inelastice cu nucleele H, C şi O.

EFECTE CHIMICE ALE RADIAŢIILOR


O moleculă poate să fie afectată de radiaţie sau poate să reacţioneze cu alte molecule
afectate de radiaţie. Sub acţiunea radiaţiei, o moleculă poate fi ionizată sau excitată.
Prin reacţiile chimice induse de radiaţii, se produc şi radicali liberi, care sunt atomi,
molecule sau fragmente de molecule care au un electron cu spin necompensat. Radicalii
liberi sunt extrem de nocivi deoarece sunt foarte reactivi, având un timp mediu de viaţă
foarte scurt, de ordinul 10-6 s. Această caracteristică a radicalilor liberi se datorează faptului
că starea moleculară în care un electron are spinul necompensat este extrem de instabilă,
molecula reacţionând uşor cu alte molecule pentru a compensa spinul electronului.
În interiorul celulelor majoritatea interacţiilor radiaţiei sunt cu moleculele de apă.

Radioliza apei
Dacă radiaţia cedează energie unei molecule de apă, molecula de apă este ionizată
sau excitată:
+
H2O → H2O + e– (ionizare)
H2O → H2O* (excitare)
Ionizările şi excitările se produc de-a lungul traiectoriei particulei ionizante incidente. După
ce sunt generate, moleculele excitate sau ionizate au tendinţa de a difuza în mediu. Procesul
de difuzie este însă relativ lent în comparaţie cu alte reacţii care se pot produce la timpi
extrem de scurţi de la trecerea particulei ionizante.
Astfel de reacţii sunt:
H2O+ → H+ + OH•
H2O+ + H2O → H3O+ + OH•

H2O* → H• + OH•
H2O* → H2 + O

H3O+ este ionul de hidrogen hidratat; OH• este radicalul hidroxil. H• este radicalul hidrogen.
10
De asemenea, electronul extras prin ionizare se hidratează cu 4 molecule de apă,
devenind electron hidratat (sau electron solvatat).
Deoarece aceste reacţii se produc foarte repede, în jurul traiectoriei particulei
incidente se formează o aglomerare de radicali liberi, electroni solvataţi şi alţi produşi ai
reacţiilor de mai sus, înainte ca aceştia să difuzeze în mediu.
În aceste condiţii, radicalii liberi pot să reacţioneze între ei:
H • + H• → H2
H• + OH• → H2O
OH• + OH• → H2O2
e–solvatat + OH• → OH–
e–solvatat + e–solvatat → H2 + 2 OH–

Produşii moleculari ai acestor reacţii şi radicalii liberi care nu au reacţionat difuzează în


mediu, unde pot reacţiona cu alte molecule.
În prezenţa oxigenului, efectele radiaţiilor sunt mai severe. Acest efect al oxigenului
este important în radioterapie, deoarece tumorile cu aport sanguin redus sunt mai
radiorezistente.
În prezenţa oxigenului se poate produce radicalul hidroperoxid HO2• prin reacţia:
O2 + H• → HO2•
Hidroperoxizii produşi pot participa la reacţii de combinare între radicali:
HO2• + HO2• → H2O2 + O2
HO2• + H → H2O2
HO2• şi H2O2 sunt cei mai nocivi produşi ai radiaţiilor, având un timp de viaţă lung, dar ei
sunt produşi în cantităţi mici.
Radicalii liberi produşi care difuzează în celulă pot produce leziuni în proteine,
lipide, ADN. De exemplu, radicalii liberi afectează grupările proteice SH, care sunt grupările
active a numeroase enzime.

Produşii radiolizei apei pot reacţiona cu molecule organice (RH), ducând la formarea
de radicali liberi organici (R•):
RH + OH• → R• + H2O
În prezenţa oxigenului aceştia pot produce radicalii liberi peroxizi (RO2•):
R• + O2 → RO2•
Peroxizii pot reacţiona cu alte molecule organice, producând radicali liberi organici:
RO2•+ R’ H → RO2H + R’ •

Peroxizii persistă mult timp după iradiere. Ei induc numeroase efecte întârziate ale iradierii
(mutaţii, instabilitate genomică, oncogeneză etc.), care se manifestă după mult timp de la
iradiere (luni-ani).

Radicalii liberi organici pot fi produşi şi prin scindarea unor molecule organice
excitate de radiaţie.
R–R’ * → R• + R’ •
De asemenea moleculele organice excitate pot suferi o ruptură sau pot transfera energia de
excitare unei alte molecule:
11
M1* + M2 → M1 + M2*
Vorbim despre efectele directe ale radiaţiilor ionizante atunci când ne referim la
excitările şi ionizările produse de radiaţia primară sau radiaţiile secundare (fotoni, particule
încărcate sau neutroni emişi în urma interacţiilor radiaţiei primare cu atomii şi moleculele
din substanţă).
Efectele indirecte ale radiaţiilor ionizante sunt excitările şi ionizările produse de
radicalii liberi care se formează prin reacţii radiochimice.

EFECTE BIOLOGICE ALE RADIAŢIILOR


Prin excitările şi ionizările produse în urma iradierii sunt afectate macromolecule
importante: ADN, ARN, proteine, lipide, hormoni etc.
În molecula de ADN se pot produce alterări la nivelul bazelor azotate, dimerizarea
timinei, rupturi simple/multiple ale catenei cu peroxidarea capetelor, formare de legături cu
molecule proteice (cross-links). Toate aceste modificări pot induce mutaţii, erori de
transcriere a codului genetic, erori de replicare a ADN-ului, erori de diviziune celulară,
producere de fragmente de cromozomi. Structura şi secvenţa moleculei ADN sunt conservate
într-un mod strict pe parcursul ciclului de diviziune celulară (ciclul celular). Modificările
moleculei de ADN afectează atât capacitatea de proliferare cât şi supravieţuirea celulară.
Erorile spontane de replicare şi leziunile ADN produse de radiaţii sau alţi agenţi
fizico-chimici activează mecanisme enzimatice de reparare. În cazul în care procesul de
reparare este dificil, apar erori de reparare, secvenţa ADN-ului este modificată, producându-
se astfel mutaţii genetice.
Există trei tipuri de mutaţii:
1. mutaţii punctuale – este modificată o singură pereche de baze
2. inserţii – sunt adăugate una sau mai multe perechi de baze consecutive
3. ştergeri – se pierd una sau mai multe perechi de baze consecutive
Ştergerile sunt mutaţiile cu rolul cel mai important în răspunsul celular la iradiere.
Printr-o ştergere este compromisă funcţia a cel puţin unei proteine. Producerea de mutaţii ale
anumitor gene implicate în controlul ciclului celular poate induce oncogeneza.

Legea Bergonié - Tribondeau


Un ţesut este cu atât mai radiosensibil cu cât este mai puţin diferenţiat şi cu cât în el
au loc mai multe mitoze.

Radiosensibilitatea ţesutului creşte cu temperatura, gradul de hidratare şi oxigenare,


precum şi cu pH-ul (la pH alcalin: pH > 7).
ADN-ul şi ARN-ul sunt foarte sensibile la radiaţii în special în metafază. De
asemenea, mecanismele de reparare a leziunilor ADN-ului sunt mai puţin active în mitoză.
Cele mai radiorezistente ţesuturi sunt ţesutul nervos şi ţesutul muscular. În schimb, ţesuturile
caracterizate de o frecvenţă crescută a mitozelor sunt cele mai radiosensibile: ţesutul
epitelial, măduva hematogenă şi gonadele.

Dacă celulele sunt mai întâi expuse la o doză foarte mică de radiaţii (~ 1 rad), ele
devin mai puţin sensibile la o doză mare ulterioară. Acest proces se numeşte răspuns
radioadaptiv sau hormeză. Mecanismele moleculare ale hormezei încă nu au fost elucidate
până în prezent. În urma iradierii cu o doză mare, celulele radioadaptate au o viteză mai mare
de reparare a leziunilor ADN-ului, prezintă mai puţine aberaţii cromozomiale şi mutaţii, iar
susceptibilitatea la ştergeri şi rearanjări cromozomiale este mai mică decât la celulele
netratate cu doza foarte mică de radiaţii. Studii detaliate pe populaţii expuse la un fond
12
natural de radiaţii ridicat au demonstrat că hormeza reduce mortalitatea indusă prin
îmbătrânire şi cancer. Este recomandată o doză minimă anuală de 1 rad.

Administrarea unor doze mari (≥ 1 Gy) în timp scurt (cel mult câteva ore) determină
alterarea imediată a procesului de diviziune celulară la celulele mitotice (cele mai importante
efecte sunt la limfocite, măduva osoasă, celulele intestinale).
La doze mici (≤ 0,2 Gy) apar efecte stocastice, care nu au un prag al dozei şi nu
depind de debitul dozei, ci de doza totală acumulată. Cele mai importante sunt inducerea
cancerului (care apare cu întârziere) şi diverse efecte genetice, care afectează descendenţii.

Tipuri de iradiere a organismelor

Iradierea poate fi externă, atunci când sursa de radiaţii se află în exteriorul


organismului, sau internă, atunci când sursa de radiaţii este în interiorul organismului.
Surse interne de radiaţii sunt diverse radioelemente introduse în organism prin
contaminare, pe cale digestivă, respiratorie sau cutanată, sau radioelemente utilizate în scop
diagnostic sau terapeutic.
Există de asemenea iradiere internă naturală, determinată de prezenţa în organism a
unor nuclee radioactive naturale, cum ar fi 40K.
Efectele iradierii interne depind de:
- timpul de înjumătăţire prin dezintegrare, T1/2 = ln 2/λ;
- timpul de înjumătăţire prin eliminare din organism, Tb = ln 2/λb;
unde λ = constanta ratei de dezintegrare a nucleelor radioactive;
λb = constanta ratei de eliminare biologică a nucleelor radioactive.

Perioada de înjumătăţire efectivă (Tef) în organism este dată de relaţia:


1 1 1
= +
Tef T1/2 Tb
De exemplu, timpul de înjumătăţire al unei surse de plutoniu este de de 390000 ani,
iar timpul biologic de înjumătăţire este de cca. 100 ani în ţesutul osos. Rezultă că timpul
efectiv de înjumătăţire al plutoniului în organism este de cca. 100 ani.
De asemenea, sursele de radiu şi stronţiu au timpi efectivi de înjumătăţire foarte mari
în organism, de cca. 103 – 104 ani.
Iradierea totală a organismului este dată de contribuţia sumată a iradierii interne şi
externe a organismului.
În cazul în care este iradiat întregul organism, iradierea este globală.

Doza maximă admisibilă (DMA) reprezintă doza efectivă de radiaţii pe care o poate
primi un om într-un an fără a suferi o leziune observabilă (fără a se ţine cont de efectele
genetice ale iradierii).
DMA este stabilită anual de CIPR (Comisia Internaţională pentru Protecţia împotriva
Radiaţiilor).
DMA este determinată de sensibilitatea maximă a ţesuturilor.
DMA este de cca. 5 mSv/an, fiind determinată de radiosensibilitatea gonadelor şi a
măduvei hematogene.
Ţesutul tiroidian şi ţesutul osos admit o doză biologică maximă de 30 mSv/an fără a
suferi o leziune observabilă.
Doza efectivă corespunzătoare fondului natural de radiaţii este de cca. 1,5 mSv/an,
iar cea corespunzătoare fondului artificial de radiaţii este de cca. 0,3 mSv/an.
13
Într-o radiografie abdominală doza efectivă administrată este de 6,2 mSv, iar într-o
radiografie pulmonară de 0,3 mSv.
O doză efectivă de 6 Sv induce moartea într-o lună de la iradiere.

Protecţia fizică faţă de efectele iradierii externe se realizează prin creşterea distanţei
faţă de sursă, prin reducerea timpului de expunere şi prin ecranare.
Pentru ecranarea radiaţiilor electromagnetice X, γ, UV dure se folosesc materiale cu
Z mare (ecrane de plumb sau fier).
Pentru radiaţia β- (electroni) se folosesc materiale cu Z mic (materiale plastice:
polistiren, sau metale uşoare: aluminiu). Trebuie evitate materialele cu Z mare (în care
electronii produc radiaţii electromagnetice ionizante prin emisie radiativă). Pentru surse
puternice se utilizează ecrane în dublu strat: primul din material cu Z mic (suficient de gros),
iar al doilea de plumb sau fier pentru absorbţia radiaţiei electromagnetice emise de electroni.
Pentru radiaţia β+ (pozitroni) se folosesc materiale cu Z mare, care absorb şi radiaţia
de anihilare (radiaţie γ).
Pentru radiaţiile de particule încărcate se folosesc materiale cu densitate mare, care
au putere mare de oprire datorită densităţii mari de ionizări produse.
Pentru radiaţiile de neutroni se folosesc ecrane în triplu strat: apă/apă
grea/parafină/grafit (1); cadmiu (2); Pb/Fe (3).
Radiaţiile α sunt absorbite în ecrane foarte uşoare şi subţiri, datorită puterii foarte
mari de ionizare a particulelor α. Îmbrăcămintea oferă o protecţie foarte bună contra
radiaţiilor α.

Protecţia chimică faţă de efectele iradierii externe sau interne se realizează prin
administrarea, înainte de iradiere, a unor substanţe chimice radioprotectoare, care măresc
radiorezistenţa organismului:
• micşorează conţinutul în apă, mai ales în organele radiosensibile;
• micşorează temperatura organismului, diminuează metabolismul;
• diminuează cantitatea de oxigen intra- şi extracelular;
• inhibă/fixează radicalii liberi;
• împiedică alte organe să amplifice efectele.
Substanţele radioprotectoare sunt fie hidrosolubile fie liposolubile.
Cele hidrosolubile sunt compuşi cu sulf (M-SH), de exemplu cisteamina HS-CH2-
CH2-NH2, care neutralizează radicalii liberi prin reacţiile:
M-SH + R• → RH + MS•
MS• + MS• → MS-SM
Cele liposolubile sunt derivaţi ai pirogalolului şi naftolului care diminuează
concentraţia oxigenului intra- şi extracelular, împiedicând formarea peroxizilor lipidici.
Vitaminele, hormonii, histamina şi serotonina sunt substanţe radioprotectoare.

Intrebări
Răspundeţi cu:
A – AA
B – AF
C – FA
D – FF

1. D
14
a) Radiaţiile ionizante pot fi numai radiaţii electromagnetice sau radiaţii de particule
încărcate electric.
b) Dintre radiaţiile electromagnetice, numai radiaţiile X şi γ sunt radiaţii ionizante.
2. B
a) Radiaţia β– este compusă din electroni.
b) Radiaţia β+ este compusă din protoni.
3. C
a) Radioactivitatea artificială este indusă prin bombardarea unor nuclee instabile cu neutroni,
fotoni sau particule încărcate electric.
b) Nucleele radioactive se află într-o stare instabilă şi emit radiaţii în mod spontan.
4. B
a) 1 Ci este activitatea unei surse radioactive care conţine unui gram de radiu.
b) Nucleele radioactive de acelaşi tip nu au aceeaşi probabilitate de dezintegrare.
5. D
a) Debitul dozei incidente se măsoară în C/kg sau R (Roentgen).
b) Dacă celulele tumorale supravieţuiesc unui tratament de radioterapie, ele devin mai
sensibile la radiaţii.
6. A
a) Radiaţiile β au o eficacitate biologică relativă η = 1.
b) La aceeaşi doză absorbită, particulele α produc un efect mai puternic decât protonii.
7. D
a) In hadroterapie se folosesc fascicule de radiaţii X.
b) Pozitronul este antiparticula protonului.
8. B
a) In procesul de anihilare electronul şi pozitronul dispar ca particule materiale şi sunt emişi
doi fotoni.
b) Tomografia cu emisie de pozitroni este o metodă de imagistică medicală bazată pe
detecţia perechilor electron-pozitron produse în procesul de anihilare.
9. C
a) Curba Bragg se obţine în cazul iradierii cu ioni grei sau cu radiaţie X.
b) Hadroterapia cu ioni de carbon este recomandată în cazul unor tumori aflate în
profunzime.
10. B
a) In ţesutul moale, neutronii termici sunt capturaţi de nucleele de hidrogen, care apoi emit
radiaţie γ.
b) Prin procesul de moderare, neutronii termici devin neutroni rapizi.
11. A
a) Electronul solvatat este un electron hidratat cu 4 molecule de apă.
b) Peroxizii se produc numai în prezenţa oxigenului.
12. C
a) Intr-o mutaţie punctuală este adăugată o pereche de baze la secvenţa ADN.
b) Hormeza reduce mortalitatea indusă prin îmbătrânire şi cancer.
13. B
a) Radiosensibilitatea ţesutului scade cu temperatura.
b) Doza maximă admisibilă este determinată de radiosensibilitatea ţesutului tiroidian.
14. A
a) In radioprotecţie, pentru atenuarea radiaţiei β+ se folosesc ecrane de plumb sau fier.
b) Substanţele radioprotectoare liposolubile împiedică formarea peroxizilor lipidici.